HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra extinsă)

7 decembrie 2022(*)

„Politica economică și monetară – Supravegherea prudențială a instituțiilor de credit – Competențele BCE – Prerogative de investigare – Inspecții la fața locului – Articolul 12 din Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 – Decizie a BCE de a efectua o inspecție la sediile unei instituții de credit mai puțin semnificative – Acțiune în anulare – Act supus căilor de atac – Admisibilitate – Competența BCE – Obligația de motivare – Elemente de natură să justifice o inspecție – Articolul 106 din Regulamentul de procedură – Cerere de organizare a unei ședințe lipsită de motivare”

În cauza T‑275/19,

PNB Banka AS, cu sediul în Riga (Letonia), reprezentată de O. Behrends, avocat,

reclamantă,

împotriva

Băncii Centrale Europene (BCE), reprezentată de C. Hernández Saseta, F. Bonnard și V. Hümpfner, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Comisia Europeană, reprezentată de D. Triantafyllou, A. Nijenhuis și A. Steiblytė, în calitate de agenți,

intervenientă,

TRIBUNALUL (Camera a patra extinsă),

compus, la deliberări, din domnul S. Gervasoni (raportor), președinte, domnii L. Madise și P. Nihoul, doamna R. Frendo și domnul J. Martín y Pérez de Nanclares, judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

având în vedere faza scrisă a procedurii,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamanta, PNB Banka AS, solicită anularea deciziei Băncii Centrale Europene (BCE), notificată prin scrisoarea din 14 februarie 2019, de efectuare a unei inspecții la fața locului la sediile sale.

I.      Cadrul juridic

2        Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului din 15 octombrie 2013 de conferire a unor atribuții specifice Băncii Centrale Europene în ceea ce privește politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit (JO 2013, L 287, p. 63) conține un capitol III, intitulat „Competențe ale BCE”. Secțiunea 1 din acest capitol, intitulată „Prerogative de investigare”, cuprinde articolul 12, intitulat „Inspecții la fața locului”, care are următorul cuprins:

„(1)      Pentru a‑și îndeplini atribuțiile care îi sunt conferite prin prezentul regulament și sub rezerva altor condiții prevăzute în dreptul relevant al Uniunii, BCE poate efectua, în conformitate cu articolul 13 și sub rezerva notificării prealabile a autorității naționale competente vizate, toate inspecțiile necesare la fața locului, la sediile comerciale ale persoanelor juridice menționate la articolul 10 alineatul (1) și la sediul oricărei alte întreprinderi incluse în supravegherea pe baza consolidată pentru care BCE este autoritatea responsabilă cu supravegherea consolidată în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) litera (g). Atunci când desfășurarea corespunzătoare și eficiența inspecției impun acest lucru, BCE poate efectua inspecția la fața locului fără anunțarea prealabilă a persoanelor juridice respective.

(2)      Funcționarii și alte persoane autorizate de BCE pentru a efectua o inspecție la fața locului pot intra în orice sediu comercial și pe orice teren al persoanelor juridice care fac obiectul unei decizii de investigare adoptate de BCE și dețin toate prerogativele prevăzute la articolul 11 alineatul (1).

(3)      Persoanele juridice prevăzute la articolul 10 alineatul (1) fac obiectul inspecțiilor la fața locului pe baza unei decizii a BCE.

(4)      Funcționarii și alte persoane care îi însoțesc, autorizate sau numite de autoritatea națională competentă din statul membru în care urmează să se desfășoare inspecția, sprijină în mod activ funcționarii BCE și celelalte persoane autorizate de către aceasta, sub supravegherea și în coordonarea BCE. În acest scop, aceștia beneficiază de prerogativele prevăzute la alineatul (2). Funcționarii autorității naționale competente a statului membru participant în cauză au, de asemenea, dreptul de a participa la inspecțiile la fața locului.

(5)      În cazul în care funcționarii și celelalte persoane care îi însoțesc, autorizate sau numite de către BCE, constată că o persoană se opune unei inspecții dispuse în temeiul prezentului articol, autoritatea națională competentă a statului membru participant în cauză le acordă asistența necesară, în conformitate cu dreptul național. În măsura în care acest lucru este necesar inspecției, această asistență include sigilarea oricărui sediu comercial, registru sau înregistrare. În cazul în care autoritatea națională competentă în cauză nu deține această prerogativă, aceasta face uz de prerogativele sale pentru a solicita asistența necesară altor autorități naționale.”

3        Articolul 13 din acest regulament, intitulat „Autorizarea de către o autoritate judiciară”, prevede:

„(1)      Dacă inspecțiile la fața locului prevăzute la articolul 12 alineatele (1) și (2) sau asistența menționată la articolul 12 alineatul (5) necesită o autorizare din partea unei autorități judiciare în temeiul normelor naționale, această autorizare trebuie solicitată.

(2)      În cazul în care autorizarea menționată la alineatul (1) din prezentul articol este solicitată, autoritatea judiciară națională verifică autenticitatea deciziei BCE și se asigură că măsurile coercitive preconizate nu sunt nici arbitrare, nici excesive, având în vedere obiectul inspecției. Cu ocazia verificării proporționalității măsurilor coercitive, autoritatea judiciară națională poate solicita BCE explicații detaliate, în special cu privire la motivele pentru care BCE suspectează că a avut loc o încălcare a actelor prevăzute la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf, cu privire la gravitatea respectivei încălcări și la natura implicării persoanei supuse măsurilor coercitive. Autoritatea judiciară națională nu trebuie să controleze însă necesitatea efectuării inspecției sau să solicite să‑i fie furnizate informațiile conținute în dosarul BCE. [Curtea de Justiție a Uniunii Europene] este singurul organism care poate controla legalitatea deciziei BCE.”

4        Regulamentul (UE) nr. 468/2014 al BCE din 16 aprilie 2014 de instituire a cadrului de cooperare la nivelul Mecanismului unic de supraveghere între BCE și autoritățile naționale competente și cu autoritățile naționale desemnate (JO 2014, L 141, p. 1) cuprinde o parte XI, intitulată „Accesul la informații, raportarea, investigațiile și inspecțiile la fața locului”, al cărei titlu 5, care cuprinde articolele 143-146, este consacrat inspecțiilor la fața locului. Articolul 143, intitulat „Decizia BCE de a desfășura o inspecție la fața locului în temeiul articolului 12 din Regulamentul [nr. 1024/2013]”, prevede la alineatul (2):

„Fără a aduce atingere articolului 142 și în conformitate cu articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul [nr. 1024/2013], inspecțiile la fața locului se desfășoară în baza unei decizii a BCE, care precizează cel puțin următoarele:

(a)      obiectul și scopul inspecției la fața locului și

(b)      faptul că orice împiedicare a inspecției la fața locului de către persoana juridică care face obiectul acesteia constituie o încălcare a unei decizii a BCE în sensul articolului 18 alineatul (7) din Regulamentul [nr. 1024/2013], fără a aduce atingere legislației naționale astfel cum este prevăzut la articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul [nr. 1024/2013].”

5        Articolul 145 din Regulamentul nr. 468/2014, intitulat „Procedura și notificarea unei inspecții la fața locului”, prevede:

„(1)      BCE notifică persoana juridică care face obiectul unei inspecții la fața locului cu privire la decizia BCE prevăzută la articolul 143 alineatul (2) și cu privire la identitatea membrilor echipei de inspecție la fața locului cu cel puțin cinci zile lucrătoare înainte de începerea inspecției la fața locului. Aceasta notifică ANC din statul membru în care urmează să se desfășoare inspecția la fața locului cu privire la respectiva inspecție cu cel puțin o săptămână înaintea notificării persoanei juridice care face obiectul inspecției la fața locului.

(2)      Atunci când desfășurarea corespunzătoare și eficiența inspecției impun acest lucru, BCE poate efectua inspecția la fața locului fără notificarea prealabilă a entității supravegheate în cauză. ANC este notificată cât mai curând posibil înainte de începerea acestei inspecții la fața locului.”

II.    Istoricul cauzei

6        Reclamanta era, la data deciziei atacate, o instituție de credit mai puțin semnificativă în sensul articolului 6 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1024/2013 (denumită în continuare o „instituție de credit mai puțin semnificativă”), cu sediul în Letonia. Pentru acest motiv, ea a fost plasată sub supravegherea directă a Finanšu un kapitāla tirgus komisija (Comisia pentru Piețele Financiare și de Capital, Letonia, denumită în continuare „CPFC”).

7        Modelul de afaceri al reclamantei era cel al unei bănci universale care exercită o parte semnificativă a activității sale cu nerezidenți. Principalele sale expuneri la risc priveau contrapărți situate în Rusia, în Ucraina sau în alte țări din Comunitatea Statelor Independente.

8        CR era, la data introducerii acțiunii, principalul acționar al reclamantei.

9        În cursul lunii februarie 2016, CPFC a impus reclamantei provizioane suplimentare pentru pierderi la împrumuturi, precum și restricții privind activitățile. Aceasta i‑a solicitat de asemenea, pe de o parte, să remedieze încălcările limitelor aferente expunerilor mari și, pe de altă parte, să își consolideze fondurile proprii și să transmită regulat un raport privind lichiditatea.

10      La 25 august 2017, reclamanta, precum și CR și alți membri ai familiei acestuia din urmă, acționari ai reclamantei, au „notificat” Republicii Letonia, potrivit reclamantei, un litigiu referitor la protecția investițiilor lor. Aceștia au invocat caracterul nejustificat și nerezonabil al cerințelor prudențiale impuse de CPFC reclamantei.

11      În luna august 2017, potrivit reclamantei, CR a depus o plângere la autoritățile din Regatul Unit cu privire la fapte de corupție de care s‑ar fi făcut vinovat A, guvernator al Latvijas Banka (Banca Centrală a Letoniei). Faptele de corupție denunțate constau în tentativele acestuia din urmă de a obține, grație influenței pe care ar deține‑o asupra CPFC, mită din partea lui CR.

12      La 31 august 2017, CPFC a notificat reclamantei o decizie prin care se impuneau acesteia provizioane suplimentare pentru pierderi la împrumuturi, după ce a constatat, în urma unei inspecții la fața locului, o încălcare persistentă a limitelor aferente expunerilor mari.

13      În luna septembrie 2017, reclamanta a fost clasificată drept „instituție mai puțin semnificativă aflată în criză”, în sensul cadrului de cooperare de gestionare a crizei pentru entitățile mai puțin semnificative, ceea ce a avut drept consecință o supraveghere specifică a reclamantei de către un grup de gestionare a crizei compus din CPFC și BCE.

14      La 12 decembrie 2017, reclamanta, precum și CR și alți membri ai familiei acestuia din urmă, acționari ai reclamantei, au inițiat o procedură de arbitraj împotriva Republicii Letonia la Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții (ICSID), în temeiul Tratatului din 24 ianuarie 1994 privind promovarea și protecția investițiilor între Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Republica Letonia (denumită în continuare „procedura de arbitraj”). Aceștia au susținut că, de la sfârșitul anului 2015, reclamanta făcea obiectul unei supravegheri prudențiale excesive și arbitrare de către CPFC, care se traducea prin majorări ale capitalului reglementat și prin restricții privind activitățile. Ei au precizat că această supraveghere prudențială excesivă și arbitrară se datora influenței pe care A o exercita asupra CPFC pentru a obține mită de la reclamantă și de la CR.

15      În luna decembrie 2017, potrivit reclamantei, CR a denunțat la autoritățile letone faptele de corupție menționate la punctul 11 de mai sus.

16      La 17 februarie 2018, A a fost arestat ca urmare a inițierii, la 15 februarie 2018, a unei anchete penale preliminare îndreptate împotriva sa de către Korupcijas novēršanas un apkarošanas birojs (Biroul pentru Prevenirea și Combaterea Corupției, Letonia, denumit în continuare „KNAB”). Obiectul acestei anchete era reprezentat de acuzații de corupție în legătură cu procedura în materie de supraveghere prudențială împotriva unei bănci letone, alta decât reclamanta. Printr‑o decizie din 19 februarie 2018, cu ocazia repunerii în libertate a lui A, KNAB i‑a impus acestuia din urmă mai multe măsuri de siguranță, printre care interdicția de a‑și exercita funcția de guvernator al Băncii Centrale a Letoniei.

17      La 28 iunie 2018, A a fost inculpat de procuroarea responsabilă cu efectuarea anchetei menționate la punctul 16 de mai sus. Actul de inculpare, completat la 24 mai 2019, cuprindea trei capete de acuzare. Primul capăt de acuzare privea acceptarea, în anul 2010, a unei oferte de mită făcute de președintele consiliului de supraveghere al unei bănci letone, alta decât reclamanta, și a mitei înseși, în schimbul căreia A ar fi oferit consiliere pentru a permite acestei bănci să se sustragă supravegherii CPFC și s‑ar fi abținut să participe la reuniunile CPFC în cursul cărora au fost abordate problemele referitoare la supravegherea băncii respective. Al doilea capăt de acuzare privea, pe de o parte, acceptarea, după 23 august 2012, a unei oferte de mită făcute de vicepreședintele consiliului de administrație al aceleiași bănci, în schimbul consilierii oferite de A în scopul de a obține ridicarea restricțiilor privind activitățile dispuse de CPFC și de a preveni alte restricții, și, pe de altă parte, acceptarea de către A a plății a jumătate din această mită. Al treilea capăt de acuzare privea spălarea banilor destinată să disimuleze originea, transferurile și proprietatea fondurilor plătite lui A corespunzătoare mitei vizate de al doilea capăt de acuzare.

18      Prin scrisorile din 5 iulie și din 12 septembrie 2018, reclamanta și CR i-au indicat președintei Consiliului de supraveghere al BCE că ancheta cu privire la faptele de corupție menționate la punctul 11 de mai sus era în curs. Aceștia au arătat că, după arestarea sa în luna februarie 2018, A a făcut declarații publice ostile și eronate în privința lor, pretinzând că achiziționarea reclamantei de către CR avea caracter fraudulos. Ei au apreciat că cerințele prudențiale ale CPFC în privința reclamantei erau excesive și discriminatorii. Reclamanta și CR au solicitat BCE să intervină prin efectuarea unei investigații și luarea măsurilor adecvate, cum ar fi modificări corespunzătoare în rândul personalului responsabil cu supravegherea prudențială a reclamantei. Cu această ocazie, ei au scris: „Una dintre ideile subiacente ale [Mecanismului unic de supraveghere (MUS)] era că poate fi asigurată o supraveghere mai obiectivă și imparțială mai degrabă de către BCE decât de autoritățile de supraveghere locale. [Reclamanta] și [CR] așteaptă cu interes să coopereze cu BCE în acest scop” (scrisoarea din 5 iulie 2018, pagina 13).

19      La 30 septembrie 2018, ICSID a emis măsuri provizorii prin care a recomandat Republicii Letonia să se abțină de la adoptarea unor măsuri în vederea retragerii autorizației reclamantei, referindu‑se la o pretinsă neconformitate cu una dintre cerințele normative care fac obiectul termenului final stabilit într‑o decizie a CPFC din 27 februarie 2018 (denumită în continuare „recomandarea ICSID”).

20      La 8 octombrie 2018, președinta Consiliului de supraveghere al BCE a indicat reclamantei și lui CR, ca răspuns la scrisorile lor din 5 iulie și 12 septembrie 2018, că, în cadrul misiunii sale de control al funcționării MUS, BCE împărtășea opinia CPFC potrivit căreia situația reclamantei în ceea ce privea capitalurile proprii necesita o supraveghere specifică. Aceasta a arătat că reclamanta beneficiase de extinderi repetate ale termenelor pentru adoptarea unor măsuri în materie de capitaluri proprii și că, în pofida persistenței problemelor de această natură, reclamanta nu fusese supusă de către CPFC altor măsuri de supraveghere severe decât cererile de creștere a capitalurilor proprii, măsurile de recuperare și provizioanele suplimentare. Aceasta a apreciat că reclamanta încălcase de mai mulți ani limita aferentă expunerilor mari în privința unui terț și beneficiase de prelungiri repetate ale termenului pentru a le remedia. Ea a considerat că nu avea nicio indicație că măsurile de supraveghere impuse reclamantei erau excesive sau disproporționate. Aceasta a concluzionat anunțând că avea intenția să își exercite misiunea de control prin acordarea unei atenții speciale măsurilor angajate de reclamantă pentru a remedia încălcările cerințelor prudențiale.

21      La 21 decembrie 2018, CPFC a solicitat BCE să reia supravegherea directă a reclamantei.

22      La 10 ianuarie 2019, Consiliul de supraveghere a aprobat proiectul de decizie privind efectuarea unei inspecții la fața locului la sediile reclamantei. Acest proiect a fost prezentat Consiliului guvernatorilor spre adoptare în cadrul procedurii aplicabile în lipsa unei obiecții. Întrucât Consiliul guvernatorilor nu a ridicat obiecții, proiectul de decizie a fost considerat adoptat la 21 ianuarie 2019 (denumit în continuare „proiectul de decizie considerat adoptat de Consiliul guvernatorilor” sau „decizia atacată”).

23      Proiectul de decizie considerat adoptat de Consiliul guvernatorilor indică, în ceea ce privește motivele inspecției, pe de o parte, că mai multe deficiențe și încălcări ale dispozițiilor aplicabile au fost identificate în cursul anilor precedenți și nu au făcut obiectul unor măsuri adecvate. În primul rând, începând cu anul 2016, reclamanta ar fi încălcat limitele aferente expunerilor mari prevăzute la articolul 395 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (JO 2013, L 176, p. 1). În al doilea rând, începând din luna februarie 2018, reclamanta nu ar fi respectat limitele tranzacțiilor cu părți afiliate, prevăzute de reglementarea letonă, ca urmare a expunerilor față de principalul său acționar. În al treilea rând, începând din anul 2012, CPFC ar fi fost obligată să ia măsuri recurente în privința reclamantei în ceea ce privește prevenirea spălării banilor. În pofida unei amenzi aplicate de CPFC în luna iulie 2017, reclamanta ar continua să încalce cerințele referitoare la prevenirea spălării banilor și la combaterea finanțării terorismului. În sfârșit, în al patrulea rând, evoluția ratelor de fonduri proprii în cursul ultimilor trei ani ar demonstra că, în mai multe rânduri, reclamanta era aproape de o încălcare a cerințelor minime de fonduri proprii ale pilonului 1 la nivelul grupului. Din anul 2018, reclamanta ar fi încălcat periodic cerințele de fonduri proprii ale pilonului 2. Auditorul nu ar fi formulat nicio opinie în anul 2015, menționând aspecte legate de evaluarea activelor, în timp ce auditorul nou-desemnat ar fi formulat opinii cu rezerve în anii 2016 și 2017, menționând de asemenea aspecte legate de evaluarea activelor.

24      Pe de altă parte, proiectul de decizie considerat adoptat de Consiliul guvernatorilor menționează că recomandarea ICSID împiedică CPFC să pună în aplicare toate măsurile de supraveghere în privința reclamantei. Acesta arată că, la cererea CPFC, BCE pregătește preluarea supravegherii directe a reclamantei. Proiectul respectiv subliniază că o inspecție la fața locului va permite BCE să efectueze propria analiză a situației reclamantei și precizează că această inspecție la fața locului este posibilă independent de preluarea supravegherii directe de către BCE. Acesta menționează că, în paralel cu preluarea supravegherii directe, BCE va fi în acest caz în măsură să ia măsurile de supraveghere necesare pentru a garanta că reclamanta respectă cerințele prudențiale.

25      În ceea ce privește întinderea și calendarul inspecției, proiectul de decizie considerat adoptat de Consiliul guvernatorilor arată că se prevede ca BCE să desfășoare o inspecție la fața locului având ca obiectiv o anchetă aprofundată privind riscurile, controlul riscurilor și guvernanța reclamantei, astfel încât să se aprecieze printre altele procedurile și sistemele sale, precum și calitatea gestiunii acesteia. Proiectul menționează că această inspecție la fața locului va fi centrată în principal pe riscul de credit.

26      Proiectul de decizie considerat adoptat de Consiliul guvernatorilor menționează de asemenea că, pe baza rezultatelor inspecției la fața locului, precum și a celor mai recente examinări prudențiale ale CPFC, va fi pregătit un plan de acțiune însoțit de o scadență suficient de apropiată. În acesta se precizează că, în ipoteza în care neregularitățile identificate cu ocazia inspecției la fața locului ar fi atât de grave și de persistente încât nicio măsură de supraveghere prudențială nu ar putea asigura respectarea normelor într‑un termen rezonabil, BCE ar iniția procedura de retragere a autorizației.

27      Proiectul de decizie considerat adoptat de Consiliul guvernatorilor cuprinde de asemenea o anexă intitulată „Prezentare a istoricului supravegherii recente a [reclamantei], astfel cum a fost notificată BCE”.

28      Prin scrisoarea din 14 februarie 2019, directorul general al Direcției generale de supraveghere microprudențială III (denumit în continuare „directorul general”) a informat reclamanta că, în temeiul articolului 6 alineatul (5) litera (d) din Regulamentul nr. 1024/2013 coroborat cu articolul 12 din acesta și cu articolele 143-146 din Regulamentul nr. 468/2014 și potrivit unei decizii a Consiliului de supraveghere din 10 ianuarie 2019, o inspecție la fața locului urmează a fi efectuată în cadrul grupului cu obiectivul examinării riscului de credit. Acesta a precizat că domeniul de aplicare al controlului respectiv ar putea fi extins în cursul anchetei, dacă este necesar, și că, în acest caz, reclamanta va fi informată de șeful misiunii în numele BCE.

29      În scrisoarea amintită din 14 februarie 2019, directorul general a menționat că inspecția la fața locului era prevăzută pentru luna martie 2019 și a precizat numele șefului misiunii de inspecție. El a arătat că acesta din urmă va informa reclamanta, în numele BCE, cu privire la identitatea membrilor echipei de inspecție și o va contacta în următoarele zile pentru a organiza o primă întâlnire.

30      În scrisoarea menționată din 14 februarie 2019, directorul general a solicitat reclamantei să se asigure că entitățile în cauză vor fi informate cu privire la conținutul acestei scrisori și la orice eventuală modificare ulterioară. El i‑a solicitat să coopereze pe deplin în cadrul inspecției și i‑a amintit că, potrivit articolului 143 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 468/2014, orice împiedicare a inspecției la fața locului de către persoana juridică ce face obiectul acesteia constituie o încălcare a unei decizii a BCE în sensul articolului 18 alineatul (7) din Regulamentul nr. 1024/2013, fără a aduce atingere dreptului național, astfel cum este prevăzut la articolul 11 alineatul (2) din regulamentul menționat.

31      Prin Hotărârea din 26 februarie 2019, Rimšēvičs și BCE/Letonia (C‑202/18 și C‑238/18, EU:C:2019:139), Curtea a anulat decizia KNAB din 19 februarie 2018 în măsura în care prin aceasta i se interzicea lui A să își exercite funcția de guvernator al Băncii Centrale a Letoniei. Ea a considerat că Republica Letonia nu a dovedit că eliberarea lui A din funcția de guvernator al Băncii Centrale a Letoniei se întemeia pe existența unor indicii suficiente că acesta săvârșise o abatere gravă în sensul articolului 14.2 al doilea paragraf din Protocolul nr. 4 privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al BCE.

32      Prin scrisoarea din 1 martie 2019, BCE a notificat reclamantei că decisese să o clasifice ca entitate semnificativă pe care o supraveghează direct, în temeiul dispozițiilor articolului 6 alineatul (5) litera (b) din Regulamentul nr. 1024/2013 și ale articolului 39 alineatul (5) din Regulamentul nr. 468/2014. Această decizie a intrat în vigoare la 4 aprilie 2019.

33      La 5 martie 2019, șeful misiunii de inspecție s‑a întâlnit cu conducerea reclamantei în cadrul unei prime reuniuni, numită „reuniune de lansare”. Acesta a prezentat, cu ajutorul unui document predat reclamantei, domeniul de aplicare al misiunii, intitulat „risc de credit și guvernanță”, și anume clasificarea și provizioanele, înregistrarea inventarului (active confiscate vândute), valorificarea garanțiilor și a fondurilor (active deținute în vederea vânzării), calitatea datelor și guvernanța, precum și modelul de afaceri. El a prezentat membrii echipei de inspecție pentru fiecare parte a misiunii. Șeful misiunii de inspecție a precizat documentația solicitată reclamantei, în special dosarele de credit și documentația generală, și a prezentat metoda de schimb de informații prin intermediul unei platforme securizate. El a indicat reuniunile care urmau să fie planificate pe temele inspecției la fața locului. Acesta a precizat organizarea inspecției la fața locului, în special competențele echipei de inspecție (accesul la sedii, solicitarea de informații sau de documente în domeniul de aplicare al inspecției, accesul doar pentru lectură la toate sistemele de informare relevante, întâlnirea cu orice persoană, schimbul de informații cu auditorii) și calendarul inspecției. Acest calendar menționa scrisoarea directorului general din 14 februarie 2019, o primă solicitare de informații din 26 februarie 2019, reuniunea de lansare, munca la fața locului în perioada 11 martie-10 mai 2019, transmiterea unui proiect de raport la 12 iulie 2019, o „reuniune de ieșire” la 19 iulie 2019, un raport final, o „reuniune de închidere” și, în sfârșit, monitorizarea planului de acțiune al reclamantei.

34      Inspecția a început la 11 martie 2019.

35      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 24 aprilie 2019, reclamanta, CR și CT au introdus prezenta acțiune.

III. Situația de fapt ulterioară introducerii acțiunii

36      La 14 mai 2019, CPFC a aplicat reclamantei o amendă de 4 260 de euro pentru încălcări ale dispozițiilor Kredītiestāžu likums (Legea privind instituțiile de credit, Latvijas Vēstnesis, 1995, nr. 163), prin care se impune depunerea și publicarea conturilor anuale și a conturilor anuale consolidate însoțite de raportul unui auditor autorizat.

37      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 14 mai 2019 (cauza T‑301/19), reclamanta, CR și CT au solicitat anularea deciziei BCE, notificată prin scrisoarea din 1 martie 2019, de clasificare a reclamantei ca entitate semnificativă pe care o supraveghează direct (a se vedea punctul 32 de mai sus).

38      La 12 august 2019 a fost finalizată inspecția la fața locului la sediile reclamantei.

39      La 15 august 2019, BCE a concluzionat că reclamanta se afla sau era susceptibilă de a se afla în dificultate, în sensul articolului 18 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 806/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2014 de stabilire a unor norme uniforme și a unei proceduri uniforme de rezoluție a instituțiilor de credit și a anumitor firme de investiții în cadrul unui mecanism unic de rezoluție și al unui fond unic de rezoluție și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 (JO 2014, L 225, p. 1). În aceeași zi, Comitetul unic de rezoluție (SRB) a decis să nu adopte o schemă de rezoluție în sensul articolului 18 alineatul (1) din acest regulament în privința reclamantei.

40      La 22 august 2019, CPFC a solicitat Rīgas pilsētas Vidzemes priekšpilsētas tiesa (Tribunalul Orașului Riga, Arondismentul Suburban Vidzeme, Letonia) să declare reclamanta insolvabilă.

41      La 12 septembrie 2019, Rīgas pilsētas Vidzemes priekšpilsētas tiesa (Tribunalul Orașului Riga, Arondismentul Suburban Vidzeme) a declarat reclamanta insolvabilă. Acesta a numit un administrator judiciar însărcinat cu procedura de insolvență (denumit în continuare „administratorul judiciar”) și i‑a transferat toate competențele reclamantei și ale consiliului său de administrație. El a respins cererea consiliului de administrație al reclamantei de a‑și menține drepturile de a o reprezenta pe aceasta din urmă în cadrul acțiunii împotriva evaluării BCE din 15 august 2019 de constatare a dificultății în care se afla sau era susceptibilă de a se afla reclamanta, împotriva deciziei SRB din aceeași zi de a nu adopta o schemă de rezoluție în privința acesteia și împotriva deciziei CPFC de a iniția o procedură de insolvență. Instanța respectivă a adăugat că acest lucru nu excludea posibilitatea consiliului de administrație al reclamantei de a depune o cerere separată la administratorul judiciar cu privire la drepturile de reprezentare în cadrul unor misiuni specifice.

42      Tot la 12 septembrie 2019, CPFC a solicitat BCE să retragă autorizația reclamantei.

43      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 25 octombrie 2019 (cauza T‑732/19), reclamanta, precum și alți acționari sau potențiali acționari ai reclamantei au solicitat anularea deciziei SRB din 15 august 2019 de a nu adopta o schemă de rezoluție în privința reclamantei.

44      La 21 decembrie 2019, A a încetat să ocupe funcția de guvernator al Băncii Centrale a Letoniei.

45      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 29 ianuarie 2020 (cauza T‑50/20), reclamanta a solicitat anularea deciziei BCE din 19 noiembrie 2019 prin care s‑a refuzat obligarea administratorului judiciar să acorde avocatului împuternicit de consiliul de administrație al reclamantei accesul la sediile sale, la informațiile pe care le deține, precum și la personalul și la resursele sale.

46      La 17 februarie 2020, BCE a retras autorizația reclamantei. Această retragere a intrat în vigoare în ziua următoare.

47      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 27 aprilie 2020 (cauza T‑230/20), reclamanta a introdus o acțiune împotriva acestei decizii.

IV.    Procedura și concluziile părților

48      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 15 iulie 2019, Comisia Europeană a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor BCE. Prin decizia din 28 august 2019, președintele Camerei a patra a Tribunalului a admis cererea de intervenție a Comisiei.

49      La 16 iulie 2019, BCE a depus un memoriu în apărare la grefa Tribunalului.

50      La 10 septembrie 2019, Comisia a depus un memoriu în intervenție la grefa Tribunalului.

51      La 19 decembrie 2019, Tribunalul (Camera a patra) a solicitat BCE, în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, să prezinte proiectul de decizie considerat adoptat de Consiliul guvernatorilor.

52      La 10 ianuarie 2020, BCE a prezentat o versiune integrală confidențială a documentului solicitat, destinată Tribunalului (anexa D.1), precum și o versiune neconfidențială a acestui document. La 29 ianuarie 2020, președintele Camerei a patra a decis să nu depună la dosar documentul menționat în versiunea sa confidențială.

53      La 28 aprilie 2020, președintele Camerei a patra a hotărât, în temeiul articolului 69 litera (d) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să suspende procedura până la pronunțarea deciziei Tribunalului în cauza T‑50/20. Prin Ordonanța din 12 martie 2021, PNB Banka/BCE (T‑50/20, EU:T:2021:141), Tribunalul a pronunțat decizia sa în această cauză, iar procedura în prezenta cauză s‑a reluat de la acea dată.

54      La 28 aprilie 2021 și, ulterior, la 28 iunie 2021, reclamanta, CR și CT au solicitat o suspendare a procedurii, până la pronunțarea Curții în cauza C‑321/21 P, referitoare la recursul formulat împotriva Ordonanței din 12 martie 2021, PNB Banka/BCE (T‑50/20, EU:T:2021:141). La 20 mai 2021 și, ulterior, la 6 august 2021, președintele Camerei a patra a decis, după ascultarea BCE, să nu suspende procedura.

55      Prin scrisoarea din 8 iulie 2021, reprezentatul reclamantei a informat Tribunalul că nu îi mai reprezenta pe CR și CT. Prin Ordonanța din 21 decembrie 2021, Tribunalul (Camera a patra) a decis, în temeiul articolului 131 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, că nu mai era necesar să se pronunțe asupra prezentei acțiuni în măsura în care era introdusă de CR și CT.

56      Termenul pentru depunerea replicii a fost stabilit ultima dată la 30 septembrie 2021. Reclamanta nu a depus niciun memoriu în replică în termenul acordat.

57      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei BCE „din 14 februarie 2019” de a efectua o inspecție la fața locului la sediile sale și la societățile din grupul său;

–        obligarea BCE la plata cheltuielilor de judecată.

58      BCE, susținută de Comisie, solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

V.      În drept

A.      Cu privire la existența unui mandat al reprezentantului care a introdus acțiunea în numele reclamantei

59      Potrivit articolului 51 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, atunci când partea pe care o reprezintă este o persoană juridică de drept privat, avocații au obligația să depună la grefă un mandat eliberat de aceasta din urmă.

60      La dosar figurează un mandat eliberat de președintele consiliului de administrație al reclamantei la 5 martie 2019 (anexa A.2).

61      Reclamanta arată că administratorul judiciar a refuzat ca avocatul pe care ea l‑a desemnat să o reprezinte să aibă acces la documentele sale, la sediile, la personalul și la resursele sale. Aceasta a prezentat, în cadrul răspunsului său din 13 martie 2020 la o întrebare a Tribunalului, o scrisoare a administratorului judiciar din 16 septembrie 2019 prin care se arăta că avocatul său trebuia, în primul rând, „să prezinte administratorului [judiciar] un raport scris cu privire la evoluția acordului [referitor la prestarea de servicii juridice], indicând în detaliu instrucțiunile primite de la [reclamantă], sarcinile efectuate de [avocat] și dacă există efectiv lucrări în curs”, în al doilea rând, „să informeze administratorul [judiciar] în ceea ce privește plățile […]”, în al treilea rând, „să se abțină de la orice activitate în numele [reclamantei] fără o consultare prealabilă cu administratorul [judiciar], în special să înceteze să furnizeze servicii facturabile [reclamantei]”.

62      În pofida scrisorii menționate a administratorului judiciar din 16 septembrie 2019, din înscrisurile din dosar nu reiese și nici reclamanta, nici BCE nu susțin că administratorul judiciar a revocat mandatul eliberat de președintele consiliului de administrație al reclamantei la 5 martie 2019. Scrisoarea respectivă nu menționează o asemenea revocare, chiar dacă indică faptul că avocatul desemnat de președintele consiliului de administrație trebuie să se abțină de la orice activitate în numele reclamantei fără consultarea prealabilă a administratorului judiciar.

63      Prin urmare, Tribunalul constată că reclamanta a depus un mandat care îl abilitează pe avocatul său să introducă o acțiune în conformitate cu articolul 51 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

B.      Cu privire la cererile de suspendare a procedurii depuse la 28 aprilie 2021 și, ulterior, la 28 iunie 2021

64      La 28 aprilie 2021 și, ulterior, la 28 iunie 2021, reclamanta a solicitat suspendarea procedurii. În susținerea cererilor sale de suspendare, aceasta a arătat că avea nevoie de acces la sediile, la dosarele și la resursele sale financiare și că administratorul judiciar nu coopera pentru a‑i asigura o reprezentare efectivă, în pofida Hotărârii din 5 noiembrie 2019, BCE și alții/Trasta Komercbanka și alții (C‑663/17 P, C‑665/17 P și C‑669/17 P, EU:C:2019:923).

65      Deși Tribunalul nu este obligat să expună motivele pentru care decide să suspende sau nu o procedură, în temeiul articolului 69 literele (c) sau (d) din Regulamentul de procedură, acesta consideră util, cu titlu excepțional, să precizeze cele ce urmează.

66      Decizia de a suspenda sau nu o procedură, în temeiul articolului 69 literele (c) sau (d) din Regulamentul de procedură, ține de competența discreționară a Tribunalului (a se vedea în acest sens Ordonanța din 20 octombrie 2011, DTL/OAPI, C‑67/11 P, nepublicată, EU:C:2011:683, punctele 32 și 33, Hotărârea din 15 octombrie 2012, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C‑554/11 P, nepublicată, EU:C:2012:629, punctul 37, și Hotărârea din 17 ianuarie 2018, Josel/EUIPO, C‑536/17 P, nepublicată, EU:C:2018:14, punctul 5).

67      În speță, la 28 aprilie 2020, procedura a fost suspendată până la pronunțarea deciziei Tribunalului în cauza T‑50/20, prin care reclamanta solicitase anularea deciziei BCE din 19 noiembrie 2019 prin care s‑a refuzat obligarea administratorului judiciar să acorde avocatului împuternicit de consiliul de administrație al reclamantei accesul la sediile sale, la informațiile pe care le deține, precum și la personalul și la resursele sale.

68      Prin Ordonanța din 12 martie 2021, PNB Banka/BCE (T‑50/20, EU:T:2021:141), Tribunalul a respins acțiunea reclamantei. Acesta a considerat în special că BCE era vădit necompetentă să dea curs cererii consiliului de administrație al reclamantei de a dispune ca administratorul judiciar să acorde acces avocatului împuternicit de acest consiliu la sediile, la informațiile, la membrii personalului și la resursele reclamantei (punctul 73). Acesta a apreciat de asemenea că deciziile adoptate de autoritățile naționale în contextul unei proceduri de insolvență, precum cea care o vizează pe reclamantă, ca răspuns la o eventuală cerere de acces la documentele, la sediile, la personalul sau la resursele instituției de credit în cauză sunt în principiu supuse controlului instanțelor naționale, care pot, dacă este cazul, să adreseze Curții întrebări preliminare în temeiul articolului 267 TFUE în cazul în care ar întâmpina dificultăți în interpretarea sau în aplicarea dreptului Uniunii (punctul 72).

69      De asemenea, trebuie să se constate că, în special în pofida suspendării procedurii de la 28 aprilie 2020 până la 12 martie 2021, reclamanta nu dovedește și nici măcar nu susține, inclusiv în cererea sa de suspendare a procedurii din 28 iunie 2021, că a inițiat o procedură jurisdicțională împotriva administratorului judiciar, căruia îi reproșează totuși, în fața Tribunalului, că avocatului împuternicit de consiliul său de administrație i s‑a refuzat accesul la sediile, la informațiile, la personalul și la resursele sale de la sfârșitul anului 2019.

70      După ce a prezentat schimburi de scrisori și de e‑mailuri cu administratorul judiciar care au avut loc la 12 și 16 septembrie 2019, precum și în cursul lunii noiembrie 2019, reclamanta s‑a limitat să precizeze, în cererea de suspendare a procedurii depusă la grefa Tribunalului la 28 aprilie 2021, că își „intensifica eforturile” față de administratorul judiciar și de instanțele letone, fără a oferi detalii cu privire la natura acestor eforturi.

71      În plus, din decizia din 12 septembrie 2019 a Rīgas pilsētas Vidzemes priekšpilsētas tiesa (Tribunalul Orașului Riga, Arondismentul Suburban Vidzeme), menționată la punctul 41 de mai sus, nu reiese că reclamanta ar fi împiedicată să sesizeze instanțele letone cu privire la un eventual litigiu cu administratorul judiciar. Nu numai că această decizie menționează că posibilitatea consiliului de administrație al reclamantei de a depune o cerere separată la administratorul judiciar în ceea ce privește drepturile de reprezentare în cadrul unor misiuni specifice nu este exclusă, dar Hotărârea din 5 noiembrie 2019, BCE și alții/Trasta Komercbanka și alții (C‑663/17 P, C‑665/17 P și C‑669/17 P, EU:C:2019:923), invocată de reclamantă pentru a susține că administratorul judiciar nu cooperează în mod satisfăcător pentru a asigura reprezentarea sa efectivă, este ulterioară deciziei menționate, astfel încât reclamanta putea invoca a priori hotărârea menționată ca un element nou în fața instanței naționale.

72      Prin urmare, Tribunalul apreciază că nu este necesar să suspende din nou procedura.

C.      Cu privire la faza orală a procedurii

73      Potrivit articolului 106 din Regulamentul de procedură:

„(1)      Procedura în fața Tribunalului cuprinde, în cadrul fazei sale orale, o ședință de audiere a pledoariilor, organizată fie din oficiu, fie la cererea unei părți principale.

(2)      Cererea de organizare a unei ședințe de audiere a pledoariilor formulată de o parte principală trebuie să indice motivele pentru care aceasta dorește să fie ascultată. […]

(3)      În lipsa cererii prevăzute la alineatul (2), Tribunalul poate decide, în cazul în care se consideră suficient de lămurit de înscrisurile și mijloacele materiale de probă de la dosarul cauzei, să se pronunțe asupra acțiunii fără parcurgerea fazei orale a procedurii. […]”

74      Astfel din cuprinsul articolului 106 din Regulamentul de procedură reiese că, în lipsa unei cereri de organizare a unei ședințe de audiere a pledoariilor care să indice motivele pentru care o parte principală dorește să fie ascultată, Tribunalul poate, în cazul în care se consideră suficient de lămurit, să se pronunțe asupra acțiunii fără parcurgerea fazei orale a procedurii.

75      Expunerea de motive a proiectului de regulament de procedură din 14 martie 2014, accesibilă publicului pe site‑ul internet al Curții de Justiție a Uniunii Europene, confirmă de altfel că, ținând seama în special de cerințele bunei administrări a justiției și de economie a procedurii, „Tribunalul urmărește să poată renunța la organizarea unei ședințe dacă apreciază că aceasta nu este necesară, cu excepția situației în care una dintre părțile principale formulează o cerere în care indică motivele pentru care dorește să fie ascultată”.

76      Dispozițiile practice de punere în aplicare a Regulamentului de procedură (denumite în continuare „DPA”) enunță la punctul 142 că partea principală care dorește să fie ascultată în cadrul unei ședințe de audiere a pledoariilor trebuie să depună, în termen de trei săptămâni de la notificarea către părți a închiderii fazei scrise a procedurii, o cerere motivată în acest sens. Acesta precizează că motivarea respectivă trebuie să rezulte dintr‑o apreciere concretă a utilității unei ședințe de audiere a pledoariilor pentru partea respectivă și să indice elementele dosarului cauzei „sau” ale argumentației pe care această parte consideră necesar să le dezvolte „sau” să le combată mai amplu în cadrul ședinței de audiere a pledoariilor. Se indică faptul că, pentru a orienta mai bine dezbaterile în cadrul acesteia, este „de dorit” ca motivarea să nu prezinte un caracter general, mărginindu‑se, de exemplu, să se refere la importanța cauzei. Punctul 143 din DPA prevede că, în lipsa unei cereri motivate depuse de o parte principală în termenul stabilit, Tribunalul poate decide să se pronunțe asupra acțiunii fără parcurgerea fazei orale a procedurii.

77      Astfel, din articolul 106 din Regulamentul de procedură, precum și din cuprinsul punctelor 142 și 143 din DPA rezultă că, în lipsa unei cereri de organizare a unei ședințe de audiere a pledoariilor sau în prezența unei cereri de organizare a unei ședințe de audiere a pledoariilor lipsite de motivare, Tribunalul poate decide să se pronunțe asupra acțiunii fără parcurgerea fazei orale a procedurii, în cazul în care se consideră suficient de lămurit de înscrisurile din dosarul cauzei.

78      În speță, prin scrisoarea din 29 noiembrie 2021, reclamanta și‑a exprimat poziția cu privire la organizarea unei ședințe după cum urmează:

„1.      Confirmăm că, pentru motivele explicate în detaliu, nu există în prezent nicio reprezentare efectivă a [reclamantei]. În scopul exclusiv de a respecta termenul aplicabil, solicităm prin prezenta o audiere. Cu toate acestea, ar trebui mai întâi să se restabilească reprezentarea efectivă [a reclamantei].

2.      Nu este posibilă pregătirea sau asistarea la o ședință în circumstanțele actuale.”

79      Din scrisoarea menționată din 29 noiembrie 2021 reiese că cererea de organizare a unei ședințe formulată de reclamantă este lipsită de motivare. Astfel, această cerere nu indică niciun motiv pentru care reclamanta dorește să fie ascultată.

80      În plus, în scrisoarea din 25 octombrie 2021 prin care părțile principale au fost informate cu privire la închiderea fazei scrise a procedurii, grefa Tribunalului a amintit dispozițiile articolului 106 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, precum și pe cele ale punctului 142 din DPA și a atras atenția părților principale asupra faptului că, în contextul crizei sanitare, motivarea trebuia să îndeplinească cerințele de la punctul menționat din DPA.

81      Desigur, reclamanta a susținut, în cererea sa de organizare a unei ședințe, că se considera privată de o reprezentare efectivă.

82      Chiar presupunând că reclamanta încearcă, prin aceasta, să justifice în mod implicit lipsa motivării cererii sale de organizare a unei ședințe, ceea ce nu reiese însă din cererea menționată, trebuie să se considere că argumentația sa referitoare la lipsa unei reprezentări efective nu poate fi considerată o justificare a lipsei motivării acestei cereri. În special, împrejurarea că reclamanta este lipsită de o reprezentare efectivă, în sensul pe care îl expune, nu o împiedica cu nimic să prezinte elemente detaliate în susținerea unei cereri de organizare a unei ședințe.

83      Prin urmare, dat fiind că reclamanta nu a prezentat niciun element de motivare în cererea sa de organizare a unei ședințe și, în plus, în condițiile în care obligația de motivare a acesteia din urmă îi fusese amintită în mod expres de grefa Tribunalului, trebuie să se considere că cererea menționată de organizare a unei ședințe menționată nu respectă articolul 106 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

84      În aceste condiții, Tribunalul, întrucât se consideră suficient de lămurit de înscrisurile din dosar, decide să se pronunțe asupra acțiunii fără parcurgerea fazei orale a procedurii, conform articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

D.      Cu privire la obiectul acțiunii

85      În cererea introductivă, reclamanta solicită anularea deciziei BCE „din 14 februarie 2019” de a efectua o inspecție la fața locului la sediile sale și ale societăților din grupul său. Aceasta arată că scrisoarea directorului general din 14 februarie 2019 face trimitere la decizia Consiliului de supraveghere din 10 ianuarie 2019, dar că această din urmă decizie nu i‑a fost divulgată. Ea precizează că solicită anularea deciziei de efectuare a inspecției la fața locului, cu privire la care BCE a informat‑o prin scrisoarea din 14 februarie 2019, „indiferent de data adoptării interne a acestei decizii în cadrul BCE”.

86      Din scrisoarea menționată din 14 februarie 2019, din memoriul în apărare și din răspunsul BCE la măsura de organizare a procedurii din 19 decembrie 2019 reiese că proiectul de decizie de efectuare a unei inspecții la fața locului la sediile reclamantei, aprobat de Consiliul de supraveghere la 10 ianuarie 2019, a fost considerat adoptat de Consiliul guvernatorilor la 21 ianuarie 2019, în cadrul procedurii aplicabile în lipsa unei obiecții, prevăzută la articolul 26 alineatul (8) din Regulamentul nr. 1024/2013.

87      Trebuie să se considere că proiectul de decizie considerat adoptat de Consiliul guvernatorilor la 21 ianuarie 2019, ale cărui principale motive au fost amintite la punctele 23-27 de mai sus, constituie în mod formal decizia de efectuare a unei inspecții la fața locului la sediile reclamantei aprobată de Consiliul guvernatorilor, cu precizarea că reclamanta nu a avut acces la acest document, într‑o versiune în care unele informații erau omise, decât în urma măsurii de organizare a procedurii adoptate de Tribunal la 19 decembrie 2019.

88      Ținând seama de cerințele de confidențialitate legate de deliberările Consiliului guvernatorilor, decizia de efectuare a unei inspecții la fața locului a fost notificată reclamantei prin scrisoarea directorului general din 14 februarie 2019, în substanța sa, rezumată la punctele 28-30 de mai sus.

89      Prin urmare, trebuie să se considere că prin acțiune se solicită anularea deciziei de a efectua o inspecție la fața locului, adoptată de BCE la 21 ianuarie 2019 și notificată, în substanța sa, prin scrisoarea din 14 februarie 2019.

E.      Cu privire la cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie, întemeiată pe faptul că o decizie de inspecție la fața locului nu modifică situația juridică a persoanei care face obiectul investigației

90      Comisia susține că inspecțiile realizate în cadrul supravegherii instituțiilor de credit constituie un mijloc prin care o autoritate competentă asigură o supraveghere continuă, cu alte cuvinte colectează elemente de fapt pe baza cărora va lua ulterior eventual măsuri printr‑o decizie care va fi în mod cert un act care produce efecte juridice asupra persoanei inspectate. Măsura inspecției nu ar încheia nicio procedură și nu ar stabili poziția care trebuie adoptată de autoritatea însărcinată cu efectuarea anchetei. Ar fi vorba despre o etapă în cadrul unei proceduri, ce cuprinde eventual mai multe faze, care ar putea fi contestată printr‑o acțiune îndreptată împotriva deciziei finale. În plus, decizia de inspecție însăși încă nu ar modifica, ca atare, situația juridică a persoanei care face obiectul investigației. Prin urmare, acțiunea ar trebui să fie respinsă ca inadmisibilă.

91      Reclamanta susține, dimpotrivă, că decizia atacată constituie un act atacabil în sensul articolului 263 TFUE.

92      În ceea ce privește calitatea Comisiei de a invoca respectiva cauză de inadmisibilitate, este necesar să se arate că, potrivit articolului 142 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, intervenția poate avea ca obiect numai susținerea, în tot sau în parte, a concluziilor uneia dintre părțile principale. În plus, potrivit articolului 142 alineatul (3) din acest regulament, intervenientul ia litigiul în starea în care se află în momentul intervenției sale.

93      Din aceste dispoziții rezultă că o parte a cărei cerere de intervenție într‑un litigiu în susținerea pârâtului este admisă nu are dreptul să invoce o cauză de inadmisibilitate care nu a fost formulată în concluziile acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost și La Poste/UFEX și alții, C‑341/06 P și C‑342/06 P, EU:C:2008:375, punctul 67 și jurisprudența citată).

94      Rezultă că Comisia nu are calitatea de a invoca această cauză de inadmisibilitate, astfel încât Tribunalul nu este obligat să răspundă în mod explicit la aceasta pe fond.

95      Cu toate acestea, dat fiind că, în conformitate cu articolul 129 din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate oricând, din oficiu, după ascultarea părților principale, să examineze cauzele de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică, este necesar, în speță, în interesul bunei administrări a justiției, să se examineze cauza de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică menționată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 martie 1993, CIRFS și alții/Comisia, C‑313/90, EU:C:1993:111, punctul 23, și Hotărârea din 19 septembrie 2018, HH Ferries și alții/Comisia, T‑68/15, EU:T:2018:563, punctul 41 (nepublicată)].

96      În cazul în care acțiunea în anularea unui act adoptat de o instituție este introdusă de o persoană fizică sau juridică, acțiunea menționată nu poate fi formulată decât dacă efectele juridice obligatorii ale acestui act sunt de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația sa juridică (Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 9, și Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctul 37).

97      Nu rezultă din nicio dispoziție și din niciun principiu că orice inspecție la sediile unei întreprinderi trebuie, indiferent de natura acesteia, să facă obiectul unei decizii administrative care să poată fi supusă unui control jurisdicțional și a fortiori unei autorizări de către o autoritate judiciară.

98      Astfel, în cazul în care, „în anumite împrejurări”, drepturile garantate din perspectiva articolului 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), referitor la respectarea vieții private și de familie, pot fi interpretate în sensul că includ, pentru o societate, dreptul la respectarea sediului său social, a agenției sale sau a sediilor sale comerciale (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 16 aprilie 2002, Société Colas Est și alții împotriva Franței, CE:ECHR:2002:0416JUD003797197, punctul 41), obiective de interes general, precum securitatea, sănătatea, protecția drepturilor fundamentale ale lucrătorilor sau ale publicului prezent la sediile acestei societăți, ordinea publică economică sau chiar buna utilizare a fondurilor publice sunt de natură să justifice punerea în aplicare a unor inspecții prevăzute de legiuitor. În această privință, legiuitorul dispune de o marjă de apreciere mai largă atunci când măsura are în vedere persoane juridice, iar nu particulari (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 2 octombrie 2014, Delta Pekárny a.s. împotriva Republicii Cehe, CE:ECHR:2014:1002JUD000009711, punctul 82).

99      Atunci când legiuitorul prevede ca administrația să efectueze inspecții la sediile unei întreprinderi, acestuia îi revine sarcina de a defini – ținând seama în special de obiectivul urmărit, precum și de natura activității și a sediilor în discuție – competențele conferite agenților responsabili de inspecție, precum și garanțiile aferente acestora, în special jurisdicționale, astfel încât eventuala ingerință în dreptul unei societăți la respectarea sediilor sale cauzată de inspecție prezintă un caracter necesar și proporțional.

100    În timp ce anumite inspecții, cum ar fi inspecțiile în materie de concurență prevăzute la articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), necesită adoptarea unei decizii supuse căilor de atac, situația este diferită în cazul altor tipuri de inspecții, în special atunci când administrația nu dispune de competența de a proceda la executarea silită a inspecției, și aceasta chiar și în ipoteza în care inspecția are caracter obligatoriu, iar întreprinderea poate face obiectul unor sancțiuni administrative sau penale în caz de opoziție la inspecție.

101    Cu titlu de exemplu, inspecțiile în materie de concurență prevăzute la articolul 20 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, controalele la fața locului prevăzute de Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 809/2014 al Comisiei din 17 iulie 2014 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (UE) nr. 1306/2013 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește sistemul integrat de administrare și control, măsurile de dezvoltare rurală și ecocondiționalitatea (JO 2014, L 227, p. 69) și controalele efectuate în statele membre în temeiul articolului 12 din Convenția nr. 81 a Organizației Internaționale a Muncii din 11 iulie 1947 privind inspecția muncii nu necesită adoptarea unei decizii administrative supuse controlului jurisdicțional.

102    În speță, prin adoptarea articolului 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1024/2013, legiuitorul Uniunii a decis totuși, având această posibilitate, că inspecțiile persoanelor juridice menționate la articolul 10 alineatul (1) din acest regulament, în special ale instituțiilor de credit cu sediul în statele membre participante, trebuiau să fie efectuate de BCE pe baza unei decizii.

103    În această privință trebuie amintit că, potrivit articolului 288 TFUE, o decizie este obligatorie în toate elementele sale.

104    Astfel, prevăzând că o persoană juridică este supusă inspecției prevăzute la articolul 12 din Regulamentul nr. 1024/2013 pe baza unei decizii, legiuitorul Uniunii a atribuit actului care prevede această inspecție efecte juridice obligatorii.

105    Pe de altă parte, articolul 143 alineatul (2) din Regulamentul nr. 468/2014 indică mențiunile minime pe care trebuie să le conțină decizia de inspecție, și anume obiectul și scopul inspecției la fața locului, precum și faptul că orice împiedicare a inspecției la fața locului de către persoana juridică care face obiectul acesteia constituie o încălcare a unei decizii a BCE în sensul reglementării Uniunii, fără a aduce atingere legislației naționale. Articolul 145 alineatul (1) din acest regulament precizează că decizia menționată este notificată persoanei care face obiectul inspecției la fața locului.

106    În aceste condiții, o decizie de inspecție la fața locului adoptată în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1024/2013 are efecte juridice obligatorii față de instituția de credit căreia îi este notificată, supunând‑o pe aceasta din urmă unei inspecții ale cărei obiect și scop le definește.

107    Desigur, trebuie arătat că, spre deosebire de dispozițiile articolului 21 din Regulamentul nr. 1/2003, referitor la „[i]nspecția altor incinte” prevăzută pentru punerea în aplicare a normelor de concurență, articolul 12 din Regulamentul nr. 1024/2013 prevede că inspecțiile la fața locului se efectuează la „sediile comerciale ale persoanelor juridice” vizate, iar nu în „orice alte incinte, terenuri și mijloace de transport, inclusiv în locuințele directorilor, administratorilor sau ale altor membri ai personalului întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi în cauză”. Din acest punct de vedere, inspecțiile la fața locului ale instituțiilor de credit nu pot aduce atingere dreptului la respectarea vieții private în același mod ca inspecțiile altor sedii prevăzute pentru punerea în aplicare a normelor de concurență.

108    La fel de adevărat este că, chiar dacă o decizie a BCE adoptată în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1024/2013 are efecte juridice obligatorii față de instituția de credit căreia îi este notificată, posibilitatea de a recurge la măsuri coercitive pentru a pune în aplicare această decizie este supusă, după cum prevede articolul 13 din acest regulament, autorizării de către o autoritate judiciară națională.

109    În plus, trebuie arătat, desigur, că, spre deosebire și de articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, articolul 12 din Regulamentul nr. 1024/2013 nu menționează existența unei acțiuni în fața instanței Uniunii împotriva unei decizii de inspecție la fața locului a BCE. Numai dispozițiile articolului 13 din acest regulament, referitoare la autorizarea de către o autoritate judiciară națională, prevăd că Curtea de Justiție a Uniunii Europene este singurul organism care poate controla legalitatea deciziei de inspecție a BCE.

110    Cu toate acestea, rezultă în mod necesar din dispozițiile articolului 13 din Regulamentul nr. 1024/2013 că, cel puțin atunci când BCE solicită o autorizare din partea unei autorități judiciare după ce a adoptat o decizie de inspecție la fața locului, această din urmă decizie poate face obiectul unei acțiuni la Tribunal.

111    Pe de altă parte, întrucât legiuitorul Uniunii a decis, spre deosebire de dispoziția prevăzută la articolul 20 alineatele (3) și (4) din Regulamentul nr. 1/2003, să confere calitatea de decizii tuturor actelor care permit BCE să efectueze inspecții la fața locului în instituțiile de credit, nu este necesar să se facă distincție între regimul controlului jurisdicțional al acestor acte după cum o cerere de autorizare de către o autoritate judiciară este depusă sau nu de BCE. Astfel, pe de o parte, posibilitatea unei acțiuni în fața Tribunalului împotriva unui act al unei instituții nu este condiționată de existența unei mențiuni exprese în acest sens în reglementare. Pe de altă parte, o soluție contrară ar fi de natură să aducă atingere principiului securității juridice, întrucât posibilitatea de a introduce o acțiune în fața Tribunalului împotriva unei decizii de inspecție la fața locului a BCE ar depinde atunci de alegerea instituției respective de a solicita sau nu autorizarea de către o autoritate judiciară națională prevăzută la articolul 13 din Regulamentul nr. 1024/2013, după adoptarea deciziei respective.

112    În sfârșit, desigur, așa cum amintește Comisia, unele măsuri intermediare al căror obiectiv este pregătirea deciziei finale nu constituie, în principiu, acte care pot face obiectul unei acțiuni în anulare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 10).

113    Cu toate acestea, actele intermediare astfel vizate sunt, mai întâi, acte care exprimă o opinie provizorie a instituției (a se vedea Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctul 50 și jurisprudența citată), ceea ce nu este valabil în cazul deciziilor de inspecție ale BCE.

114    Pe de altă parte, o acțiune în anulare împotriva deciziei prin care BCE decide să efectueze o inspecție la fața locului la sediile unei instituții de credit nu implică un risc de confuzie între diferitele faze de natură administrativă și jurisdicțională. Astfel, o asemenea acțiune nu ar trebui să determine Tribunalul să se pronunțe cu privire la existența unei încălcări a normelor referitoare la supravegherea prudențială, săvârșită de întreprinderea în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 20).

115    Prin urmare, amintindu‑se că legiuitorul a decis, în cadrul marjei sale de apreciere, să califice drept decizii actele adoptate în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1024/2013 independent de existența unei autorizații emise de o autoritate judiciară națională și să menționeze existența unui control de legalitate exercitat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la articolul 13 din acest regulament, deciziile de inspecții la fața locului ale BCE nu pot fi considerate măsuri intermediare care nu sunt supuse unor căi de atac jurisdicționale.

116    Rezultă din cele ce precedă că o decizie de inspecție la fața locului adoptată în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1024/2013, precum decizia atacată, este de natură să afecteze interesele persoanei juridice căreia îi este notificată, modificând în mod distinct situația sa juridică, astfel încât poate face obiectul unei acțiuni în anulare introduse de această persoană în fața Tribunalului în temeiul articolului 263 TFUE, ceea ce părțile principale nu contestă de altfel.

117    Prin urmare, acțiunea este admisibilă.

F.      Cu privire la fond

118    Reclamanta invocă zece motive în cadrul prezentei acțiuni: primul motiv, întemeiat pe lipsa de competență a BCE pentru adoptarea deciziei atacate; al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013, întrucât decizia atacată nu era necesară în sensul acestei dispoziții; al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea aceleiași dispoziții, întrucât BCE nu și‑a exercitat corespunzător puterea de apreciere; al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității; al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului reclamantei de a fi ascultată; al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației BCE de a examina și de a evalua cu atenție și imparțialitate toate aspectele pertinente ale cauzei; al șaptelea motiv, întemeiat pe nemotivare; al optulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor protecției încrederii legitime și securității juridice; al nouălea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor egalității de tratament și nediscriminării; al zecelea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 19 din Regulamentul nr. 1024/2013 și a considerentului (75) al acestuia, precum și pe un abuz de putere.

119    Trebuie să se examineze motivele referitoare la legalitatea formală a deciziei atacate înaintea motivelor referitoare la temeinicia acesteia.

1.      Cu privire la primul motiv, întemeiat pe lipsa de competență a BCE

120    Reclamanta susține că BCE nu era autoritatea de supraveghere competentă la data deciziei atacate. Potrivit articolului 12 din Regulamentul nr. 1024/2013, BCE nu ar putea efectua inspecții la fața locului decât la instituții de credit semnificative. În temeiul articolului 6 alineatul (5) din acest regulament, o instituție de credit mai puțin semnificativă ar fi supravegheată direct de autoritatea națională competentă, cu excepția cazului în care BCE decide să preia supravegherea directă prin considerarea instituției de credit drept semnificativă.

121    BCE, susținută de Comisie, contestă această argumentație.

122    Din modul de redactare a articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013 rezultă că BCE dispune de o competență exclusivă pentru a exercita atribuțiile prevăzute în cadrul acestei dispoziții în legătură cu „toate” instituțiile de credit cu sediul în statele membre participante, fără distincție între instituții de credit semnificative și instituții mai puțin semnificative (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Landeskreditbank Baden‑Württemberg/BCE, C‑450/17 P, EU:C:2019:372, punctele 37 și 38).

123    În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013, BCE își îndeplinește atribuțiile în cadrul MUS, compus din ea însăși și din autoritățile naționale competente, și asigură funcționarea eficace și coerentă a acestuia (Hotărârea din 8 mai 2019, Landeskreditbank Baden‑Württemberg/BCE, C‑450/17 P, EU:C:2019:372, punctul 39).

124    Autoritățile naționale competente asistă BCE în îndeplinirea atribuțiilor care îi sunt conferite prin Regulamentul nr. 1024/2013, printr‑o punere în aplicare descentralizată a unora dintre aceste atribuții în privința instituțiilor de credit mai puțin semnificative (Hotărârea din 8 mai 2019, Landeskreditbank Baden‑Württemberg/BCE, C‑450/17 P, EU:C:2019:372, punctul 41).

125    Articolul 6 alineatul (5) litera (d) din Regulamentul nr. 1024/2013 prevede că, în ceea ce privește instituțiile de credit menționate la alineatul (4) al acestui articol, cu alte cuvinte instituțiile de credit mai puțin semnificative, BCE poate oricând să facă uz de prerogativele de investigare menționate la articolele 10-13 din regulamentul respectiv, și anume să adreseze solicitări de informații, să desfășoare investigații generale și să efectueze inspecții la fața locului.

126    Împrejurarea că, în conformitate cu dispozițiile articolului 6 alineatul (6) primul paragraf din Regulamentul nr. 1024/2013, autoritățile naționale competente pun în aplicare, în mod descentralizat și sub controlul BCE, anumite atribuții definite la articolul 4 alineatul (1) din acest regulament în privința instituțiilor de credit mai puțin semnificative nu are nicio incidență asupra competenței de care dispune BCE de a‑și exercita prerogativele de investigare în privința acestor instituții, întrucât dispozițiile menționate se aplică, potrivit chiar formulării lor, „fără a aduce atingere” alineatului (5) al articolului 6 din regulamentul amintit, ale cărui dispoziții relevante în prezenta cauză au fost amintite la punctul 125 de mai sus. În același mod, potrivit articolului 6 alineatul (6) al doilea paragraf menționat, competența de care dispun autoritățile naționale competente pentru a efectua, în conformitate cu dreptul lor național, inspecții la fața locului în unitățile menționate există de asemenea „fără a aduce atingere” articolelor 10-13 din regulamentul în cauză, referitoare la prerogativele de investigare ale BCE.

127    Competența BCE de a efectua inspecții la fața locului în instituțiile de credit mai puțin semnificative este confirmată de articolul 12 din Regulamentul nr. 1024/2013. Astfel, acest articol prevede că BCE poate efectua inspecții la fața locului la sediul persoanelor juridice menționate la articolul 10 alineatul (1) din acest regulament, a cărui literă (a) menționează instituțiile de credit cu sediul în statele membre participante, fără distincție între instituții semnificative și instituții mai puțin semnificative.

128    Împrejurarea, invocată de reclamantă, că articolul 12 din Regulamentul nr. 1024/2013 prevede că BCE poate efectua inspecții la fața locului în orice altă întreprindere care face obiectul unei supravegheri pe bază consolidată pentru care BCE este autoritatea de supraveghere pe bază consolidată în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (g) din regulamentul menționat nu modifică această concluzie, întrucât articolul 12 amintit nu face decât să adauge la persoanele juridice vizate la articolul 10 alineatul (1) din regulamentul respectiv alte entități la care BCE poate efectua o inspecție la fața locului.

129    Articolul 6 alineatul (5) litera (d) din Regulamentul nr. 1024/2013, în măsura în care atribuie BCE competența de a efectua o inspecție la fața locului într‑o instituție de credit mai puțin semnificativă, este de asemenea în concordanță cu considerentul (16) al acestui regulament, potrivit căruia BCE ar trebui să fie în măsură să își exercite atribuțiile de supraveghere în raport cu „toate” instituțiile de credit, precum și cu considerentul (47) al regulamentului menționat, potrivit căruia, pentru a‑și îndeplini atribuțiile cu eficacitate, BCE ar trebui să aibă posibilitatea de a efectua, „după caz”, în cooperare cu autoritățile naționale competente, verificări la fața locului.

130    În consecință, din dispozițiile Regulamentului nr. 1024/2013 amintite mai sus rezultă că BCE este competentă să exercite, față de o instituție de credit mai puțin semnificativă, prerogativele de investigare prevăzute la articolele 10-13 din regulamentul menționat, în special prerogativa de a efectua o inspecție la fața locului.

131    Posibilitatea ca BCE să efectueze inspecții la fața locului în instituțiile de credit mai puțin semnificative este, în plus, amintită în mod expres la articolul 138 a doua teză din Regulamentul nr. 468/2014.

132    Pe de altă parte, competența BCE de a efectua inspecții la fața locului în instituțiile de credit mai puțin semnificative nu este infirmată de anumite publicații ale acestei instituții, precum Ghidul privind supravegherea bancară publicat în luna noiembrie 2014, Ghidul privind inspecțiile la fața locului și investigațiile referitoare la modelele interne publicat în cursul lunii septembrie 2018 sau consultarea publică efectuată de BCE înainte de adoptarea acestui din urmă ghid. În această privință, este suficient să se constate că publicațiile respective, lipsite de valoare obligatorie, după cum amintește de altfel fiecare dintre ele, nu pot limita în vreun fel competențele atribuite BCE de legiuitorul Uniunii. În plus, niciuna dintre aceste publicații nu exclude posibilitatea BCE de a desfășura inspecții la fața locului la instituțiile de credit mai puțin semnificative. Dimpotrivă, Ghidul privind supravegherea bancară (punctul 75) și documentul intitulat „Supravegherea entităților mai puțin semnificative în cadrul MUS”, publicat în luna noiembrie 2017 (paginile 3 și 10), amintesc această posibilitate.

133    Celelalte argumente ale reclamantei nu pot fi decât respinse.

134    În primul rând, reclamanta nu poate susține în mod întemeiat, pentru a stabili că competența BCE de a desfășura inspecții la fața locului în instituțiile de credit mai puțin semnificative ar constitui o „anomalie” în cadrul MUS, că BCE nu poate impune obligații entităților în cauză pentru a remedia lacunele identificate cu ocazia inspecțiilor.

135    Astfel, competența conferită BCE de legiuitorul Uniunii de a efectua inspecții la fața locului în instituțiile de credit mai puțin semnificative este în concordanță cu crearea MUS, compus din ea însăși și din autoritățile naționale competente, și cu controlul exercitat de BCE cu privire la punerea în aplicare de către autoritățile naționale competente, în privința instituțiilor de credit mai puțin semnificative, a unora dintre atribuțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013, care țin de competența sa exclusivă, dar a căror punere în aplicare descentralizată este permisă de articolul 6 din acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Landeskreditbank Baden‑Württemberg/BCE, C‑450/17 P, EU:C:2019:372, punctul 49).

136    În conformitate cu dispozițiile articolului 6 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1024/2013, BCE dispune, de altfel, pe lângă posibilitatea de a efectua oricând solicitări de informații, investigații generale sau inspecții la fața locului în instituțiile de credit mai puțin semnificative, de mai multe prerogative referitoare la supravegherea prudențială a acestor instituții, cum ar fi, de exemplu, aceea de a solicita, în mod ad‑hoc sau permanent, informații din partea autorităților naționale competente cu privire la îndeplinirea atribuțiilor desfășurate de către acestea sau chiar, atunci când este necesar pentru a asigura aplicarea consecventă a unor standarde înalte de supraveghere, aceea de a decide, în orice moment, să exercite în mod direct toate competențele relevante în legătură cu una sau mai multe instituții de credit mai puțin semnificative. De altfel, articolul 6 alineatul (6) din acest regulament prevede că, dacă autoritățile naționale competente își mențin competențele, în conformitate cu dreptul național, de a obține informații și de a desfășura verificări la fața locului la sediul instituțiilor de credit mai puțin semnificative, acestea informează BCE cu privire la măsurile adoptate și coordonează „îndeaproape” măsurile respective cu BCE.

137    În al doilea rând, afirmația reclamantei potrivit căreia BCE a ținut seama de faptul că nu era competentă să adopte decizia atacată și a decis, „în parte pentru acest motiv”, printr‑o decizie notificată prin scrisoarea din 1 martie 2019, să clasifice reclamanta drept entitate semnificativă este neîntemeiată. Astfel, nicio dispoziție și niciun principiu nu interzic BCE să efectueze o inspecție la sediile unei entități mai puțin semnificative și să o clasifice simultan sau ulterior pe aceasta din urmă ca fiind o entitate semnificativă. În plus, afirmația reclamantei potrivit căreia BCE a ținut seama de faptul că nu era competentă este contrazisă de decizia atacată, care menționează în două rânduri că BCE este competentă să adopte o decizie de inspecție în privința unei instituții de credit mai puțin semnificative (a se vedea paginile 1 și 4 din această decizie).

138    Prin urmare, primul motiv trebuie să fie respins ca nefondat.

2.      Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe nemotivare

139    Reclamanta susține că BCE nu și‑a îndeplinit obligația de motivare, întrucât scrisoarea din 14 februarie 2019 nu ar prezenta în niciun fel motivele pentru care BCE a decis să desfășoare o inspecție la fața locului.

140    BCE susține că motivul trebuie să fie respins.

141    Motivarea impusă printre altele la articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul (a se vedea Hotărârea din 8 mai 2019, Landeskreditbank Baden‑Württemberg/BCE, C‑450/17 P, EU:C:2019:372, punctul 85 și jurisprudența citată).

142    Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii sau alte persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea din 8 mai 2019, Landeskreditbank Baden‑Württemberg/BCE, C‑450/17 P, EU:C:2019:372, punctul 87 și jurisprudența citată).

143    Obligația de motivare a actelor instituțiilor Uniunii prevăzută la articolul 296 TFUE reprezintă o normă de procedură fundamentală care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a actului în litigiu (a se vedea Hotărârea din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, C‑413/06 P, EU:C:2008:392, punctul 181 și jurisprudența citată).

144    În ceea ce privește deciziile de inspecție adoptate în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1024/2013, articolul 143 alineatul (2) din Regulamentul nr. 468/2014 prevede:

„Fără a aduce atingere articolului 142 [din Regulamentul nr. 468/2014] și în conformitate cu articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul [nr. 1024/2013], inspecțiile la fața locului se desfășoară în baza unei decizii a BCE, care precizează cel puțin următoarele:

(a)      obiectul și scopul inspecției la fața locului și

(b)      faptul că orice împiedicare a inspecției la fața locului de către persoana juridică care face obiectul acesteia constituie o încălcare a unei decizii a BCE în sensul articolului 18 alineatul (7) din Regulamentul [nr. 1024/2013], fără a aduce atingere legislației naționale, astfel cum este prevăzut la articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul [nr. 1024/2013].”

145    În speță, în scrisoarea din 14 februarie 2019 prin care se notifică reclamantei decizia atacată se menționează că urmează să se efectueze o inspecție, în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1024/2013 și al articolelor 143-146 din Regulamentul nr. 468/2014, în conformitate cu o decizie a Consiliului de supraveghere din 10 ianuarie 2019. Aceasta menționează că inspecția respectivă are ca obiectiv riscul de credit și precizează că o privește pe reclamantă și pe societățile din grupul său. În scrisoarea respectivă se arată că inspecția amintită este prevăzută pentru luna martie 2019 și că șeful misiunii de inspecție va contacta reclamanta pentru a organiza o primă reuniune.

146    Trebuie să se considere că, în măsura în care scrisoarea menționată din 14 februarie 2019 indică faptul că inspecția la fața locului are ca scop riscul de credit, aceasta menționează, în mod cert sumar, dar suficient de clar, conform articolului 143 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 468/2014, atât obiectul inspecției, și anume riscul de credit, cât și scopul acesteia, și anume analiza acestui risc de către BCE. În această privință, BCE nu avea obligația de a menționa în scrisoarea respectivă o suspiciune legată de săvârșirea unei încălcări, ceea ce reclamanta nu susține de altfel (a se vedea punctele 188 și 226 de mai jos).

147    Noțiunea de risc de credit este o noțiune fundamentală a activității bancare, lipsită de ambiguitate și care corespunde în esență riscului ca un împrumutat să nu își ramburseze creditul. Aceasta este menționată la articolul 1 din Regulamentul nr. 575/2013, la articolul 79 din Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO 2013, L 176, p. 338) și face, de altfel, obiectul principiului 17 din Principiile de bază pentru supravegherea eficientă a sectorului bancar, elaborate de Comitetul de la Basel pentru supraveghere bancară, publicate în luna septembrie 2012 (denumite în continuare „Principiile de bază pentru supravegherea eficientă a sectorului bancar”), care nu au caracter obligatoriu, dar constituie, potrivit propriilor termeni, „norme minime de facto în materie de reglementare și de supraveghere prudențiale ale băncilor și ale sistemelor bancare”.

148    Trebuie subliniat de asemenea că, în cursul reuniunii organizate la 5 martie 2019, cu alte cuvinte cu mai multe zile înainte de începerea inspecției, șeful misiunii de inspecție a adus precizări cu privire la inspecția în cauză, cu ajutorul unui document predat reclamantei. Acesta a precizat în special domeniul de aplicare al misiunii, intitulat „riscul [de] credit și guvernanța”, detaliind conținutul inspecției în ceea ce privește clasificarea și provizioanele, înregistrarea inventarului (active confiscate vândute), valorificarea garanțiilor și a fondurilor (active deținute în vederea vânzării), calitatea datelor, guvernanța și modelul de afaceri (a se vedea pagina 2 din acest document).

149    În plus, decizia atacată a intervenit într‑un context cunoscut de reclamantă. Aceasta din urmă era în contact regulat cu CPFC, care monitoriza cu atenție riscurile la care era expusă reclamanta în materie de credit de mai mulți ani și adoptase în privința acesteia, după cum s‑a arătat la punctele 9 și 12 de mai sus, decizii de supraveghere prudențială referitoare în special la aceste riscuri în anii 2016 și 2017. Reclamanta era în contact direct cu BCE, dat fiind că îi scrisese la 5 iulie și la 12 septembrie 2018 pentru a‑i solicita să intervină în supravegherea sa prudențială, iar președinta Consiliului de supraveghere al BCE i‑a răspuns, prin scrisoarea din 8 octombrie 2018, că împărtășea opinia CPFC potrivit căreia situația sa necesita o supraveghere prudențială specifică. Reclamanta cunoștea toate aspectele procedurii de arbitraj, pe care ea însăși o inițiase. În sfârșit, aceasta era informată cu privire la procedura de preluare de către BCE a supravegherii sale directe, proiectul de decizie aferent acesteia fiindu‑i comunicat prin scrisoarea BCE din data de 11 februarie 2019.

150    Prin urmare, chiar dacă reclamanta nu dispunea, la data introducerii acțiunii sale, de proiectul de decizie considerat adoptat de Consiliul guvernatorilor, care avea caracter confidențial în temeiul articolului 10 alineatul (4) din Protocolul nr. 4 privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al BCE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, BCE/Espírito Santo Financial (Portugalia), C‑442/18 P, EU:C:2019:1117, punctele 43-46], ea cunoștea suficient motivarea deciziei atacate în vederea aprecierii temeiniciei acesteia.

151    În plus, trebuie arătat că reclamanta a primit comunicarea unei versiuni neconfidențiale a proiectului de decizie considerat adoptat de Consiliul guvernatorilor, ca urmare a unei măsuri de organizare a procedurii adoptate de Tribunal. Acest proiect, ale cărui principale motive au fost expuse la punctele 23-27 de mai sus, amintește istoricul activității de supraveghere recente a reclamantei și menționează că deficiențele și încălcările dispozițiilor aplicabile, pe care le prezintă în mod detaliat, au fost identificate în cursul anilor precedenți și nu au făcut obiectul unor măsuri adecvate din partea reclamantei. Acesta menționează că recomandarea ICSID împiedică CPFC să pună în aplicare toate măsurile de supraveghere în privința reclamantei, că BCE pregătește preluarea supravegherii directe a reclamantei și că o inspecție la fața locului va permite BCE să efectueze propria analiză a situației reclamantei. Acesta adaugă că, în paralel cu preluarea prevăzută a supravegherii directe a reclamantei, BCE va fi în acest caz în măsură să ia măsurile de supraveghere necesare pentru a garanta că reclamanta respectă cerințele prudențiale.

152    Astfel, comunicarea menționată a permis reclamantei să obțină precizări despre motivele deciziei atacate, cu privire la care i s‑a oferit posibilitatea să prezinte observații în stadiul replicii.

153    În consecință, al șaptelea motiv trebuie să fie respins ca nefondat.

3.      Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului reclamantei de a fi ascultată

154    Reclamanta susține că BCE a încălcat dreptul său de a fi ascultată prin faptul că nu i‑a oferit posibilitatea de a se exprima cu privire la inspecția la fața locului avută în vedere înainte de adoptarea deciziei atacate.

155    BCE, susținută de Comisie, contestă această argumentație.

156    Cu titlu introductiv, Tribunalul constată că, în susținerea motivului întemeiat pe încălcarea dreptului de a fi ascultat, reclamanta se limitează să indice în mod sumar că nu i s‑a oferit posibilitatea să se exprime cu privire la inspecția preconizată la fața locului înainte de adoptarea deciziei atacate.

157    În temeiul articolului 41 alineatul (2) din cartă, dreptul la bună administrare include dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere.

158    În speță, nicio dispoziție din Regulamentul nr. 1024/2013 sau din Regulamentul nr. 468/2014 nu prevede că o decizie de inspecție a unei instituții de credit este precedată de posibilitatea acestei instituții de a fi ascultată. Această împrejurare nu este însă, prin ea însăși, de natură să exonereze BCE de obligația sa de a asculta entitatea destinatară a unei decizii de inspecție anterior adoptării acesteia. Astfel, dreptul de a fi ascultat, drept fundamental garantat de cartă, se impune BCE fără ca un alt text să prevadă acest lucru în mod explicit.

159    Cu toate acestea, în primul rând, deși articolul 22 din Regulamentul nr. 1024/2013, intitulat „Procesul echitabil pentru adoptarea de decizii în materie de supraveghere”, prevede la alineatul (1) că BCE acordă persoanelor care fac obiectul deciziilor în materie de supraveghere posibilitatea de a fi audiate în conformitate cu articolul 4 și cu secțiunea 2 din capitolul III, intitulată „Prerogative specifice de supraveghere”, din regulamentul menționat, acest articol 22 nu are în vedere măsurile adoptate în conformitate cu dispozițiile secțiunii 1 din capitolul menționat, intitulată „Prerogative de investigare”.

160    În plus, articolul 145 din Regulamentul nr. 468/2014, intitulat „Procedura și notificarea unei inspecții la fața locului”, prevede la alineatul (1) prima teză că BCE notifică persoana juridică ce face obiectul unei inspecții cu privire la decizia BCE și cu privire la identitatea membrilor echipei de inspecție la fața locului, cu cel puțin cinci zile lucrătoare înainte de începerea inspecției la fața locului, dar nu menționează că persoana în cauză beneficiază de dreptul de a fi ascultată.

161    Mai ales, articolul 31 din Regulamentul nr. 468/2014, intitulat „Dreptul de a fi audiat”, prevede în mod expres, în ultima teză a alineatului (1), că capitolul III secțiunea 1 din Regulamentul nr. 1024/2013 nu face obiectul dispozițiilor din articolul menționat.

162    Prin urmare, reglementarea aplicabilă prevede că persoanele juridice care fac obiectul uneia dintre măsurile de investigare menționate în secțiunea 1 din capitolul III din Regulamentul nr. 1024/2013, printre care și inspecția la fața locului, nu beneficiază de dreptul de a fi ascultate înainte de adoptarea măsurii respective.

163    Întrucât prevede că persoanele în cauză nu sunt audiate înainte de adoptarea unor măsuri de investigare, reglementarea aplicabilă este în concordanță cu natura unei asemenea măsuri, care are ca obiect exclusiv colectarea de informații (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 26 iunie 1980, National Panasonic/Comisia, 136/79, EU:C:1980:169, punctul 21, și Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Italmobiliare/Comisia, C‑268/14 P, nepublicate, EU:C:2015:697, punctul 119).

164    În plus, din articolul 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013 rezultă că deciziile prin care BCE decide, dacă este cazul, să impună măsuri prudențiale în lumina informațiilor colectate în cadrul unei investigații trebuie să facă obiectul unei proceduri care include dreptul persoanelor în cauză de a fi audiate.

165    Pe de altă parte, trebuie amintit că faptul că o procedură de inspecție se derulează timp de mai multe luni și presupune verificări la fața locului și ascultarea întreprinderii vizate, ale cărei declarații se depun la dosar, poate permite să se stabilească faptul că întreprinderea vizată a fost ascultată, în deplină cunoștință de cauză, în cursul inspecției (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2008, Sopropé, C‑349/07, EU:C:2008:746, punctele 45 și 46).

166    Tribunalul constată că, în speță, potrivit prezentării efectuate de șeful misiunii de inspecție la 5 martie 2019, trebuiau programate mai multe întâlniri între membrii echipei de inspecție și responsabilii reclamantei în legătură cu subiectele relevante (a se vedea p. 5 din această prezentare). Din prezentarea respectivă reiese de asemenea că trimiterea unui proiect de raport de inspecție și o reuniune de „ieșire” erau prevăzute înainte de trimiterea raportului final și de reuniunea „de închidere” (a se vedea p. 7 din această prezentare).

167    Din ceea ce precedă rezultă că o decizie a BCE de a efectua o inspecție la fața locului într‑o instituție de credit în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1024/2013 nu face obiectul dreptului entității în cauză de a fi ascultată înainte de adoptarea deciziei menționate.

168    Ulterior deciziei de a efectua o inspecție la fața locului și înainte de eventuala adoptare a unei decizii în temeiul articolului 4 și al secțiunii 2 din capitolul III din Regulamentul nr. 1024/2013, BCE este obligată să ofere persoanelor în cauză posibilitatea de a fi ascultate.

169    Cu titlu suplimentar, presupunând că BCE a fost obligată să asculte reclamanta înainte de adoptarea deciziei atacate, trebuie amintit că o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de a fi ascultat, nu determină anularea deciziei adoptate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, procedura respectivă ar fi putut avea un rezultat diferit (a se vedea Hotărârea din 4 aprilie 2019, OZ/BEI, C‑558/17 P, EU:C:2019:289, punctul 76 și jurisprudența citată).

170    Or, în speță, din înscrisurile din dosar nu reiese că, dacă reclamanta ar fi fost ascultată înainte de adoptarea deciziei atacate, procedura ar fi putut avea un rezultat diferit. În această privință, Tribunalul susține că reclamanta nu invocă acest lucru și că decizia atacată a fost adoptată într‑un context cunoscut de aceasta, după cum s‑a arătat la punctul 149 de mai sus.

171    Prin urmare, al cincilea motiv trebuie să fie respins.

4.      Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013, întrucât decizia atacată nu era necesară în sensul acestei dispoziții, și la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității

172    În cadrul celui de al doilea motiv, reclamanta susține că, în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1024/2013, o inspecție la fața locului trebuie să fie necesară. Or, inspecția la fața locului la care a fost supusă ar fi fost o măsură de represalii prin care BCE ar demonstra că nu tolerează nicio critică. În scrisoarea din 14 februarie 2019, BCE nu ar fi definit în mod clar domeniul de aplicare și finalitatea inspecției la fața locului. Aceasta nu ar fi explicat modul în care o inspecție la fața locului era necesară pentru analizarea riscului de credit. Acest risc ar face însă obiectul unei monitorizări atente din partea CPFC de mai mulți ani. Toate deciziile reclamantei în materie de creditare ar fi fost monitorizate de CPFC și toate deciziile privind o valoare mai mare de 50 000 de euro ar fi fost supuse aprobării sale. De mult timp nu ar fi fost adusă nicio modificare portofoliului de credite al reclamantei fără aprobarea CPFC.

173    În cadrul celui de al patrulea motiv, reclamanta susține că decizia atacată încalcă principiul proporționalității. BCE ar fi trebuit să utilizeze mijlocul cel mai puțin intruziv pentru atingerea obiectivului urmărit. Reclamanta ar fi fost întotdeauna dispusă să furnizeze BCE și CPFC orice informație necesară. Nu s‑ar fi demonstrat că o inspecție la fața locului, desfășurată în special de BCE, nu putea fi evitată ca urmare a altor măsuri de investigare adecvate. Inspecțiile la fața locului efectuate de BCE ar fi mai stricte decât cele desfășurate de autoritățile naționale competente, în special pentru că ar fi conduse de agenți care nu vorbesc limba țării respective. Acest lucru ar fi valabil în special pentru Letonia, a cărei limbă nu ar fi vorbită pe larg în afara frontierelor sale. În plus, calendarul inspecției ar fi fost unul abuziv, întrucât, la momentul inspecției, reclamanta ar fi efectuat auditul său anual cu o întreprindere terță, iar BCE ar fi refuzat să amâne inspecția cu o lună. Reclamanta nu ar fi putut finaliza auditul său anual în timp util, iar CPFC i‑ar fi aplicat o amendă pentru acest motiv.

174    BCE, susținută de Comisie, contestă această argumentație.

175    Având în vedere legăturile dintre al doilea și al patrulea motiv, aceste două motive trebuie examinate împreună.

176    Potrivit articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013, BCE poate efectua toate inspecțiile necesare la fața locului, la sediile comerciale ale instituțiilor supuse supravegherii prudențiale, inclusiv ale instituțiilor de credit stabilite în statele membre participante.

177    Calificativul „necesare”, utilizat la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013, este în concordanță cu principiul proporționalității, care impune ca actele instituțiilor Uniunii să fie de natură să atingă obiectivele legitime urmărite de reglementarea în cauză și să nu depășească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea acestor obiective, fiind stabilit că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile (Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Sky Österreich, C‑283/11, EU:C:2013:28, punctul 50, și Hotărârea din 6 septembrie 2017, Slovacia și Ungaria/Consiliul, C‑643/15 și C‑647/15, EU:C:2017:631, punctul 206).

178    Aprecierea proporționalității unei măsuri trebuie să se concilieze cu respectarea marjei de apreciere eventual recunoscute instituțiilor Uniunii cu ocazia adoptării sale (a se vedea Hotărârea din 8 mai 2019, Landeskreditbank Baden‑Württemberg/BCE, C‑450/17 P, EU:C:2019:372, punctul 53 și jurisprudența citată). Or, BCE dispune de o largă marjă de apreciere atunci când adoptă, precum în speță, un act referitor la supravegherea prudențială a unei instituții de credit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Landeskreditbank Baden‑Württemberg/BCE, C‑450/17 P, EU:C:2019:372, punctul 86).

179    Conform jurisprudenței citate la punctul 177 de mai sus, necesitatea și caracterul proporțional al unei inspecții la fața locului trebuie apreciate în raport cu obiectivele urmărite de reglementare.

180    În această privință, trebuie amintit că scopul supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit este de a garanta siguranța și soliditatea acestor instituții, stabilitatea sistemului financiar și protecția deponenților [a se vedea considerentele (30) și (65) ale Regulamentului nr. 1024/2013].

181    Gestionarea viabilă a riscului de credit de către instituțiile de credit constituie unul dintre principalele obiective ale supravegherii prudențiale, așa cum reiese din articolul 1 din Regulamentul nr. 575/2013, din articolul 79 din Directiva 2013/36 și, de altfel, din principiul 17 din Principiile de bază pentru supravegherea eficientă a sectorului bancar.

182    Pe de altă parte, trebuie arătat că fiecare instituție de credit este supusă unei supravegheri „continue” din partea autorităților competente [a se vedea considerentul (37) al Regulamentului nr. 1024/2013, considerentul (3) al Directivei 2013/36 și considerentul (25) al Regulamentului nr. 575/2013].

183    Autoritățile competente dispun, în conformitate cu articolele 14-16 din Regulamentul nr. 1024/2013 și cu articolul 104 din Directiva 2013/36, de prerogative care le permit să retragă unei instituții de credit autorizația necesară pentru a‑și exercita activitatea, să se opună achiziției unei participații în această instituție și să impună măsuri de supraveghere, în special întărirea guvernanței sale, îmbunătățirea situației sale în materie de fonduri proprii sau de lichiditate, limitarea activității economice, cesiunea activităților sau retragerea din funcție a membrilor organului de conducere.

184    Autoritățile competente dispun de asemenea, în conformitate cu articolele 9-13 din Regulamentul nr. 1024/2013 și cu articolul 65 alineatul (3) din Directiva 2013/36, de prerogative de investigare care le permit să solicite toate informațiile necesare pentru îndeplinirea misiunilor lor, inclusiv informațiile care trebuie furnizate la intervale regulate și în formate specifice în scopuri de supraveghere și în scopuri statistice aferente, să efectueze investigații și să desfășoare verificări la fața locului. Considerentul (47) al Regulamentului nr. 1024/2013 menționează că BCE ar trebui să aibă posibilitatea de a solicita toate informațiile necesare și de a efectua investigații și verificări la fața locului „[p]entru a‑și îndeplini atribuțiile cu eficacitate”.

185    Autoritățile competente procedează, în conformitate cu articolele 97 și 99 din Directiva 2013/36, la procesul de supraveghere și evaluare. Acestea stabilesc frecvența și intensitatea analizei și evaluării, ținând seama de mărimea, importanța sistemică, natura, amploarea și complexitatea activităților desfășurate de instituția în cauză, precum și de principiul proporționalității. Actualizarea analizei și evaluării se face cel puțin o dată pe an în cazul instituțiilor care fac obiectul programului de supraveghere prudențială. Acest program, care cuprinde un plan pentru inspecțiile la fața locului, include instituțiile în cazul cărora rezultatele simulărilor de criză sau rezultatul procesului de supraveghere și evaluare indică riscuri semnificative pentru soliditatea financiară a acestora sau indică încălcarea dispozițiilor relevante, instituțiile care prezintă un risc sistemic pentru sistemul financiar și orice altă instituție pentru care autoritățile competente consideră acest lucru necesar. Autoritățile competente pot pune în aplicare, dacă este necesar, în conformitate cu articolul 97 menționat, măsuri precum o creștere a numărului sau a frecvenței inspecțiilor la fața locului vizând instituția sau o prezență permanentă a autorității competente în cadrul instituției.

186    Principiile 9 și 10 din Principiile de bază pentru supravegherea eficientă a sectorului bancar prevăd de altfel că autoritatea de supraveghere își utilizează resursele proporțional cu profilul de risc și cu importanța sistemică a băncii. Acestea menționează că autoritatea respectivă recurge la o metodă care combină în mod adecvat controalele la fața locului și controalele înscrisurilor. Pe de o parte, autoritatea de supraveghere analizează situațiile prudențiale și declarațiile statistice furnizate de bănci. Pe de altă parte, aceasta verifică rapoartele furnizate de bănci, la cerere și la intervale regulate, în condiții de independență deplină, prin efectuarea unor controale la fața locului sau prin recurgerea la auditori externi. Autoritatea de supraveghere se află în contact regulat cu consiliul de administrație, cu administratorii externi, cu conducerea și cu cadrele de conducere. Aceasta se reunește în mod regulat cu organele de conducere și cu consiliul de administrație. Ea poate apela la terți independenți, dar nu își poate delega responsabilitățile prudențiale unor terți.

187    Din considerentele, dispozițiile și principiile amintite la punctele 182-186 de mai sus rezultă că instituțiile de credit fac obiectul unei supravegheri prudențiale „permanente”, care se întemeiază pe o combinație de controale ale înscrisurilor, efectuate pe baza informațiilor comunicate în mod regulat autorităților competente, și de controale la fața locului, care permit verificarea informațiilor comunicate. Controalele înscrisurilor nu se pot substitui, în principiu, inspecțiilor la fața locului, care permit în special autorității competente să verifice în mod independent informațiile declarate de aceste instituții.

188    Trebuie să se precizeze că, spre deosebire de inspecțiile efectuate de Comisie în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, care au ca obiectiv descoperirea încălcărilor articolelor 101 și 102 TFUE, inspecțiile la fața locului efectuate de BCE urmăresc să verifice, în cadrul unei supravegheri permanente care combină controale ale înscrisurilor cu controale la fața locului, că instituțiile de credit asigură o gestionare și o acoperire adecvată a riscurilor lor și că informațiile comunicate sunt fiabile, astfel încât efectuarea acestor inspecții nu este condiționată de existența unei suspiciuni legate de săvârșirea unei încălcări. De altfel, reclamanta nu susține acest lucru.

189    Concluzia care figurează la punctul 188 de mai sus nu este contrazisă de termenii articolului 13 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 1024/2013, potrivit cărora, cu ocazia verificării proporționalității măsurilor coercitive, autoritatea judiciară națională poate solicita BCE explicații detaliate, în special cu privire la motivele pentru care BCE suspectează că a avut loc o încălcare a actelor prevăzute la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf din acest regulament, cu privire la gravitatea respectivei încălcări și la natura implicării persoanei supuse măsurilor coercitive.

190    Astfel, articolul 13 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 1024/2013 nu privește necesitatea inspecției la fața locului, ci verificarea proporționalității măsurilor coercitive preconizate, în special atunci când se constată că o persoană se opune unei inspecții.

191    În sfârșit, din dispozițiile, considerentele și principiile amintite la punctele 182-186 de mai sus rezultă că frecvența și intensitatea inspecțiilor la fața locului sunt stabilite ținând seama de principiul proporționalității.

192    În speță, în primul rând, din decizia atacată reiese că deficiențele și încălcările dispozițiilor aplicabile au fost identificate de CPFC în cursul anilor care au precedat inspecția și că reclamanta nu a adoptat măsurile adecvate pentru a răspunde preocupărilor prudențiale care decurg din constatările respective.

193    În această privință, trebuie să se constate că, în susținerea celui de al doilea și a celui de al patrulea motiv, reclamanta nu dezvoltă niciun argument prin care să conteste realitatea deficiențelor și a încălcărilor dispozițiilor aplicabile menționate în decizia atacată. În special, aceasta nu susține că a contestat în fața instanțelor naționale deciziile CPFC adoptate în cursul lunilor februarie 2016 și august 2017 și nu prezintă rezultatul unor eventuale proceduri jurisdicționale. Ea nu contestă constatarea care figurează în decizia atacată potrivit căreia nu a adoptat măsurile adecvate pentru a răspunde preocupărilor prudențiale în cauză.

194    În al doilea rând, argumentul reclamantei potrivit căruia aceasta era dispusă să comunice BCE orice informație necesară nu poate fi admis, întrucât o astfel de comunicare nu era echivalentă cu posibilitatea BCE de a verifica la fața locului integritatea și fiabilitatea informațiilor transmise și de a avea reuniuni cu privire la diferite teme cu reprezentanții reclamantei.

195    În al treilea rând, faptul că riscul de credit la care era expusă reclamanta a fost monitorizat îndeaproape de CPFC de mai mulți ani, implicând în special faptul că toate deciziile reclamantei privind un cuantum superior sumei de 50 000 de euro fuseseră supuse aprobării CPFC, nu repune în discuție necesitatea inspecției la fața locului. Această monitorizare confirmă atenția acordată de CPFC riscului de credit și nu contrazice motivul din decizia atacată potrivit căruia reclamanta nu a luat măsurile adecvate pentru a remedia deficiențele și încălcările dispozițiilor aplicabile deja identificate.

196    În al patrulea rând, reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că decizia atacată constituie o măsură de represalii îndreptată împotriva sa. În această privință, declarațiile unui membru al Comitetului administrativ de control al BCE, emise în cadrul unei conferințe din 21 noiembrie 2017, potrivit cărora, în cazul unei proceduri oficiale inițiate de o instituție de credit împotriva sa, autoritatea competentă ar putea reacționa prin intensificarea supravegherii sale, nu constituie un element suficient de concludent pentru faptul că decizia atacată ar fi o măsură de represalii, dat fiind că aceste scurte declarații au fost pronunțate „cu titlu personal”, nu implică în mod necesar existența unor represalii și nu sunt detaliate.

197    În al cincilea rând, argumentul întemeiat pe faptul că, în scrisoarea din 14 februarie 2019 a directorului general, BCE nu ar fi expus în mod clar domeniul de aplicare și finalitatea inspecției la fața locului și nu ar fi explicat modul în care o inspecție era necesară pentru analiza riscului de credit trebuie să fie înlăturat. Astfel, problema dacă scrisoarea menționată din 14 februarie 2019 este suficient de motivată a fost deja examinată la punctele 145-150 de mai sus și privește, în orice caz, o formalitate de notificare, prevăzută la articolul 145 din Regulamentul nr. 468/2014, care trebuie să fie distinsă de problema temeiniciei deciziei atacate, întrucât aceasta intră sub incidența legalității pe fond a actului în litigiu, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 143 de mai sus.

198    În al șaselea rând, argumentul reclamantei potrivit căruia inspecțiile BCE ar fi mai stricte decât cele ale autorităților naționale competente trebuie înlăturat ca neîntemeiat în fapt.

199    Astfel, pe de o parte, după cum arată BCE, inspecțiile desfășurate de aceasta din urmă și cele desfășurate de autoritățile naționale competente sunt întemeiate pe aceleași standarde. De altfel, reclamanta nu contestă acest aspect. Pe de altă parte, astfel cum susține și BCE, utilizarea limbii engleze de către agenții de inspecție nu poate fi considerată în speță o constrângere semnificativă, dat fiind că reprezentanții reclamantei nu erau obligați să comunice în această limbă cu agenții echipei de inspecție și, în plus, reclamanta a ales ulterior limba engleză ca limbă unică de comunicare cu BCE.

200    În plus, împrejurarea că inspecțiile BCE sunt mai constrângătoare decât cele ale autorităților naționale competente nu este, în orice caz, de natură să stabilească faptul că acestea ar fi disproporționate.

201    În sfârșit, în al șaptelea rând, caracterul abuziv al calendarului inspecției nu este demonstrat. În această privință, Tribunalul observă că inspecția a început la mai mult de trei săptămâni de la primirea scrisorii din 14 februarie 2019 și a fost precedată de o reuniune de lansare care conținea precizări cu privire la desfășurarea acesteia, ceea ce permitea reclamantei să ia măsuri de organizare înainte de începerea inspecției. Împrejurarea că reclamanta a efectuat auditul anual al conturilor sale în cursul inspecției nu permite să se demonstreze caracterul abuziv al acestui calendar. Pe de o parte, obligarea BCE să amâne o inspecție pentru simplul motiv că instituția de credit trebuie să realizeze auditul anual al conturilor sale ar risca să aducă atingere obiectivului stabilității financiare, în condițiile în care articolul 6 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1024/2013 prevede, dimpotrivă, că BCE își poate exercita „în orice moment” competența de a efectua o inspecție la fața locului. Pe de altă parte, nu s‑a demonstrat că inspecția a împiedicat reclamanta să încheie auditul anual al conturilor sale în timp util. În această privință, trebuie să se constate că, primo, revine instituțiilor de credit sarcina de a lua măsurile necesare pentru respectarea termenelor legale pentru depunerea conturilor lor auditate, secundo, potrivit deciziei CPFC din 14 mai 2019 de aplicare a unei sancțiuni reclamantei, aceasta înregistrase deja întârzieri în depunerea conturilor sale în anul 2017 și, tertio, întârzierea reclamantei în depunerea conturilor sale anuale auditate poate fi de asemenea explicată, dacă este cazul, prin deficiența mijloacelor utilizate de echipa de audit.

202    În aceste condiții, BCE a putut considera în mod întemeiat, în exercitarea marjei sale largi de apreciere, că desfășurarea unei inspecții la fața locului la sediile reclamantei era necesară, în sensul articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013, pentru a realiza o examinare a riscului de credit la care era expusă reclamanta și, în sens mai larg, pentru a garanta soliditatea acestei instituții, stabilitatea sistemului financiar și protecția deponenților. Pe de altă parte, nu s‑a stabilit că BCE ar fi putut recurge la o măsură mai puțin constrângătoare decât inspecția la fața locului pe care a efectuat‑o și nici că inconvenientele cauzate de această măsură de inspecție erau disproporționate în raport cu scopul urmărit.

203    Rezultă din cele ce precedă că al doilea și al patrulea motiv trebuie să fie respinse ca nefondate.

5.      Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013, întrucât BCE nu și‑a exercitat corespunzător puterea de apreciere, și la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației BCE de a examina și de a evalua cu atenție și imparțialitate toate aspectele pertinente ale cauzei

204    În cadrul celui de al treilea motiv, reclamanta arată că BCE nu a ținut seama de caracterul discreționar al unei decizii de a desfășura o inspecție la fața locului. Nu s‑ar fi demonstrat că BCE și‑ar fi exercitat puterea de apreciere în ceea ce privește aspectul dacă o inspecție la fața locului era adecvată. Lipsa oricărei considerații „pertinente” ar reieși din natura foarte neobișnuită a unei decizii a BCE de a desfășura o inspecție la fața locului la o instituție de credit mai puțin semnificativă.

205    În cadrul celui de al șaselea motiv, reclamanta susține că BCE nu și‑a îndeplinit obligația care îi revine, în conformitate cu jurisprudența, de a examina cu atenție și cu imparțialitate toate aspectele „pertinente” ale cauzei. BCE nu ar fi luat în considerare abundența informațiilor pertinente de care dispunea CPFC cu privire la orice risc de credit eventual apărut.

206    BCE, susținută de Comisie, arată că al treilea și al șaselea motiv trebuie să fie respinse.

207    Cu titlu introductiv, trebuie să se considere că al treilea motiv trebuie privit ca fiind întemeiat pe o eroare de drept, întrucât BCE nu și‑ar fi utilizat puterea de apreciere pentru a decide dacă o inspecție la fața locului era adecvată, după cum ar impune articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013, ceea ce ar reieși în special din faptul că scrisoarea din 14 februarie 2019 a directorului general nu ar menționa nicio împrejurare „pertinentă”.

208    Prin intermediul celui de al șaselea motiv, reclamanta invocă din nou un motiv întemeiat pe o eroare de drept, întrucât decizia atacată ar fi afectată de o lipsă a examinării cu atenție și imparțialitate a aspectelor „pertinente” ale cauzei.

209    Aceste două motive trebuie examinate simultan, dat fiind că urmăresc, atât unul, cât și celălalt, să reproșeze BCE că a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a examinat sau nu a apreciat elementele pertinente ale speței.

210    În această privință, trebuie subliniat că, atunci când un reclamant invocă motive întemeiate pe erori de drept de această natură, îi revine sarcina de a prezenta elementele care permit să se concluzioneze în sensul existenței unei asemenea erori.

211    Or, în susținerea acestor motive, reclamanta arată, în mod sumar, că scrisoarea din 14 februarie 2019 a directorului general este lipsită „de orice considerație pertinentă”. Aceasta subliniază că o inspecție la fața locului efectuată de BCE este neobișnuită într‑o instituție de credit mai puțin semnificativă și că BCE nu a ținut seama de numeroasele informații de care dispunea CPFC în ceea ce privește riscul de credit la care era expusă.

212    Totuși, din proiectul de decizie considerat adoptat de Consiliul guvernatorilor, în special din anexa la acesta, reiese că BCE a ținut seama de informațiile de care dispunea CPFC în ceea ce privește riscul de credit la care era expusă reclamanta. Reiese de asemenea că BCE a ținut seama de împrejurarea că reclamanta era o instituție de credit mai puțin semnificativă, considerând în două rânduri că aceasta nu împiedica realizarea inspecției la fața locului, după cum s‑a arătat la punctul 137 de mai sus. În sfârșit, reiese de aici că BCE a apreciat în mod corespunzător dacă o inspecție la fața locului era adecvată și a concluzionat în sens afirmativ, ținând seama în special de deficiențele și de încălcările dispozițiilor aplicabile care fuseseră identificate în cursul anilor precedenți și de faptul că reclamanta nu luase măsurile adecvate pentru a le remedia.

213    Rezultă din ceea ce precedă, precum și din răspunsul la al doilea și la al patrulea motiv, că reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că BCE nu a examinat împrejurările pertinente ale situației sale sau nu a apreciat dacă era necesară o inspecție la fața locului ținând seama de împrejurările menționate.

214    Prin urmare, al treilea și al șaselea motiv trebuie să fie respinse ca nefondate.

6.      Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor protecției încrederii legitime și securității juridice

215    Reclamanta susține că decizia atacată încalcă principiile protecției încrederii legitime și securității juridice, întrucât domeniul său de aplicare și finalitatea sa nu ar fi clare. Dat fiind că scrisoarea din 14 februarie 2019 a directorului general menționează numai riscul de credit, reclamanta nu ar fi în măsură să cunoască întinderea efectului său obligatoriu și să stabilească în ce măsură nerespectarea unei cereri a agenților însărcinați cu efectuarea inspecției ar putea fi considerată o obstrucționare. Scrisoarea respectivă ar indica chiar că domeniul inspecției putea fi extins în mod nelimitat în cursul acesteia. Ghidul privind supravegherea bancară ar sublinia însă că o inspecție la fața locului trebuie să aibă un domeniu predefinit. Întrebările adresate de agenții însărcinați cu efectuarea inspecției ar fi inclus numeroase domenii lipsite de relevanță pentru analiza riscului de credit. Unele întrebări nu ar fi corespuns unui obiectiv de supraveghere prudențială identificabil, ci ar fi implicat mai mult o anchetă aprofundată în materie de combatere a spălării banilor, domeniu în care BCE nu este autoritatea competentă, nici măcar în privința instituțiilor semnificative. De altfel, chiar și în cadrul unei anchete în materie de combatere a spălării banilor, cererea adresată reclamantei de a furniza informații cu privire la toate plățile primite și efectuate pentru toți clienții săi în ultimii doi ani ar fi fost nerezonabilă.

216    BCE, susținută de Comisie, contestă această argumentație.

217    Principiul securității juridice impune în special ca normele de drept să fie clare și precise, iar efectele lor să fie previzibile, mai ales atunci când pot produce consecințe defavorabile pentru persoanele fizice și pentru întreprinderi [a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2019, Italia/Consiliul (Cota de pescuit pentru peștele‑spadă mediteraneean), C‑611/17, EU:C:2019:332, punctul 111 și jurisprudența citată].

218    Corolar al principiului securității juridice, dreptul de a invoca protecția încrederii legitime aparține oricărui particular aflat într‑o situație din care reiese că administrația Uniunii a determinat‑o să nutrească speranțe întemeiate. Constituie asigurări de natură să dea naștere unor asemenea speranțe, indiferent de forma în care sunt comunicate, informații precise, necondiționate, concordante și emise de surse autorizate și de încredere. În schimb, nu se poate invoca încălcarea principiului protecției încrederii legitime în cazul în care administrația nu a furnizat asigurări precise [Hotărârea din 30 aprilie 2019, Italia/Consiliul (Cota de pescuit pentru peștele‑spadă mediteraneean), C‑611/17, EU:C:2019:332, punctul 112].

219    Decizia atacată menționează că inspecția are ca obiectiv o investigație aprofundată privind riscurile, controlul riscurilor și guvernanța reclamantei, astfel încât să se aprecieze printre altele procedurile, sistemele și calitatea gestiunii sale, și că această inspecție se va concentra în principal pe riscul de credit.

220    Faptul că scrisoarea directorului general din 14 februarie 2019 indica faptul că inspecția la fața locului ar avea ca obiectiv riscul de credit nu aduce atingere principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime.

221    Astfel, riscul de credit este o noțiune fundamentală a activității bancare, după cum s‑a arătat la punctul 147 de mai sus, care este înțeleasă de actorii acestui sector. De altfel, domeniul de aplicare al inspecției a fost prezentat mai precis în cadrul reuniunii din 5 martie 2019, cu câteva zile înainte de începerea inspecției. Astfel cum s‑a arătat la punctul 33 de mai sus, șeful misiunii de inspecție a precizat, cu ajutorul unui document predat reclamantei, domeniul de aplicare al misiunii, intitulat „riscul [de] credit și guvernanța”, și anume clasificarea și provizioanele, înregistrarea inventarului (active confiscate vândute), valorificarea garanțiilor și a fondurilor (active deținute în vederea vânzării), calitatea datelor și guvernanța, precum și modelul de afaceri.

222    În aceste condiții, reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că scrisoarea menționată din 14 februarie 2019, în măsura în care menționa riscul de credit, nu era clară și că, prin urmare, nu putea ști în ce măsură nerespectarea unei cereri a agenților însărcinați cu efectuarea inspecției ar putea fi considerată un obstacol în calea inspecției.

223    Pe de altă parte, faptul că scrisoarea directorului general din 14 februarie 2019 menționa că domeniul de aplicare al inspecției ar putea fi extins în cursul inspecției și că, în acest caz, reclamanta ar fi informată cu privire la acest aspect de șeful misiunii în numele BCE nu încalcă principiile securității juridice și protecției încrederii legitime.

224    Astfel, scrisoarea respectivă din 14 februarie 2019 menționa că o asemenea extindere a domeniului de aplicare al inspecției ar conduce la o informare prealabilă a reclamantei. Reiese, așadar, din această scrisoare că, în lipsa unei asemenea informări, obiectul inspecției ar rămâne limitat la riscul de credit.

225    În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia punctul 69 din Ghidul privind supravegherea bancară menționează că inspecțiile la fața locului trebuie să aibă un domeniu predefinit, trebuie să se considere că aceasta era într‑adevăr situația inspecției în cauză, întrucât aceasta era centrată pe un risc specific.

226    De altfel, potrivit punctului 73 din Ghidul privind supravegherea bancară, inspecțiile la fața locului pot fi „generale”, cu alte cuvinte să acopere o gamă largă de riscuri și de activități pentru a furniza o imagine de ansamblu a instituției de credit, „specifice”, cu alte cuvinte să se concentreze pe o parte specifică a activității instituției de credit, pe o problemă sau pe un risc specific, ori „tematice”, cu alte cuvinte să se concentreze pe o problemă (de exemplu domeniul de activitate sau tipurile de tranzacții) într‑un grup de instituții de credit omoloage. Acesta precizează că echipele comune de supraveghere, care cuprind personal al BCE și al autorităților naționale competente, pot solicita o examinare tematică a controlului unui risc specific sau a procesului de guvernanță în toate instituțiile. El menționează că examinările tematice pot fi de asemenea inițiate pe baza unor analize macroprudențiale și sectoriale care identifică amenințări la adresa stabilității financiare ca urmare a slăbirii unor sectoare economice sau a răspândirii practicilor la riscuri în sectorul bancar.

227    Critica întemeiată pe afirmația potrivit căreia, în cursul inspecției, agenți însărcinați cu efectuarea inspecției au solicitat comunicarea de informații care nu se raportează la riscul de credit trebuie să fie înlăturată ca inoperantă.

228    Astfel, condițiile de punere în aplicare a unei decizii de inspecție întemeiate pe articolul 12 din Regulamentul nr. 1024/2013 nu au, ca atare, efect asupra legalității deciziei menționate, dat fiind că acestea privesc fapte ulterioare deciziei respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 ianuarie 2021, Qualcomm și Qualcomm Europe/Comisia, C‑466/19 P, EU:C:2021:76, punctul 82 și jurisprudența citată). Legalitatea unei decizii de această natură nu poate depinde, așadar, de modul în care agenții însărcinați cu efectuarea inspecției asigură executarea acesteia.

229    Trebuie precizat că, în cazul în care agenții însărcinați cu efectuarea inspecției solicită comunicarea unor informații care depășesc obiectul inspecției, entitatea vizată are dreptul de a refuza să comunice astfel de informații, cu excepția cazului în care BCE procedează, prin recurgerea la măsuri coercitive, la executarea silită a deciziei în cauză.

230    Presupunând că BCE decide să adopte o decizie de sancționare în privința unei persoane juridice pentru a împiedica efectuarea unei inspecții, în temeiul articolului 18 alineatul (7) din Regulamentul nr. 1024/2013, această decizie poate face obiectul unei acțiuni în fața Tribunalului. În cadrul unei asemenea acțiuni, persoana juridică vizată poate susține, în cazul în care se consideră îndreptățită, că agenții însărcinați cu efectuarea inspecției au solicitat comunicarea unor informații care depășesc obiectul inspecției.

231    Entitatea în cauză poate de asemenea, fără a respinge o cerere de comunicare de informații în cadrul unei inspecții, să prezinte obiecții la această comunicare și să solicite BCE să nu utilizeze informațiile în cauză pentru motivul că nu țin de obiectul inspecției. Refuzul BCE de a admite cererile legitime ale persoanei juridice în cauză poate angaja răspunderea BCE și, dacă este cazul, poate determina nelegalitatea actelor pe care BCE le‑ar adopta ulterior.

232    În orice caz, în susținerea argumentului său potrivit căruia agenții însărcinați cu efectuarea inspecției ar fi solicitat comunicarea unor informații care nu se raportează la riscul de credit, reclamanta face trimitere, într‑o primă etapă, în mod global la anexa A.12, care conține solicitări de informații adresate în scris reclamantei de agenții însărcinați cu efectuarea inspecției în cursul lunilor martie și aprilie 2019. Prin faptul că s‑a limitat să arate că această anexă, de aproximativ zece pagini, conține exemple de întrebări fără legătură cu riscul de credit, fără a identifica întrebările în cauză și fără a indica motivele pentru care aceste întrebări sunt lipsite de relevanță pentru analiza riscului de credit, reclamanta nu oferă Tribunalului posibilitatea să aprecieze temeinicia argumentului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iunie 2013, Versalis/Comisia, C‑511/11 P, EU:C:2013:386, punctul 115).

233    Deși reclamanta susține în mod concret, într‑o a doua etapă, că BCE i‑a solicitat să furnizeze informații cu privire la plățile primite și efectuate ale clienților băncii în cursul ultimilor doi ani, ceea ce reiese efectiv din anexa A.12, ea nu arată că a prezentat o obiecție la această cerere scrisă a agenților însărcinați cu efectuarea inspecției. Presupunând însă că cererea menționată a depășit domeniul inspecției sau a prezentat caracter disproporționat ținând seama de numărul de informații solicitate, aceasta nu permite să se demonstreze că decizia atacată însăși, care este lipsită de ambiguitate, încalcă principiile protecției încrederii legitime și securității juridice.

234    Prin urmare, al optulea motiv trebuie să fie respins.

7.      Cu privire la al nouălea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor egalității de tratament și nediscriminării

235    Reclamanta susține că decizia atacată încalcă principiul egalității de tratament. Inspecțiile la fața locului la o instituție de credit mai puțin semnificativă ar fi foarte rare, iar BCE nu ar fi explicat motivele pentru care a adoptat în speță această măsură neobișnuită. Ar trebui de asemenea să se țină seama de faptul că BCE s‑a abținut să răspundă la aspectele invocate de reclamantă în scrisorile sale din 5 iulie și 12 septembrie 2018 în ceea ce privește problemele de corupție și comentariile ostile formulate public de responsabili letoni. BCE nu ar demonstra că a desfășurat o investigație în această privință și nu ar fi recunoscut că amenințările publice ale lui A erau inadecvate. Hotărârea din 26 februarie 2019, Rimšēvičs și BCE/Letonia (C‑202/18 și C‑238/18, EU:C:2019:139), nu ar fi rezolvat problema, întrucât Curtea a anulat măsurile impuse de Republica Letonia împotriva lui A, deoarece aceasta din urmă nu a prezentat în timp util dovezi privind faptele de corupție. Decizia atacată ar fi fost, așadar, adoptată deși elemente de probă solide susțineau criticile cu privire la corupție și la comportamente ilicite, iar BCE refuza să investigheze și să remedieze această situație. Reclamanta concluzionează că, în lipsa oricărei justificări, tratamentul neobișnuit la care a fost supusă trebuie interpretat ca un act discriminatoriu, cu precizarea că, între timp, A a fost reîncadrat în funcția de guvernator al Băncii Centrale a Letoniei.

236    BCE contestă argumentația reclamantei.

237    Principiul general al egalității de tratament, în calitate de principiu general al dreptului Uniunii, impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 6 iunie 2019, P. M. și alții, C‑264/18, EU:C:2019:472, punctul 28 și jurisprudența citată).

238    Încălcarea principiului egalității de tratament prin aplicarea unui tratament diferențiat presupune că situațiile vizate sunt comparabile având în vedere toate elementele care le caracterizează (Hotărârea din 16 decembrie 2008, Arcelor Atlantique și Lorraine și alții, C‑127/07, EU:C:2008:728, punctul 25).

239    În primul rând, reclamanta nu indică ce instituții s‑ar fi aflat într‑o situație comparabilă cu a sa și nu ar fi făcut obiectul unui tratament de aceeași natură.

240    În al doilea rând, presupunând că reclamanta se plânge de un tratament discriminatoriu în raport cu instituțiile de credit mai puțin semnificative, care nu ar fi făcut obiectul unei inspecții efectuate chiar de BCE, trebuie amintit că BCE nu numai că are competența de a efectua inspecții în instituțiile de credit mai puțin semnificative, ci a și procedat efectiv la aceasta în cadrul altor instituții decât reclamanta, după cum arată BCE și după cum recunoaște, de altfel, reclamanta.

241    Deși din înscrisurile din dosar reiese că inspecțiile efectuate chiar de BCE în instituțiile de credit mai puțin semnificative sunt efectiv mult mai puțin frecvente decât cele pe care BCE le efectuează în instituțiile considerate semnificative, trebuie constatat că motivele deciziei atacate, în special motivul potrivit căruia recomandarea ICSID împiedică CPFC să pună în aplicare toate măsurile de supraveghere în privința reclamantei, sunt de natură să explice modul în care situația reclamantei era specială și, din acest motiv, nu era comparabilă cu cele ale altor instituții de credit mai puțin semnificative care nu au făcut obiectul unei inspecții la fața locului efectuate de BCE și, în consecință, motivul pentru care BCE a decis în speță să efectueze ea însăși o asemenea inspecție.

242    Presupunând că reclamanta se plânge de un comportament discriminatoriu în raport cu instituții de credit al căror principal acționar, spre deosebire de cazul său, nu a denunțat fapte de corupție, trebuie să se considere că din motivarea deciziei atacate reiese că aceasta din urmă nu se întemeiază pe existența unei asemenea denunțări.

243    În plus, primo, trebuie să se constate că, pe de o parte, ancheta penală care a condus la inculparea lui A nu privește reclamanta, ci o bancă letonă terță și, pe de altă parte, în ceea ce privește faptele de corupție denunțate de CR, reclamanta arată, fără mai multe precizări, că ancheta este în curs.

244    Secundo, deși reclamanta consideră că BCE avea obligația de a desfășura o anchetă în ceea ce privește faptele de corupție denunțate de CR, BCE arată în mod întemeiat că nu este competentă să efectueze ea însăși o anchetă cu privire la astfel de fapte și cooperează în această privință cu autoritățile naționale competente.

245    În plus, chiar presupunând că BCE ar fi săvârșit o greșeală prin faptul că nu a desfășurat o investigație cu privire la faptele de corupție denunțate de CR sau la declarațiile făcute de A în privința reclamantei, nu s‑a demonstrat că această greșeală ar fi fost de natură să determine nelegalitatea deciziei atacate, care nu se pronunță asupra oportunității de a desfășura o astfel de investigație, ci asupra celei de a efectua o inspecție la fața locului.

246    Tertio, trebuie să se constate că decizia atacată pare să răspundă în parte favorabil la cererile reclamantei, prezentate în scrisorile sale din 5 iulie și 12 septembrie 2018 menționate la punctul 18 de mai sus, întrucât efectul acestei decizii a fost acela de a spori intervenția BCE în supravegherea prudențială a reclamantei.

247    Prin urmare, întrucât decizia atacată nu este contrară principiului egalității de tratament, al nouălea motiv trebuie să fie respins ca nefondat.

8.      Cu privire la al zecelea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 19 din Regulamentul nr. 1024/2013 și a considerentului (75) al acestuia, precum și pe un abuz de putere

248    Reclamanta susține că articolul 19 din Regulamentul nr. 1024/2013 și considerentul (75) al acestuia impun BCE să își îndeplinească atribuțiile care îi sunt încredințate independent de orice influență politică nejustificată. Deciziile BCE nu ar trebui să fie influențate de alte considerații decât cele prudențiale.

249    Reclamanta arată că decizia atacată este o măsură de represalii adoptată întrucât ea și acționarii săi au denunțat comportamentul nelegal al unui membru al Consiliului guvernatorilor BCE. Aceasta ar reieși din decizia prin care BCE a decis să preia supravegherea directă a reclamantei, al cărei unic motiv ar fi inițierea procedurii de arbitraj de către reclamantă, cu alte cuvinte exercitarea legitimă a unei căi de atac. Aceasta ar reieși de asemenea din scrisoarea directorului general din 14 februarie 2019, care nu ar furniza niciun motiv în susținerea deciziei neobișnuite de a efectua o inspecție la fața locului într‑o instituție de credit mai puțin semnificativă.

250    Reclamanta arată că trebuie să se țină seama de lipsa unui răspuns din partea BCE la încercările sale de a avea un dialog cu privire la problemele de corupție, de tratamentul normativ injust la care ar fi fost supusă și de comentariile ostile și inadecvate care ar fi fost formulate public de responsabili letoni, în special de amenințarea de retragere a autorizației, făcută de A. Aceste probleme de corupție ar fi recunoscute în mare măsură, inclusiv de autoritățile letone, de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și de Statele Unite ale Americii. În cursul lunii februarie 2018, problemele de corupție menționate ar fi condus la reținerea lui A, precum și la măsuri de siguranță, care, în practică, l‑au împiedicat pe acesta să își exercite funcția de guvernator al Băncii Centrale a Letoniei și de membru al Consiliului guvernatorilor BCE. Singura reacție a BCE ar fi fost aceea de a introduce o acțiune la Curte (cauza C‑238/18) pentru a‑și apăra independența împotriva unei ingerințe pretins săvârșite de Republica Letonia. BCE nu ar fi făcut nimic pentru a investiga și a remedia problemele în discuție în vederea restabilirii încrederii în procesul de reglementare. Ca răspuns la acțiunea menționată a BCE, Republica Letonia ar fi confirmat că existau elemente care dovedeau faptele de corupție săvârșite de A, dar nu ar fi prezentat aceste elemente. Reclamanta apreciază că, în speță, revine BCE, iar nu reclamantei sarcina de a dovedi că supravegherea prudențială este pusă în aplicare în mod regulat.

251    Reclamanta concluzionează că, în speță, BCE nu a investigat problemele serioase referitoare la calitatea supravegherii prudențiale, ci a adoptat decizia neobișnuită de a efectua o inspecție la fața locului într‑o instituție de credit mai puțin semnificativă fără a furniza niciun motiv. Acest lucru ar trebui interpretat în sensul că exprimă mesajul că criticarea autorităților de reglementare conduce la represalii serioase.

252    Reclamanta solicită Tribunalului să oblige BCE și Republica Letonia să divulge întreaga corespondență relevantă dintre BCE și CPFC, pentru a se putea stabili adevăratele motive ale deciziei atacate.

253    BCE contestă această argumentație.

254    Potrivit articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013, la îndeplinirea atribuțiilor conferite prin acest regulament, BCE și autoritățile naționale cu responsabilități în cadrul MUS acționează independent, iar membrii Consiliului de supraveghere și ai comitetului director acționează independent și obiectiv, în interesul întregii Uniuni, și nu solicită, nici nu primesc instrucțiuni din partea instituțiilor sau a organelor Uniunii, din partea vreunui guvern al unui stat membru sau a altui organism public sau privat.

255    Considerentul (75) al acestui regulament menționează că, pentru a‑și putea îndeplini atribuțiile de supraveghere în mod eficace, BCE ar trebui să își exercite atribuțiile de supraveghere care îi sunt conferite în mod complet independent, în special față de influența politică nejustificată și față de ingerința industriei de profil, care i‑ar afecta independența operațională.

256    Un act este afectat de un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptat în scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât cele pentru care a fost acordată competența în cauză sau de a eluda o procedură special prevăzută de Tratatul FUE pentru a răspunde circumstanțelor cauzei (Hotărârea din 14 decembrie 2004, Swedish Match, C‑210/03, EU:C:2004:802, punctul 75, și Hotărârea din 8 decembrie 2020, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C‑620/18, EU:C:2020:1001, punctul 82).

257    În primul rând, pentru a încerca să demonstreze că decizia atacată este o măsură de represalii adoptată întrucât ea și acționarii săi au denunțat comportamentul nelegal al unui membru al Consiliului guvernatorilor BCE, reclamanta invocă motivele deciziei BCE, notificată prin scrisoarea din 1 martie 2019, prin care reclamanta a fost clasificată ca instituție semnificativă supravegheată direct de BCE.

258    Totuși, presupunând că decizia menționată a BCE este afectată de nelegalitate, aceasta nu ar avea niciun efect asupra legalității deciziei atacate, care nu este întemeiată pe decizia invocată de reclamantă.

259    În plus, contrar celor susținute de reclamantă, decizia BCE de a prelua supravegherea directă a reclamantei nu a fost adoptată pentru motivul că reclamanta a inițiat procedura de arbitraj. Astfel, în această decizie, BCE nu s‑a întemeiat pe inițierea acestei proceduri, ca atare, ci în esență pe motivul că, în urma recomandării ICSID intervenite în cadrul acestei proceduri, CPFC se considera ea însăși total lipsită de capacitatea de a exercita o supraveghere de nivel înalt în privința reclamantei și solicitase BCE să preia supravegherea prudențială a reclamantei.

260    Prin urmare, reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că decizia BCE de a prelua supravegherea sa directă este întemeiată pe exercitarea legitimă a unei căi de atac, și anume pe inițierea procedurii de arbitraj, și nici, în orice caz, că motivele acesteia ar demonstra intenția BCE de a adopta măsuri de represalii împotriva reclamantei pentru inițierea unei asemenea proceduri.

261    În al doilea rând, decizia atacată prezintă motivele pentru care BCE a decis să desfășoare o inspecție la fața locului la sediile reclamantei.

262    Or, din aceste motive reiese că decizia atacată a fost adoptată într‑un scop conform cu reglementarea prudențială. Astfel, întrucât decizia atacată se întemeiază pe deficiențe și pe încălcări referitoare la cerințe prudențiale identificate în cursul anilor precedenți, aceasta este în concordanță cu obiectivul stabilității financiare. În măsura în care BCE a ținut seama de faptul că recomandarea ICSID împiedica CPFC să pună în aplicare toate măsurile de supraveghere față de reclamantă și a decis să efectueze ea însăși o inspecție la fața locului la sediile reclamantei, aceasta nu a urmărit un obiectiv străin de atribuțiile sale de supraveghere prudențială, ci s‑a limitat să pună în aplicare, ținând seama de această recomandare, o modalitate de supraveghere prudențială prevăzută în mod expres la articolul 6 alineatul (5) litera (d) din Regulamentul nr. 1024/2013.

263    În plus, din răspunsul la al doilea și al patrulea motiv reiese că BCE nu a încălcat întinderea marjei sale de apreciere atunci când a apreciat că desfășurarea unei inspecții la fața locului era necesară în sensul articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013 și conformă cu principiul proporționalității, ceea ce constituie un element suplimentar în susținerea constatării că BCE nu a viciat decizia sa printr‑un abuz de putere.

264    În al treilea rând, pentru aceleași motive cu cele indicate la punctele 243-245 de mai sus, argumentul reclamantei potrivit căruia BCE nu a inițiat nicio investigație cu privire la faptele de corupție denunțate de CR sau la declarațiile făcute de A în urma arestării sale nu este un element probant de natură să demonstreze că BCE a avut ca obiectiv, prin adoptarea deciziei atacate, luarea unei măsuri de represalii față de reclamantă în legătură cu denunțarea acestor fapte de corupție.

265    În al patrulea rând, în ceea ce privește pretinsul tratament normativ inechitabil asociat faptelor de corupție pe care le denunță, reclamanta nu arată precis care sunt actele administrative care, în opinia sa, sunt afectate de nelegalitate și nici, în orice caz, în ce măsură nelegalitatea acestor acte, presupunând că ar fi demonstrată, este de natură să determine nelegalitatea deciziei atacate înseși.

266    În al cincilea rând, deși reclamanta arată că A era membru al Consiliului guvernatorilor BCE, decizia atacată a fost adoptată la 21 ianuarie 2019, în condițiile în care, potrivit reclamantei, la acea dată, măsurile de siguranță adoptate de KNAB la 19 februarie 2018 îl împiedicau în practică pe A să își exercite funcția de membru al Consiliului guvernatorilor BCE și să facă parte din acest organism.

267    În sfârșit, având în vedere considerațiile prezentate la punctele 257-266 de mai sus, nu este necesar să se admită cererea reclamantei prin care se solicită ca Tribunalul să oblige BCE și Republica Letonia să divulge „întreaga corespondență relevantă dintre BCE și CPFC cu privire la reclamantă, pentru a se putea stabili adevăratele motive ale deciziei atacate”.

268    Astfel, Tribunalul dispune de elementele care îi permit să soluționeze prezentul litigiu și consideră în special că motivele deciziei atacate reies din aceasta din urmă.

269    Astfel, din înscrisurile din dosar nu reiese că decizia atacată a fost adoptată cu încălcarea articolului 19 din Regulamentul nr. 1024/2013. Pe baza unei serii de indicii obiective, pertinente și concordante nu rezultă nici că decizia atacată a fost adoptată în scopul exercitării de represalii față de reclamantă în legătură cu denunțarea comportamentului pretins nelegal al lui A și că este, pentru acest motiv, viciată de un abuz de putere.

270    Prin urmare, al zecelea motiv trebuie să fie respins ca nefondat.

271    Rezultă din toate cele ce precedă că acțiunea trebuie să fie respinsă.

VI.    Cu privire la cheltuielile de judecată

272    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate de BCE, conform concluziilor acesteia din urmă.

273    Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată, în temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a patra extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      PNB Banka AS suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Banca Centrală Europeană (BCE).

3)      Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.

Gervasoni Madise Nihoul

Frendo       Martín y Pérez de Nanclares

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 7 decembrie 2022.

Semnături

*      Limba de procedură: engleza.