CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JÁN MAZÁK
prezentate la 14 septembrie 20101(1)
Cauza C‑90/09 P
General Química și alții
împotriva
Comisiei Europene
„Recurs – Concurență – Înțelegere în sectorul produselor chimice pentru tratarea cauciucului – Schimb de informații confidențiale și stabilirea prețurilor – Imputarea răspunderii societății‑mamă aflate la conducerea grupului – Entitate economică unică – Răspundere solidară – Amenzi”
I – Introducere
1. Prin recursul formulat, General Química SA (denumită în continuare „GQ”), Repsol Química SA (denumită în continuarea „RQ”) și Repsol YPF SA (denumită în continuare „RYPF”) (denumite în continuare, împreună, „recurentele” și uneori „reclamantele”) urmăresc anularea în parte a Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță (Camera a șasea) din 18 decembrie 2008, pronunțată în cauza T‑85/06, General Química și alții/Comisia (denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care s‑a respins acțiunea acestora de anulare a Deciziei 2006/902/CE a Comisiei din 21 decembrie 2005 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva Flexsys NV, Bayer AG, Crompton Manufacturing Company Inc. (fostă Uniroyal Chemical Company Inc.), Crompton Europe Ltd, Chemtura Corporation (fostă Crompton Corporation), General Química, SA, Repsol Química, SA și Repsol YPF SA (cazul COMP/F/C.38.443 – Produse chimice pentru tratarea cauciucului) (JO L 353, p. 50) (denumită în continuare „decizia atacată”).
2. În decizia atacată, Comisia a declarat că GQ, RQ și RYPF, pe lângă alte întreprinderi, au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE [în prezent, articolul 101 alineatul (1) TFUE] și articolul 53 din Acordul privind SEE prin participarea, între anii 1999 și 2000, la o înțelegere și la practici concertate care constau în stabilirea prețurilor și în schimbul de informații confidențiale în sectorul produselor chimice pentru tratarea cauciucului în Spațiul Economic European (denumit în continuare „SEE”). Comisia a obligat GQ, RQ și RYPF în solidar la plata unei amenzi de 3,38 milioane de euro.
3. Recursul privește imputarea unei societăți‑mamă (RYPF) a răspunderii pentru încălcarea articolului 101 alineatul (1) TFUE în temeiul comportamentului ilicit al unei filiale (GQ) care nu este deținută în mod direct de această societate‑mamă. În această privință, GQ este o filială deținută în întregime (100 %) de RQ, care este ea însăși deținută în întregime de RYPF. Recurenții susțin printre altele că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin extinderea automată în privința societății‑mamă aflate la conducerea unui grup a prezumției potrivit căreia aceasta exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale.
4. Recurentele solicită Curții anularea hotărârii atacate în măsura în care prin aceasta se respinge motivul întemeiat pe o eroare vădită de apreciere și pe lipsa motivării suficiente a constatării răspunderii solidare a recurentelor pentru încălcarea articolului 101 alineatul (1) TFUE. Acestea solicită de asemenea Curții anularea articolului 1 literele (g) și (h) și a articolului 2 litera (d) din decizia atacată, în măsura în care prin acestea se declară că RQ și RYPF răspund în solidar pentru o încălcare a articolului 101 alineatul (1) TFUE săvârșită de GQ și, în subsidiar, anularea imputării RYPF a răspunderii solidare, dispunând, în ambele situații, reducerea în mod corespunzător a amenzii.
II – Originea recursului
A – Decizia atacată
5. GQ este o societate spaniolă care produce anumite produse chimice pentru tratarea cauciucului, și anume acceleratori primari și antidegradanți de tip antioxidant(2). GQ este o filială deținută 100 % de RQ, care este ea însăși deținută în întregime de RYPF. Procedura care a avut ca rezultat adoptarea deciziei atacate a fost declanșată după ce, la 22 aprilie 2002, Flexsys a formulat o cerere în temeiul Comunicării Comisiei din 19 februarie 2002 privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cazurile privind înțelegerile (JO C 45, p. 3) (denumită în continuare „comunicarea privind cooperarea”). La 26 și 27 septembrie și la 24 octombrie 2002, Crompton și, respectiv, Bayer au introdus propriile cereri de imunitate la amenzi sau de reducere a cuantumului amenzilor.
6. La 12 aprilie 2005, Comisia a notificat GQ, RQ și RYPF o comunicare privind obiecțiunile referitoare la o procedură în temeiul, printre altele, al articolului 101 TFUE. Întemeindu-și decizia pe faptul că GQ era o filială deținută în întregime de RQ, care era ea însăși o filială deținută în totalitate de RYPF, și pe existența unei legături personale între GQ și RQ sub forma unui administrator unic („administrador unico”) care a fost numit de RQ și care a înlocuit consiliul de administrație al GQ, Comisia a considerat că RQ și RYPF răspund în solidar pentru încălcarea săvârșită de GQ.
7. Prin scrisoarea din 15 iunie 2005, RQ și RYPF au adresat un răspuns comun la comunicarea privind obiecțiunile. Prin scrisoarea din 20 iunie 2005, GQ a răspuns separat de societățile sale mamă. GQ, RQ și RYPF au fost ascultate la 18 iulie 2005. Acestea au contestat, printre altele, imputarea RQ și RYPF a răspunderii pentru pretinsa încălcare pe care ar fi săvârșit‑o GQ. Acestea au arătat, în primul rând, că RQ și RYPF nu au fost implicate în comportamentul GQ și nici nu au avut cunoștință de acest comportament și, în al doilea rând, că GQ își exercită activitatea pe piața produselor chimice pentru tratarea cauciucului în calitate de entitate autonomă.
8. Cu toate acestea, prin decizia atacată, Comisia a considerat că GQ, RQ și RYPF răspund în solidar pentru încălcarea săvârșită de GQ. În ceea ce privește imputarea RQ și RYPF a răspunderii pentru comportamentul GQ, Comisia arată în decizia atacată că se poate prezuma că o societate‑mamă este responsabilă pentru comportamentul ilicit al filialelor pe care le deține 100 %, dar că aceasta are posibilitatea să răstoarne prezumția de exercitare efectivă a unei influențe decisive asupra acestor filiale. Comisia arată de asemenea că această prezumție nu poate fi răsturnată prin afirmația că societatea‑mamă nu a încurajat comportamentul ilicit al filialelor sale. În sfârșit, potrivit deciziei atacate, atunci când este aplicabilă această prezumție, întreprinderea respectivă nu o poate răsturna numai prin susținerea că societatea‑mamă nu a participat în mod direct la înțelegere sau că nu a avut cunoștință de existența acesteia.
9. Comisia arată în special că afirmația potrivit căreia RQ și RYPF (desemnate fără distincție, în decizia atacată, prin denumirea „Repsol”) nu aveau sarcina administrării curente sau a gestionării operaționale a GQ nu este suficientă pentru a răsturna prezumția de exercitare efectivă a unei influențe decisive asupra GQ.
10. În plus, Comisia arată că „Repsol” și GQ au furnizat documente care clarifică raporturile dintre ele, structura de gestionare și obligațiile de raportare. Aceasta remarcă faptul că, potrivit reclamantelor, planul de activitate al GQ și obiectivele de vânzare ale acesteia nu sunt supuse aprobării societăților‑mamă. Potrivit reclamantelor, nu există raporturi industriale, acțiuni combinate sau suprapuneri verticale între activitățile „Repsol” și ale filialei, în măsura în care GQ fabrică produse foarte diferite de cele ale „Repsol”. Pe durata încălcării nu ar fi existat suprapuneri de persoane în consiliile de administrație ale celor trei societăți. Comisia menționează de asemenea explicațiile furnizate de „Repsol”, potrivit cărora GQ a fost lăsată să își gestioneze singură politica comercială, fără imixtiuni din partea sa, de vreme ce „Repsol” a achiziționat GQ mai degrabă ca parte a unui ansamblu mai amplu decât din interes pentru activitățile sale și a încercat să o vândă de mai multe ori, fără succes.
11. Cu toate acestea, în considerentele (259)-(264) ale deciziei atacate, Comisia reține că, din 1994, „Repsol” era singurul acționar al GQ. Potrivit Comisiei, „Repsol” se afla, așadar, în situația de a avea cunoștință de acțiunile GQ, datorită controlului său de 100 % și a responsabilității sale globale. În ceea ce privește încercările de a vinde GQ, Comisia consideră că, admițând chiar că aceste încercări de vânzare ar putea demonstra că „Repsol” nu era interesată de activitățile filialei sale, aceasta nu înseamnă că „Repsol” nu era interesată să exercite o influență decisivă asupra GQ pentru a se asigura că fondul de comerț și valoarea comercială a acesteia nu se vor diminua în perioada necesară pentru găsirea unui cumpărător interesat.
12. În decizia atacată, Comisia remarcă de asemenea că imputarea unei societăți‑mamă a răspunderii pentru comportamentul pe piață al unei filiale nu impune ca activitățile societății‑mamă să se suprapună, nici măcar parțial, cu cele ale filialei sau ca aceste activități să fie strâns legate de cele ale filialei sale. În temeiul aceluiași raționament, Comisia arată că lipsa suprapunerii în componența respectivelor consilii de administrații nu demonstrează, ca atare, autonomia GQ, având în vedere că aceasta informa RQ cu privire la vânzările, la producția și la rezultatele sale financiare, astfel cum rezultă din documentele prezentate de „Repsol”.
13. În plus, Comisia arată că, potrivit „Repsol”, GQ a stabilit în mod autonom prețurile produselor vândute Repsol Italia și că aceasta demonstrează că GQ a acționat în mod autonom și că interesele sale erau divergente în raport cu cele ale „Repsol”. Cu toate acestea, Comisia afirmă în decizia atacată că respectivul contract de agenție încheiat între GQ și Repsol Italia demonstrează că există legături verticale între „Repsol” și filiala lor. În sfârșit, Comisia remarcă faptul că informațiile transmise Repsol Italia de GQ, referitoare la creșterea prețului produselor sale, nu constituie dovada existenței unui conflict de interese între GQ și „Repsol”, deoarece orice creștere a cifrei de afaceri a GQ determinată de o creștere a prețurilor produselor sale ar conduce de asemenea la creșterea cifrei de afaceri a „Repsol”.
14. În plus, decizia atacată prevede că, deși administratorul unic își delegase competențele referitoare la gestionarea operațională a GQ, acesta a acționat în continuare ca o legătură între GQ și RQ, prin intermediul căreia informațiile privind vânzările, producția și rezultatele financiare erau comunicate societății‑mamă. Mai mult, rezultatele financiare ale GQ erau consolidate în cele ale „Repsol”, cu consecința că profiturile sau pierderile GQ erau reflectate în profiturile sau în pierderile grupului.
15. În cele din urmă, Comisia adaugă cu privire la acest aspect că se poate prezuma că o societate‑mamă și filiala sa deținută în întregime constituie o singură întreprindere în sensul articolului 101 TFUE. În aceste împrejurări, Comisia apreciază că RQ și RYPF nu au răsturnat prezumția de răspundere pentru comportamentul ilicit al GQ.
16. La articolul 1 din decizia atacată, Comisia a constatat că GQ, RQ și RYPF au participat, de la 31 octombrie 1999 până la 30 iunie 2000, la un ansamblu de acorduri și practici concertate, cu încălcarea, printre altele, a articolului 101 TFUE, care constau în stabilirea prețurilor și în schimbul de informații confidențiale referitoare la anumite produsele chimice pentru tratarea cauciucului în SEE. Articolul 1 litera (f) din decizia atacată privește participarea GQ la încălcare, în timp ce literele (g) și (h) ale articolului 1 din decizia atacată privesc participarea RQ și, respectiv, a RYPF la încălcare.
17. La articolul 2 litera (d) din decizia atacată, Comisia a obligat GQ, în solidar cu RQ și RYPF, la plata unei amenzi în cuantum de 3,38 milioane de euro pentru încălcările menționate la articolul 1 din decizia atacată.
B – Hotărârea atacată
18. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 8 martie 2006, GQ, RQ și RYPF au formulat o acțiune având ca obiect anularea în parte a deciziei atacate. În susținerea concluziilor formulate în fața Tribunalului, GQ, RQ și RYPF au invocat trei motive. În primul rând, acestea au invocat o eroare vădită de apreciere și lipsa motivării în ceea ce privește răspunderea solidară a GQ, RQ și RYPF. În al doilea rând, acestea au invocat calcularea incorectă a cuantumului amenzii, iar în al treilea rând, o eroare de apreciere, lipsa motivării și încălcarea principiului egalității de tratament în aplicarea comunicării privind cooperarea.
19. Dat fiind că, în cadrul prezentului recurs, concluziile recurentelor privesc numai partea din hotărârea Tribunalului referitoare la primul motiv de anulare invocat în procedura desfășurată în fața sa(3), vom reproduce numai această parte a hotărârii atacate. Astfel, la punctele 58-84 din hotărârea atacată, Tribunalul expune concluziile sale referitoare la primul motiv după cum urmează:
„58 Potrivit unei jurisprudențe constante, faptul că filiala are personalitate juridică distinctă nu este suficient pentru a înlătura posibilitatea ca societății‑mamă să i se impute comportamentul acesteia, în special atunci când filiala nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă (Hotărârea Curții din 25 octombrie 1983, AEG Telefunken/Comisia, 107/82, Rec., p. 3151, punctul 49, și Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, C‑286/98 P Rec., p. I‑9925, denumită în continuare «Hotărârea Stora», punctul 26).
59 În plus, în cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din părțile sociale ale filialei sale, autoare a unui comportament ilicit, există o prezumție relativă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Avebe/Comisia, T‑314/01, Rec., p. II‑3085, punctul 136 și jurisprudența citată) și că, în consecință, acestea constituie o singură întreprindere în sensul articolului [101 TFUE] (Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 și T‑91/03, nepublicată în Recueil, punctul 59, cunoscută sub numele «Tokai II»). Prin urmare, societatea‑mamă care contestă în fața instanței comunitare o decizie a Comisiei prin care i se aplică o amendă pentru un comportament săvârșit de filiala sa are obligația să răstoarne această prezumție prezentând elementele de probă care demonstrează autonomia acesteia din urmă (Hotărârea Avebe/Comisia, citată anterior, punctul 136; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Stora, citată la punctul 58 de mai sus, punctul 29).
60 În această privință, este adevărat că, astfel cum au arătat reclamantele, Curtea a evocat în Hotărârea Stora, punctul 58 de mai sus (punctele 28 și 29), în afara deținerii a 100 % din capitalul filialei, și alte împrejurări, precum necontestarea de către societatea‑mamă a influenței exercitate de aceasta asupra politicii comerciale a filialei sale și reprezentarea comună a celor două societăți în cursul procedurii administrative. Cu toate acestea, respectivele împrejurări nu au fost evidențiate de Curte decât în scopul de a expune ansamblul elementelor pe care Tribunalul își întemeiase raționamentul pentru a concluziona că acesta nu se întemeia numai pe faptul că societatea‑mamă deținea întregul capital al filialei sale.
61 Pe de altă parte, și contrar celor prezentate de reclamante, nu faptul că societatea‑mamă a instigat filiala sau, a fortiori că societatea‑mamă este implicată în încălcare, ci faptul că acestea constituie o singură întreprindere în sensul articolului [101 TFUE], este cel care abilitează Comisia să adreseze societății‑mamă a unui grup de societăți decizia prin care aplică amenzi. Astfel, este necesar să se amintească faptul că dreptul comunitar al concurenței recunoaște că diferitele societăți care aparțin aceluiași grup constituie o entitate economică și, așadar, o întreprindere în sensul articolelor [101 și 102 TFUE] dacă societățile vizate nu își stabilesc în mod autonom comportamentul pe piață (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia, T‑203/01, Rec., p. II‑4071, punctul 290).
62 În aceste condiții, este suficient să se demonstreze de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru ca prezumția că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialei pe piață să fie stabilită. Drept urmare, Comisia va fi în măsură să considere societatea‑mamă răspunzătoare în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, chiar dacă s‑a constatat că societatea‑mamă respectivă nu a participat în mod direct la acorduri, cu excepția cazului în care aceasta din urmă dovedește că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață.
63 Prin urmare, în speță, Comisia nu a încălcat jurisprudența Curții și a Tribunalului atunci când s‑a limitat să se refere la deținerea de către societățile‑mamă a 100 % din capitalul GQ și a respins argumentele reclamantelor care urmăreau să demonstreze autonomia GQ, pentru a imputa acestora acțiunile anticoncurențiale ale acesteia din urmă.
64 În consecință, Comisia nu a greșit atunci când a constatat că RQ și RYPF sunt răspunzătoare pentru o încălcare care este considerată săvârșită de ele însele ca urmare a acestei imputări (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Metsä-Serla Oyj și alții/Comisia, C‑294/98 P, Rec., p. I‑10065, punctul 28). În acest temei, argumentul potrivit căruia RQ și RYPF nu au participat în mod direct la încălcarea în cauză este nerelevant.
65 În continuare, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia RYPF și RQ au furnizat Comisiei, în cursul procedurii precontencioase, un ansamblu de documente pentru a răsturna prezumția de răspundere și pentru a aduce dovada tangibilă a autonomiei comerciale și operaționale a GQ, este necesar să se sublinieze că societății‑mamă îi revine obligația să supună aprecierii Tribunalului orice element referitor la legăturile organizatorice, economice și juridice dintre filiala sa și ea însăși și pe care societatea‑mamă îl consideră ca fiind de natură să demonstreze că acestea nu constituie o entitate economică unică.
66 Or, în speță, Comisia arată, în considerentul (262) al deciziei atacate, că administratorul unic se comportă în continuare ca o legătură între GQ și RQ, că RYPF consolidează conturile GQ și ale RQ la nivelul grupului și că RQ și RYPF au răspuns împreună la comunicarea privind obiecțiunile. Astfel de elemente pledează în favoarea existenței unei entități unice.
67 În consecință, le revenea RYPF și RQ obligația să demonstreze, în cadrul fazei precontencioase că GQ își decidea în mod autonom comportamentul pe piață, RYPF și RQ neexercitând o influență decisivă asupra politicii sale.
68 În această privință, este important să se arate că reclamantele au afirmat că RQ dovedise în fața Comisiei că, în urma inspecției care avusese loc în birourile GQ la 27 septembrie 2002, a ordonat GQ să înceteze orice practică ce poate constitui o încălcare a normelor de concurență.
69 Această afirmație a reclamantelor este suficientă, în sine, pentru a dovedi că RQ exercita o influență decisivă asupra politicii GQ, nu numai pe piață, ci și în ceea ce privește comportamentul ilicit care face obiectul deciziei atacate.
70 Cu titlu suplimentar, Tribunalul va examina totuși dacă, astfel cum susțin reclamantele, Comisia a săvârșit o eroare de apreciere în decizia atacată în ceea ce privește elementele de probă prezentate de reclamante sau dacă aceasta le‑a ignorat în mod greșit.
71 În această privință este necesar să se constate că împrejurarea că activitatea filialei diferă, chiar total, de activitatea grupului sau chiar împrejurarea că societatea‑mamă a încercat să revândă, de altfel, fără succes, filiala nu este de natură să răstoarne prezumția de răspundere a RQ și a RYPF. Astfel, chiar dacă grupurile de întreprinderi și holdingurile au în mod frecvent activități diferite și uneori își vând anumite filiale, acestea au fost considerate deja că reprezintă o întreprindere unică în sensul articolului [101 TFUE] (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Akzo Nobel/Comisia, T‑330/01, Rec., p. II‑3389, punctele 78 și 82).
72 În plus, ca răspuns la cererea de prezentare a unor documente formulată de reclamante, Comisia a prezentat Tribunalului un document care conținea procesele‑verbale ale consiliului de administrație al RQ din anii 1998-2000, în care figurau rezultatele financiare ale GQ, precum și o decizie referitoare la vânzarea participației GQ la Silquímica, SA și la vânzarea bunurilor imobile ale GQ. Acest document susține, în esență, constatările efectuate de Comisie în decizia atacată. Astfel, în cazul în care consiliul de administrație al RQ intervine în mod semnificativ în numeroase aspecte esențiale ale strategiei GQ, precum vânzarea bunurilor imobile sau vânzarea unei participații, rezervându‑și decizia finală în această privință, rezultă de aici că aceasta exercită o influență decisivă asupra comportamentului GQ.
73 În ceea ce privește argumentul întemeiat pe lipsa suprapunerilor în componența organelor de conducere ale reclamantelor, este necesar să se constate că rezultă din scrisoarea din 5 aprilie 2004 adresată de GQ Comisiei și prezentată de reclamante cu ocazia procedurii precontencioase că domnul [confidențial] a cumulat funcțiile de președinte al consiliului de administrație al GQ între 1996 și 2000 și de membru al consiliului de administrație al RQ între 1998 și 1999. În plus, trebuie observat că, întrebate în cadrul ședinței cu privire la acest aspect, reclamantele au recunoscut, cel puțin în mod implicit, existența unei astfel de suprapuneri.
74 De asemenea, argumentele întemeiate pe faptul că, în decizia atacată, Comisia nu ar fi examinat dovezile materiale care demonstrează că numai directorii GQ decideau și puneau în aplicare politica comercială a societății, fără ca RQ să fie informată în prealabil cu privire la acestea sau să își dea acordul, nu pot fi acceptate având în vedere jurisprudența citată mai sus. Aceeași este situația susținerilor potrivit cărora informațiile transmise RQ de către GQ nu aveau legătură cu politica comercială, ci cu rezultatele financiare ale filialei.
75 În ceea ce privește raporturile dintre GQ și Repsol Italia, este necesar să se constate că, în decizia atacată, Comisia a respins în mod corect argumentul reclamantelor întemeiat pe un pretins conflict de interese între GQ și societățile sale mamă arătând că RYPF consolidează conturile grupului constituit din mai multe filiale, printre care GQ și Repsol Italia. În plus, Comisia a considerat, de asemenea în mod întemeiat că aceste raporturi sunt de natură să întărească prezumția existenței unei întreprinderi unice.
76 În aceste condiții, este necesar să se concluzioneze, astfel cum a concluzionat Comisia în considerentul (264) al deciziei atacate, că reclamantele nu au reușit să răstoarne prezumția de răspundere a societăților‑mamă.
77 În sfârșit, niciunul dintre argumentele prezentate de reclamante cu titlu subsidiar nu este de natură să pună în discuție decizia atacată.
78 Pe de o parte, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia Comisia nu ar fi solicitat niciodată informații referitoare la raporturile existente între RQ și RYPF și nu ar fi încercat niciodată să stabilească dacă RQ și RYPF făceau parte din aceeași întreprindere, este suficient să se constate că, în măsura în care nu este contestat de reclamante că RYPF deține 100 % din capitalul RQ, revenea RYPF să răstoarne prezumția potrivit căreia aceasta exercita o influență decisivă asupra politicii RQ și constituie împreună cu aceasta o întreprindere unică în sensul articolului [101 TFUE], ceea ce nu a reușit.
79 Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul legat de caracterul pretins imprevizibil al constatării răspunderii solidare a RYPF, RQ și GQ, reclamantele arată, în esență, că, spre deosebire de decizia atacată, comunicarea privind obiecțiunile nu justifica răspunderea RYPF cu privire la comportamentul ilicit al GQ, ci exclusiv cu privire la comportamentul RQ.
80 Or, este necesar să se constate că decizia atacată și comunicarea privind obiecțiunile nu diferă cu privire la acest aspect. Astfel, decizia atacată prevede în considerentul (254) că reclamantele răspund în solidar, în special în temeiul participației de 100 % a RQ în cadrul GQ și al participației de 100 % a RYPF în cadrul RQ, în timp ce comunicarea privind obiecțiunile prevede la punctul (344) că răspunderea RQ se extinde la RYPF pe baza prezumției controlului său efectiv și a influenței sale decisive care rezultă din deținerea a 100 % din capitalul RQ.
81 Argumentul potrivit căruia cele două formulări sunt contradictorii are la origine o înțelegere eronată a jurisprudenței referitoare la imputabilitatea încălcării. Astfel, prezumția de răspundere întemeiată pe deținerea capitalului se aplică nu numai în cazul în care există un raport direct între societatea‑mamă și filiala sa, ci și în cazurile, precum cel din speță, în care acest raport este indirect, prin intermediul unei filiale interpuse.
82 Astfel, de vreme ce dreptul comunitar al concurenței recunoaște că diferite societăți care aparțin aceluiași grup constituie o entitate economică și, așadar, o întreprindere în sensul articolelor [101 și 102 TFUE] dacă acestea nu își stabilesc în mod autonom comportamentul pe piață, prezintă puțină importanță faptul că aceste societăți sunt controlate direct sau indirect de o societate‑mamă, în măsura în care răspunderea pentru încălcare poate fi imputată, în orice caz, acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Michelin/Comisia, citată la punctul 61 de mai sus, punctul 290).
83 În consecință, trebuie să se concluzioneze că reclamantele nu puteau deduce în mod rezonabil din comunicarea privind obiecțiunile, și în special de la punctul (344) din aceasta, că Comisia nu ar imputa RYPF încălcarea în cauză.
84 Având în vedere cele prezentate mai sus, primul motiv trebuie respins.”
III – Concluziile părților
20. Prin recursul formulat, recurentele solicită Curții:
– anularea Hotărârii Tribunalului din 18 decembrie 2008 pronunțată în cauza T‑85/06 în măsura în care prin aceasta se respinge motivul de anulare întemeiat pe eroarea vădită de apreciere și pe lipsa motivării privind răspunderea solidară a reclamantelor;
– anularea articolului 1 literele (g) și (h) și a articolului 2 litera (d) din decizia atacată în măsura în care aceasta privește societățile RYPF și RQ ca fiind răspunzătoare în solidar pentru o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE [în prezent articolul 101 TFUE] săvârșită de GQ și, în subsidiar, în măsura în care decizia este îndreptată împotriva RYPF, cu reducerea în mod corespunzător a sancțiunii în ambele cazuri.
21. Comisia solicită Curții:
– respingerea recursului;
– obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.
IV – Recursul
22. Recurentele invocă două motive în susținerea recursului. În primul rând, acestea invocă eroarea de drept referitoare la imputarea răspunderii pentru încălcarea articolului 81 alineatul (1) CE [în prezent articolul 101 alineatul (1) TFUE] și interpretarea și aplicarea prezumției de control al unei societăți‑mamă asupra filialei sale, inclusiv încălcarea normelor privind sarcina probei și denaturarea faptelor. Recurentele invocă de asemenea transformarea prezumției într‑o prezumție legală (iuris et de iure) și neaplicarea principiului răspunderii personale. În al doilea rând, eroarea de drept referitoare la imputarea răspunderii societății‑mamă a grupului, RYPF, prin intermediul unei extinderi neadecvate a prezumției de control al societății‑mamă asupra filialei sale. Recurentele invocă de asemenea inversarea sarcinii probei și existența unei răspunderi automate în ceea ce privește grupul de societăți.
A – Primul motiv
23. Recurentele susțin că Tribunalul a aplicat în mod greșit un criteriu de imputare a răspunderii societății‑mamă pentru actele filialei sale, fără legătură cu faptele sau cu împrejurările cauzei sau cu încălcarea săvârșită de această filială. Astfel, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin imputarea societății‑mamă a răspunderii pentru actele filialei sale ca urmare a constatării existenței unei unități economice pe baza simplei posibilități sau capacități a societății‑mamă de a exercita o influență decisivă asupra filialei sale.
24. Recurentele consideră că Tribunalul a aplicat în mod greșit jurisprudența potrivit căreia comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă atunci când această filială nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, împreună cu care formează o unitate economică(4). Tribunalul nu era abilitat să își întemeieze constatarea că există o entitate economică unică numai pe o prezumție refragabilă(5) potrivit căreia o societate‑mamă care deține în întregime filiala este în măsură să exercite o influență decisivă asupra comportamentului acesteia.
25. Prin urmare, recurentele consideră că, atunci când, în hotărârea atacată, Tribunalul constată că nu este necesară prezentarea de către Comisie a unor elemente de probă suplimentare prin care să se dovedească faptul că societatea‑mamă a influențat în mod efectiv comportamentul filialei sale(6), acesta încalcă principiul răspunderii personale, precum și normele privind sarcina probei și determină ca prezumția în cauză să devină irefragabilă, deoarece este imposibil să se demonstreze lipsa răspunderii personale a societății‑mamă.
26. Recurentele consideră că prezumția influenței decisive întemeiată pe deținerea a 100 % din capitalul filialei nu dispensează Comisia de sarcina de a dovedi răspunderea societății‑mamă, verificând pe baza probelor dacă societatea‑mamă respectivă exercita un control asupra filialei sale și dacă aceasta din urmă aplica în cea mai mare parte instrucțiunile primite(7).
27. În plus, potrivit recurentelor, nu este identificat tipul de probă care trebuie prezentat pentru a răsturna prezumția. Hotărârea atacată conferă Comisiei o putere nelimitată de apreciere și de analiză a probelor care au fost furnizate pentru a răsturna această prezumție.
28. Comisia susține că recurentele repun în discuție jurisprudența comunitară constantă privind răspunderea solidară. În Hotărârea pronunțată în cauza AEG Telefunken/Comisia(8), Curtea a stabilit în mod clar o prezumție potrivit căreia politica urmată de o filială deținută 100 % de o societate‑mamă este definită în mod necesar de aceleași organe statutare care stabilesc politica acesteia din urmă. Prin urmare, este posibil să se impute societății‑mamă răspunderea pentru o încălcare săvârșită de filiala sa, chiar dacă nu există nicio dovadă a vreunei implicări a societății‑mamă în faptele care au determinat încălcarea în cauză. În plus, în Hotărârea Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia(9), Curtea a confirmat de asemenea că răspunderea societății‑mamă se întemeiază pe această prezumție, fără a fi necesar vreun element de probă suplimentar de natură să dovedească participarea acesteia la încălcare.
29. În această privință, Comisia consideră că, spre deosebire de afirmațiile recurentelor, prezumția în cauză nu o dispensează de sarcina probei care îi incumbă. Astfel, precum a explicat avocatul general Kokott în Concluziile prezentate în cauza Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/98 P(10), recurgerea la prezumția în discuție nu duce la o inversare a sarcinii probei (aceasta ar fi incompatibilă cu prezumția de nevinovăție). Întrucât participația de 100 % a societății‑mamă la capitalul filialei sale permite prima facie să se concluzioneze că influența decisivă este exercitată efectiv, societății‑mamă îi revine obligația să răstoarne exact această concluzie prin prezentarea unor dovezi concludente în sens contrar. Prin urmare, Comisia trebuie numai să aducă dovada necesară că prezumția este aplicabilă.
30. Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că un comportament al unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere mai ales legăturile organizatorice, economice și juridice care unesc cele două entități juridice. Aceasta este situația deoarece, într‑un asemenea caz, societatea‑mamă și filiala sa formează o singură unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, ceea ce permite Comisiei să adreseze o decizie care să impună amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în cadrul încălcării(11).
31. În ceea ce privește cazul specific din speță, care privește o societate‑mamă ce deține 100 % din capitalul unei filiale care a încălcat normele Uniunii Europene în domeniul concurenței, în opinia noastră, observațiile scrise depuse în cadrul prezentului recurs la 27 februarie 2009 (cererea introductivă) și la 14 mai 2009 (memoriul în apărare) sunt într‑o anumită măsură depășite de Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P. De altfel, părțile au recunoscut acest fapt cu ocazia ședinței desfășurate la 29 aprilie 2010.
32. În Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Curtea a hotărât că o societate‑mamă ce deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor Uniunii Europene privind concurența poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului acestei filiale și că există o prezumție relativă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale(12). În aceste împrejurări, prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere societatea‑mamă răspunzătoare în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care această societate‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, nu prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață(13).
33. Prin urmare, contrar susținerilor recurentelor, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a hotărât că, în cazul unei societăți‑mamă care deține filiala 100 %, Comisia nu este ținută să prezinte elemente de probă suplimentare prin care să se dovedească faptul că societatea‑mamă a influențat în mod efectiv comportamentul filialei sale pentru ca prezumția să se aplice(14). În consecință, în conformitate cu prezumția în cauză, Comisia nu este ținută să prezinte elemente de probă suplimentare prin care să se dovedească faptul că societatea‑mamă a influențat în mod efectiv comportamentul filialei sale sau că avea, într‑adevăr, cunoștință de încălcare ori de implicarea filialei respective în această încălcare(15).
34. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că în Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Curtea a insistat asupra caracterului relativ al prezumției în discuție. În opinia noastră, o concluzie diferită ar fi condus la o încălcare a drepturilor fundamentale(16) Caracterul relativ al prezumției este necesar pentru a garanta dreptul la apărare și dreptul de acces la justiție al societății‑mamă în cauză și servește în special pentru a contrabalansa faptul că prezumția reduce în mare parte sarcina probei impusă Comisiei. Toate probele prezentate de societatea‑mamă trebuie să fie apreciate și evaluate cu mare atenție. Trebuie respinsă afirmația recurentelor potrivit căreia, în realitate, prezumția este absolută.
35. Cu toate acestea, prezumția se va menține, cu excepția cazului în care societatea‑mamă poate demonstra că filiala sa acționează în mod autonom pe piață. O afirmație potrivit căreia o filială deținută 100 % acționează în mod autonom pe piață trebuie să fie susținută de probe clare și solide, evaluate de Comisie, a cărei apreciere este supusă, în final, controlului jurisdicțional al Curții.
36. În plus, considerăm că, dacă, privite individual, anumite probe pot fi insuficiente pentru a răsturna prezumția în cauză, toate probele prezentate de societatea‑mamă trebuie evaluate în ansamblu pentru a stabili dacă acest ansamblu de probe este suficient pentru a răsturna prezumția. Astfel cum s‑a afirmat în mod clar de către Curte în Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, pentru a determina dacă o filială își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor relevante referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc această filială cu societatea‑mamă, legături care pot varia în funcție de fiecare caz în parte și, în consecință, nu pot face obiectul unei enumerări exhaustive.(17)
37. Recurentele au prezentat un număr de susțineri suplimentare, potrivit cărora Tribunalul a săvârșit o eroare de drept sau a denaturat faptele în ceea ce privește probele care i‑au fost prezentate. Comisia contestă aceste susțineri. Considerăm, astfel cum se va vedea în mod mai detaliat în continuare, că majoritatea susținerilor recurentelor urmăresc pur și simplu să obțină din partea Curții o nouă apreciere a elementelor de fapt în cauză, ceea ce, în mod evident, nu este de competența acesteia în cadrul unui recurs(18).
38. Potrivit recurentelor, contrar concluziilor Tribunalului de la punctul 66 din hotărârea atacată, în sensul că faptul că administratorul unic se comportă în continuare ca o legătură între GQ și RQ, că RYPF consolidează conturile GQ și ale RQ la nivelul grupului și că RQ și RYPF au răspuns împreună la comunicarea Comisiei privind obiecțiunile pledează în favoarea existenței unei entități unice, astfel de elemente nu permit constatarea existenței unei entități economice unice care să justifice imputarea răspunderii către societatea‑mamă.
39. Înainte de a examina pe fond fiecare dintre elementele în discuție, apreciem că Tribunalul nu s‑a întemeiat pe aceste elemente considerate individual, ci numai ca elemente de probă suplimentare ale existenței unei entități economice unice bazate pe deținerea a 100 % din capitalul unei filiale(19). Se pare că recurentele și Comisia sunt de acord că respectivele conturi erau consolidate la nivelul grupului pe baza unei obligații care rezultă din legăturile juridice dintre societățile în cauză. Dat fiind că trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor relevante referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc această filială de societatea‑mamă ca dovezi ale existenței unei entități economice unice(20), considerăm că Tribunalul nu a săvârșit o eroare luând în considerare acest element, chiar dacă numai cu titlu subsidiar. În plus, întrucât recurentele nu contestă că exista în mod efectiv o legătură între GQ și RQ prin intermediul persoanei administratorului unic, un astfel de element nu era lipsit de relevanță în calitate de dovadă suplimentară a existenței unei entități economice unice compuse din GQ, RQ și RYPF. Mai mult, nici faptul că RQ și RYPF au răspuns împreună la comunicarea Comisiei privind obiecțiunile nu este lipsit de relevanță, de asemenea ca dovadă suplimentară sau subsidiară care demonstrează existența unei entități economice unice(21).
40. Recurentele consideră de asemenea că, la punctele 68 și 69 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare de calificare juridică și a denaturat faptele referitoare la ordinul dat GQ de RQ de a se conforma normelor concurenței în urma unei inspecții efectuate în birourile acesteia la 27 septembrie 2002, deoarece acest ordin nu demonstrează existența unei entități economice unice. Considerăm de asemenea că recurentele nu au dovedit că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept sau o denaturare a faptelor. Faptul că s‑a dat un astfel de ordin, care nu este contestat de recurente, constituie o dovadă, într‑adevăr, ulterioară încălcării, în sensul că RQ exercita o influență decisivă asupra comportamentului GQ pe piață.
41. Deși, la punctul 69 din hotărârea atacată, Tribunalul a afirmat că faptul de a da ordin era suficient în sine pentru a dovedi că RQ exercita o influență decisivă asupra lui GQ, totuși această afirmație, care este puțin ambiguă, nu constituie un motiv suficient pentru anularea hotărârii atacate, deoarece trebuie coroborată cu punctele 62 și 63 din hotărârea atacată, care se referă în mod clar la aplicarea prezumției în cauză la situația de fapt din speță.
42. Recurentele susțin de asemenea că, în cadrul scurtei evaluări efectuate numai pentru motive de exhaustivitate la punctele 70-76 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare de apreciere de drept și a denaturat dovezile pe care acestea le‑au prezentat pentru răsturnarea prezumției. În opinia acestora, dat fiind caracterul solid și coerent al acestor dovezi, un observator obiectiv și imparțial ar fi considerat că GQ era independentă de RQ.
43. Recurentele susțin că, la punctul 71 din hotărârea atacată, Tribunalul a denaturat în mod vădit faptele, omițând să indice că activitățile GQ erau anterioare integrării sale în grupul RQ, că activitățile GQ nu aveau nicio legătură cu cele ale RQ și numeroasele încercări ale RQ de a vinde GQ între anii 1993 și 2004. Potrivit recurentelor, aceste elemente constituie o dovadă clară a lipsei de interes a RQ față de GQ.
44. Trebuie amintit că, la punctul 71 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că aceste afirmații nu erau suficiente pentru a răsturna prezumția în cauză, deoarece societățile‑mamă și filialele au în mod frecvent activități diferite și societățile‑mamă își vând uneori filialele. Considerăm că, prin susținerile lor, recurentele nu au demonstrat, corespunzător cerințelor legale, că Tribunalul a denaturat faptele, întrucât acestea nu au reușit să demonstreze erorile de apreciere care, în opinia lor, au condus la denaturarea faptelor în discuție. În opinia noastră, chiar dacă recurentele invocă formal o eroare de drept, în esență, acestea repun în discuție aprecierea faptelor efectuată de Tribunal. În plus, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia Tribunalul a omis să indice că activitățile GQ erau anterioare integrării sale în grupul RQ, nu vedem relevanța juridică sau de fapt a unui astfel de argument, dat fiind că RQ a dobândit, între anii 1989 și 1993, toate acțiunile GQ, în timp ce încălcarea privește perioada cuprinsă între 31 octombrie 1999 și 30 iunie 2000, și anume cu mult timp după ce GQ a devenit o filială deținută 100 % de RQ.
45. Recurentele afirmă că faptul că, la punctul 72 din hotărârea atacată, Tribunalul nu face referire decât la două probleme abordate la două reuniuni ale consiliului de administrație al RQ pe parcursul a 8 ani, perioadă cuprinsă între 1998 și 2005, demonstrează, în realitate, totala lipsă de influență și de intervenție a RQ în activitățile GQ. Tribunalul a constatat că procesele‑verbale ale consiliului de administrație al RQ din anii 1998-2000 prezentau rezultatele financiare ale GQ, precum și o decizie referitoare la vânzarea participației GQ la Silquímica și la vânzarea bunurilor imobile ale GQ. Întemeindu‑se pe această dovadă, Tribunalul a hotărât că consiliul de administrație al RQ intervine în mod semnificativ în numeroase aspecte esențiale ale strategiei GQ și exercită o influență decisivă asupra comportamentului GQ, respingând afirmația efectuată de reclamante în primă instanță potrivit căreia procesele‑verbale al consiliului de administrație al RQ din anii 1998-2000 nu se refereau decât la rezultatele financiare ale GQ(22).
46. În opinia noastră, recurentele urmăresc în cadrul prezentului recurs să diminueze importanța referirilor la vânzarea participației GQ la Silquímica și la vânzarea bunurilor imobile ale GQ, referiri care figurează în procesele‑verbale ale consiliului de administrație al RQ din anii 1998-2000. Dat fiind că recurentele au omis să informeze Tribunalul cu privire la referirile la vânzarea participației GQ la Silquímica și la vânzarea bunurilor imobile ale GQ, referiri care figurează în procesele‑verbale în cauză, și în lipsa oricărei alte dovezi în sensul că Tribunalul a denaturat faptele în discuție sau a încălcat normele privind sarcina probei, considerăm că argumentul recurentelor privind punctul 72 din hotărârea atacată ar trebui respins. În esență, recurentele repun în discuție aprecierea faptelor efectuată de Tribunal, care, în lipsa denaturării faptelor, nu este de competența Curții în cadrul unui recurs.
47. La punctul 73 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că domnul [confidențial] a cumulat funcțiile de președinte al consiliului de administrație al GQ între 1996 și 2000 și de membru al consiliului de administrație al RQ între 1998 și 1999. În primă instanță, recurentele susținuseră că nu au existat suprapuneri în compunerea organelor lor în vederea răsturnării prezumției că RYPF și RQ exercitau o influență decisivă asupra GQ. În cadrul prezentului recurs, recurentele au admis că, în realitate, exista o astfel de suprapunere, dar că aceasta nu privea decât o singură persoană și avea un caracter pur marginal. Recurentele susțin de asemenea că, pe parcursul procedurii administrative, Comisia avea cunoștință de această suprapunere, dar nu a luat în considerare acest fapt în calitate de element care dovedește că RQ și GQ constituie o entitate economică unică nici în comunicarea privind obiecțiunile și nici în decizia atacată.
48. În opinia noastră, recurentele nu au reușit să demonstreze că Tribunalul a denaturat faptele în cauză sau a încălcat normele privind sarcina probei. Astfel, argumentele recurentelor privind punctul 73 din hotărârea atacată ar trebui respinse. Considerăm că lipsa întemeierii Comisiei pe alte elemente suplimentare care ar fi putut dovedi, în fapt, existența unei entități economice unice nu este relevantă în vederea răsturnării prezumției în cauză, care se bazează numai pe deținerea a 100 % din capitalul unei societăți.
49. Recurentele consideră că, la punctul 74 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins în mod greșit probele prezentate pentru a demonstra că numai directorii GQ decideau și puneau în aplicare politica comercială a societății, precum și susținerea potrivit căreia informațiile furnizate RQ de GQ priveau numai rezultatele conforme cu planurile de buget și strategice sau comerciale(23). La punctul 74 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că aceste susțineri nu pot fi acceptate, având în vedere jurisprudența citată în hotărârea respectivă(24).
50. Considerăm că, limitându‑se numai la referirea la jurisprudență, Tribunalul nu a examinat, nici măcar în mod superficial, dacă probele detaliate prezentate de recurente în primă instanță puteau răsturna prezumția în cauză. Într‑adevăr, din hotărârea atacată ar rezulta că Tribunalul a considerat, numai în temeiul jurisprudenței citate, că astfel de probe nu pot răsturna prezumția respectivă. Apreciem că jurisprudența pe care se întemeiază Tribunalul în hotărârea atacată nu susține concluziile de la punctul 74, deoarece aceasta se referă numai la posibilitatea de a imputa unei societăți‑mamă comportamentul filialei sale atunci când aceasta din urmă a respectat în toate privințele instrucțiunile date de societatea‑mamă, ținând seama în special de legăturile economice și juridice existente între ele. Jurisprudența se referă de asemenea la prezumția refragabilă și la posibilitatea societății‑mamă de a răsturna această prezumție. Prin urmare, părțile din jurisprudența citată nu susțin afirmația Tribunalului potrivit căreia probele prezentate de recurente în primă instanță nu pot răsturna prezumția. În lipsa oricărei alte aprecieri sau a oricărui alt raționament din partea Tribunalului cu privire la probele specifice și detaliate prezentate de recurente, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în constatările efectuate la punctul 74 din hotărârea atacată. Tribunalul nu a acordat recurentelor o posibilitate adecvată de a răsturna prezumția, un drept garantat în mod clar prin jurisprudența Curții(25). În plus, în Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Curtea, pledând în favoarea unei abordări de la caz la caz, a evitat în mod special definirea anticipată și într‑un mod restrictiv ori exhaustiv a elementelor de probă care pot fi apreciate pentru a determina dacă o filială își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață. În această hotărâre, Curtea a afirmat că trebuie să se ia în considerare nu numai rolul societății‑mamă în ceea ce privește, printre altele, politica de stabilire a prețurilor și activitățile de producție și de distribuție ale filialei, ci și ansamblul elementelor relevante, referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc această filială de societatea‑mamă(26). Astfel, în Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, decât să califice în mod anticipat o categorie de probe ca fiind nerelevante în vederea răsturnării prezumției în cauză, Curtea a adoptat mai degrabă o abordare globală cu privire la probele destinate să răstoarne prezumția. Este evident că, în urma examinării lor, elementele de probă prezentate pentru răsturnarea prezumției se pot dovedi în fapt absolut neadecvate în această privință.
51. Rezultă că trebuie înlăturate concluziile formulate de Tribunal la punctul 74 din hotărârea atacată. În temeiul articolului 61 din Statutul Curții, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea de Justiție anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia. Considerăm că, în speță, cauza este în stare de a fi judecată în mod definitiv. În consecință, apreciem că este de competența Curții să se pronunțe în mod definitiv asupra litigiului.
52. Considerăm că probele prezentate de recurente în primă instanță și menționate la nota de subsol 23 de mai sus, aduse pentru a răsturna prezumția în cauză, privesc competențele oficiale ale administratorilor GQ și autonomia acesteia în gestiunea afacerilor sale curente. Recurentele au susținut de asemenea că numai rezultatele financiare ale GQ, iar nu informații referitoare la politica sa comercială, au fost transmise RQ. În opinia noastră, argumentul recurentelor privind informațiile financiare trebuie respins, deoarece Tribunalul a constatat la punctul 72 din hotărârea atacată că au fost transmise RQ informații suplimentare, altele decât rezultatele financiare ale GQ. În plus, deși este posibil ca administratorii GQ să dispună de o autonomie considerabilă în gestiunea afacerilor curente(27) și să dispună într‑adevăr, din punct de vedere oficial, de această autonomie, Tribunalul a constatat la punctul 72 din hotărârea atacată că, de fapt, consiliul de administrație al RQ intervine în mod semnificativ în numeroase aspecte esențiale ale strategiei GQ(28). Prin urmare, după examinarea unor astfel de elemente, considerăm că recurentele nu au reușit să răstoarne prezumția în cauză.
53. Recurentele consideră că, atunci când a afirmat, la punctul 75 din hotărârea atacată, că respectiva consolidare de către RYPF a conturilor grupului susținea argumentul Comisiei privind existența unei entități economice unice, Tribunalul a săvârșit o eroare de calificare juridică a raporturilor dintre GQ și Repsol Italia. Recurentele susțin că demonstraseră faptul că raportul neexclusiv de agenție dintre GQ și Repsol Italia dovedea autonomia comercială a GQ.
54. În opinia noastră, recurentele nu au reușit să demonstreze că, la punctul 75 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept sau a denaturat faptele prin respingerea argumentului, prezentat de acestea în primă instanță, potrivit căruia raportul neexclusiv de agenție dintre GQ și Repsol Italia dovedea autonomia comercială a GQ, întrucât demonstra existența unui conflict de interese între GQ și societățile sale mamă, dat fiind că GQ decisese în mod unilateral, fără intervenția RQ și TYPF, să impună o creștere de prețuri Repsol Italia, precum și tuturor celorlalți distribuitori. Tribunalul a constatat că grupul își consolida conturile, ceea ce concorda cu constatarea Comisiei din decizia atacată potrivit căreia o creștere a prețului produselor GQ nu dovedea existența unui conflict de interese între GQ și societățile sale mamă, deoarece orice mărire a cifrei de afaceri a GQ rezultată dintr‑o creștere a prețului produselor sale ar determina de asemenea mărirea cifrei de afaceri a RQ și a RYPF. Considerăm că recurentele urmăresc în realitate să conteste aprecierea situației de fapt efectuată de Tribunal și că argumentul acestora privind punctul 75 din hotărârea atacată ar trebui respins ca inadmisibil.
55. Având în vedere considerațiile precedente, apreciem că primul motiv al recurentelor ar trebui admis în parte și respins în rest. În opinia noastră, acțiunea în anulare formulată de recurente la Tribunal ar trebui respinsă.
B – Al doilea motiv
56. Recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin extinderea în mod automat a răspunderii pentru o încălcare săvârșită de o filială asupra societății‑mamă aflată la conducerea grupului. Aceasta s‑a realizat prin intermediul unei extinderi neadecvate a prezumției în cauză, întemeiată pe capacitatea societății‑mamă de a exercita o influență decisivă asupra filialei sale. În acest temei, Tribunalul a constatat în speță, în primul rând, că RYPF răspundea în solidar numai pe baza faptului că nu demonstrase autonomia societății „intermediare” RQ, care, la rândul său, nu demonstrase că filiala sa GQ era în mod efectiv autonomă. Din raționamentul în cauză rezultă că RYPF a fost considerată responsabilă pentru incapacitatea RQ de a combate răspunderea sa pentru comportamentul GQ. În al doilea rând, din interpretarea Tribunalului ar rezulta că răspunderea pentru încălcările săvârșite de o filială ar fi imputată întotdeauna societății‑mamă aflate la conducerea grupului, fără a se lua în considerare împrejurările concrete ale speței și, în special, numărul societăților interpuse între această filială și societatea‑mamă în discuție, natura acestor societăți interpuse și activitățile lor, precum și legăturile juridice și economice efective dintre aceste din urmă societăți.
57. În această privință, recurentele susțin că Hotărârile Tribunalului Michelin/Comisia(29) și Akzo Nobel și alții/Comisia(30), T‑330/01, nu conțin o astfel de extindere automată a influenței decisive exercitate de societatea‑mamă aflată la conducerea grupului. Hotărârea Michelin/Comisia privea posibilitatea de a lua în considerare în calitate de circumstanță agravantă încălcarea repetată săvârșită de o societate‑mamă, având în vedere comportamentul diferitelor filiale pe care le controla. În Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑330/01, Tribunalul a imputat societății‑mamă aflate la conducerea grupului încălcarea săvârșită de o filială întemeindu‑se numai pe faptul că aceasta din urmă era controlată prin intermediul unui holding pur, a cărui singură funcție era aceea de a deține acțiunile filialei sale. În schimb, recurentele susțin că, în speță, RYPF nu este nici societatea‑mamă a GQ, nici proprietara capitalului său. În plus, RYPF nu aprobă conturile anuale ale GQ și nu numește membrii consiliului său de administrație. În sfârșit, nici natura RQ, nici activitatea sa nu permit să se concluzioneze că aceasta este o simplă intermediară prin mijlocirea căreia RYPF exercită controlul asupra GQ.
58. Comisia consideră că, în conformitate cu Hotărârea Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia(31), exercitarea controlului prin intermediul unui lanț de societăți nu afectează cu nimic aprecierea problemei dacă societatea‑mamă și filiala formează o entitate economică unică. Potrivit Comisiei, această abordare a fost confirmată în jurisprudența recentă a Tribunalului, în Hotărârile Michelin/Comisia(32) și Akzo Nobel/Comisia, T‑330/01(33). În Hotărârea Akzo Nobel/Comisia, T‑330/01, Tribunalul a respins argumentul Akzo potrivit căruia prezumția nu îi era aplicabilă întrucât era un holding fără activitate de producție sau de vânzare și controlul său avea un caracter „îndepărtat” sau „indirect”. În plus, potrivit Comisiei, în Concluziile prezentate în cauza Akzo Nobel și alții/Comisia(34), C‑97/08 P, avocatul general Kokott a propus Curții să respingă recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate în cauza Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑112/05(35), referitoare la o societate‑mamă care exercita controlul în mod indirect prin intermediul unor societăți interpuse. Comisia consideră de asemenea că al doilea motiv este inoperant în măsura în care pasajele hotărârii atacate care demonstrează că RYPF și GQ formează o entitate economică unică nu au fost contestate.
59. Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentele au urmărit să distanțeze RYPF de încălcarea săvârșită în speță de GQ, în special, insistând asupra rolului jucat de RQ în raport cu GQ, precum faptul că RQ numește consiliul de administrație al GQ și aprobă conturile anuale ale acesteia.
60. Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul concurenței al Uniunii Europene vizează activitățile întreprinderilor, iar noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare. Curtea a precizat de asemenea că noțiunea de întreprindere, plasată în acest context, trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică, chiar dacă din punct de vedere juridic această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice. În cazul în care o astfel de entitate economică încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului răspunderii personale. Încălcarea dreptului concurenței al Uniunii Europene trebuie să fie imputată fără echivoc unei persoane juridice căreia i se vor putea aplica amenzi și comunicarea privind obiecțiunile trebuie să fie adresată acesteia din urmă. De asemenea, este important ca în comunicarea privind obiecțiunile să fie indicată calitatea în care unei persoane juridice îi sunt reproșate faptele invocate(36).
61. În conformitate cu jurisprudența constantă, este clar că o persoană juridică precum o societate care nu a fost direct implicată într‑o încălcare poate fi totuși sancționată pentru aceasta în anumite împrejurări(37). În Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Curtea a subliniat că, atunci când o societate‑mamă și filiala sa formează o entitate economică unică, se poate considera că societatea‑mamă răspunde pentru o încălcare săvârșită de filiala sa chiar dacă nu era implicată personal în această încălcare(38). Astfel, este extrem de important să se stabilească dacă societățile unui grup fac parte dintr‑o entitate economică unică, în special atunci când este vorba despre imputarea răspunderii pentru o încălcare adusă dreptului concurenței(39). Prezumția refragabilă potrivit căreia societatea‑mamă exercită o influență decisivă asupra unei filiale deținute 100 % și, în consecință, formează împreună cu aceasta o entitate economică unică a determinat, fără îndoială, ca această problemă să fie în mod considerabil mai puțin complexă și costisitoare pentru autoritățile însărcinate cu aplicarea dreptului concurenței, precum Comisia. Prin urmare, considerăm că, astfel cum a explicat avocatul general Kokott în Concluziile prezentate în cauza Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P(40), prezumția în cauză are funcția de facilita punerea în aplicare efectivă a dreptului concurenței, întărind în același timp securitatea juridică datorită aplicării directe a acestei prezumții.
62. Considerăm că o societate‑mamă (RYPF) care deține 100 % din acțiunile unei filiale (RQ), care la rândul său deține 100 % din acțiunile unei alte societăți (GQ), este în măsură, fără îndoială, să exercite o influență decisivă asupra acesteia din urmă (GQ)(41) și că, în consecință, prezumția refragabilă potrivit căreia societatea‑mamă (RYPF) exercită în mod efectiv această influență ar trebui să se aplice. Numărul societăților deținute 100 % interpuse între o societate‑mamă aflată la conducerea unui grup și filiala care a participat la încălcarea dreptului concurenței nu ar trebui să împiedice aplicarea prezumției. În opinia noastră, atunci când există un „lanț” de filiale deținute 100 %, nu există îndoială cu privire la capacitatea societății‑mamă aflate la conducerea grupului de a exercita o influență decisivă asupra fiecărei filiale și, în special, asupra filialei care a participat la încălcare. Atunci când o societate este deținută 100 % de o altă societate, chiar și în mod indirect, prezumția în discuție ar trebui să se aplice, întrucât în astfel de cazuri structura grupului nu este, în principiu, determinantă.
63. În consecință, considerăm că nu există niciun motiv pentru care prezumția în discuție nu ar trebui să se aplice în situația de fapt din prezenta cauză. Trebuie să se sublinieze din nou că prezumția este refragabilă. Trebuie să se acorde societății‑mamă aflate la conducerea grupului posibilitatea de a prezenta probe destinate să răstoarne prezumția potrivit căreia aceasta exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialelor sale. Astfel, atunci când societatea‑mamă aflată la conducerea grupului poate demonstra că filiala care a săvârșit încălcarea sau una dintre filialele „interpuse” între societatea‑mamă și această filială își decide în mod autonom comportamentul pe piață, aceasta întrerupe lanțul răspunderii și nu se poate considera că societatea‑mamă aflată la conducerea grupului răspunde pentru încălcarea dreptului concurenței.
64. În opinia noastră, o concluzie diferită ar compromite prezumția refragabilă și, prin urmare, funcția acesteia de punere în aplicare efectivă a dreptului concurenței, deoarece ar fi posibil ca societățile‑mamă să nu răspundă pentru încălcările la care au participat filialele lor prin restructurarea grupului(42). Astfel de restructurări strategice ale grupului ar putea limita în mod indirect competența Comisiei de a aplica amenzi și ar putea diminua, așadar, efectul disuasiv al amenzilor(43).
65. În consecință, considerăm că al doilea motiv al recurentelor ar trebui respins.
V – Cheltuieli de judecată
66. Potrivit articolului 122 primul paragraf din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.
67. Potrivit articolului 69 alineatul (2) din regulamentul menționat, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, în temeiul articolului 69 alineatul (3) primul paragraf din același regulament, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, Curtea poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.
68. În speță, întrucât în cadrul recursului și recurentele, și Comisia au căzut în pretenții în parte, se impune ca fiecare dintre acestea să suporte propriile cheltuieli de judecată aferente prezentei proceduri.
69. În schimb, întrucât acțiunea în anulare formulată de recurente a fost respinsă, se impune confirmarea punctului 2 din dispozitivul hotărârii atacate în ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în procedura în primă instanță.
VI – Concluzie
70. În consecință, propunem Curții:
– să anuleze Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță (Camera a șasea) pronunțată la 18 decembrie 2008 în cauza T‑85/06, General Química și alții/Comisia, în măsura în care prin aceasta s‑a considerat că General Química răspunde în solidar cu Repsol Química și Repsol YPF pentru încălcările săvârșite de General Química;
– să respingă în rest recursul;
– să respingă acțiunea formulată de General Química, Repsol Química și Repsol YPF pentru anularea Deciziei 2006/902/CE a Comisiei din 21 decembrie 2005 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva Flexsys NV, Bayer AG, Crompton Manufacturing Company Inc. (fostă Uniroyal Chemical Company Inc.), Crompton Europe Ltd, Chemtura Corporation (fostă Crompton Corporation), General Química, Repsol Química și Repsol YPF (cazul COMP/F/C.38.443 – Produse chimice pentru tratarea cauciucului);
– să oblige părțile să suporte propriile cheltuieli de judecată în cadrul recursului și să oblige General Química, Repsol Química și Repsol YPF să suporte totalitatea cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță.