HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a treia)
1 iulie 2010
Cauza F‑97/08
Paulette Füller‑Tomlinson
împotriva
Parlamentului European
„Funcție publică — Fost agent temporar — Boală profesională — Atingere adusă integrității fizice și psihice — Durata procedurii prin care se urmărește recunoașterea originii profesionale a bolii”
Obiectul: Acțiune introdusă în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care doamna Füller‑Tomlinson, fost agent temporar al Parlamentului European, solicită anularea deciziei autorității abilitate să încheie contractele de muncă din 9 aprilie 2008 prin care s‑a stabilit la 20 % atingerea adusă integrității sale fizice și psihice
Decizia: Respinge acțiunea. Obligă reclamanta la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari — Acțiune — Acțiune îndreptată împotriva deciziei de respingere a reclamației — Admisibilitate
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
2. Funcționari — Acțiune — Reclamație administrativă prealabilă — Motiv care nu figurează în mod explicit în reclamație, dar este invocat în mod implicit — Admisibilitate
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
3. Funcționari — Securitate socială — Asigurare pentru accident și boală profesională — Invaliditate — Stabilirea prin barem a unei rate de invaliditate sau a unor intervale de rate de invaliditate — Legalitate — Control jurisdicțional — Limite
(Statutul funcționarilor, art. 73 alin. (1); Reglementarea privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională, art. 11)
4. Funcționari — Securitate socială — Asigurare pentru accident și boală profesională — Recunoașterea originii profesionale a bolii și stabilirea ratei de invaliditate permanentă — Procedură
(Statutul funcționarilor, art. 73; Reglementarea privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională, art. 18 și 20)
1. Concluziile în anulare îndreptate formal împotriva respingerii unei reclamații au efectul de a sesiza Tribunalul Funcției Publice cu privire la actul împotriva căruia a fost depusă reclamația, în cazul în care acestea sunt, în sine, lipsite de conținut autonom.
(a se vedea punctul 43)
Trimitere la:
Curte: 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul European, 293/87, Rec., p. 23, punctul 8
Tribunalul de Primă Instanță: 6 aprilie 2006, Camós Grau/Comisia, T‑309/03, Rec., p. II‑1173, punctul 43
Tribunalul Funcției Publice: 11 decembrie 2008, Reali/Comisia, F‑136/06, RepFP, p. I‑A‑1‑451 și II‑A‑1‑2495, punctul 37
2. Pentru ca un motiv care nu a fost evocat în mod explicit în reclamația administrativă prealabilă să fie admisibil, este suficient ca, în acest stadiu, reclamantul să se fi referit în mod implicit la acesta. Astfel, întrucât procedura precontencioasă are un caracter neoficial, iar părțile interesate pot să acționeze în această etapă fără asistența unui avocat, administrația nu trebuie să analizeze reclamațiile în mod restrictiv, ci într‑un spirit de deschidere.
Declarația de inadmisibilitate a unei excepții de nelegalitate pentru nerespectarea normei ar afecta echilibrul dintre protejarea drepturilor procedurale ale funcționarului și finalitatea procedurii precontencioase și ar constitui o sancțiune disproporționată și nejustificată pentru funcționar. Astfel, ca urmare a caracterului juridic intrinsec al unei excepții de nelegalitate, precum și a raționamentului care determină persoana interesată să identifice și să invoce o astfel de nelegalitate, nu se poate pretinde funcționarului sau agentului care introduce reclamația, care nu dispune neapărat de competențele juridice adecvate, să ridice o astfel de excepție încă din etapa precontencioasă, sub sancțiunea inadmisibilității ulterioare. Aceasta cu atât mai mult cu cât ridicarea unei excepții de nelegalitate în etapa precontencioasă nu este, a priori, de natură să asigure reclamantului câștig de cauză în această etapă, întrucât, cu excepția unor cazuri ipotetice de nelegalitate vădită, este puțin probabil ca administrația să accepte neaplicarea unei dispoziții în vigoare, primind argumentația reclamantului potrivit căreia această dispoziție ar încălca eventual o normă de rang superior.
(a se vedea punctele 55 și 57)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 29 ianuarie 1997, Vanderhaeghen/Comisia, T‑297/94, RecFP, p. I‑A‑7 și II‑13, punctul 37
Tribunalul Funcției Publice: 1 iulie 2010, Mandt/Parlamentul European, F‑45/07, punctul 121
3. Tribunalul Funcției Publice nu poate exercita asupra dispozițiilor Reglementării comune privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor decât un control al erorii vădite de apreciere sau al depășirii de către instituții a limitelor puterii lor de apreciere. Mai precis, controlul de către Tribunal al legalității stabilirii prin barem a unei rate de invaliditate sau a unor intervale de grade de invaliditate nu poate fi decât foarte limitat, ținând seama, pe de o parte, de aprecierile medicale complexe care intervin ca urmare a aplicării baremului menționat și, pe de altă parte, de larga putere de apreciere a instituțiilor, în temeiul articolului 73 alineatul (1) din statut, în ceea ce privește condițiile de acoperire a riscurilor de accident și de boală profesională.
(a se vedea punctele 70 și 101)
4. Pentru ca o comisie medicală să emită un aviz medical valabil, este necesar ca aceasta să fie în măsură să ia cunoștință de totalitatea documentelor care pot fi utile pentru aprecierile sale. Este necesar ca acest raționament să fie aplicat, prin analogie, concluziilor emise de medicul sau de medicii desemnați de instituții, în temeiul articolelor 18 și 20 din Reglementarea comună privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor. Astfel, în absența unor investigații complete și în lipsa unui raport de ansamblu asupra investigațiilor întreprinse, medicul desemnat de instituție nu este în măsură să emită în mod valabil concluziile prevăzute la articolul 18 din reglementarea privind asigurările.
(a se vedea punctul 163)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 15 iulie 1997, R/Comisia, T‑187/95, RecFP, p. I‑A‑253 și II‑729, punctul 49; 15 decembrie 1999, Nardone/Comisia, T‑27/98, RecFP, p. I‑A‑267 și II‑1293, punctul 68; 3 martie 2004, Vainker/Parlamentul European, T‑48/01, RecFP, p. I‑A‑51 și II‑197, punctele 129 și 133