ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)

20 iunie 2011

Cauza T‑256/10 P

Luigi Marcuccio

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs – Funcție publică – Funcționari – Mutare a obiectelor personale –Respingere implicită și explicită a cererilor recurentului – Obligația de motivare – Recurs în parte vădit inadmisibil și în parte vădit nefondat”

Obiectul:      Recurs formulat împotriva Ordonanței Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera întâi) din 25 martie 2010, Marcuccio/Comisia (F‑102/08), prin care se urmărește anularea acestei ordonanțe

Dispozitivul:      Respinge recursul. Domnul Luigi Marcuccio suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană în cadrul prezentei proceduri.

Sumarul ordonanței

1.      Recurs – Motive – Motivare insuficientă sau contradictorie – Admisibilitate – Conținutul obligației de motivare – Întinderea controlului Tribunalului asupra hotărârilor Tribunalului Funcției Publice

(Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 76)

2.      Recurs – Motive – Apreciere eronată a situației de fapt și a elementelor de probă – Inadmisibilitate – Control de către Tribunal al aprecierii situației de fapt și a elementelor de probă – Excludere, cu excepția cazurilor de denaturare

[art. 257 TFUE; Statutul Curții de Justiție, anexa I, art. 11 alin. (1)]

3.      Recurs – Motive – Neidentificarea erorii de drept invocate – Inadmisibilitate vădită

[Statutul Curții de Justiție, anexa I, art. 11; Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 138 alin. (1) primul paragraf lit. (c)]

4.      Acțiune în anulare – Competența instanței Uniunii – Capăt de cerere prin care se urmărește obținerea unei somații adresate unei instituții – Concluzii prin care se urmărește obținerea unei hotărâri declarative – Inadmisibilitate

(art. 263 TFUE)

1.      Problema dacă motivarea unei hotărâri a Tribunalului este contradictorie sau insuficientă reprezintă o problemă de drept care poate fi invocată, ca atare, în cadrul unui recurs.

În această privință, problema respectării obligației de motivare, prevăzută la articolul 76 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice în ceea ce privește o ordonanță de respingere a unei acțiuni ca vădit inadmisibilă sau ca vădit nefondată, trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a ordonanței în cauză. Astfel, pe de o parte, motivarea unei decizii constă în exprimarea formală a motivelor pe care se întemeiază această decizie. Dacă aceste motive sunt afectate de erori, acestea afectează legalitatea pe fond a deciziei, dar nu motivarea acesteia, care poate fi suficientă chiar dacă cuprinde motive eronate. Pe de altă parte, faptul că prima instanță a ajuns, pe fond, la o concluzie diferită față de cea a reclamantului nu poate, în sine, să ducă la concluzia că ordonanța atacată este afectată de o lipsă de motivare.

(a se vedea punctele 23, 25 și 26)

Trimitere la: Curte 11 ianuarie 2007, Technische Glaswerke Ilmenau/Comisia, C‑404/04 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 90 și jurisprudența citată; Curte 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, C‑413/06 P, Rep., p. I‑4951, punctul 181 și jurisprudența citată; Curte 20 mai 2010, Gogos/Comisia, C‑583/08 P, Rep., p. I‑4469, punctul 35 și jurisprudența citată; Tribunal 18 octombrie 2010, Marcuccio/Comisia, T‑516/09 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 53 și 54

2.      Recursul nu poate fi întemeiat decât pe motive referitoare la încălcarea unor norme de drept, excluzându‑se orice apreciere a faptelor. Tribunalul Funcției Publice este singurul competent, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile aflate la dosar, și, pe de altă parte, să aprecieze aceste fapte, precum și valoarea care trebuie atribuită elementelor de probă care i‑au fost prezentate, cu excepția cazului denaturării faptelor sau a elementelor de probă menționate. În plus, numai Tribunalul Funcției Publice este competent să se pronunțe asupra eventualei necesități de a completa informațiile de care dispune în legătură cu cauzele cu care este sesizat.

Cu toate acestea, odată ce Tribunalul Funcției Publice a constatat sau a apreciat faptele, Tribunalul este competent, în temeiul articolului 257 CE, să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor juridice care au fost stabilite de Tribunalul Funcției Publice pe baza acestora. Competența de control a Tribunalului asupra constatărilor de fapt realizate de Tribunalul Funcției Publice se extinde, așadar, în special la inexactitatea materială a acestor constatări, care rezultă din elementele dosarului, la denaturarea elementelor de probă, la calificarea juridică a acestora și la problema dacă normele în materia sarcinii și administrării probelor au fost respectate.

(a se vedea punctele 33, 35, 36 și 38)

Trimitere la: Curte 10 iulie 2001, Ismeri Europa/Curtea de Conturi, C‑315/99 P, Rec., p. I‑5281, punctul 19; Curte 11 noiembrie 2003, Martinez/Parlamentul European, C‑488/01 P, Rec., p. I‑13355, punctul 53 și jurisprudența citată; Curte 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, C‑403/04 P și C‑405/04 P, Rep., p. I‑729, punctul 39 și jurisprudența citată; Tribunal 20 octombrie 2008, Marcuccio/Comisia, T‑278/07 P, RepFP, p. I‑B‑1‑59 și II‑B‑1‑407, punctul 20; Tribunal 8 iulie 2010, Marcuccio/Comisia, T‑166/09 P, punctul 20 și jurisprudența citată

3.      În temeiul articolului 11 din anexa I la Statutul Curții de Justiție, precum și al articolului 138 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, o cerere de recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere. Prin urmare, trebuie respins ca vădit inadmisibil un recurs care nu cuprinde nicio argumentație juridică care să demonstreze în ce mod Tribunalul Funcției Publice ar fi săvârșit o eroare de drept, ci se limitează la a reproduce motivul invocat în primă instanță în fața acestui tribunal fără a‑l explicita mai detaliat. Or, un astfel de argument reprezintă o simplă cerere de reexaminare a cererii introductive formulate în primă instanță, încălcându‑se cerințele impuse atât prin Statutul Curții de Justiție, cât și prin Regulamentul de procedură al Tribunalului.

(a se vedea punctele 51-53)

Trimitere la: Curte 13 septembrie 2007, Il Ponte Finanziaria/OAPI, C‑234/06 P, Rep., p. I‑7333, punctele 45 și 46; Tribunal 19 martie 2010, Bianchi/ETF, T‑338/07 P, punctul 59; Tribunal 16 decembrie 2010, Lebedef/Comisia, T‑52/10 P, punctul 36 și jurisprudența citată

4.      Instanța Uniunii nu este competentă, în cadrul controlului de legalitate, să pronunțe hotărâri declarative sau somații, oricare ar fi natura sau conținutul actului atacat. Prin urmare, argumentul privind limitarea imposibilității instanței Uniunii de a adresa somații instituției în cazurile în care aceasta dispune de competență decizională nu este de natură să repună în discuție această concluzie.

(a se vedea punctele 27 și 66)

Trimitere la: Curte 22 ianuarie 2004, Mattila/Consiliul și Comisia, C‑353/01 P, Rec., p. I‑1073, punctul 15; Tribunal 4 februarie 2009, Omya/Comisia, T‑145/06, Rep., p. II‑145, punctul 23 și jurisprudența citată