HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)
9 decembrie 2014(*)
„Concurență – Înțelegeri – Piața fier‑betonului în bare sau în rulouri – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 65 CO, după expirarea Tratatului CECO, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1/2003 – Fixarea prețurilor și a termenelor de plată – Limitarea sau controlul producției sau vânzărilor – Încălcarea unor norme fundamentale de procedură – Temei juridic – Abuz de putere și eludarea procedurii – Amenzi – Plafon prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 – Acțiune în anulare – Decizie de modificare – Inadmisibilitate”
În cauzele T‑472/09 și T‑55/10,
SP SpA, cu sediul în Brescia (Italia), reprezentată de G. Belotti, avocat,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată, în cauza T‑472/09, inițial de R. Sauer, de V. Di Bucci și de B. Gencarelli și ulterior de R. Sauer și de R. Striani, în calitate de agenți, asistați de M. Moretto, avocat, și, în cauza T‑55/10, inițial de R. Sauer și de B. Gencarelli și ulterior de R. Sauer și de R. Striani, asistați de M. Moretto,
pârâtă,
având ca obiect, în cauza T‑472/09, o cerere de constatare a inexistenței sau de anulare a Deciziei C(2009) 7492 final a Comisiei din 30 septembrie 2009 privind o procedură de aplicare a articolului 65 CO (cazul COMP/37.956 – Fier‑beton, readoptare), cu titlu subsidiar, o cerere de anulare a articolului 2 din decizia menționată și, cu titlu încă mai subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei, precum și, în cauza T‑55/10, o cerere de anulare a Deciziei C(2009) 9912 final a Comisiei din 8 decembrie 2009 prin care se modifică Decizia C(2009) 7492 final,
TRIBUNALUL (Camera a opta),
compus din doamna M. E. Martins Ribeiro (raportor), îndeplinind funcția de președinte, domnii A. Popescu și G. Berardis, judecători,
grefier: doamna T.Weiler, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 29 ianuarie 2013,
pronunță prezenta
Hotărâre
Cadrul juridic
1. Dispozițiile Tratatului CECO
1 Articolul 36 CO prevedea:
„Înainte de a aplica una dintre sancțiunile pecuniare sau de a stabili una dintre penalitățile cu titlu cominatoriu prevăzute în prezentul tratat, Comisia trebuie să permită persoanei interesate să își prezinte observațiile.
Sancțiunile pecuniare și penalitățile cu titlu cominatoriu pronunțate în temeiul dispozițiilor prezentului tratat pot face obiectul unei acțiuni pe fond.
Reclamanții pot invoca, în susținerea acestei acțiuni, în condițiile prevăzute la primul paragraf al articolului 33 din prezentul tratat, neregularitatea deciziilor și a recomandărilor a căror încălcare le este imputată.” [traducere neoficială]
2 Articolul 47 CO avea următorul conținut:
„Comisia poate obține informațiile necesare în vederea îndeplinirii misiunii sale. Aceasta poate dispune efectuarea verificărilor necesare.
Comisia este obligată să nu divulge informațiile care, prin natura lor, sunt acoperite de secretul profesional, și în special informațiile referitoare la întreprinderi și care privesc raporturile comerciale ale acestora sau elementele prețurilor lor de vânzare. Sub această rezervă, aceasta trebuie să publice datele care sunt susceptibile să fie utile guvernelor sau tuturor celorlalte persoane interesate.
Comisia poate pronunța, împotriva întreprinderilor sare s‑ar sustrage de la obligațiile care le revin potrivit deciziilor adoptate în temeiul dispozițiilor prezentului articol sau care ar furniza cu bună‑știință informații false, amenzi al căror cuantum maxim va fi de 1 % din cifra de afaceri anuală și penalități cu titlu cominatoriu al căror cuantum maxim va fi de 5 % din cifra de afaceri zilnică medie pentru fiecare zi de întârziere.
Orice încălcare de către Comisie a secretului profesional care a cauzat un prejudiciu unei întreprinderi ar putea face obiectul unei acțiuni în despăgubiri în fața Curții, în condițiile prevăzute la articolul 40.” [traducere neoficială]
3 Articolul 65 CO prevedea:
„(1) Sunt interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care ar viza, direct sau indirect, împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune și în special:
(a) stabilirea sau determinarea prețurilor;
(b) limitarea sau controlul producției, dezvoltării tehnice sau investițiilor;
(c) împărțirea piețelor, a produselor, a clienților sau a surselor de aprovizionare.
[…]
(4) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul alineatului (1) al prezentului articol sunt nule de drept și nu pot fi invocate în fața niciunei instanțe din statele membre.
Comisia are competența exclusivă, cu excepția situației când se introduc acțiuni pe rolul Curții, de a se pronunța asupra conformității acordurilor sau a deciziilor menționate cu dispozițiile prezentului articol.
(5) Comisia poate aplica, împotriva întreprinderilor care ar fi încheiat un acord nul de drept, ar fi aplicat sau ar fi încercat să aplice, prin intermediul arbitrajului, al unei clauze de dezicere, al boicotului sau prin orice alt mijloc, un acord sau o decizie nule de drept sau un acord a cărui aprobare a fost refuzată sau revocată, sau care ar obține beneficiul unei autorizații prin intermediul unor informații deliberat false sau deformate, sau care ar efectua practici contrare dispozițiilor alineatului (1), amenzi și penalități cu titlu cominatoriu cel mult egale cu dublul cifrei de afaceri realizate cu privire la produsele care au făcut obiectul acordului, al deciziei sau al practicii contrare dispozițiilor prezentului articol, fără a aduce atingere, dacă acest obiect vizează restrângerea producției, a dezvoltării tehnice sau a investițiilor, cuantumului maxim astfel stabilit care poate fi sporit până la 10 % din cifra de afaceri anuală a întreprinderii în cauză, în ceea ce privește amenda, și până la 20 % din cifra de afaceri zilnică, în ceea ce privește penalitățile cu titlu cominatoriu.” [traducere neoficială]
4 Conform articolului 97 CO, Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002.
2. Dispozițiile Tratatului CE
5 Articolul 305 alineatul (1) din directivă prevede următoarele:
„Dispozițiile prezentului tratat nu le modifică pe cele ale Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, în special în ceea ce privește drepturile și obligațiile statelor membre, atribuțiile instituțiilor acestei Comunități și normele stabilite de respectivul tratat cu privire la funcționarea pieței comune a cărbunelui și oțelului.”
3. Regulamentul nr. 1/2003
6 Potrivit articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), în scopul „aplicării articolelor 81 [CE] și 82 [CE], Comisia are competențele prevăzute de prezentul regulament”.
7 Articolul 7 din Regulamentul nr. 1/2003, intitulat „Constatarea și încetarea încălcării”, prevede:
„(1) Atunci când Comisia, acționând ca urmare a unei plângeri sau din oficiu, constată că există o încălcare a articolului 81 [CE] sau 82 [CE], poate solicita printr‑o decizie întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi în cauză să înceteze respectiva încălcare […] Atunci când Comisia are un interes legitim de a acționa în acest mod, aceasta poate de asemenea constata că s‑a comis o încălcare în trecut.
[…]”
8 Articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede:
„Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea:
(a) încalcă articolul 81 [CE] sau articolul 82 [CE] […]”
4. Comunicarea Comisiei privind anumite aspecte referitoare la instrumentarea cauzelor de concurență rezultate din expirarea Tratatului CECO
9 La 18 iunie 2002, Comisia Comunităților Europene a adoptat o comunicare privind anumite aspecte referitoare la instrumentarea cauzelor de concurență, rezultate din expirarea Tratatului CECO (JO C 152, p. 5, denumită în continuare „Comunicarea din 18 iunie 2002”).
10 Punctul 2 din Comunicarea din 18 iunie 2002 prevede că aceasta are ca obiect:
„[…]
– recapitularea celor mai importante modificări de drept material și procedural care decurg din tranziția spre regimul Tratatului CE […], pentru agenții economici și statele membre, în măsura în care aceștia sunt vizați de Tratatul CECO și de dreptul derivat în legătură cu acest din urmă tratat;
– explicarea modului în care Comisia intenționează să soluționeze problemele specifice ridicate de tranziția de la regimul CECO la regimul CE în domeniul înțelegerilor și al abuzurilor de poziție dominantă […], al controlului concentrărilor […] și al controlului ajutoarelor de stat.” [traducere neoficială]
11 Punctul 31 din Comunicarea din 18 iunie 2002, cuprins în secțiunea consacrată problemelor specifice ridicate de tranziția de la regimul CECO la regimul CE, are următorul cuprins:
„În cazul în care, în cadrul aplicării normelor comunitare de concurență la acorduri, Comisia constată o încălcare într‑un domeniu ce intră în sfera de aplicare a Tratatului CECO, dreptul material aplicabil este, indiferent de data aplicării, cel în vigoare la data producerii faptelor constitutive ale încălcării. În orice caz, pe plan procedural, dreptul aplicabil ulterior expirării Tratatului CECO va fi dreptul CE […]” [traducere neoficială]
Obiectele litigiilor
12 Prezentele cauze au ca obiect, pe de o parte, o cerere de constatare a inexistenței sau de anulare a Deciziei C(2009) 7492 final a Comisiei din 30 septembrie 2009 privind o procedură de aplicare a articolului 65 CO (cazul COMP/37.956 – Fier‑beton, readoptare) (denumită în continuare „prima decizie”), în subsidiar, o cerere de anulare a articolului 2 din prima decizie și, cu titlu încă mai subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei, SP SpA (cauza T‑472/09), și, pe de altă parte, o cerere de anulare a Deciziei C(2009) 9912 final a Comisiei din 8 decembrie 2009 de modificare a primei decizii (denumită în continuare „decizia de modificare”) (cauza T‑55/10).
13 În prima decizie, Comisia a considerat că următoarele societăți au încălcat articolul 65 CO:
– Alfa Acciai SpA (denumită în continuare „Alfa”);
– Feralpi Holding SpA (denumită în continuare „Feralpi”);
– Ferriere Nord SpA;
– IRO Industrie Riunite Odolesi SpA (denumită în continuare „IRO”);
– Leali SpA și Acciaierie e Ferriere Leali Luigi SpA în lichidare (denumită în continuare „AFLL”) (aceste două societăți fiind denumite în continuare, împreună, „Leali‑AFLL”);
– Lucchini SpA și reclamanta (aceste două societăți fiind denumite în continuare, împreună, „Lucchini‑SP”);
– Riva Fire SpA (denumită în continuare „Riva”);
– Valsabbia Investimenti SpA și Ferriera Valsabbia SpA (aceste două societăți fiind denumite în continuare, împreună, „Valsabbia”).
Prezentarea reclamantei
14 Reclamanta este o societate în lichidare, înscrisă ca inactivă în registrul comerțului din Brescia (Italia), deținută 83,333 % de persoane juridice sau fizice care aparțin familiei Lucchini, restul de 16,667 % aparținând Lucchini.
15 Siderpotenza SpA (denumită în continuare „prima Siderpotenza”) era, în perioada 1989-1991, o întreprindere controlată în comun, pe de o parte, de Lucchini Siderurgica SpA și, pe de altă parte, de fostele Acciaierie e Ferriere Leali Luigi. La 5 martie 1991, prima Siderpotenza a fost absorbită de Lucchini Siderurgica. Lucchini Siderurgica a fost absorbită de Lucchini la 10 octombrie 1998, cu efect de la 1 decembrie 1998.
16 La 31 octombrie 1997, ramura „fier‑beton” a Lucchini Siderurgica a fost cesionată în favoarea Siderpotenza, societate constituită în iulie 1997 (denumită în continuare „noua Siderpotenza”). La 30 mai 2002, noua Siderpotenza a cesionat unitățile sale de producție de fier‑beton către Ferriere Nord.
17 La 12 septembrie 2002, noua Siderpotenza și‑a modificat denumirea socială în SP. SP a intrat în lichidare la 28 mai 2009.
Istoricul cauzei
18 Conform articolului 47 CO, în perioada octombrie‑decembrie 2000, Comisia a efectuat verificări la întreprinderile italiene producătoare de fier‑beton și la o asociație de întreprinderi siderurgice italiene. Aceasta le‑a adresat de asemenea solicitări de informații în temeiul articolului 47 CO.
19 La 26 martie 2002, Comisia a deschis procedura administrativă și a formulat obiecțiuni în temeiul articolului 36 CO (actul fiind denumit în continuare „comunicarea privind obiecțiunile”). Reclamanta a prezentat observații scrise referitoare la comunicarea privind obiecțiunile. A avut loc o audiere la 13 iunie 2002.
20 La 12 august 2002, Comisia a formulat obiecțiuni suplimentare (actul fiind denumit în continuare „comunicarea privind obiecțiunile suplimentare”), adresate destinatarilor comunicării privind obiecțiunile. În comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, întemeiată pe articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), Comisia a explicat poziția sa referitoare la continuarea procedurii, ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. A fost acordat un termen întreprinderilor în cauză pentru a‑și prezenta observațiile și o a doua audiere cu participarea reprezentanților statelor membre a avut loc la 30 septembrie 2002.
21 La finalul procedurii, Comisia a adoptat Decizia C(2002) 5087 final din 17 decembrie 2002 privind o procedură de aplicare a articolului 65 CO (COMP/37.956 – Fier‑beton) (denumită în continuare „Decizia din 2002”) prin care a constatat că întreprinderile destinatare ale acesteia puseseră în aplicare o înțelegere unică, complexă și continuă pe piața italiană a fier‑betonului în bare sau în rulouri care avea ca obiect sau ca efect fixarea prețurilor și care condusese de asemenea la o limitare sau la un control concertate ale producției sau vânzărilor, contrar articolului 65 alineatul (1) CO. În această decizie, Comisia a aplicat în solidar Luchini și reclamantei o amendă în cuantum de 16,14 milioane de euro.
22 La 30 ianuarie 2003, reclamanta a formulat o acțiune la Tribunal împotriva Deciziei din 2002. Prin Hotărârea din 25 octombrie 2007, SP și alții/Comisia (T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03, Rep., p. II‑4331), Tribunalul a anulat Decizia din 2002. Acesta a arătat că, având în vedere în special faptul că Decizia din 2002 nu cuprindea nicio trimitere la articolul 3 și la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, această decizie era întemeiată exclusiv pe articolul 65 alineatele (4) și (5) CO (Hotărârea SP și alții/Comisia, citată anterior, punctul 101). Întrucât dispozițiile menționate expiraseră deja la 23 iulie 2002, Comisia nu mai putea avea competențe în temeiul lor, stinse la momentul adoptării Deciziei din 2002, pentru a constata o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO și pentru a aplica amenzi întreprinderilor care ar fi participat la respectiva încălcare (Hotărârea SP și alții/Comisia, citată anterior, punctul 120).
23 Prin scrisoarea din 30 iunie 2008, Comisia a informat reclamanta și celelalte întreprinderi în cauză cu privire la intenția sa de a readopta o decizie, modificând temeiul juridic în raport cu cel care fusese ales pentru Decizia din 2002. Aceasta a precizat, în plus, că, ținând seama de domeniul de aplicare limitat al Hotărârii SP și alții/Comisia, punctul 22 de mai sus, decizia readoptată s‑ar întemeia pe dovezile prezentate în comunicarea privind obiecțiunile și în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare. Un termen a fost acordat întreprinderilor în cauză pentru a‑și prezenta observațiile.
24 Prin faxul din 11 septembrie 2008, Comisia i‑a solicitat reclamantei informații referitoare la modificările intervenite în structura acționariatului începând cu august 2002 și la cifra de afaceri mondială realizată în anul 2007 și i‑a transmis reclamantei un exemplar din scrisoarea din 30 iunie 2008, citată anterior, care fusese trimisă la o adresă care nu mai era utilizată. Reclamanta a răspuns la această solicitare de informații prin scrisoarea din 17 septembrie 2008.
Prima decizie
25 La 30 septembrie 2009, Comisia a adoptat prima decizie, care i‑a fost notificată reclamantei prin scrisoarea din 1 octombrie 2009.
26 În prima decizie, Comisia a constatat că restrângerile aduse concurenței vizate în aceasta aveau la origine o înțelegere între producători italieni de fier‑beton și între aceștia și asociația lor, care avusese loc în perioada cuprinsă între anii 1989 și 2000 și care avusese ca scop sau ca efect fixarea sau inducerea prețurilor și limitarea sau controlul producției sau vânzărilor ca urmare a schimbului unui număr considerabil de informații referitoare la piața fier‑betonului în Italia.
27 În ceea ce privește aprecierea juridică a comportamentelor în cauză în speță, în primul rând, Comisia a subliniat în considerentele (353)-(369) ale primei decizii că Regulamentul nr. 1/2003 trebuia interpretat ca permițându‑i să constate și să sancționeze, după 23 iulie 2002, înțelegerile care întră în domeniul de aplicare material și temporal al Tratatului CECO. În considerentul (370) al primei decizii, aceasta a arătat că decizia a fost adoptată în conformitate cu normele procedurale ale Tratatului CE și ale Regulamentului nr. 1/2003. În considerentele (371)-(376) ale primei decizii, Comisia a amintit, pe de altă parte, că principiile care reglementează succesiunea normelor în timp puteau conduce la aplicarea unor dispoziții materiale care nu mai sunt în vigoare la momentul adoptării unui act de către o instituție a Uniunii Europene, sub rezerva aplicării principiului general al lex mitior, în temeiul căruia o persoană nu poate fi sancționată pentru o faptă care nu constituie un delict în sensul legislației intrate în vigoare ulterior. Aceasta a concluzionat că, în speță, Tratatul CE nu era in concreto mai favorabil decât Tratatul CECO și că, în consecință, principiul lex mitior nu putea în orice caz să fie invocat în mod valabil pentru a contesta aplicarea Tratatului CECO în privința comportamentelor în cauză în speță.
28 În al doilea rând, în ceea ce privește aplicarea articolului 65 alineatul (1) CO, primo, Comisia a arătat că înțelegerea avea ca obiect fixarea prețurilor în funcție de care se decisese deopotrivă limitarea sau controlul producției sau vânzărilor. Potrivit Comisiei, în ceea ce privește fixarea prețurilor, înțelegerea s‑a construit, în esență, în jurul acordurilor sau practicilor concertate referitoare la prețurile de bază în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1992 și 4 iulie 2000 (și, până în anul 1995, în jurul acordurilor și practicilor concertate referitoare la întârzierile de plată) și în jurul acordurilor sau practicilor concertate referitoare la „suplimente” în perioada cuprinsă între 6 decembrie 1989 și 1 iunie 2000.
29 Secundo, în ceea ce privește efectele pe piața practicilor restrictive în cauză, Comisia a arătat că, întrucât era vorba despre o înțelegere al cărei obiectiv era să prevină, să limiteze sau să afecteze funcționarea normală a concurenței, nu a fost necesar să se verifice dacă aceasta a produs efecte pe piață. Aceasta a considerat totuși că înțelegerea a avut efecte concrete pe piață. Mai exact, Comisia a considerat că înțelegerea a influențat prețul de vânzare practicat de producătorii de fier‑beton în Italia, chiar dacă măsurile luate în cadrul înțelegerii nu au produs imediat rezultatele așteptate de întreprinderile participante la aceasta. În plus, potrivit Comisiei, au putut exista fenomene cu efecte întârziate. Pe de altă parte, întreprinderile în cauză reprezentau aproximativ 21 % din piața italiană de fier‑beton în anul 1989, 60 % în anul 1995 și aproximativ 83 % în anul 2000, indicând un efect de creștere pe piață generat de majorările concertate ale prețurilor. De asemenea, Comisia a subliniat că faptul că inițiativele luate în acest domeniu au fost, din anul 1989, comunicate tuturor producătorilor de fier‑beton a crescut importanța acestor efecte deopotrivă în primii ani ai înțelegerii.
30 În al treilea rând, Comisia a identificat destinatarii primei decizii. În ceea ce o privește pe reclamantă, Comisia a arătat în considerentele (538)-(544) ale primei decizii că a decis ca răspunderea pentru încălcare să fie imputată Lucchini și reclamantei, întrucât acestea formau o întreprindere căreia îi erau imputabile nu doar propriile acțiuni, ci și cele ale Lucchini Siderurgica și ale primei Siderpotenza.
31 În ceea ce privește existența unei unități economice între Lucchini și reclamantă, Comisia s‑a întemeiat pe faptul că, pe toată durata încălcării, atât Lucchini, cât și reclamanta au fost controlate direct sau indirect de familia Lucchini. În plus, controlul asupra reclamantei ar fi fost exercitat, în cadrul gestiunii concrete a politicii de producție și a politicii comerciale privind sectorul fier‑betonului, de Lucchini, astfel cum ar rezulta, potrivit Comisiei, din elemente de probă certe, detaliate și documentate, precum și din elemente concordante referitoare la structura organizatorică a Lucchini și a reclamantei, în special având în vedere faptul că anumite persoane ar fi ocupat funcții importante de gestiune comercială, uneori simultane, în cadrul acestor societăți.
32 În ceea ce privește imputarea, în sarcina Lucchini și a reclamantei, a unor eventuale comportamente anticoncurențiale ale primei Siderpotenza și ale Lucchini Siderurgica, care nu mai au existență juridică, primo, Comisia a arătat că Lucchini Siderurgica succedase din punct de vedere juridic primei Siderpotenza ca urmare a fuziunii prin încorporare din 5 martie 1991 și că, în același mod, Lucchini succedase Lucchini Siderurgica ca urmare a fuziunii prin încorporare din 1 decembrie 1998. Secundo, ansamblul capitalului material și al capitalului uman aparținând primei Siderpotenza ar fi fost exploatat de Lucchini Siderurgica începând cu integrarea primei Siderpotenza în aceasta din urmă la 5 martie 1991. Tertio, capitalul material și capitalul uman atașate uzinei Potenza (Italia) și gestionate de Lucchini Siderurgica ar fi fost transferate, în cadrul grupului, reclamantei. Quarto, Lucchini Siderurgica, ulterior reclamanta, ar fi exercitat o influență decisivă asupra activităților noii Siderpotenza până la 1 iunie 2002, data cesionării ramurii care fabrica fier‑beton din cadrul întreprinderii către Ferriere Nord.
33 Comisia a concluzionat, prin urmare, că exista: a) continuitate juridică între prima Siderpotenza și Lucchini Siderurgica; b) continuitate economică între aceste două societăți și noua Siderpotenza (în prezent reclamanta) în ceea ce privea uzina Potenza (Italia); c) răspunderea, rezultând din influența decisivă pe care acestea o exercitaseră, a Lucchini Siderurgica și a Lucchini pentru activitățile noii Siderpotenza și d) continuitate juridică între Lucchini Siderurgica și Lucchini. Comisia a considerat că rezulta de aici că toate aceste entități constituiau una și aceeași întreprindere care coincidea cu cea formată din Lucchini și reclamantă.
34 În al patrulea rând, Comisia a considerat că articolul 65 alineatul (2) CO și articolul 81 alineatul (3) CE nu erau aplicabile în speță. Aceasta a subliniat deopotrivă că normele în materie de prescripție enunțate la articolul 25 din Regulamentul nr. 1/2003 nu o împiedicau să adopte prima decizie.
35 În al cincilea rând, în ceea ce privește calculul cuantumului amenzilor aplicate în speță, Comisia a arătat că, în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, aceasta putea aplica amenzi întreprinderilor care încălcaseră normele de concurență. Întrucât plafonul amenzilor prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 este diferit de cel stabilit la articolul 65 alineatul (5) CO, Comisia a arătat că ar aplica plafonul cel mai scăzut, în conformitate cu principiul lex mitior. Aceasta a precizat de asemenea că, astfel cum informase întreprinderile în cauză prin scrisoarea din 30 iunie 2008, decisese să aplice în speță Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „Liniile directoare din 1998”). Comisia a adăugat că, în speță, ar ține seama de faptul că decisese deja cuantumul amenzilor pe care intenționa să le aplice întreprinderilor în cauză la momentul adoptării Deciziei din 2002.
36 Primo, Comisia a considerat că o înțelegere având ca obiect fixarea prețurilor, pusă în aplicare în diverse moduri, în special recurgând la limitarea sau la controlul producției sau vânzărilor, constituia o încălcare foarte gravă a dreptului concurenței al Uniunii. Comisia a respins argumentele întreprinderilor în cauză potrivit cărora gravitatea încălcării ar fi atenuată având în vedere efectele concrete limitate asupra pieței și contextul economic în care acestea ar fi evoluat. Potrivit Comisiei, fără a aduce atingere caracterului foarte grav al încălcării, aceasta a ținut seama, la momentul stabilirii cuantumului de bază al amenzii, de caracteristicile specifice ale prezentei cauze, în speță de faptul că aceasta privea o piață națională care era supusă, la data faptelor, unei reglementări specifice a Tratatului CECO și pe care întreprinderile destinatare ale primei decizii dețineau, în momentele inițiale ale încălcării, cote limitate.
37 Secundo, Comisia a considerat contribuția specifică a fiecărei întreprinderi și le‑a clasificat în funcție de importanța fiecăreia pe piața relevantă. Din moment ce cotele de piață atinse de fiecare dintre destinatarii primei decizii în cursul ultimului an complet al încălcării (1999) nu fuseseră considerate de Comisie ca reprezentative pentru prezența efectivă a acestora din urmă pe piața relevantă în perioada de referință, Comisia a delimitat, pe baza cotelor de piață medii în cursul perioadei 1990-1999, trei grupe de întreprinderi, și anume, mai întâi, Feralpi și Valsabbia, cărora le‑a aplicat un cuantum de plecare al amenzii de 5 milioane de euro, în continuare, Lucchini‑SP, Alfa, Riva și Leali‑AFLL, cărora le‑a aplicat un cuantum de plecare al amenzii de 3,5 milioane de euro și, în cele din urmă, IRO și Ferriere Nord, cărora le‑a aplicat un cuantum de plecare de 1,75 milioane de euro.
38 Pentru a asigura amenzii un efect suficient de descurajator, Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii aplicate Lucchini‑SP cu 200 %, iar pe cel aplicat Riva cu 375 %.
39 Tertio, Comisia a considerat că înțelegerea a durat de la 6 decembrie 1989 la 4 iulie 2000. În ceea ce privește participarea reclamantei la încălcare, a arătat că aceasta a avut loc de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000. Comisia a subliniat totuși că, de la 9 iunie 1998 la 30 noiembrie 1998, Lucchini‑SP nu participase la aspectul înțelegerii referitor la limitarea sau la controlul producției sau vânzărilor.
40 Întrucât încălcarea a durat mai mult de 10 ani și șase luni pentru toate întreprinderile, cu excepția Ferriere Nord, cuantumul de plecare al amenzii a fost majorat cu 105 % pentru toate întreprinderile, cu excepția Ferriere Nord, al cărei cuantum de plecare a fost majorat cu 70 %. Prin urmare, cuantumurile de bază ale amenzilor au fost stabilite după cum urmează:
– Feralpi: 10,25 milioane de euro;
– Valsabbia: 10,25 milioane de euro;
– Lucchini‑SP: 14,35 milioane de euro;
– Alfa: 7,175 milioane de euro;
– Riva: 26,9 milioane de euro;
– Leali‑AFLL: 7,175 milioane de euro;
– IRO: 3,58 milioane de euro;
– Ferriere Nord: 2,97 milioane de euro.
41 Quarto, în ceea ce privește circumstanțele agravante, Comisia a arătat că Ferriere Nord fusese deja destinatara unei decizii a Comisiei, adoptată la 2 august 1989, pentru participarea sa la o înțelegere referitoare la fixarea prețurilor și la limitarea vânzărilor în sectorul plaselor de sârmă sudate și a crescut cu 50 % cuantumul de bază al amenzii acesteia. Comisia nu a reținut nicio circumstanță atenuantă.
42 Quinto, în ceea ce privește stabilirea cuantumului maxim al amenzii conform articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia a considerat că cuantumul amenzii aplicat întreprinderilor în cauză nu depășea plafonul de 10 % din cifra de afaceri realizată pentru produsele care intră în domeniul de aplicare al Tratatului CECO pe teritoriul Uniunii în anul 2007. Mai exact în privința reclamantei, Comisia a subliniat că faptul că aceasta este în prezent inactivă nu o împiedica să îi aplice o amendă în măsura în care aceasta trebuia să răspundă în solidar cu Lucchini, deoarece acestea formau una și aceeași întreprindere.
43 În al șaselea rând, în ceea ce privește aplicarea Comunicării privind neimpunerea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 1996, C 207, p. 4, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 1996”), Comisia a arătat că Ferriere Nord îi furnizase indicii utile care îi permiseseră să înțeleagă mai bine funcționarea înțelegerii înainte de a trimite comunicarea privind obiecțiunile, astfel încât îi acordase o reducere de 20 % din cuantumul amenzii sale. Comisia a considerat că celelalte întreprinderi în cauză nu îndepliniseră condițiile impuse de comunicarea respectivă.
44 Dispozitivul primei decizii are următorul cuprins:
„Articolul 1
Următoarele întreprinderi au încălcat articolul 65 alineatul (1) [CO] prin participarea, în perioadele indicate, la un acord continuu și/sau la practici concertate referitoare la fier‑beton în bare sau în rulouri, având drept obiect sau drept efect fixarea prețurilor și limitarea și/sau controlul producției sau al vânzărilor în cadrul pieței comune:
– [Leali‑AFLL], de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000;
– [Alfa], de la 6 decembrie 1989 la 4 iulie 2000;
– [Valsabbia Investimenti și Ferriera Valsabbia], de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000;
– [Feralpi], de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000;
– [IRO], de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000;
– [Lucchini‑SP], de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000;
– [Riva], de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000;
– [Ferriere Nord], de la 1 aprilie 1993 la 4 iulie 2000.
Articolul 2
Pentru încălcările menționate la articolul 1 sunt aplicate următoarele amenzi:
– [Alfa]: 7,175 milioane de euro;
– [Feralpi]: 10,25 milioane de euro;
– [Ferriere Nord]: 3,57 milioane de euro;
– [IRO]: 3,58 milioane de euro;
– [Leali și AFLL], în solidar: 6,093 milioane de euro;
– [Leali]: 1,082 milioane de euro;
– [Lucchini și SP], în solidar: 14,35 milioane de euro;
– [Riva]: 26,9 milioane de euro;
– [Valsabbia Investimenti și Ferriera Valsabbia], în solidar: 10,25 milioane de euro.
[…]”
Dezvoltări ulterioare notificării primei decizii
45 Prin scrisorile trimise între 20 și 23 noiembrie 2009, opt din cele unsprezece societăți destinatare ale primei decizii, și anume Riva, Feralpi, Ferriere Nord, Alfa, Ferriera Valsabbia, Valsabbia Investimenti și IRO, au arătat Comisiei că anexa la prima decizie, astfel cum a fost notificată destinatarilor săi, nu conținea tabelele care evidențiau variațiile de preț.
46 La 24 noiembrie 2009, serviciile Comisiei au informat toți destinatarii primei decizii că vor face tot ce este necesar pentru a le fi notificată o decizie conținând tabelele menționate. Acestea au precizat deopotrivă că termenele aplicabile pentru plata amenzii și pentru o eventuală acțiune jurisdicțională ar începe să curgă la data notificării „deciziei complete”.
Decizia de modificare
47 La 8 decembrie 2009, Comisia a adoptat decizia de modificare, care integra în anexă tabelele lipsă și corecta trimiterile numerotate la respectivele tabele în opt note de subsol. Decizia de modificare a fost notificată reclamantei la 9 decembrie 2009.
48 Dispozitivul deciziei de modificare privea modificarea notelor de subsol 102, 127, 198, 264, 312, 362, 405 și 448 din prima decizie. Tabelele care figurau în anexa la decizia de modificare au fost adăugate ca anexe la prima decizie.
Procedura și concluziile părților
49 Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 30 noiembrie 2009, reclamanta a introdus acțiunea în cauza T‑472/09.
50 În cauza T‑472/09, reclamanta solicită Tribunalului:
– cu titlu preliminar, constatarea inexistenței sau a nulității primei decizii sau, în orice caz, anularea acesteia pentru nelegalitate și viciu de formă având în vedere caracterul său incomplet;
– cu titlu principal și cu privire la fond, constatarea inexistenței sau a nulității primei decizii sau, în orice caz, anularea acesteia pentru nelegalitate, necompetență și abuz de putere;
– cu titlu subsidiar și cu privire la fond, anularea primei decizii, pentru lipsă de motivare și denaturarea faptelor, eroare de drept, caracterul neîntemeiat și nedovedit al obiecțiunilor, încălcarea principiului imparțialității acțiunii administrative și a dreptului la apărare;
– cu titlu încă mai subsidiar și cu privire la fond, reducerea sancțiunii care i‑a fost aplicată, pe de o parte, înlăturând majorarea de 200 % aplicată cu caracter descurajator și majorarea de 105 % aplicată ca urmare a duratei, și, pe de altă parte, reducând proporțional cuantumul de bază în temeiul prescripției, al gravității mai reduse a încălcării, al caracterului marginal al participării sale la înțelegere și al obiecțiunilor care nu au fost formulate în mod expres împotriva sa;
– cu titlu de măsuri de organizare a procedurii și de măsuri de instrucție, obligarea Comisiei, în temeiul articolelor 64 și 65 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să prezinte înscrisurile referitoare la cooperarea oferită de Ferriere Nord în ceea o privește și audierea reprezentantului legal al acestei societăți referitor la faptele invocate la punctul 176 din cererea introductivă;
– obligarea Comisiei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
51 Comisia solicită Tribunalului în cauza T‑472/09:
– respingerea acțiunii în totalitate;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
52 Prin scrisoarea din 8 ianuarie 2010, Comisia a solicitat Tribunalului, cu titlu de măsuri de organizare a procedurii, invitarea reclamantei să examineze oportunitatea de a‑și modifica și de a‑și completa concluziile în lumina deciziei de modificare, care i‑a fost notificată după introducerea acțiunii în cauza T‑472/09. Reclamanta s‑a opus acestei cereri. Tribunalul nu a admis cererea Comisiei.
53 Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 10 februarie 2010, reclamanta a introdus acțiunea în cauza T‑55/10.
54 În cauza T‑55/10, reclamanta solicită Tribunalului:
– cu titlu principal și cu privire la fond, anularea deciziei de modificare, în primul rând, pentru lipsa temeiului juridic adecvat; în al doilea rând, deoarece Comisia nu are puterea de a remedia neregularitățile unei decizii precedente atunci când textul și conținutul acesteia sunt incomplete, și anume, atunci când decizia este în mod grav și vădit viciată; în al treilea rând, pentru încălcarea principiului bunei administrări;
– în cazul în care Comisia ar contesta situația de fapt prezentată la punctul I din cererea introductivă, solicitarea prezentării de către aceasta a proceselor‑verbale ale reuniunilor din 30 septembrie și din 8 decembrie 2009, însoțite de anexele lor;
– obligarea Comisiei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
55 Comisia solicită Tribunalului în cauza T‑55/10:
– respingerea recursului în totalitate;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
56 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a opta) a decis deschiderea procedurii orale în prezentele cauze și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a solicitat reclamantei în cauza T‑472/09 să prezinte un document. Aceasta a dat curs acestor cereri în termenul acordat.
57 Prin ordonanța din 14 decembrie 2012, după ce părțile i‑au prezentat observațiile, președintele Camerei a opta a hotărât să conexeze cauzele T‑472/09 și T‑55/10 în vederea ședinței în aplicarea articolului 50 din regulamentul de procedură.
58 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 29 ianuarie 2013.
În drept
59 Întrucât părțile au indicat în ședință că nu formulează obiecții față de conexarea prezentelor cauze în vederea pronunțării hotărârii, Tribunalul hotărăște să conexeze aceste cauze în vederea pronunțării hotărârii, conform articolului 50 din regulamentul de procedură.
1. Cauza T‑472/09
60 Trebuie arătat, cu titlu introductiv, că acțiunea în cauza T‑472/09 cuprinde trei capete de cerere, și anume, cu titlu principal, o cerere de constatare a inexistenței sau de anulare a primei decizii, în subsidiar, o cerere de anulare a primei decizii în ceea ce privește amenda aplicată reclamantei și, cu titlu încă mai subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei.
61 În susținerea acțiunii formulate în cauza T‑472/09, reclamanta invocă zece motive. Primul se întemeiază pe o încălcare a normelor fundamentale de procedură. Al doilea se întemeiază pe lipsa de competență a Comisiei și pe o eroare de drept în ceea ce privește temeiul juridic al încălcării și al sancțiunii. Al treilea se întemeiază pe o nemotivare, pe încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și pe încălcarea principiului egalității de tratament. Al patrulea se întemeiază pe abuzul de putere și pe eludarea procedurii. Al cincilea se întemeiază pe încălcarea articolului 65 CO, pe nemotivare și pe denaturarea faptelor. Al șaselea se întemeiază pe încălcarea principiului bunei administrări și pe nemotivare. Al șaptelea se întemeiază pe calificarea juridică eronată a faptelor. Al optulea se întemeiază pe încălcarea dreptului la apărare al reclamantei. Al nouălea se întemeiază pe erori de drept și pe abuz de putere în aplicarea majorărilor cuantumului amenzii și pe încălcarea principiului proporționalității. În sfârșit, al zecelea motiv se întemeiază pe prescripția încălcării.
62 Invitată de Tribunal, în ședință, să își prezinte observațiile cu privire la conținutul exact al argumentației sale, reclamanta a precizat că al treilea și al nouălea motiv ale cererii sale introductive erau invocate exclusiv în susținerea capetelor de cerere subsidiare, și anume cel prin care se urmărește obținerea anulării primei decizii în ceea ce privește amenda și cel vizând cu titlu încă mai subsidiar obținerea reducerii cuantumului acesteia din urmă.
Cu privire la concluziile prin care se urmărește să se obțină constatarea inexistenței sau anularea primei decizii
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură
63 Prin intermediul prezentului motiv, reclamanta invocă existența mai multor încălcări ale unor norme fundamentale de procedură, ca urmare a caracterului incomplet al primei decizii cauzat de lipsa tabelelor care ar fi trebuit să figureze în anexa la aceasta.
64 Cu titlu introductiv, Comisia arată, în memoriul în apărare, că reclamanta nu a prezentat în cererea introductivă nicio argumentație în susținerea concluziilor prin care se urmărește obținerea constatării inexistenței primei decizii. În duplică, aceasta adaugă că „motivul” întemeiat pe inexistența primei decizii invocat în replică nu a fost invocat în cererea introductivă și trebuie declarat inadmisibil în temeiul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.
65 Trebuie amintit că, potrivit articolului 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cererea introductivă de instanță trebuie să cuprindă o expunere sumară a motivelor invocate. Această expunere trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul, fără să aibă nevoie de alte informații. De aceea, cererea trebuie să precizeze în ce constă motivul pe care se întemeiază acțiunea, astfel încât simpla sa enunțare abstractă nu îndeplinește cerințele Regulamentului de procedură. Cerințe similare sunt impuse atunci când o obiecție este invocată în susținerea unui motiv (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Mo och Domsjö/Comisia, T‑352/94, Rec., p. II‑1989, punctul 333). În plus, Tribunalul este obligat să respingă drept inadmisibil un capăt de cerere care îi este prezentat în condițiile în care elementele esențiale de fapt și de drept pe care se întemeiază acest capăt de cerere nu reies în mod coerent și comprehensibil din textul cererii înseși (Hotărârea Curții din 18 iulie 2006, Rossi/OAPI, C‑214/05 P, Rec., p. I‑7057, punctul 37, și Hotărârea Curții din 15 aprilie 2010, Gualtieri/Comisia, C‑485/08 P, Rep., p. I‑3009, punctul 104).
66 Pe de altă parte, din dispozițiile coroborate ale articolului 44 alineatul (1) litera (c) și ale articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură rezultă că cererea de sesizare a instanței trebuie să indice obiectul litigiului și să cuprindă expunerea sumară a motivelor invocate și că invocarea de noi motive de drept pe parcursul procesului este interzisă, cu excepția cazului în care aceste motive se bazează pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii. Un motiv care constituie dezvoltarea unui motiv enunțat anterior, direct sau implicit, în cererea introductivă de instanță și care prezintă o legătură strânsă cu acesta trebuie declarat admisibil (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 24 mai 2011, NLG/Comisia, T‑109/05 și T‑444/05, Rep., p. II‑2479, punctul 149 și jurisprudența citată).
67 În speță, este necesar să se arate că, în concluziile sale care figurează în cererea introductivă, reclamanta solicită Tribunalului constatarea inexistenței primei decizii și, în orice caz, anularea deciziei menționate pentru nelegalitate și viciu de formă având în vedere caracterul său incomplet (a se vedea punctul 50 de mai sus). În cuprinsul acestui memoriu, reclamanta nu a invocat totuși în mod explicit motive în susținerea concluziei prin care se urmărește obținerea constatării inexistenței primei decizii.
68 La punctele 15-18 din cererea introductivă, reclamanta arată, în cadrul unui motiv intitulat „Caracterul incomplet al [primei decizii] – Încălcarea unor norme fundamentale de procedură”, că prima decizie nu conține anexele, în timp ce acestea ar fi menționate de Comisie în diferite considerente ale primei decizii pentru a susține obiecțiunile menționate. De asemenea, indică, mai întâi, că prima decizie nu îi permite să înțeleagă termenii exacți ai obiecțiunilor pentru care a fost sancționată și nu sprijină suficient acuzațiile Comisiei. În continuare, afirmă că este rezonabil să se considere că colegiul membrilor Comisiei a ajuns să se pronunțe asupra unui proiect de decizie incomplet. În cele din urmă, aceasta consideră că astfel de încălcări „de o gravitate fără precedent și dincolo de orice alte considerente de drept” justifică anularea primei decizii pentru încălcarea unor norme fundamentale de procedură. În replică, aceasta subliniază „temeinicia motivelor [sale] […] cu privire la inexistența și, în subsidiar, la nelegalitatea [primei decizii]”.
69 În ședință, reclamanta a precizat, în esență, că, întrucât prima decizie i‑a fost notificată fără anexe, aceasta nu avea cunoștință, la momentul formulării acțiunii în cauza T‑472/09, de faptul că Comisia adoptase, în realitate, o decizie fără anexe, ceea ce ar fi realizat abia la momentul notificării deciziei de modificare.
70 Fără să fie necesară pronunțarea asupra admisibilității argumentării întemeiate pe inexistența primei decizii, trebuie arătat că aceasta este neîntemeiată.
71 Pe lângă argumentarea rezumată la punctul 67 de mai sus, reclamanta susține că Comisia nu poate încerca să remedieze viciile primei decizii referindu‑se, pe de o parte, la decizia de modificare și, pe de altă parte, la comunicarea privind obiecțiunile, care i‑ar fi fost trimisă în urmă cu opt ani, din moment ce legalitatea unei decizii nu poate fi apreciată prin referire la o altă măsură, anterioară sau posterioară.
72 În ceea ce privește cererea reclamantei prin care se urmărește constatarea de către Tribunal a inexistenței primei decizii, trebuie amintit că reiese din jurisprudența Curții că actele și instituțiile Uniunii se bucură, în principiu, de o prezumție de legalitate și, prin urmare, produc efecte juridice, chiar dacă sunt afectate de neregularități, cât timp nu au fost anulate sau retrase (Hotărârea Curții din 15 iunie 1994, Comisia/BASF și alții, C‑137/92 P, Rec., p. I‑2555, punctul 48, Hotărârea din 8 iulie 1999, Hoechst/Comisia, C‑227/92 P, Rec., p. I‑4443, punctul 69, și Hotărârea din 5 octombrie 2004, Comisia/Grecia, C‑475/01, Rec., p. I‑8923, punctul 18).
73 Cu toate acestea, prin excepție de la acest principiu, actele afectate de o neregularitate a cărei gravitate este atât de evidentă încât nu poate fi tolerată de ordinea juridică a Uniunii trebuie să fie prezumate că nu au produs niciun efect juridic, chiar provizoriu, cu alte cuvinte să fie privite ca inexistente din punct de vedere juridic. Această excepție urmărește să mențină un echilibru între două cerințe fundamentale, dar uneori antagoniste, pe care trebuie să le îndeplinească o ordine juridică, și anume stabilitatea raporturilor juridice și respectarea legalității (Hotărârea Comisia/BASF și alții, punctul 72 de mai sus, punctul 49, și Hotărârea Hoechst/Comisia, punctul 72 de mai sus, punctul 70).
74 Gravitatea consecințelor legate de constatarea inexistenței unui act al instituțiilor Comunității presupune ca, pentru motive de securitate juridică, această constatare să se limiteze la ipoteze extreme (Hotărârea Comisia/BASF și alții, punctul 72 de mai sus, punctul 50, și Hotărârea Hoechst/Comisia, punctul 72 de mai sus, punctul 76).
75 De la bun început trebuie să se constate în speță că neregularitățile invocate de reclamantă nu au o gravitate atât de evidentă încât să fie necesar ca prima decizie să fie privită ca inexistentă din punct de vedere juridic.
76 În primul rând, reclamanta afirmă că prima decizie nu îi permite să înțeleagă termenii exacți ai obiecțiunilor pentru care a fost sancționată și nu sprijină suficient acuzațiile Comisiei, referindu‑se în mod expres în această privință la considerentele (496), (515) și (516) și la nota de subsol 102 din prima decizie.
77 Interogată în această privință în ședință, reclamanta a precizat că prezenta critică nu viza decât să conteste respectarea de către Comisie a obligației de motivare.
78 Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul destinatarilor sau al altor persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv de a primi explicații. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 15 CO trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 24 septembrie 1996, NALOO/Comisia, T‑57/91, Rec., p. II‑1019, punctul 298, și Hotărârea din 13 decembrie 2001, Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, T‑45/98 și T‑47/98, Rec., p. II‑3757, punctul 129; a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63, și Hotărârea din 14 octombrie 2010, Deutsche Telekom/Comisia, C‑280/08 P, Rep., p. I‑9555, punctul 131 și jurisprudența citată).
79 Pe de altă parte, în cadrul deciziilor individuale, reiese din jurisprudența constantă a Curții că obligația de a motiva o decizie de această natură are ca scop, în afară de a permite un control judiciar, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a ști dacă decizia este, eventual, afectată de un viciu care permite contestarea validității sale (a se vedea Hotărârea Curții din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, Rep., p. I‑8947, punctul 148 și jurisprudența citată).
80 Prin urmare, motivarea trebuie, în principiu, să fie comunicată persoanei interesate în același timp cu decizia care îi este opusă (Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, punctul 79 de mai sus, punctul 149).
81 Este necesar să se constate că prima decizie nu cuprindea anexele, printre care figurau mai multe tabele la care se făcea trimitere în considerentele (451) (tabelul 13), 513 (tabelele 1 și 3), (515) (tabelele 1-3), (516) (tabelele 9, 11-14 și 16) și (518) (tabelele 11, 12 și 14), precum și în notele de subsol 102 (tabelele 15-17), 127 (tabelele 18-21), 198 (tabelele 22 și 23), 264 (tabelele 24 și 25), 312 (tabelul 26), 362 (tabelul 27), 405 (tabelul 28), 448 (tabelele 29 și 30) și 563 (toate tabelele anexate la decizie) din prima decizie. Comisia afirmă, în această privință, că era vorba despre tabele realizate pentru a face mai ușoară și imediată lectura variațiilor de prețuri menționate în prima decizie, care doar reproduceau în mod schematic informații și date prezentate în dosar.
82 În consecință, trebuie verificat dacă, independent de lipsa tabelelor citate la punctul 81 de mai sus, considerentele relevante ale acestei decizii, în susținerea cărora au fost menționate respectivele tabele, relevă în mod clar și neechivoc raționamentul Comisiei și au permis reclamantei să ia cunoștință de justificările măsurii adoptate.
83 Cu titlu introductiv, trebuie arătat, întocmai Comisiei, că ansamblul tabelelor care lipseau fuseseră anexate la comunicarea privind obiecțiunile și că reclamanta cunoștea conținutul lor, întrucât aceasta din urmă le‑a anexat la cererea sa introductivă și a făcut referire la tabelele menționate la punctele 83, 98, 100, 101 și 125 din aceasta.
84 În plus, trebuie subliniat că, în decizia de modificare, Comisia nu a modificat toate trimiterile la tabelele care lipseau din prima decizie, ci doar trimiterile care figurau la notele de subsol 102, 127, 198, 264, 312, 362, 405 și 448 din aceasta.
85 Primo, în ceea ce privește tabelele 15-17 (menționate în nota de subsol 102 din prima decizie), este necesar să se constate că acestea cuprind, potrivit notei de subsol menționate, reproducerea „datelor privind modificările prețurilor «suplimentelor de dimensiune» care au caracterizat industria fier‑betonului în Italia între decembrie 1989 și iunie 2000”. Aceste tabele sunt menționate de Comisie în susținerea primei teze a considerentului (126) al primei decizii, care are următorul cuprins:
„În cursul primei reuniuni de care a avut cunoștință Comisia (cea din 6 decembrie 1989, la [Asociația industriașilor din Brescia]), participații au decis în unanimitate să majoreze începând de luni, 11 decembrie 1989, suplimentele legate de diametru pentru fier‑beton, în bare sau în rulouri, destinat pieței italiene (+10 ITL/kg pentru «suplimentele» de 14-30 mm, + 15 ITL/kg pentru cele de 8-12 mm, + 20 ITL/kg pentru cele de 6 mm; majorare generală de 5 ITL/kg pentru materialul în rulouri).”
86 Este necesar să se constate că Comisia a indicat în mod expres în considerentul menționat majorările suplimentelor legate de diametru pentru fier‑beton care fuseseră stabilite de participanții la reuniunea din 6 decembrie 1989, precum și data de intrare în vigoare a acestora. Pe de altă parte, în ceea ce privește majorările ulterioare care, potrivit notei de subsol 102 din prima decizie, sunt deopotrivă preluate în aceste tabele (din moment ce acoperă perioada 1989-2000), trebuie să se arate că acestea nu fac obiectul punctului 4.1 din prima decizie, la care se raportează considerentul (126), referitor la comportamentul întreprinderilor în perioada 1989-1992. În orice caz, aceste majorări sunt menționate deopotrivă în special în considerentele (126)-(128) și (133) (pentru anii 1989-1992), în considerentele (93) și (94) (pentru anii 1993-1994), în considerentele (149)-(151), (162) și (163) (pentru anul 1995), în considerentele (184) și (185) (pentru anul 1996), în considerentele (199), (200) și (213) (pentru 1997), în considerentul (269) (pentru anul 1999) și în considerentele (296)-(304) (pentru anul 2000), precum și în considerentele (439) și (515) ale primei decizii.
87 Secundo, în ceea ce privește tabelele 18-21, menționate în nota de subsol 127 din prima decizie, este necesar să se constate că acestea cuprind, potrivit acestei note, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților cu privire la perioada finalul anului 1989-finalul anului 1992, și pe care le deține[a] Comisia”. Aceste tabele sunt menționate de Comisie în susținerea considerentului (131) al primei decizii, care prevede următoarele:
„În ceea ce privește prețurile de bază ale fier‑betonului practicate în perioada de aplicare a acordului sus‑menționat, arătăm că IRO și (fosta) Ferriera Valsabbia SpA au aplicat, de la 16 aprilie 1992, prețul de 210 ITL/kg și, începând cu 1/6 mai 1992, pe cel de 225 ITL/kg. Începând de la 1/8 iunie 1992, IRO, (fosta) Ferriera Valsabbia SpA, Acciaieria di Darfo SpA și Acciaierie e Ferriere Leali Luigi SpA au aplicat prețul de 235 ITL/kg.”
88 Trebuie constatat, așadar, că, întemeindu‑se pe cinci pagini din dosarul administrativ, menționate în nota de subsol 126 din prima decizie, Comisia a indicat în mod expres în considerentul menționat prețurile de bază care fuseseră stabilite de întreprinderi menționate în cuprinsul acestuia, precum și data lor de intrare în vigoare. În plus, trebuie arătat că Comisia, în considerentul (419) al primei decizii, a considerat că primul comportament referitor la fixarea prețului de bază avusese loc cel târziu la 16 aprilie 1992. Eventualele date care figurează în tabelele 18-21 din prima decizie, referitoare la prețurile de bază pentru perioada cuprinsă, potrivit notei de subsol 127 din prima decizie, între „finalul [anului] 1989” și 16 aprilie 1992, sunt, prin urmare, lipsite de pertinență pentru înțelegerea obiecțiunilor Comisiei care figurează în considerentul (131) al primei decizii.
89 Tertio, în ceea ce privește tabelele 22 și 23 menționate în nota de subsol 198 din prima decizie, este necesar să se constate că acestea cuprind, potrivit notei menționate, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților pentru anii 1993 și 1994 și care [erau] în posesia Comisiei”. Aceste tabele sunt menționate de Comisie în susținerea considerentului (145) al primei decizii, care are următorul cuprins:
„Astfel cum s‑a prevăzut în faxul Federacciai din 25 noiembrie 1994, a avut loc o nouă reuniune la 1 decembrie 1994 la Brescia, în cursul căreia au fost adoptate deciziile precizate într‑un alt fax al Federacciai primit de întreprinderi la 5 decembrie 1994. Aceste decizii aveau ca obiect:
– prețurile fier‑betonului (320 ITL/kg, baza de plecare Brescia, cu efect imediat);
– plățile (începând de la 1 ianuarie 1995, termenul maxim va fi de 60/90 de zile sfârșit de lună; începând de la 1 martie 1995, termenul va fi limitat la 60 de zile) și reducerile;
– producția (obligația, pentru fiecare dintre întreprinderi, să îi comunice Federacciai, înainte de 7 decembrie 1994, greutatea în tone de fier‑beton produse în septembrie, octombrie și noiembrie 1994).
Alfa Acciai Srl a adoptat noul preț de bază la 7 decembrie 1994. La 21 decembrie 1994, Acciaieria di Darfo SpA l‑a adoptat de asemenea, și Alfa Acciai Srl a confirmat din nou același preț. Prețul de bază al [Lucchini‑SP] aferent lunii ianuarie 1995 era deopotrivă 320 ITL/kg.”
90 În această privință, trebuie subliniat că tabelele vizate în nota de subsol 198 din prima decizie au fost menționate de Comisie în susținerea afirmației sale potrivit căreia „Alfa Acciai Srl adopta[se] noul preț de bază la 7 decembrie 1994”, „[l]a 21 decembrie 1994, Acciaieria di Darfo SpA îl adoptase deopotrivă, și Alfa Acciai Srl confirma[se] din nou același preț”. Or, „noul preț de bază” și „același preț” la care se făcuse referire era prețul de 320 de lire italiene pe kilogram (ITL/kg), menționat la prima liniuță a considerentului respectiv. Eventualele date care figurează în tabelele 22 și 23 din prima decizie, referitoare la prețul de bază pentru perioada cuprinsă între 1993 și 7 decembrie 1994, sunt, așadar, lipsite de pertinență pentru înțelegerea obiecțiunilor Comisiei care figurează în considerentul (145) al primei decizii.
91 Quarto, în ceea ce privește tabelele 24 și 25, menționate în nota de subsol 264 din prima decizie, trebuie să se constate că acestea cuprind, potrivit notei menționate, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților (și, pentru Lucchini Siderurgica, de asemenea, datele cu privire la situația lunară) pentru anul 1995 și care [erau] în posesia Comisiei”. Aceste tabele sunt menționate de Comisie în susținerea considerentului (174) al primei decizii, care are următorul cuprins:
„În continuare, într‑un document datând din primele zile ale lunii octombrie 1995 în posesia Federacciai (manuscris al secretarului directorului general în funcție), se precizează că:
– clientela repunea în discuție plățile (de unde și nevoia unei comunicări care reafirmă caracterul ferm al acordului privind plățile);
– începând cu săptămâna precedentă, prețul fier‑betonului s‑a diminuat în continuare cu 5/10 ITL/kg, situându‑se astfel la aproximativ 260/270 ITL/kg în zona Brescia, cu cotații de sub 250 ITL/kg în afara acestei zone;
– situația pieței destul de confuză făcea dificilă sarcina de a da cifre exacte pentru preț și
– trebuia să se solicite întreprinderilor datele cu privire la comenzile pentru săptămânile 39 (25-29 septembrie 1995) și 40 (2-6 octombrie 1995).”
92 Trebuie arătat astfel că, în considerentul (174) al primei decizii, Comisia s‑a limitat să ia act de conținutul unui document scris de mână al secretarului directorului general în funcție, întocmit în octombrie 1995. În această privință, Comisia nu a făcut referire la tabelele 24 și 25 decât în susținerea afirmației care figurează în acest document potrivit căreia „situația pieței destul de confuză făcea dificilă sarcina de a furniza cifre exacte privind prețul”. Prin urmare, tabelele 24 și 25 sunt lipsite de pertinență pentru înțelegerea obiecțiunilor Comisiei care figurează în considerentul (174) al primei decizii.
93 Quinto, în ceea ce privește tabelul 26, menționat în nota de subsol 312 din prima decizie, este necesar să se constate că acesta cuprinde, conform notei menționate, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților (și, pentru Lucchini Siderurgica, de asemenea, datele privind situația lunară) pentru anul 1996 și care [erau] în posesia Comisiei”. Acest tabel este menționat de Comisie în susținerea afirmației din considerentul (200) al primei decizii, potrivit căreia, „[î]n perioada 22 octombrie 1996-17 iulie 1997, avu[seseră] loc cel puțin douăsprezece întâlniri ale responsabililor comerciali ai întreprinderilor, care [se] derula[seră] [… mai exact] marți, 22 octombrie 1996, în cadrul cărora [fuseseră] confirmate pentru luna noiembrie 1996 prețul de 230 ITL/kg bază de plecare Brescia și menținerea cotației de 210 ITL/kg exclusiv pentru livrările din octombrie”.
94 Prin urmare, trebuie să se constate că, în pofida absenței tabelului 26 din prima decizie, Comisia a indicat în mod expres în considerentul (200) al acesteia prețurile de bază ale perioadei în cauză, precum și momentul intrării lor în vigoare.
95 Sexto, cu privire la tabelul 27, menționat în nota de subsol 362 din prima decizie, acesta cuprinde, conform notei menționate, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților (și, pentru Lucchini Siderurgica, de asemenea, datele privind situația lunară) pentru anul 1997 și care [erau] în posesia Comisiei”. Acest tabel este menționat de Comisie în susținerea afirmației din considerentul (216) al primei decizii, care are următorul cuprins:
„Oricum ar fi, [Lucchini‑SP …] Acciaiera di Darfo SpA, Alfa Acciai Srl, Feralpi Siderurgica Srl, IRO, Riva Prodotti Siderurgici SpA și (fosta) Ferriera Valsabbia SpA sunt cele șapte societăți cărora le este destinată această comunicare (din 24 noiembrie 1997) a domnului Pierluigi Leali, având ca obiect «acordul prețuri‑livrări» […] «Prețul de 270 ITL/kg a fost solicitat doar de câteva întreprinderi, în zadar – continua comunicarea – în timp ce, în realitate, cotația s‑a stabilizat la 260 ITL/kg, cu câteva maxime mai mici, după cum mulți au confirmat la ultima reuniune a responsabililor comerciali. Remarcăm totuși cu satisfacție parțială că scăderea s‑a oprit grație contingentelor de livrări pe care le respectăm cu toții și care, în conformitate cu acordurile, vor fi verificate de inspectori externi numiți în acest scop.» «La sfârșitul acestei luni – se continuă în comunicare – care curge acum din inerție, este necesar să se intervină printr‑o consolidare imediată a cotației minime de 260 ITL/kg (care, cu siguranță, nu va avea nicio influență asupra achizițiilor puțin numeroase din această perioadă). Cu planificarea livrărilor din decembrie convenite (− 20 % față de luna noiembrie), suntem cu siguranță în măsură să menținem nivelul de preț convenit; cu toate acestea, este necesar – concluziona domnul Pierluigi Leali – ca nimeni să nu accepte derogări de la prețul minim stabilit (260 ITL/kg).”
96 Astfel, din modul de redactare a considerentului menționat rezultă că Comisia s‑a limitat să reproducă termenii comunicării din 24 noiembrie 1997 menționate în acesta. Prin urmare, tabelul 27 este lipsit de pertinență pentru înțelegerea obiecțiunii Comisiei care figurează în considerentul (216) al primei decizii.
97 Septimo, în ceea ce privește tabelul 28, menționat în nota de subsol 405 din prima decizie, trebuie să se constate că acesta cuprinde, conform notei menționate, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților (și, pentru Lucchini/Siderpotenza, de asemenea, datele privind situația lunară) pentru anul 1998 și care [erau] în posesia Comisiei”. Acest tabel este menționat de Comisie în susținerea afirmației din considerentul (241) al primei decizii, care are următorul cuprins:
„La 11 septembrie 1998, domnul Pierluigi Leali a trimis o comunicare […], în care, cu referire la intenția exprimată (în timpul unei reuniuni la 9 septembrie 1998) de a menține cota minimă la «170 ITL bază de plecare» ??? se observau «comportamente anormale, și anume cotații în medie mai mici cu 5 ITL/kg față de nivelul stabilit, și care erau chiar mai importante în unele zone din sud». «În ceea ce ne privește – scria domnul Pierluigi Leali –, nivelul minim convenit este menținut grație unei reduceri subsecvente a fluxului de comenzi». «Sperăm că – se concluziona în comunicare – la reuniunea responsabililor comerciali din această marți, 15, se va putea observa o evoluție constantă a prețurilor, în măsură să conducă eventual la o majorare a cotației».”
98 Reiese, așadar, din modul de redactare a acestui considerent că Comisia s‑a limitat să reproducă conținutul comunicării din 11 septembrie 1998 menționată în acesta. Prin urmare, tabelul 28 este lipsit de pertinență pentru înțelegerea obiecțiunii Comisiei care figurează în considerentul (241) al primei decizii.
99 Octavo, în ceea ce privește tabelele 29 și 30, menționate în nota de subsol 448 din prima decizie, trebuie să se constate că acestea cuprind, conform notei menționate, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților (și, pentru Lucchini/Siderpotenza, de asemenea, datele privind situația lunară) pentru anul 1999 și care [erau] în posesia Comisiei”. Aceste tabele sunt menționate de Comisie în susținerea afirmației din considerentul (276) al primei decizii, care are următorul cuprins:
„Informații suplimentare cu privire la situația pieței fier‑betonului în Italia în această perioadă sunt cuprinse într‑un document redactat de Leali la 10 noiembrie 1999, în special în secțiunea intitulată «Beneficii și limite ale acordului comercial în 1999», în care se precizează: «acordul de bază între producătorii interni a permis, în anul 1999, inversarea situației de prețuri scăzute care au caracterizat ultimii doi ani (1997 și 1998) și recuperarea a mai mult de 50 ITL/kg marjă brută. În anul 1998, marja brută medie (preț de vânzare-costul materiilor prime) a fost de 70 ITL/kg și timp de 5 luni aceasta a scăzut sub pragul respectiv». «Acordul obținut a permis stabilizarea prețurilor de vânzare în cursul anului, iar producătorii au putut beneficia de situația costurilor materiei prime, crescând marja brută cu peste 50 ITL/kg, aducând‑o la 122 ITL/kg net».”
100 Reiese, așadar, din modul de redactare a considerentului (276) al primei decizii că Comisia s‑a limitat să reproducă conținutul comunicării din 10 noiembrie 1999 menționată în acesta. Prin urmare, tabelele 29 și 30 sunt lipsite de pertinență pentru înțelegerea obiecțiunii Comisiei care figurează în considerentul (276) al primei decizii.
101 Nono, tabelul 13, menționat în considerentul (451) al primei decizii, este citat în susținerea afirmației potrivit căreia: „în ceea ce privește anul 1997, trebuie constatat faptul că acesta [fusese] caracterizat, în primul semestru, de o majorare constantă a prețului de bază fixat de înțelegerea anticoncurențială: 190 ITL/kg, fixat în ședința din 30 ianuarie; 210 ITL/kg, fixat în ședința din 14 februarie; 250 ITL/kg, fixat în ședința din 10 iulie [considerentul (200)]” și potrivit căreia, „în aceeași perioadă, și prețul de bază mediu al pieței crescu[se] în mod constant de la 170 ITL/kg în luna ianuarie la 240 ITL/kg în iulie (tabelul 13 din anexă); în luna septembrie a aceluiași an, prețul de bază mediu al pieței a crescut și mai mult, ajungând la 290 ITL/kg (tabelul 13 din anexă)”. Prin urmare, trebuie constatat că Comisia a indicat în mod expres, în considerentul menționat, majorările prețului de bază referitoare la anul 1997, astfel încât tabelul menționat nu era indispensabil pentru a înțelege raționamentul Comisiei.
102 Decimo, trebuie să se constate că, în considerentul (496) al primei decizii (nota de subsol 563 din prima decizie), Comisia a făcut referire, în termeni generali, la „tabelele anexate la prezenta decizie” pentru a susține afirmația potrivit căreia „informațiile sale […] ar ar[ăta] că toate întreprinderile implicate în prezenta procedură publica[seră] bareme în perioada relevantă”. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că considerentul (496) al primei decizii se referă și la considerentele (419)-(433) ale acesteia, care „conțin lista tuturor ocaziilor dovedite în care prețul de bază a făcut obiectul unor discuții între întreprinderi (inclusiv asociația)”. În această privință, Comisia a precizat că „printre aceste ocazii, unele [fuseseră] deja menționate atunci când [fusese] evocat concursul de voințe [considerentele (473)-(475)]”, că „[p]entru alte ocazii, între 1993 și 2000, [trebuia] să se folosească noțiunea de acțiune concertată” și că „[o]biectul acestei acțiuni concertate era de a influența comportamentul producătorilor pe piață și de a face public comportamentul pe care fiecare dintre aceștia își propunea să îl adopte în concret în ceea ce privește fixarea prețului de bază”. Toate tabelele anexate la prima decizie nu sunt, așadar, indispensabile pentru înțelegerea obiecției invocate de Comisie.
103 Undecimo, în ceea ce privește referirile la tabelele 1-3, 9, 11-14 și 16 în considerentele (513), (515), (516) și (518) ale primei decizii, trebuie subliniat faptul că respectivele considerentele se inserează în secțiunea primei decizii referitoare la efectele asupra pieței ale practicilor restrictive și că rezultă din analiza conținutului lor că tabelele menționate în acestea fie reiau doar cifrele menționate, fie nu sunt indispensabile pentru a înțelege raționamentul Comisiei în ceea ce privește efectele înțelegerii.
104 Având în vedere considerațiile care precedă, nu se poate considera că lipsa tabelelor vizate la punctul 81 de mai sus din anexa la prima decizie a împiedicat‑o pe reclamantă să înțeleagă obiecțiunile care figurează în prima decizie.
105 În al doilea rând, reclamanta susține că, având în vedere lipsa tabelelor citate anterior, este rezonabil să se considere că colegiul membrilor Comisiei este chemat să se pronunțe fără a cunoaște pe deplin elementele de bază pe care se întemeia măsura, astfel încât prima decizie ar trebui anulată.
106 Este necesar să se considere că lipsa, din anexa la prima decizie, a tabelelor menționate la punctul 81 de mai sus nu poate antrena nelegalitatea primei decizii decât dacă o astfel de absență nu a permis colegiului membrilor Comisiei să sancționeze conduita vizată la articolul 1 din prima decizie în deplină cunoștință de cauză, și anume fără să fi fost indus în eroare cu privire la un aspect esențial de inexactități sau de omisiuni (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Tribunalului din 10 iulie 1991, RTE/Comisia, T‑69/89, Rec., p. II‑485, punctele 23-25, Hotărârea Tribunalului din 27 noiembrie 1997, Kaysersberg/Comisia, T‑290/94, Rec., p. II‑2137, punctul 88, Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 742, și Hotărârea Tribunalului din 17 februarie 2011, Zhejiang Xinshiji Foods și Hubei Xinshiji Foods/Consiliul, T‑122/09, nepublicată în Repertoriu, punctele 104 și 105).
107 Din moment ce, indiferent de lipsa tabelelor citate anterior, elementele pe care se întemeiază prima decizie sunt expuse corespunzător cerințelor legale chiar în textul acesteia (a se vedea punctele 76-104 de mai sus), nu se poate afirma că colegiul membrilor Comisiei nu cunoștea pe deplin, la momentul adoptării primei decizii, toate elementele pe care se întemeiază măsura. Prin urmare, o astfel de omisiune nu este de natură să fi afectat procesul de adoptare a primei decizii și să fi pus astfel în discuție legalitatea acesteia.
108 Prin urmare, primul motiv trebuie respins.
Cu privire la al doilea și la al patrulea motiv, întemeiate pe necompetența Comisiei, pe o eroare de drept în alegerea temeiului juridic al încălcării și al amenzii, pe un abuz de putere și pe o eludare a procedurii
109 Trebuie analizate împreună al doilea și al patrulea motiv de anulare, întemeiate pe necompetența Comisiei, pe o eroare de drept în alegerea temeiului juridic al încălcării și al amenzii, pe un abuz de putere și pe o eludare a procedurii, care invocă, în esență, problema necompetenței Comisiei pentru adoptarea primei decizii.
110 Reclamanta susține, în al doilea motiv, că prima decizie trebuie anulată, întrucât prin aceasta Comisia ar fi impus o amendă fără temei juridic, ceea ce ar fi contrar atât principiului legalității delictelor și pedepselor (principiul nullum crimen, nulla poena sine lege), cât și arhitecturii instituționale pe care s‑ar fonda tratatele și în temeiul căreia Comisia ar avea putere autonomă numai în cadrul precis al competențelor care i‑ar fi fost atribuite. Tratatul CECO ar fi expirat la 23 iulie 2002, iar Comisia și‑a pierdut din momentul respectiv competența nu numai pentru a impune sancțiuni în temeiul articolului 65 CO, ci și pentru a constata încălcări ale acestei dispoziții, ea nemaifiind în vigoare.
111 Mai întâi, în temeiul principiului legalității delictelor, nimeni nu ar putea fi pedepsit pentru un act care nu ar mai fi nelegal la momentul judecării. Astfel, acest principiu ar însemna că nu ar putea exista o sancțiune decât în cazul în care actul respectiv ar fi fost nelegal nu numai la momentul săvârșirii sale, ci și la momentul sancționării sale formale. Prin urmare, Comisia nu ar fi putut sancționa reclamanta în temeiul articolului 65 CO.
112 În continuare, în temeiul principiului legalității delictelor și al principiului competenței de atribuire prevăzut la articolul 5 alineatul (1) CE, Comisia nu și‑ar putea întemeia aplicarea de sancțiuni pe aplicarea „asimetrică” a articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003 și a articolului 65 CO, această din urmă dispoziție nefiind menționată în regulamentul respectiv.
113 În cele din urmă, legalitatea actelor Uniunii ar trebui să fie evaluată în lumina dreptului internațional, în special a articolului 70 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 23 mai 1969, în temeiul căreia o convenție între state care a expirat nu ar mai putea genera obligații pentru cei care au fost părți la aceasta sau au fost supuși prevederilor sale, nici să mai constituie temei al unei competențe pentru organele sale. În consecință, Comisia nu ar fi putut aplica retroactiv articolul 65 CO decât în prezența unei dispoziții tranzitorii privind normele de concurență din Tratatul CECO, care lipsește. Contrar a ceea ce ar susține Comisia, Tratatele CE și CECO ar constitui ordini juridice distincte.
114 Pe de altă parte, Comisia nu se poate întemeia pe „principiul juridic general al ierarhiei lex generalis față de lex specialis” mai mult decât pe Comunicarea din 18 iunie 2002.
115 În al patrulea motiv, reclamanta susține că procedura care a condus la adoptarea primei decizii s‑a desfășurat potrivit Regulamentului nr. 17 și ulterior Regulamentului nr. 1/2003. Aceste regulamente nu ar încadra totuși în niciun mod ipoteza continuării unei proceduri întemeiate pe Tratatul CECO, în cadrul unei proceduri întemeiate pe Tratatul CE, și nu ar permite adoptarea unei decizii bazate pe încălcări ale Tratatului CECO, care nu ar fi vizate de aceste regulamente. În absența oricărei norme de drept în acest sens, continuarea procedurii, precum și utilizarea în cadrul unei proceduri bazate pe Tratatul CE a unor documente dobândite în temeiul Tratatului CECO ar constitui un abuz de putere și o eludare a procedurii.
– Cu privire la alegerea temeiului juridic al primei decizii
116 Trebuie amintit că tratatele comunitare au instituit o nouă ordine juridică în favoarea căreia statele membre și‑au limitat, în domenii din ce în ce mai extinse, drepturile lor suverane și ai căror titulari nu sunt doar statele membre, ci și resortisanții acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 5 februarie 1963, van Gend & Loos, 26/62, Rec., p. 1, și Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa, 6/64, Rec., p. 1141, 1159, Avizul Curții 1/91 din 14 decembrie 1991, Rec., p. I‑6079, punctul 21, Hotărârea Tribunalului SP și alții/Comisia, punctul 22 de mai sus, punctul 70, și Hotărârea din 1 iulie 2009, ThyssenKrupp Stainless/Comisia, T‑24/07, Rep., p. II‑2309, punctul 63).
117 În cadrul acestei ordini juridice, instituțiile dispun doar de competențe de atribuire. Pentru acest motiv, actele comunitare menționează în preambul temeiul juridic ce împuternicește instituția respectivă să acționeze în domeniul în cauză. Într‑adevăr, alegerea temeiului juridic adecvat are o importanță de natură constituțională (a se vedea Hotărârea SP și alții/Comisia, punctul 22 de mai sus, punctul 71, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 64 și jurisprudența citată).
118 În speță, trebuie constatat că preambulul primei decizii cuprinde trimiteri la dispoziții ale Tratatului CECO, și anume articolul 36 CO, 47 CO și 65 CO, dar în același timp menționează Tratatul CE, Regulamentul nr. 17, în special articolul 11 din acesta, Regulamentul nr. 1/2003, și anume articolul 7 alineatul (1), articolul 18 și articolul 23 alineatul (2) din acesta, precum și Regulamentul (CE) nr. 2842/98 al Comisiei din 22 decembrie 1998 privind audierea părților în anumite proceduri în conformitate cu articolele [81 CE] și [82 CE] (JO L 354, p. 18).
119 Trebuie arătat, în plus, că, în motivarea primei decizii, Comisia a arătat în considerentul (1) că „[p]rezenta decizie constat[a] o încălcare a articolului 65 alineatul (1) [CO] și [că era] adoptată în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003”. În considerentul (3) al primei decizii, Comisia a adăugat că, „[p]rin prezenta decizie, [… aceasta] aplic[a] amenzi întreprinderilor destinatare în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003”.
120 În considerentul (350) al primei decizii, Comisia a indicat de asemenea că aprecia că „articolul 7 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 constitu[iau] temeiurile juridice adecvate care [ar autoriza]‑o să adopte prezenta decizie” și că, „[î]n temeiul articolului 7 alineatul (1) [aceasta …] constat[a] o încălcare a articolului 65 alineatul (1) [CO] și oblig[a] destinatarii prezentei decizii să îi pună capăt, în timp ce, în temeiul articolului 23 alineatul (2), aceasta le aplic[a] amenzi” [a se vedea de asemenea considerentul (361) al primei decizii].
121 În aceste împrejurări, trebuie apreciat că prima decizie, prin care Comisia a constatat încălcarea articolului 65 alineatul (1) CO și a aplicat reclamantei o amendă, se întemeiază pe articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește constatarea încălcării și pe articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește aplicarea amenzii.
– Cu privire la competența Comisiei de a constata și de a sancționa o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO, după expirarea Tratatului CECO, în temeiul Regulamentului nr. 1/2003
122 În primul rând, trebuie amintit că dispoziția care constituie temeiul juridic al unui act și care abilitează instituția Uniunii să adopte actul în cauză trebuie să fie în vigoare la momentul adoptării acestuia (Hotărârea Curții din 4 aprilie 2000, Comisia/Consiliul, C‑269/97, Rec., p. I‑2257, punctul 45, Hotărârile Curții din 29 martie 2011, ArcelorMittal Luxembourg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxembourg și alții, C‑201/09 P și C‑216/09 P, Rep., p. I‑2239, punctul 75, și ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, Rep., p. I‑2359, punctul 88, Hotărârea SP și alții/Comisia, punctul 22 de mai sus, punctul 118, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 74), ceea ce este în mod incontestabil cazul articolului 7 alineatul (1) și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care constituie temeiul juridic al primei decizii.
123 În al doilea rând, trebuie subliniat că, contrar afirmațiilor reclamantei, tratatele comunitare au instituit o ordine juridică unică în cadrul căreia, astfel cum se arată la articolul 305 alineatul (1) CE, Tratatul CECO constituia un regim specific care deroga de la normele cu vocație generală stabilite de Tratatul CE (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 31 martie 2009, ArcelorMittal Luxembourg și alții/Comisia, T‑405/06, Rep., p. II‑771, punctul 57, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 75 și jurisprudența citată).
124 Contrar afirmațiilor reclamantei, Tratatul CECO constituia astfel, în temeiul articolului 305 alineatul (1) CE, o lex specialis care deroga de la lex generalis care era Tratatul CE (Hotărârea Curții din 24 octombrie 1985, Gerlach, 239/84, Rec., p. 3507, punctele 9-11, Avizul Curții 1/94 din 15 noiembrie 1994, Rec., p. I‑5267, punctele 25-27, Hotărârea SP și alții/Comisia, punctul 22 de mai sus, punctul 111, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 76, confirmată în recurs prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctele 70 și 73).
125 Rezultă că, în ceea ce privește funcționarea pieței comune, normele Tratatului CECO și toate dispozițiile adoptate în vederea aplicării sale au rămas în vigoare, în pofida apariției Tratatului CE (Hotărârea Curții Gerlach, punctul 124 de mai sus, punctul 9, și Hotărârea Curții din 24 septembrie 2002, Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, C‑74/00 P și C‑75/00 P, Rec., p. I‑7869, punctul 100, Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 77, confirmată în recurs prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctele 70 și 73).
126 Cu toate acestea, în măsura în care aspectele nu făceau obiectul dispozițiilor Tratatului CECO sau al reglementărilor adoptate în temeiul acestuia din urmă, Tratatul CE și dispozițiile adoptate în vederea aplicării sale puteau, chiar anterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, să se aplice unor produse care intrau în sfera de aplicare a Tratatului CECO (Hotărârea Curții din 15 decembrie 1987, Deutsche Babcock, 328/85, Rec., p. 5119, punctul 10, și Hotărârea Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, punctul 125 de mai sus, punctul 100, Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2007, Ferriere Nord/Comisia, T‑94/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 83, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 78, confirmată în recurs prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctele 70 și 73).
127 Conform articolului 97, Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002. În consecință, la 24 iulie 2002, domeniul de aplicare al regimului general rezultat din Tratatul CE s‑a extins la sectoarele care erau guvernate inițial de Tratatul CECO (Hotărârea ArcelorMittal Luxembourg și alții/Comisia, punctul 123 de mai sus, punctul 58, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 79, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxembourg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxembourg și alții, punctul 122 de mai sus, punctele 59 și 63, și Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctele 70 și 73).
128 Deși trecerea de la cadrul juridic al Tratatului CECO la cel al Tratatului CE a antrenat, începând de la 24 iulie 2002, o modificare a temeiurilor juridice, a procedurilor și a normelor de fond aplicabile, aceasta se înscrie în contextul unității și continuității ordinii juridice comunitare și a obiectivelor acesteia (Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, González y Díez/Comisia, T‑25/04, Rep., p. II‑3121, punctul 55, Hotărârea ArcelorMittal Luxembourg și alții/Comisia, punctul 123 de mai sus, punctul 59, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 80, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxembourg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxembourg și alții, punctul 122 de mai sus, punctele 60 și 63, și, respectiv, prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctele 71 și 73).
129 În această privință, este necesar să se arate că instituirea și menținerea unui regim de liberă concurență, în cadrul căruia sunt asigurate condițiile normale de concurență și care este, printre altele, la originea normelor în materie de ajutoare de stat și de înțelegeri între întreprinderi, constituie unul dintre obiectivele esențiale atât ale Tratatului CE, cât și ale Tratatului CECO (a se vedea Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 123 de mai sus, punctul 60, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 81 și jurisprudența citată, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 122 de mai sus, punctele 60 și 63, și, respectiv, prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctele 71 și 73).
130 În acest context, deși normele Tratatelor CECO și CE care reglementează domeniul înțelegerilor diferă într‑o anumită măsură, trebuie subliniat că noțiunile de acord și de practici concertate reglementate de articolul 65 alineatul (1) CO corespund noțiunilor de acord și de practici concertate în sensul articolului 81 CE și că aceste două dispoziții sunt interpretate de instanța Uniunii în același mod. Astfel, urmărirea obiectivului unei concurențe nedenaturate în sectoarele care intrau inițial în piața comună a cărbunelui și oțelului nu este întreruptă ca urmare a expirării Tratatului CECO, acest obiectiv fiind deopotrivă urmărit în cadrul Tratatului CE și de aceeași instituție, Comisia, autoritate administrativă însărcinată cu punerea în aplicare și cu dezvoltarea politicii concurenței în interesul general al Comunității Europene (a se vedea Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 123 de mai sus, punctul 61, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 82 și jurisprudența citată, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 122 de mai sus, punctele 60 și 63, și, respectiv, prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctele 71 și 73).
131 Continuitatea ordinii juridice comunitare și a obiectivelor care îi guvernează funcționarea impun astfel ca, în calitate de succesoare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și în cadrul procedural care îi este propriu, Comunitatea Europeană să asigure, în privința situațiilor născute sub imperiul Tratatului CECO, respectarea drepturilor și a obligațiilor care se impuneau eo tempore atât statelor membre, cât și particularilor în temeiul Tratatului CECO și al normelor adoptate pentru aplicarea acestuia. Această cerință se impune cu atât mai mult în măsura în care denaturarea concurenței care rezultă din nerespectarea normelor în materie de înțelegeri își poate extinde efectele în timp după expirarea Tratatului CECO, sub imperiul Tratatului CE (a se vedea Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 123 de mai sus, punctul 63, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 83 și jurisprudența citată, confirmate în recurs prin Hotărârile ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 122 de mai sus, punctele 62 și 63, și, respectiv, prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctele 72 și 73).
132 Astfel, Curtea a amintit de asemenea că succedarea Tratatelor CECO, CE și TFUE garantează, în vederea asigurării liberei concurențe, că orice comportament care corespunde situației de fapt prevăzute la articolul 65 alineatul (1) CO, indiferent dacă a avut loc anterior sau ulterior datei de 23 iulie 2002, a putut să fie sancționat de Comisie și poate fi sancționat în continuare (Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctele 65-67 și 77, și Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 122 de mai sus, punctele 55-57 și 65).
133 Pe de altă parte, reiese din jurisprudență, pe de o parte, că, în conformitate cu un principiu comun sistemelor juridice ale statelor membre, ale căror origini pot fi reconstituite până la dreptul roman, în caz de modificare a legislației, este necesar să se asigure continuitatea structurilor juridice, în afară de cazul în care legiuitorul își exprimă voința în sens contrar, și, pe de altă parte, că acest principiu este aplicabil în cazul modificărilor dreptului primar al Uniunii (Hotărârea Curții din 25 februarie 1969, Klomp, 23/68, Rec., p. 43, punctul 13, și Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 122 de mai sus, punctul 63).
134 Or, nu există niciun indiciu al intenției legiuitorului Uniunii ca aceste comportamente coluzive interzise sub imperiul Tratatului CECO să nu mai facă obiectul aplicării niciunei sancțiuni după expirarea acestuia din urmă (Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 122 de mai sus, punctul 64).
135 Astfel, pe de o parte, Curtea a arătat că Consiliul și reprezentanții guvernelor statelor membre au arătat că sunt dispuși să adopte toate măsurile necesare pentru a face față consecințelor expirării respectivului tratat. Pe de altă parte, aceasta a subliniat că Comisia a precizat că nu trebuia să facă propuneri de dispoziții tranzitorii decât dacă un asemenea demers era considerat necesar și că, având în vedere principiile generale de drept aplicabile, considera că o astfel de necesitate lipsea în materia normelor privind înțelegerile (Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 75).
136 În consecință, reclamanta nu își poate întemeia niciun argument valabil pe lipsa unor dispoziții tranzitorii în domeniu (a se vedea în acest sens Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 76).
137 În aceste împrejurări, ar fi contrar finalității și coerenței tratatelor și incompatibil cu continuitatea ordinii juridice a Uniunii să nu fie recunoscută competența Comisiei în asigurarea unei aplicări uniforme a normelor care decurg din Tratatul CECO și care continuă să producă efecte chiar după expirarea acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 18 iulie 2007, Lucchini, C‑119/05, Rep., p. I‑6199, punctul 41).
138 Rezultă din cele ce precedă că, contrar celor susținute de reclamantă, Regulamentul nr. 1/2003 și în special articolul 7 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (2) din acesta trebuie interpretate în sensul că permit Comisiei să constate și să sancționeze, după 23 iulie 2002, înțelegerile realizate în sectoarele care intră în domeniul de aplicare material și temporal al Tratatului CECO, chiar dacă dispozițiile citate anterior ale regulamentului menționat nu ar face trimitere în mod expres la articolul 65 CO (a se vedea Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 123 de mai sus, punctul 64, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 84 și jurisprudența citată, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 122 de mai sus, punctul 74, și Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctele 72, 73 și 87).
139 În această privință, este necesar să se considere că argumentarea reclamantei referitoare la Comunicarea din 18 iunie 2002, care nu ar fi fost de natură să întemeieze competența Comisiei pentru a aplica articolul 65 CO, este lipsită de pertinență, în măsura în care competența Comisiei nu se întemeiază, în speță, pe comunicarea menționată, ci pe articolele citate anterior din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 71). Pe de altă parte, argumentele formulate de reclamantă prin care se urmărește stabilirea faptului că „continuarea automată și informală […] a unei proceduri C[EC]O în cadrul unei proceduri CE” ar constitui un abuz de putere și o eludare a procedurii trebuie, prin urmare, respinse deopotrivă.
140 În plus, trebuie arătat că aplicarea, în cadrul ordinii juridice comunitare, a normelor Tratatului CE într‑un domeniu reglementat inițial de Tratatul CECO trebuie să aibă loc cu respectarea principiilor care guvernează aplicarea legii în timp. În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, deși se presupune, în general, că normele de procedură se aplică tuturor litigiilor pendinte în momentul în care acestea intră în vigoare, nu se întâmplă același lucru cu normele de drept substanțial. Astfel, în vederea garantării respectării principiului securității juridice și al protecției încrederii legitime, acestea din urmă trebuie interpretate în sensul că nu au în vedere situații existente anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, din finalitatea sau din economia acestora că trebuie să le fie atribuit un asemenea efect (Hotărârea Curții din 12 noiembrie 1981, Meridionale Industria Salumi și alții, 212/80-217/80, Rec., p. 2735, punctul 9, și Hotărârea din 10 februarie 1982, Bout, 21/81, Rec., p. 381, punctul 13, Hotărârea Tribunalului din 19 februarie 1998, Eyckeler & Malt/Comisia, T‑42/96, Rec., p. II‑401, punctul 55, Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 123 de mai sus, punctul 65, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 85, confirmată în recurs prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 79).
141 În această perspectivă, în ceea ce privește chestiunea dispozițiilor materiale aplicabile unei situații juridice stabilite în mod definitiv anterior expirării Tratatului CECO, continuitatea ordinii juridice comunitare și cerințele referitoare la principiile securității juridice și protecției încrederii legitime impun aplicarea dispozițiilor materiale adoptate în temeiul Tratatului CECO faptelor care intră în sfera lor de aplicare ratione materiae și ratione temporis. Faptul că nu mai este în vigoare cadrul reglementar respectiv în momentul în care se face evaluarea situației de fapt, deoarece Tratatul CECO a expirat, nu modifică această considerație, din moment ce evaluarea respectivă are ca obiect o situație juridică stabilită în mod definitiv în perioada în care erau aplicabile dispozițiile materiale adoptate în temeiul Tratatului CECO (Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 123 de mai sus, punctul 66, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 86, confirmată în recurs prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 79; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Ferriere Nord/Comisia, punctul 126 de mai sus, punctul 96).
142 În speță, în ceea ce privește normele de fond, trebuie să se observe că prima decizie privește o situație juridică stabilită definitiv înainte de expirarea Tratatului CECO la 23 iulie 2002, durata încălcării fiind cuprinsă între 6 decembrie 1989 și 4 iulie 2000 (a se vedea punctul 39 de mai sus). În lipsa oricărui efect retroactiv al dreptului material al concurenței aplicabil de la 24 iulie 2002, este necesar să se constate că articolul 65 alineatul (1) CO constituie norma de fond aplicabilă și aplicată în mod efectiv de Comisie în prima decizie, amintindu‑se că rezultă chiar din natura de lex generalis a Tratatului CE față de Tratatul CECO, consacrată la articolul 305 CE, că regimul specific care reiese din Tratatul CECO și din normele adoptate pentru aplicarea acestuia este, în temeiul principiului lex specialis derogat legi generali, singurul aplicabil în situațiile stabilite înainte de 24 iulie 2002 (a se vedea în acest sens Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 123 de mai sus, punctul 68, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 89, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 122 de mai sus, punctul 77, și, respectiv, prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 79).
143 Astfel, reclamanta nu poate susține că, în conformitate cu principiul legalității delictelor și pedepselor, nu ar putea exista o sancțiune decât în cazul în care actul respectiv ar fi fost nelegal nu doar la momentul săvârșirii sale, ci și la momentul sancționării sale formale. În plus, nu se poate pretinde că Comisia ar fi putut sancționa eventual întreprinderile în cauză în aplicarea articolului 81 CE, după ce a demonstrat că condițiile de aplicare a acestei dispoziții erau întrunite în fapt și în drept.
144 Pe de altă parte, Curtea a amintit că principiul legalității delictelor și pedepselor, astfel cum este consacrat, printre altele, la articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, impune ca o reglementare a Uniunii să definească în mod clar încălcările și sancțiunile (a se vedea Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 80 și jurisprudența citată).
145 În măsura în care tratatele defineau în mod clar, chiar dinainte de data faptelor, încălcările, precum și natura și importanța sancțiunilor care puteau fi aplicate în temeiul lor, respectivele principii nu au ca obiectiv să garanteze întreprinderilor că modificări ulterioare ale temeiurilor juridice și ale dispozițiilor procedurale le permit eludarea oricărei sancțiuni pentru comportamentele lor nelegale anterioare (Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 122 de mai sus, punctul 70, și Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 83).
146 Trebuie arătat că o întreprindere diligentă care se află în situația reclamantei nu putea în niciun moment să nu cunoască consecințele comportamentului său, nici să se bazeze pe faptul că succedarea cadrului juridic al Tratatului CECO de cel al Tratatului CE ar avea drept consecință să permită acesteia eludarea oricărei sancțiuni pentru încălcările articolului 65 CO săvârșite în trecut (Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 122 de mai sus, punctul 73, și Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 86).
147 Pe de altă parte, prima decizie a fost adoptată în temeiul articolului 7 alineatul (1) și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, în urma unei proceduri desfășurate în conformitate cu Regulamentul nr. 17/2003 și cu Regulamentul nr. 1/2003. Dispozițiile referitoare la temeiul juridic și la procedura aplicată până la adoptarea primei decizii fac parte din normele de procedură în sensul jurisprudenței vizate la punctul 140 de mai sus. Întrucât prima decizie a fost adoptată după expirarea Tratatului CECO, Comisia a aplicat în mod întemeiat norme cuprinse în Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 123 de mai sus, punctul 67, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 87 și jurisprudența citată, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 122 de mai sus, punctele 74 și 77, și Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 90; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Ferriere Nord/Comisia, punctul 126 de mai sus, punctul 96).
148 În consecință, prezentul motiv trebuie respins.
Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 65 CO, pe nemotivare și pe denaturarea faptelor
149 Reclamanta susține că prima decizie este afectată de o încălcare a articolului 65 CO, de nemotivare și de denaturarea faptelor.
150 În primul rând, reclamanta arată că, în pofida analogiilor existente între articolul 65 CO și articolul 81 CE, aceste prevederi nu sunt interschimbabile. În timp ce un acord anticoncurențial ar putea, în temeiul articolului 81 CE, să facă obiectul urmăririi cât timp există cel puțin o tentativă de a încheia un acord, un acord care nu s‑ar reflecta pe piață, chiar ca simplă tendință, nu ar părea să intre sub incidența articolului 65 CO. Or, în prima decizie, Comisia nu ar fi furnizat dovezi cu privire la efecte obiective pe piața fier‑betonului.
151 O astfel de argumentare trebuie respinsă. Reiese astfel din jurisprudență că articolul 65 alineatul (1) CO interzice acordurile care „ar urmări” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței. Rezultă că este interzis, în sensul acestei dispoziții, un acord având ca obiect restrângerea concurenței, dar ale cărui efecte anticoncurențiale nu ar fi fost dovedite. Întrucât Comisia a constatat, în considerentul (399) al primei decizii, că înțelegerea avea ca obiect fixarea prețurilor în funcție de care s‑a stabilit, de asemenea, limitarea sau controlul producției sau vânzărilor, aceasta nu era obligată să demonstreze existența unui efect prejudiciabil asupra concurenței pentru a stabili o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO [Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Ensidesa/Comisia, C‑198/99 P, Rec., p. I‑11111, punctele 59 și 60, și Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Thyssen Stahl/Comisia, T‑141/94, Rec., p. II‑347, punctul 277; a se vedea și considerentul (463) al primei decizii]. În orice caz, contrar celor susținute de reclamantă, Comisia a examinat, pentru motive de exhaustivitate, efectele înțelegerii și a considerat, pe baza unui ansamblu de elemente prezentate în considerentele (513)-(524) ale primei decizii, că înțelegerea a avut efecte concrete. Or, pentru a contesta această concluzie, reclamanta se limitează, în cauza T‑472/09, să invoce în prezentul motiv faptul că cumpărătorii de fier‑beton, în special Asociația Națională a Întreprinderilor de Modelare a Fierului (denumită în continuare „Ansfer”), nu au constatat sau nu au suspectat niciodată o astfel de înțelegere. Necunoașterea înțelegerii de către cumpărătorii de fier‑beton nu este totuși de natură să demonstreze pretinsa lipsă de efecte ale înțelegerii asupra pieței, invocată de reclamantă.
152 În al doilea rând, reclamanta susține, mai întâi, că, în prima decizie, Comisia nu s‑a pronunțat cu privire la distincția dintre un acord și o practică concertată. Această distincție ar fi esențială pentru că, în timp ce ar fi fost necesar să se ia în considerare efectele concrete ale unui acord anticoncurențial identificat, situația ar fi diferită în ceea ce privește o practică concertată, care ar presupune ca acțiunea concertată să se reflecte în elemente de fapt care pot fi atașate întreprinderilor suspectate de a fi părți la o înțelegere.
153 În continuare, pretinsele acorduri invocate în prima decizie nu ar trebui în niciun caz să fie considerate acorduri care reflectă o voință comună și fidelă a participanților la înțelegere, printre care și reclamanta, de a se comporta într‑un mod specific și predefinit în acordul în sine. Astfel, niciun element al dosarului Comisiei nu ar permite să se stabilească existența unui acord, semnat sau nu, între părți, care ar implica‑o și pe reclamantă, chiar în mod indirect.
154 În sfârșit, în ceea ce privește practicile concertate, pentru constituirea unei încălcări, s‑ar impune un element obiectiv, și anume un comportament concertat al întreprinderilor participante la înțelegere pe piața comună. Trebuie să se distingă între cele două componente ale practicii concertate, și anume comportamentul, conduita sau practica pe piață și acțiunea concertată prealabilă. În această privință, încălcarea nu s‑ar constitui decât dacă efectele restrictive ale acordului s‑ar manifesta asupra concurenței, în caz contrar existând doar o tentativă de practică concertată, care nu ar intra nici în domeniul de aplicare al articolului 81 CE, nici în cel al articolului 65 CO.
155 În prima decizie, Comisia nu s‑ar fi informat cu privire la comportamentul concret al întreprinderilor pe piață, ca și cum ar fi fost în prezența unui acord formal, iar nu a unei pretinse acțiuni concertate informale. Or, în speță, nu ar exista niciun acord scris, nici dovezi indirecte privind existența înțelegerii.
156 Primo, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia nu s‑ar fi pronunțat cu privire la diferența, în opinia sa „de primă importanță”, între un acord și o practică concertată, trebuie arătat că, în prima decizie, Comisia a menționat că înțelegerea s‑a construit, în esență, în jurul acordurilor sau practicilor concertate referitoare la prețurile de bază în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1992 și 4 iulie 2000 (și, până în anul 1995, în jurul acordurilor și practicilor concertate referitoare la întârzierile de plată) și în jurul acordurilor sau practicilor concertate referitoare la „suplimente” în perioada cuprinsă între 6 decembrie 1989 și 1 iunie 2000.
157 În considerentele (403) și (405) ale primei decizii, Comisia a explicat noțiunile „acord” și „practică concertată” în sensul articolului 65 alineatul (1) CO, precizând în același timp în considerentul (407) al acesteia că nu era necesar, în special în cazul unei încălcări lungi și complexe, să califice comportamentul ca reprezentând exclusiv o formă sau alta de comportament nelegal. Întemeindu‑se pe jurisprudență, Comisia a concluzionat în considerentele (409) și (410) ale primei decizii că o înțelegere putea consta, așadar, în același timp, într‑un acord și într‑o serie de practici concertate și că articolul 65 CO nu stabilea nicio categorie specifică pentru o încălcare complexă precum cea constatată în speță.
158 Comisia a amintit deopotrivă posibilitatea calificării unor comportamente având același obiect anticoncurențial – fiecare dintre acestea, în mod individual, intrând în sfera noțiunilor „acord”, „practică concertată” sau „decizie a asocierilor de întreprinderi” – ca reprezentând o încălcare unică.
159 În orice caz, astfel cum rezultă din jurisprudență, deși noțiunile de acord și de practică concertată cuprind elemente constitutive parțial diferite, acestea nu sunt reciproc incompatibile. Prin urmare, Comisia nu avea obligația de a califica drept acord sau practică concertată fiecare comportament constatat, ci a putut în mod întemeiat să califice o parte din aceste comportamente, cu titlu principal, drept „acorduri” și o parte, cu titlu subsidiar, drept „practici concertate” (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 132).
160 Din considerațiile care precedă rezultă că prima decizie este motivată corespunzător cerințelor legale în ceea ce privește distincția dintre noțiunile „acord” și „practică concertată”.
161 Secundo, reclamanta susține că niciun element din dosarul Comisiei nu permite stabilirea existenței unui acord, semnat sau nesemnat, care ar implica‑o chiar și indirect. În ceea ce privește existența unor practici concertate, Comisia nu s‑ar fi informat cu privire la comportamentul concret al întreprinderilor pe piață.
162 Trebuie amintit că noțiunea de acord în sensul articolului 65 alineatul (1) CO rezultă din exprimarea de către întreprinderile participante a voinței comune de a se comporta pe piață într‑un anumit mod [a se vedea, în ceea ce privește articolul 81 alineatul (1) CE, Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 159 de mai sus, punctul 130; a se vedea, în ceea ce privește articolul 65 alineatul (1) CO, Hotărârea Thyssen Stahl/Comisia, punctul 151 de mai sus, punctul 262] [a se vedea de asemenea considerentul (403) al primei decizii].
163 Pe de altă parte, astfel cum a arătat Comisia în considerentele (491) și (492) ale primei decizii, noțiunea de practică concertată se referă la o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi mers până la realizarea unei convenții propriu‑zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între acestea (Hotărârea Curții din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., p. 1663, punctul 26, Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, Rec., p. I‑1307, punctul 63, Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 159 de mai sus, punctul 115, Hotărârea din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctul 158, și Hotărârea Thyssen Stahl/Comisia, punctul 151 de mai sus, punctul 266).
164 Curtea a adăugat că criteriile de coordonare și de cooperare care constituie o practică concertată trebuie interpretate în lumina concepției inerente dispozițiilor din tratat privind concurența, potrivit căreia orice operator economic trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenționează să o urmeze pe piața comună (Hotărârea Curții Suiker Unie și alții/Comisia, punctul 163 de mai sus, punctul 173, Hotărârea Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, punctul 163 de mai sus, punctul 63, Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 159 de mai sus, punctul 116, și Hotărârea din 2 octombrie 2003, Corus UK/Comisia, C‑199/99 P, Rec., p. I‑11177, punctul 106).
165 Potrivit acestei jurisprudențe, dacă cerința autonomiei nu exclude dreptul operatorilor economici de a se adapta în mod inteligent la comportamentul constatat sau prevăzut al concurenților lor, aceasta se opune totuși în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între astfel de operatori, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care acesta însuși a decis sau preconizează să îl adopte pe piață, atunci când contactele au drept obiect sau drept efect realizarea unor condiții de concurență care nu ar corespunde condițiilor normale de pe piața relevantă, ținând seama de natura produselor sau a prestațiilor furnizate, de importanța și de numărul întreprinderilor și de volumul respectivei piețe (Hotărârea Suiker Unie și alții/Comisia, punctul 163 de mai sus, punctul 174, Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 159 de mai sus, punctul 117, Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 163 de mai sus, punctul 160, și Hotărârea Corus UK/Comisia, punctul 164 de mai sus, punctul 107).
166 Trebuie să se prezume, în plus, sub rezerva dovezii contrare ce revine în sarcina operatorilor interesați, că întreprinderile care participă la acțiunea concertată și care rămân active pe piață țin seama de informațiile transmise reciproc între concurenții lor pentru a‑și stabili comportamentul pe respectiva piață. Această afirmație este cu atât mai adevărată atunci când acțiunea concertată are loc periodic și pe o durată îndelungată (a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 163 de mai sus, punctul 162).
167 Pe de altă parte, trebuie amintit că comparația între noțiunile „acord” și „practică concertată” relevă că, din punct de vedere subiectiv, acestea presupun forme de coluziune care au aceeași natură și nu se disting decât prin intensitatea lor și prin formele în care se manifestă (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 159 de mai sus, punctul 131).
168 În speță, în ceea ce privește existența unor acorduri, reclamanta nu poate susține că niciun element din dosarul Comisiei nu ar permite stabilirea existenței unui acord oarecare între părți care ar implica‑o, chiar și indirect.
169 Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, în considerentul (473) al primei decizii, care amintește reuniunile pentru care un acord între participanți a condus la întocmirea unor documente relevante și considerentele relevante ale primei decizii, instituția menționată a subliniat existența unor acorduri exprimate de participanții la reuniuni și atestate de documente în ceea ce privește 27 de reuniuni între 6 decembrie 1989 și 4 iulie 2000. Or, reclamanta nu prezintă în cuprinsul motivului său vreun element care să contrazică dovezile reținute de Comisie în considerentele menționate [a se vedea în special considerentele (126), (142), (146), (147), (154), (158), (160), (165), (168), (183), (200), (212)-(214), (216)-(287), (290)-(293), (295), (296), (299), (300) și (305) ale primei decizii].
170 Aceeași concluzie se impune în ceea ce privește reuniunile, menționate în considerentul (474) al primei decizii, pentru care existența unui acord rezultă din faptul că, potrivit Federacciai, un preț determinat ar fi „rezultat” [a se vedea în special considerentele (137), (141), (201), (210), (282) ale primei decizii], precum și în ceea ce privește cazurile în care un preț a fost „indicat” [a se vedea în special considerentele (138), (200), (210) și (289) ale primei decizii].
171 În plus, în considerentul (475) al primei decizii, Comisia a menționat de asemenea nouă acorduri pentru care dispunea de proiecte sau de propuneri de acorduri cu privire la care dovezi concrete stabileau că intraseră în vigoare sau că întreprinderile le aprobaseră după discuții.
172 Cu titlu exemplificativ, astfel cum reiese din dosar, implicarea reclamantei în privința acestora din urmă rezultă, mai întâi, din proiectul de acord din aprilie-mai 1992, al cărui obiect principal era respectarea prețurilor minime de vânzare, în care este menționată în mod expres Lucchini, care, potrivit primei decizii, constituie o întreprindere unică împreună cu reclamanta. Astfel cum a subliniat Comisia în mod întemeiat în considerentul (130) al primei decizii, faptul că opt întreprinderi, care nu aderaseră la acest acord, ar fi dorit să adere, începând de la 1 iunie 1992, „la spiritul și la condițiile acordului existent” demonstrează că acest proiect de acord intrase efectiv în vigoare [a se vedea de asemenea considerentul (314) al primei decizii].
173 În continuare, în ceea ce privește acordul din 27-30 septembrie 1996, având ca obiect repartizarea pieței italiene de fier‑beton, pentru lunile octombrie, noiembrie și decembrie 1996 (și, eventual, pentru lunile ianuarie, februarie și martie 1997), implicarea reclamantei rezultă, de asemenea, din însuși proiectul de acord, acesta menționând în mod expres Lucchini, precum și data și ora aderării sale la acesta. Astfel cum s‑a indicat în același considerent, aderarea efectivă la acord a întreprinderilor în cauză este confirmată de existența a două tabele aflate în posesia fostelor Acciaierie e Ferriere Leali Luigi, care se referă la întreprinderile menționate, în care sunt conținute datele privind cota de piață aferentă lunilor octombrie și noiembrie 1996 pentru fiecare dintre ele (identice cu cele care fuseseră stabilite în acord), carnetul de comenzi și stocurile la sfârșitul lunii septembrie 1996 și la sfârșitul lunii octombrie 1996 și comenzile primite de fiecare dintre aceste întreprinderi pentru fiecare săptămână din lunile octombrie și noiembrie 1996. În considerentul (560) al primei decizii, Comisia a subliniat de asemenea că o altă confirmare a participării Lucchini‑SP la înțelegere în anul 1996 reieșea, de asemenea, din faptul că aceasta era una dintre întreprinderile căreia, în convocarea la reuniunea din 7 ianuarie 1997, Leali i‑a mulțumit „pentru colaborarea și pentru disponibilitatea manifestate în anul 1996, pentru a menține o situație de piață ordonată” [a se vedea de asemenea considerentul (202) al primei decizii].
174 În sfârșit, în ceea ce privește acordul din septembrie-noiembrie 1998, referitor la respectarea cotelor de vânzări pe piața italiană, participarea reclamantei reiese din mai multe documente printre care însuși proiectul de acord, care menționează în mod expres Siderpotenza și Lucchini. Punerea în aplicare a acordului rezultă, la rândul ei, primo, din faxul trimis la 12 noiembrie 1998 de Valsabbia către Leali prin care Valsabbia a solicitat atribuirea unei cote de piață mai mari decât cea menționată în acord, secundo, din tabelele găsite la Ferriere Nord referitoare la previziunile pentru luna februarie 1999 și la evoluția în ultimul trimestru din 1998, precum și din tabelele găsite la Leali, care indică pentru fiecare întreprindere procentul cotelor de livrări alocat, precum și „recuperările”, ceea ce corespunde cu sistemul de compensări prevăzut în acord [a se vedea de asemenea considerentul (251) al primei decizii], și, tertio, din faxurile din 22 februarie 1999 și din 14 iunie 1999 [a se vedea de asemenea considerentul (248) al primei decizii].
175 Reclamanta nu poate susține în mod valabil că niciunul dintre comportamentele la care ar fi participat nu poate fi calificat drept practică concertată.
176 Pe de o parte, în ceea ce privește majorările de suplimente, astfel cum rezultă din considerentul (493) al primei decizii, informațiile aflate în posesia Comisiei arată că, în perioada în cauză, au fost realizate cel puțin 19 majorări de suplimente și că pentru 9 dintre acestea există dovezi directe referitoare la acordurile sau practicile concertate privind aceste majorări [a se vedea considerentul (439) al primei decizii]. Potrivit considerentului menționat, existența unei practici concertate referitoare la fixarea suplimentelor de preț pentru fier‑beton a fost observată deopotrivă în alte 10 cazuri de majorare, din moment ce exista o convingere comună că dacă un producător majora prețurile suplimentelor de dimensiune, toți ceilalți producători ar acționa la fel în mod automat [a se vedea considerentele (440) și (489) ale primei decizii].
177 Pe de altă parte, în ceea ce privește prețurile de bază, reiese din considerentele (494) și (495) ale primei decizii că întreprinderile au publicat bareme de prețuri de bază în perioada în cauză. De asemenea, Comisia a subliniat în considerentul (496) al primei decizii că considerentele (419)-(433) ale acesteia cuprindeau lista tuturor ocaziilor dovedite în care prețul de bază a făcut obiectul unor discuții între întreprinderi (a se vedea de asemenea punctul 102 de mai sus). Comisia a arătat deopotrivă că pentru celelalte ocazii, între 1993 și 2000, trebuia să se folosească noțiunea de acțiune concertată, al cărei obiect era de a influența comportamentul producătorilor pe piață și de a face public comportamentul pe care fiecare dintre aceștia își propunea să îl adopte în concret în ceea ce privește fixarea prețului de bază.
178 În plus, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia noțiunea „practică concertată”, în sensul articolului 65 alineatul (1) CO, presupune ca întreprinderile să se fi angajat în practici care au făcut obiectul acțiunii lor concertate și ca efectele practicilor să se manifeste asupra concurenței, reiese din jurisprudență că, pentru a concluziona cu privire la existența unei practici concertate, nu este necesar ca acțiunea concertată să se fi repercutat, în sensul înțeles de reclamantă, asupra comportamentului concurenților pe piață. Este suficient să se constate, eventual, că fiecare întreprindere a trebuit să ia în considerare, în mod direct sau indirect, informațiile obținute în cadrul contactelor sale cu concurenții. Nu este necesar în această privință ca Comisia să demonstreze că schimburile de informații în cauză au condus la un rezultat specific sau la o punere în aplicare pe piața relevantă (Hotărârea Thyssen Stahl/Comisia, punctul 151 de mai sus, punctele 269-271).
179 În consecință, în mod întemeiat, Comisia a considerat că întreprinderile în cauză au înlocuit riscurile concurenței normale prevăzute de tratat cu o cooperare practică între ele și a calificat practicile în cauză drept „practici concertate”.
180 Tertio, reclamanta afirmă că faptul că baremele de prețuri au fost diferite pentru toate întreprinderile concurente (ceea ce ar rezulta din tabelele anexate la Decizia din 2002) și că facturile pe care le‑a prezentat arată că ar fi fost utilizate prețuri diferite în aceleași zile pentru aceleași cantități de fier‑beton pentru diferiți clienți, în condiții diferite, demonstrează lipsa unei înțelegeri.
181 Cu toate acestea, având în vedere jurisprudența de la punctul 166 de mai sus, un astfel de argument nu poate fi admis. Astfel, facturile prezentate nu pot constitui dovada că reclamanta nu a ținut cont de informațiile schimbate cu ceilalți operatori, întrucât, astfel cum a arătat Comisia în considerentul (494) al primei decizii, pe bază de eșantioane, nu este posibil să se verifice dacă prețul mediu utilizat corespunde prețului din barem sau este diferit de acesta, deoarece nu este posibil să se stabilească, de exemplu, ce facturi se referă la clienți obișnuiți sau privilegiați. Astfel, se poate afirma doar că, pentru tranzacțiile atestate de documente, prețurile au fost diferite, dar aceasta nu demonstrează în niciun fel că prețurile utilizate pentru toate tranzacțiile încheiate în zilele sau în perioadele următoare majorărilor ar fi fost diferite de cele din bareme. În plus, astfel cum s‑a amintit la punctul 151 de mai sus, acordurile și practicile concertate sunt interzise de articolul 81 CE și de articolul 65 CO, indiferent de orice efect, atunci când au un obiect anticoncurențial (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 159 de mai sus, punctele 122 și 123).
182 Având în vedere toate considerațiile precedente, este necesar să se respingă prezentul motiv.
Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări și pe nemotivare
183 Reclamanta susține că Comisia a încălcat principiul bunei administrări și a dat dovadă de parțialitate. Astfel, aceasta critică Comisia pentru că nu a luat în considerare anumite circumstanțe care s‑ar fi dovedit esențiale pentru a verifica temeinicia obiecțiunilor formulate împotriva întreprinderilor participante la înțelegere. Ea invocă, de asemenea, o nemotivare a primei decizii.
184 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că în considerentul (37) al Regulamentului nr. 1/2003 se precizează că acesta „respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute mai ales de Carta drepturilor fundamentale” și că regulamentul „ar trebui interpretat și aplicat cu respectarea drepturilor și principiilor în cauză”.
185 Articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale, intitulat „Dreptul la bună administrare”, prevede la alineatul (1) că „[o]rice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii”.
186 Potrivit jurisprudenței instanței Uniunii referitoare la principiul bunei administrări, în cazurile în care instituțiile Uniunii ar dispune de o putere de apreciere, respectarea garanțiilor conferite de ordinea juridică a Uniunii în cadrul procedurilor administrative are, cu atât mai mult, o importanță fundamentală. Printre aceste garanții figurează în special obligația instituției competente de a examina atent și imparțial toate elementele relevante ale cauzei (Hotărârea Curții din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C‑269/90, Rec., p. I‑5469, punctul 14, Hotărârea Tribunalului din 24 ianuarie 1992, La Cinq/Comisia, T‑44/90, Rec., p. II‑1, punctul 86, Hotărârea Tribunalului din 15 decembrie 2010, E.ON Energie/Comisia, T‑141/08, Rep., p. II‑5761, punctul 65, și Hotărârea Tribunalului din 22 martie 2012, Slovak Telekom/Comisia, T‑458/09 și T‑171/10, punctul 68).
187 În plus, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia în considerentul (468) al primei decizii, dovezile trebuie să fie evaluate în ansamblu luând în considerare toate circumstanțele relevante (a se vedea Hotărârea Thyssen Stahl/Comisia, punctul 151 de mai sus, punctul 175 și jurisprudența citată).
188 Mai întâi, reclamanta susține că Comisia nu a ținut seama de trei circumstanțe obiective și stabilite care s‑ar dovedi esențiale pentru a verifica temeinicia obiecțiunilor formulate împotriva întreprinderilor participante la presupusa înțelegere, ceea ce ar demonstra parțialitatea care ar fi caracterizat investigația sa. În primul rând, Ansfer, care ar reprezenta aproape 65 % din cumpărătorii de fier‑beton din Italia, nu ar fi cunoscut în niciun moment faptul că întreprinderile de premodelare ar fi constatat comportamente anticoncurențiale. În continuare, reclamanta ar fi prezentat în mod voluntar mai multe facturi de vânzare pentru a permite Comisiei să verifice lipsa similitudinii prețurilor diferitor producători, precum și facturi provenind de la furnizori de energie, pentru a contesta obiecțiunea întemeiată pe încetări de producție concertate în diferite perioade, care coincideau cu perioadele de vacanță din august și de Crăciun. În cele din urmă, Comisia nu ar fi luat în considerare studiul Lear (Laboratorio di Economia, Antitrust, Regolamentazione), intitulat „Industria fier‑betonului în Italia din 1989 până în 2000”, comandat de întreprinderile Alfa, Feralpi, IRO, SP și Valsabbia (denumit în continuare „Studiul Lear”), care demonstrează lipsa de efecte a presupusei înțelegeri asupra pieței. În prima decizie, Comisia nu ar fi ținut seama deloc de aceste elemente și nu ar fi oferit nicio explicație în această privință, ceea ce demonstrează parțialitatea investigației sale. În conformitate cu principiul bunei administrări, Comisia ar fi fost, de asemenea, obligată să solicite celorlalte întreprinderi participante la presupusa înțelegere facturile lor pentru vânzările în aceleași cantități aferente acelorași perioade.
189 Primo, contrar celor susținute de reclamantă, Comisia a ținut seama în mod corect de poziția Ansfer în considerentele (55), (63)-(66) și (524) ale primei decizii. Aceasta a subliniat astfel, în considerentul (524) al primei decizii, că declarația Ansfer nu putea șterge o informație incontestabilă, și anume existența unor dovezi documentare cu privire la încălcare.
190 Secundo, Comisia a luat în considerare efectiv în considerentele (481)-(487) și (494)-(496) ale primei decizii facturile de vânzări care au fost prezentate de reclamantă pentru a demonstra nealinierea prețurilor convenite, precum și facturile provenind de la furnizori de energie, care ar permite invalidarea obiecțiunii întemeiate pe încetări de producție concertate în anumite perioade.
191 În ceea ce privește acordurile în cauză, în considerentul (481) al primei decizii, Comisia a făcut referire în special la jurisprudența Tribunalului, potrivit căreia faptul că o întreprindere nu respectă rezultatele reuniunilor având un obiect vădit anticoncurențial nu este de natură să înlăture deplina sa răspundere ca urmare a participării la înțelegere, cât timp nu s‑a distanțat în mod public de conținutul reuniunilor. Aceasta a adăugat că faptul că Comisia nu ar demonstra că toate întreprinderile implicate au pus în aplicare acordul în același mod este lipsit de pertinență. În considerentul (486) al primei decizii, Comisia a menționat de asemenea că, în cazul unui acord, aspectul unui comportament divergent, non‑identic sau non‑simultan, în raport cu dorința comună exprimată de a adopta un anumit comportament pe piață era neimportant, dar că acesta ar putea fi eventual examinat în cadrul aprecierii existenței unei practici concertate. Pe de altă parte, în considerentul (487) al primei decizii, Comisia a arătat că faptul că încetările de producție ar fi avut loc în perioade de vacanță pentru toți producătorii și că aceasta era o practică obișnuită sau că termenele de plată erau cele practicate în mod normal ar fi fost relevant doar dacă nu ar fi existat o acțiune concertată prealabilă.
192 În ceea ce privește practicile concertate vizate de prima decizie, Comisia a arătat în considerentele (494)-(496) ale primei decizii, în ceea ce privește prețurile de bază, că jurisprudența impunea ca un comportament să fi fost efectiv pus în aplicare. Or, publicarea de bareme ar fi considerată un comportament în sensul jurisprudenței. Aceasta a adăugat că obiectul acțiunii concertate era de a influența comportamentul producătorilor pe piață și de a face public comportamentul pe care fiecare dintre ei își propunea să îl adopte în concret pentru stabilirea prețului de bază. În această privință, nu ar fi reieșit că distincția dintre baremele de prețuri și prețurile aplicate efectiv pe piață, evidențiată de părțile la înțelegere, ar fi determinantă, deoarece eșantioanele de facturi referitoare la perioadele în care au fost stabilite majorările de prețuri, furnizate de părțile la înțelegere, nu ar fi permis să se verifice dacă prețul mediu utilizat corespundea cu baremul de preț sau era diferit de acesta. Pe de altă parte, chiar și în cazurile în care ar fi fost furnizate prețurile medii, nu s‑ar putea exclude ca diferența să fi avut legătură cu conjunctura pieței sau cu voința de a folosi înțelegerea în avantajul său.
193 În această privință, s‑a amintit de asemenea la punctul 166 de mai sus că operatorilor interesați le revenea sarcina de a răsturna prezumția potrivit căreia întreprinderile care participă la acțiunea concertată și care rămân active pe piață țin seama de informațiile schimbate cu concurenții lor pentru a determina propriul comportament pe această piață. Rezultă că reclamanta nu poate pretinde în mod valabil că îi revenea Comisiei, în temeiul principiului bunei administrări, să solicite celorlalte întreprinderi participante la pretinsa înțelegere facturile pentru vânzările în aceleași cantități aferente acelorași perioade.
194 Tertio, Comisia a luat în considerare în mod corect studiul Lear în considerentele (42), (50)-(56), (62), (513), (521) și (585) ale primei decizii. În special în ceea ce privește concluziile studiului Lear cu privire la efectele înțelegerii, Comisia a arătat, printre altele, în considerentul (513) al primei decizii că, „având ca puncte de referință prețurile medii ale suplimentelor pentru perioadele decembrie 1989-ianuarie 1990 și mai-iunie 2000, [… aceasta] estim[a] o majorare a prețurilor suplimentelor de cel puțin 40 % în termeni reali”. Potrivit Comisiei, „[a]ceasta însemna că, chiar dacă se intenționa să aibă în vedere reduceri semnificative ale prețului de bază în termeni reali, informațiile nu [ar] p[ărea] să susțină teza studiului Lear a unei reduceri a prețului total de 32 % în termeni reali” și că, „[î]n orice caz, studiul Lear se baz[a] pe ipoteze necesare pentru reconstituirea unei părți a informațiilor (referitoare la prima perioadă) care nu erau disponibile”. În plus, în considerentul (521) al primei decizii, Comisia a amintit jurisprudența Tribunalului potrivit căreia o analiză economică nu putea șterge faptul că existau efectiv dovezi documentare (Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 106 de mai sus, punctul 1088).
195 Având în vedere considerațiile expuse la punctele 189-194 de mai sus, reclamanta nu poate pretinde în mod valabil că Comisia nu a luat în considerare elementele menționate la punctul 188 de mai sus, nici că Comisia nu a furnizat o explicație în această privință.
196 În al doilea rând, reclamanta susține că chiar și dovezile cuprinse în Decizia din 2002 și în anexele sale referitoare la bareme, care ar lipsi din prima decizie, nu au fost luate în considerare în mod corect de Comisie. Fier‑betonul ar constitui o materie primă (commodity) pentru care singura posibilitate de concurență ar consta în prețuri. Or, prețurile anunțate de diferiți producători, în afara faptului că erau aproape întotdeauna indicate ca „obiectiv”, deseori variau de la 10 la 15 ITL/kg, respectiv de la 10 la 20 ITL/kg, ceea ce se dovedea a fi o diferență importantă. În această privință, publicarea unor bareme de prețuri diferite de către producătorii de fier‑beton din Italia ar fi trebuit să constituie pentru Comisie dovezi clare privind o distanțare considerabilă din partea fiecărui antreprenor în ipoteza eventuală a unei presupuse înțelegeri. Reclamanta citează, referitor la acest aspect, cu titlu de exemplu, nepunerea în aplicare a înțelegerii cu privire la prețul de bază din 7 februarie 1994, din 30 august 1994 sau din 21 februarie 1995.
197 Un astfel de argument trebuie totuși respins, deoarece reiese din jurisprudența Tribunalului, amintită în considerentul (481) al primei decizii (a se vedea punctul 191 de mai sus), că faptul că o întreprindere nu respectă rezultatele reuniunilor având un obiect vădit anticoncurențial nu este de natură să înlăture deplina sa răspundere ca urmare a participării sale la înțelegere cât timp nu s‑a distanțat în mod public de conținutul reuniunilor. Presupunând chiar că comportamentul pe piață al reclamantei și al celorlalți producători care ar fi anunțat obiective de prețuri diferite nu ar fi fost în concordanță cu comportamentul convenit, această situație nu afectează cu nimic răspunderea lor (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Sarrió/Comisia, T‑334/94, Rec., p. II‑1439, punctul 118, confirmată în recurs prin Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Sarrió/Comisia, C‑291/98 P, Rec., p. I‑9991, punctele 43 și 49), din moment ce aceștia ar fi putut pur și simplu să utilizeze înțelegerea în avantajul lor (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 și T‑91/03, nepublicată în Recueil, punctul 74 și jurisprudența citată).
198 În al treilea rând, reclamanta susține că un mare număr de considerente ale primei decizii consacrate faptelor sunt aprecieri subiective care nu pot fi prezentate ca fapte pe baza cărora s‑a apreciat cauza.
199 Pe de o parte, în considerentul (130) al primei decizii, Comisia ar fi indicat că, „[f]ără nicio îndoială, acordul descris în considerentul (129) de mai sus intra[se] efectiv în vigoare”. Astfel, potrivit Comisiei, „opt întreprinderi care nu aderaseră la acest acord intențion[aseră] să adere, de la 1 iunie 1992, «la spiritul și la condițiile acordului existent»”, ceea ce ar constitui o apreciere a Comisiei, iar nu un fapt.
200 Trebuie subliniat că Comisia a făcut trimitere în considerentul (129) al primei decizii la acordul din aprilie-mai 1992, care urmărea fixarea prețurilor minime de vânzare a fier‑betonului. Acest acord este atestat de documentul care a fost găsit de Comisie la sediul Federacciai. În considerentul (130) al primei decizii, Comisia a considerat că, întrucât opt întreprinderi intenționaseră să adere la acord la 1 iunie 1992, acordul era, prin urmare, „cu siguranță în vigoare la 31 mai 1992 (dată imediat anterioară datei de la care cele opt întreprinderi suplimentare citate deja intențion[aseră] să adere)”. Or, o astfel de deducție, factuală, întemeiată pe documentele din dosar, nu poate fi considerată o apreciere subiectivă a Comisiei. De altfel, trebuie remarcat că aprecierea juridică a acordului menționat nu figurează în titlul „Situația de fapt” din prima decizie, ci în titlul „Apreciere juridică” din aceasta și în special în considerentele (419), (478) și (479) ale deciziei menționate.
201 Pe de altă parte, Comisia ar fi considerat drept dovedit faptul că anumite întreprinderi intenționau să adere la un acord privind prețurile, între aprilie și iulie 1992, cu previziunea unei încetări a producției, doar pe baza unui document găsit, care nu ar menționa nicio întreprindere anume. Originea acestui document ar fi necunoscută și, dacă un astfel de document ar fi putut constitui un proiect întocmit în vederea redactării unui alt document, acesta nu ar fi fost nici semnat, nici parafat. Cu toate acestea, trebuie constatat că documentul menționat de Comisie în considerentul (132) al primei decizii, care a fost găsit la sediul Federacciai, menționează, pe lângă nouăsprezece întreprinderi în cauză, anumite date care atestă adoptarea sa între 13 aprilie 1992 și luna iulie 1992, precum și încetările de producție pentru o perioadă de trei săptămâni în lunile iulie și august și de o săptămână pe lună din septembrie 1992 până în februarie 1993. Având în vedere în special contextul descris în considerentele (124)-(134) ale primei decizii, argumentul reclamantei potrivit căruia proiectul menționat nu ar fi nici parafat, nici semnat este lipsit de pertinență. Astfel, întrucât sunt bine cunoscute interdicția de participare la practici și acorduri anticoncurențiale, precum și sancțiunile pe care contravenienții le pot suporta, este normal ca documentația aferentă să fie redusă la minimum (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 55).
202 Argumentele reclamantei ar trebui, așadar, respinse.
203 În al patrulea rând, în replică, reclamanta a subliniat că, pe de o parte, Comisia nu a acordat nicio atenție faptului că, în pofida unei înțelegeri care a durat peste zece ani, numărul întreprinderilor participante inițial s‑ar fi redus cu patru cincimi, odată cu închiderea și cu desființarea mai multor situri, și că, pe de altă parte, prețurile în termeni reali ale fier‑betonului ar fi scăzut cu 30 % în această perioadă.
204 Având în vedere că criticile menționate la punctul 203 de mai sus au fost invocate abia în stadiul replicii și nu constituie dezvoltarea unui motiv sau a unei critici enunțate în cererea introductivă, acestea trebuie declarate inadmisibile conform jurisprudenței amintite la punctul 65 de mai sus.
205 În orice caz, trebuie să se constate că, contrar celor susținute de reclamantă, Comisia, pe de o parte, a ținut seama în mod eficient în considerentele (551), (552) și (585) de reducerea numărului de întreprinderi active pe piață și, pe de altă parte, a respins argumentul întemeiat pe pretinsa scădere a prețurilor reale în considerentul (513) al primei decizii. Argumentul reclamantei nu poate fi, așadar, admis.
206 În consecință, prezentul motiv trebuie respins.
Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe calificarea juridică eronată a faptelor, pe caracterul neîntemeiat al obiecțiunilor formulate împotriva reclamantei și pe denaturarea faptelor
207 În cadrul unui prim aspect, referitor la calificarea eronată a faptelor, reclamanta amintește că, în considerentul (442) al primei decizii, Comisia a calificat încălcarea drept unică, continuă și complexă. În ceea ce privește caracterul continuu al încălcării, reclamanta susține că reuniunile între producători, în măsura în care au avut loc, nu au avut niciun efect concret asupra pieței. Astfel, continuă nu ar fi fost înțelegerea, ci o încercare nereușită de a realiza o armonizare pe piață. În plus, constatările Comisiei referitoare la durata înțelegerii ar fi nefondate în privința reclamantei. Admițând chiar existența unei înțelegeri cu privire la suplimente care ar fi durat mai mult de zece ani, a unei înțelegeri cu privire la prețurile de bază care ar fi durat opt ani și a unei înțelegeri cu privire la controlul producției care ar fi durat cinci ani, acestea ar fi fost punctuale și de o durată atât de efemeră, încât ar fi fost încă necesare noi reuniuni între producători. În orice caz, majorarea cuantumului amenzii cu 105 % în temeiul duratei, cu alte cuvinte pentru o înțelegere cu o durată de zece ani și jumătate, nu s‑ar aplica decât pentru cuantumul de bază al amenzii referitor la componenta înțelegerii privind suplimentele de prețuri, nu și pentru celelalte două componente ale înțelegerii.
208 Mai întâi, trebuie remarcat faptul că argumentul reclamantei potrivit căruia reuniunile dintre producători nu au avut niciun efect concret asupra pieței este inoperant pentru a repune în discuție caracterul continuu al încălcării.
209 Pe de o parte, dacă argumentul reclamantei urmărește să invoce faptul că aceasta nu a pus în aplicare comportamentele convenite în cadrul reuniunilor dintre producători, trebuie respins pentru motivele menționate la punctul 197 de mai sus.
210 Pe de altă parte, s‑a amintit la punctul 151 de mai sus că reieșea din jurisprudență că articolul 65 alineatul (1) CO interzice acordurile care „ar urmări” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței. Rezultă că este interzis, în sensul acestei dispoziții, un acord având ca obiect restrângerea concurenței, dar ale cărui efecte anticoncurențiale nu ar fi fost dovedite. Prin urmare, Comisia nu era obligată să demonstreze existența unui efect prejudiciabil asupra concurenței pentru a stabili o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO (Hotărârea Ensidesa/Comisia, punctul 151 de mai sus, punctele 59 și 60, și Hotărârea Thyssen Stahl/Comisia, punctul 151 de mai sus, punctul 277).
211 În continuare, astfel cum a subliniat Comisia în mod întemeiat în considerentele (414) și (415) ale primei decizii, o încălcare a articolului 81 CE (și prin analogie a articolului 65 CO) poate rezulta nu numai dintr‑un act izolat, ci și dintr‑o serie de acte sau chiar dintr‑un comportament continuu. Această interpretare nu poate fi contestată pentru motivul că unul sau mai multe elemente ale acestei serii de acte sau ale acestui comportament continuu ar putea constitui de asemenea în sine o încălcare a acestor dispoziții (a se vedea prin analogie Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 159 de mai sus, punctul 81).
212 În speță, reiese din prima decizie că respectivele comportamente referitoare la fixarea prețului de bază și la termenele de plată au apărut ca episoade ale punerii în aplicare a unei scheme unice care viza fixarea unui preț minim convenit, din moment ce fiecare dintre aceste comportamente (cu excepția acordului inițial din aprilie 1992) s‑a concretizat sub forma unor modalități mai mult sau mai puțin similare în timp prin care a fost fixat prețul minim convenit. În ceea ce privește, pe de altă parte, suplimentele de dimensiune, potrivit considerentului (442) al primei decizii, caracterul continuu al încălcării rezultă din natura obiectului comportamentelor constitutive ale încălcării, care s‑au repetat în timp și care au constat în fixarea unor prețuri uniforme pentru suplimentele menționate, ceea ce ar confirma că toate comportamentele descrise constituiau punerea în aplicare a aceleiași scheme.
213 Or, reclamanta se limitează în această privință să susțină că acțiunile concertate ar fi fost punctuale și de o durată atât de efemeră încât ar fi fost încă necesare noi reuniuni între producători. Un astfel de argument nu poate fi admis. Astfel cum a subliniat Comisia în considerentul (510) al primei decizii, au fost adoptate aceleași comportamente în materie de prețuri de bază, de suplimente, de termene de plată și de control sau de limitare a producției sau vânzărilor, iar aceasta timp de mulți ani. Există, în plus, dovezi privind reuniuni de control al comportamentelor concertate, ceea ce arată că situația de pe piață era monitorizată în permanență și că noi inițiative erau, așadar, adoptate atunci când întreprinderile implicate considerau necesar, astfel încât nu poate fi vorba despre o durată efemeră a comportamentelor în cauză.
214 În cele din urmă, prin contestarea majorării cuantumului amenzii în temeiul duratei, reclamanta contestă caracterul unic al încălcării reținute de Comisie, fără a prezenta totuși niciun argument pentru a combate constatările Comisiei potrivit cărora componenta înțelegerii referitoare la fixarea prețului de bază, cea referitoare la fixarea suplimentelor de prețuri și cea referitoare la limitarea sau la controlul producției și vânzărilor constituie o încălcare având ca obiect unic majorarea prețului fier‑betonului pe piața italiană. Critica trebuie, prin urmare, să fie respinsă.
215 În cadrul unui al doilea aspect, reclamanta contestă temeinicia obiecțiunilor care sunt formulate în privința sa și invocă o denaturare a faptelor.
– Cu privire la fixarea prețului de bază cu originea în Brescia
216 În ceea ce privește fixarea prețului de bază, reclamanta susține că o participare din partea sa la o înțelegere pentru fixarea unui „preț de bază plecare din Brescia” nu ar fi avut nicio utilitate, din moment ce producția sa ar fi fost situată exclusiv în situl său din Potenza, situat la 1 000 km de Brescia. Astfel, prețul de vânzare cu originea în Brescia nu ar fi avut nicio importanță pentru reclamantă și nu ar fi putut constitui un punct de referință.
217 De asemenea, ar fi dificil să se identifice o concordanță a prețurilor de bază ale fier‑betonului între reclamantă și alți producători, deoarece acestea și‑ar desfășura activitatea în regiuni diferite. Comisia ar fi afirmat de altfel în considerentul (587) al primei decizii că vânzările aferente sudului Italiei ar fi fost pe ordinea de zi a reuniunilor doar în cazuri foarte rare. Această caracteristică ar fi trebuit să determine Comisia să îi rezerve reclamantei un tratament diferențiat, ținând seama mai mult de rolul său efectiv în faptele imputate. În această privință, Comisia nu ar fi fost în vreun mod în măsură să stabilească faptul că întreprinderile ar fi implementat mai multe acorduri, nici să stabilească participarea reclamantei la acestea.
218 În primul rând, trebuie respins argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că participarea sa la o înțelegere pentru fixarea unui „preț de bază plecare din Brescia” nu ar fi avut nicio utilitate. Trebuie remarcat faptul că prețul de bază este un preț de referință care nu implică în mod necesar adăugarea sistematică a costului de transport de la Brescia până la locul de destinație. În această privință, deși, desigur, în considerentul (129) al primei decizii, care privește acordul din aprilie-mai 1992, Comisia a citat, în ceea ce privește modalitățile de vânzare „baza de plecare din Brescia, cu facturarea către client a costului de transport de la Brescia în cazul livrării prin mijloacele oferite de producător”, trebuie să se considere că o astfel de trimitere la prețul de bază cu originea în Brescia se explică prin faptul că majoritatea întreprinderilor care au participat la acorduri aveau sediul în această localitate. Pe de altă parte, reclamanta nu contestă faptul că Federacciai a adresat comunicările sale referitoare la prețul de bază tuturor producătorilor italieni de fier‑beton, inclusiv reclamantei, referindu‑se la prețul de bază plecare din Brescia. Reclamanta nu poate susține, așadar, că fixarea unui preț de bază cu originea în Brescia nu a avut nicio utilitate pentru ea sau că, având în vedere faptul că prețul de pornire era „plecare din Brescia”, era dificil să se identifice o concordanță a prețurilor de bază ale fier‑betonului între producătorii situați în regiuni diferite. În plus, reclamanta nu se poate baza pe considerentul (587) al primei decizii, în care Comisia ar fi considerat că „vânzările aferente sudului Italiei nu au fost vizate de deciziile adoptate în cadrul reuniunilor sau au fost vizate numai în cazuri foarte rare”, pentru a demonstra că Comisia ar fi trebuit să aplice un tratament diferențiat în privința sa, deoarece nu este vorba despre o constatare a Comisiei, ci despre un argument prezentat de anumite întreprinderi participante la înțelegere.
219 În al doilea rând, trebuie respins argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că Comisia nu ar fi stabilit că întreprinderile în cauză implementaseră acordurile prezumate din 7 februarie, din 30 august, din 13 septembrie și din 25 noiembrie 1994, din 13 iunie, din 4 iulie și din 29 august 1995, din 23 februarie, din 2 aprilie, din 25 iulie și din 22 octombrie 1996, din 30 ianuarie, din 14 februarie și din 10 iulie 1997, din 18 februarie și din 9 iunie 1998.
220 După cum s‑a amintit la punctul 151 de mai sus, articolul 65 alineatul (1) CO interzice acordurile care „ar urmări” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței. Rezultă că este interzis, în sensul acestei dispoziții, un acord având ca obiect restrângerea concurenței. În consecință, în cazul acordurilor care se încheie în cadrul reuniunilor întreprinderilor concurente, există o încălcare a acestei dispoziții atunci când aceste reuniuni au un asemenea obiect și urmăresc astfel să organizeze în mod artificial funcționarea pieței. Într‑un asemenea caz, răspunderea unei anumite întreprinderi în cadrul încălcării este reținută în mod valabil atunci când aceasta a participat la acele reuniuni având cunoștință de obiectul lor, chiar dacă ulterior nu a pus în aplicare una sau alta dintre măsurile convenite în cadrul lor. Perseverența mai mare sau mai mică a întreprinderii în cadrul reuniunilor, precum și punerea în aplicare mai mult sau mai puțin completă a măsurilor convenite nu au consecințe asupra existenței răspunderii sale, ci și asupra întinderii acesteia și, prin urmare, asupra nivelului sancțiunii (a se vedea prin analogie Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctele 508-510, și Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 145). Pretinsa neaplicare a acordurilor având un obiect anticoncurențial precum cele vizate la punctul 219 de mai sus este, prin urmare, lipsită de pertinență.
221 Pentru aceleași motive, trebuie respins argumentul reclamantei potrivit căruia nu ar fi pus în aplicare acordurile din aprilie-mai 1992, din 1 aprilie 1993, din 13 februarie 1996, din 16 octombrie și din 17 noiembrie 1997 și potrivit căruia neimplicarea sa în aceste acorduri ar fi fost evidentă.
222 În orice caz, după cum subliniază Comisia în înscrisurile sale, fără a fi contrazisă de reclamantă, aceasta a adunat, în ceea ce privește componenta înțelegerii referitoare la fixarea prețului de bază, dovezi documentare care demonstrează participarea întreprinderilor în cauză la reuniunile din 13 februarie 1996, din 16 octombrie 1997, din 9 iunie 1998, din 11 și din 25 ianuarie, din 1 și din 9 februarie, din 10 martie, din 8, din 16 și din 23 mai și din 27 iunie 2000. Aceasta a stabilit, pe de altă parte, că Lucchini‑SP a participat cel puțin la opt dintre aceste reuniuni, care au avut loc în perioada 1996-1998 și în 2000.
223 Or, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a dovedi în mod corespunzător participarea unei întreprinderi la o înțelegere, este suficient să se demonstreze că întreprinderea în cauză a participat la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri de natură anticoncurențială, fără să se fi opus în mod vădit. Atunci când participarea la asemenea reuniuni a fost stabilită, această întreprindere are obligația să prezinte indicii de natură să demonstreze că participarea sa la acele reuniuni era lipsită de orice spirit anticoncurențial, dovedind astfel că le comunicase concurenților săi că participa la acele reuniuni având o optică diferită de a lor (Hotărârea Curții Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 159 de mai sus, punctul 96, Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 201 de mai sus, punctul 81, și Hotărârea din 19 martie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑510/06 P, Rep., p. I‑1843, punctul 119). Reclamanta nu a prezentat indicii credibile în acest sens.
224 În ceea ce privește celelalte reuniuni organizate de Federacciai cu privire la prețuri și la termenele de plată, pentru care dovezile disponibile nu permiteau identificarea în mod clar a participanților, toți producătorii italieni de fier‑beton au fost invitați la acestea și primeau procesul‑verbal întocmit de Federacciai care le informa cu privire la rezultatele acestor reuniuni.
225 Comisia a subliniat deopotrivă, fără a fi contrazisă de reclamantă, că aceste reuniuni erau legate între ele, din moment ce, în mai multe rânduri, au existat reuniuni în care au fost evaluate efectele deciziilor anterioare, pe baza monitorizării constante a pieței, sau reuniuni în cadrul cărora au fost adoptate măsuri de modificare a deciziilor anterioare.
226 Pe de altă parte, astfel cum a arătat Comisia în mod întemeiat în considerentul (469) al primei decizii, simpla absență fizica la o anumită reuniune nu înseamnă în mod necesar că cel absent nu a aderat la rezultatele respectivei reuniuni. Astfel, s‑a întâmplat ca Lucchini‑SP să nu participe la o reuniune ca urmare a „incapacității vădite sau a lipsei de voință din partea anumitor producători în efortul de a sprijini prețurile rezultate în urma reuniunilor anterioare” [a se vedea considerentele (208), (215) și (560) ale primei decizii, referitoare la reuniunea din 17 noiembrie 1997]. Reclamanta nu poate susține, așadar, că neimplicarea sa în înțelegere ar fi fost evidentă.
227 De asemenea, trebuie remarcat, astfel cum a arătat Comisia în considerentele (419)-(433) și (560)-(562) ale primei decizii, fără a fi contrazisă în această privință în mod specific de reclamantă, că reiese din dosarul administrativ că Lucchini‑SP a aderat la acordul din aprilie-mai 1992 și la componenta înțelegerii referitoare la fixarea prețului de bază până în iunie 2000. Astfel, la 25 ianuarie 1993, Federacciai a adresat tuturor producătorilor italieni de fier‑beton o comunicare privind o reuniune din aceeași zi prin care se fixa prețul de bază la 280 ITL/kg, care a fost adoptat ulterior de reclamantă. În 1994, Lucchini a adoptat prețul de bază fixat în reuniunea din 1 decembrie 1994. Aceasta a continuat apoi să primească comunicările Federacciai și ale Leali privind fixarea prețului de bază în 1995, în 1996, în 1997 și în 1998. În privința anului 1999, aderarea Lucchini‑SP la această componentă a înțelegerii reiese din rapoartele interne ale societății menționate, din februarie, din martie, din aprilie și din mai 1999. În cele din urmă, în ceea ce privește anul 2000, s‑a arătat la punctul 222 de mai sus că Lucchini‑SP participase la reuniunile din 1 februarie, din 10 martie, din 16 și din 23 mai și din 27 iunie.
228 În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia practica sistematică a unor prețuri diferențiate de către întreprinderile în cauză ar infirma teoria punerii în aplicare a acțiunii concertate între întreprinderi, este suficient să se facă trimitere la considerațiile menționate la punctul 197 de mai sus.
– Cu privire la fixarea suplimentelor de dimensiune
229 În ceea ce privește fixarea suplimentelor de dimensiune, în primul rând, reclamanta susține că fixarea de către Comisie a unor prețuri minime pentru suplimentele de dimensiune și publicarea unor prețuri orientative și a unor prețuri recomandate, valabile de asemenea pentru fier‑beton, ar fi contribuit la eliminarea sau la reducerea autonomiei decizionale a întreprinderilor cu privire la prețurile lor de vânzare. Suplimentele de dimensiune, precum și celelalte suplimente, ar fi, în esență, identice în cadrul Uniunii, în scopul de a facilita negocierile dintre producători și cumpărători. În această privință, reclamanta ar fi adresat o scrisoare Comisiei la 10 decembrie 2001, cu privire la care aceasta nu s‑ar fi pronunțat niciodată, pentru a afla dacă eventuala sa aliniere la prețurile comunicate de un concurent, decurgând implicit din articolul 60 CO, ar constitui sau nu ar constitui o înțelegere interzisă de articolul 65 alineatul (1) CO. În cele din urmă, reclamanta adaugă că faptul că a existat o aliniere normală cu privire la suplimente constituie o „realitate imparabilă a pieței, consolidată în timp și în toate locurile”.
230 Primo, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, publicitatea obligatorie a prețurilor prevăzută la articolul 60 alineatul (2) CO avea drept scop, mai întâi, să prevină, pe cât posibil, practicile interzise, în continuare, să permită cumpărătorilor să se informeze exact cu privire la prețuri și să participe deopotrivă la controlul discriminărilor și, în cele din urmă, să permită întreprinderilor să cunoască exact prețurile concurenților lor, pentru a le da posibilitatea de a se alinia la acestea (a se vedea Hotărârea Thyssen Stahl/Comisia, punctul 151 de mai sus, punctul 308 și jurisprudența citată).
231 De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante, prețurile cuprinse în bareme trebuie să fie fixate de fiecare întreprindere în mod independent, fără un acord, chiar tacit, între ele. În special, faptul că dispozițiile articolului 60 CO au tendința de a restrânge concurența nu împiedică aplicarea interdicției înțelegerilor prevăzută la articolul 65 alineatul (1) CO. Pe de altă parte, articolul 60 CO nu prevede niciun contact între întreprinderi, înainte de publicarea baremelor, în scopul unei informări reciproce cu privire la prețurile lor viitoare. Or, în măsura în care astfel de contacte ar împiedica fixarea acelorași bareme în mod independent, acestea sunt susceptibile să denatureze concurența în sensul articolului 65 alineatul (1) CO (a se vedea Hotărârea Thyssen Stahl/Comisia, punctul 151 de mai sus, punctele 312 și 313 și jurisprudența citată).
232 Având în vedere această jurisprudență, Comisia a constatat în mod întemeiat în considerentul (442) al primei decizii că, în cazul în care, în cadrul unei acțiuni concertate regulate, întreprinderi concurente adoptă un comportament continuu prin care se urmărește eliminarea, atât prin acorduri, cât și prin practici concertate, a incertitudinii referitoare în special la suplimentele de dimensiune pe care acestea le‑ar aplica pe piață, acest comportament ar constitui o înțelegere interzisă în sensul articolului 65 CO. Or, astfel de comportamente au fost identificate de Comisie, printre altele, în considerentele (438)-(441) ale primei decizii.
233 Reclamanta nu poate susține în această privință că respectiva uniformitate ar rezulta din specificitatea pieței și a producției, în temeiul căreia, primo, concurența pe piață s‑ar baza pe diferențele dintre prețurile de bază aplicate de diferite întreprinderi, secundo, întreprinderile mai puțin importante ar urma în mod constant cursul suplimentelor fixat în mod independent de întreprinderile siderurgice mai reprezentative și mai importante și, tertio, toți operatorii ar fi de acord cu privire la necesitatea unor suplimente uniforme pentru a facilita negocierile dintre producători și cumpărători, concentrate exclusiv pe prețul de bază al unui anumit produs care ar permite perceperea imediată a avantajelor de către fiecare dintre diferiții producători.
234 Trebuie să se sublinieze faptul că alinierea la majorarea prețurilor suplimentelor de dimensiune derivă dintr‑un acord comun, uneori tacit, uneori explicit, de neconcurență și că, din 6 decembrie 1989 până în anul 2000, cel puțin 19 asemenea majorări ale respectivelor suplimente au fost decise și aplicate. Astfel, teza unei alinieri inteligente, ca urmare a inițiativei unui producător important, nu poate fi reținută, din moment ce Comisia a făcut dovada unei acțiuni concertate în materie de majorare a suplimentelor de preț și din moment ce exista o convingere comună cu privire la condiția potrivit căreia suplimentele trebuiau să fie întotdeauna uniforme în rândul producătorilor. Pe de altă parte, astfel cum a subliniat în mod întemeiat Comisia în considerentul (440) al primei decizii, dacă alinierea prețurilor suplimentelor de dimensiune ar fi fost rezultatul evoluției normale a pieței, ar fi greu de înțeles de ce părțile la înțelegere ar fi simțit nevoia să se reunească periodic pentru a conveni asupra acestor majorări.
235 Secundo, reclamanta nu poate pretinde că Comisia nu a răspuns la scrisoarea sa din 10 decembrie 2001, în care aceasta o întreba dacă eventuala sa aliniere la prețurile comunicate de un concurent constituia o înțelegere interzisă de articolul 65 CO. Pe lângă faptul că o asemenea critică este inoperantă, trebuie arătat, întocmai Comisiei, că aceasta a răspuns la un asemenea argument la punctul 280 in fine din comunicarea privind obiecțiunile, adresată reclamantei la 27 martie 2002.
236 În al doilea rând, reclamanta susține că ea nu ar fi fost inclusă printre întreprinderile care au practicat prețuri paralele pentru suplimente în implementarea unui acord prealabil. Nicio dovadă și niciun element cert în această privință, în afara unor comunicări deseori informale, nu ar dovedi faptul că Federacciai a reunit toate întreprinderile de fier‑beton. În plus, astfel cum ar reieși din facturile prezentate, reclamanta și‑ar fi stabilit constant prețurile în mod independent, ceea ce ar demonstra că s‑a disociat în mod clar de informațiile furnizate.
237 Un asemenea argument trebuie totuși respins, deoarece, astfel cum a subliniat în mod întemeiat Comisia, aceasta din urmă a constatat, în special în considerentele (438)-(444) ale primei decizii, că reclamanta participase în mod activ la acordurile și la practicile concertate având ca obiect fixarea prețurilor suplimentelor de dimensiune.
238 În această privință, reiese, printre altele, din dosar că Lucchini‑SP a) a fost destinatara comunicării Federacciai din 6 decembrie 1989 și și‑a modificat baremul de prețuri în consecință, b) a fost destinatara comunicării Federacciai din 25 ianuarie 1993 și și‑a modificat prețurile corespunzătoare în consecință, c) a fost destinatara comunicării Federacciai din 7 februarie 1994 și a adoptat majorările avute în vedere la data convenită și d) a fost destinatara comunicărilor Federacciai din 30 august și din 13 septembrie 1994, precum și a celei din 22 februarie 1995. În plus, din ianuarie până în iulie 1997, reclamanta a continuat să primească comunicările Federacciai și în special a luat inițiativă pentru a se asigura că toți producătorii adoptă majorarea de prețuri. De asemenea, aceasta a participat la reuniuni care s‑au referit la prețurile suplimentelor de dimensiune.
239 Pe de altă parte, Comisia a constatat participarea Lucchini‑SP la practicile concertate referitoare la prețurile suplimentelor de dimensiune din anii 1990, 1991, 1992, din iulie 1995, din februarie 1996 și din octombrie 1996 și din iunie 1999 și din iulie 1999.
– Cu privire la condițiile de vânzare și la termenele de plată
240 Reclamanta amintește că, în considerentele (435) și următoarele ale primei decizii, Comisia a considerat că întreprinderile în cauză încheiaseră o înțelegere cu privire la condițiile și termenele de plată, cel puțin între 15 aprilie 1992 și 30 septembrie 1995. Or, SP nu s‑ar fi înțeles niciodată cu ceilalți producători și politica sa ar fi fost cu privire la acest aspect complet autonomă, ceea ce ar rezulta din facturile prezentate de reclamantă. Pe de altă parte, termenele de plată specificate (de 60-90 de zile) ar fi obișnuite în vânzările între operatorii profesioniști din sectorul siderurgic.
241 Trebuie arătat că reiese din prima decizie că înțelegerea s‑a referit deopotrivă la condițiile de plată, cel puțin până la 30 septembrie 1995. Pentru a întemeia această concluzie, Comisia a subliniat că regula generală a plății la 90 de zile, însoțită de excepții limitate și reglementate, fusese stabilită în acordul din aprilie 1992, referitor la fixarea prețurilor de bază minime. Noi decizii cu privire la termenele de plată au fost adoptate în anii 1993, 1994 și 1995.
242 În această privință, reclamanta nu poate susține că nu a convenit niciodată fixarea unor termene de plată cu ceilalți producători și că politica sa cu privire la acest aspect a fost complet autonomă.
243 Primo, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, reiese din dosar că Lucchini‑SP a aderat la acordul din aprilie 1992, care stabilea, printre altele, regula plății la 90 de zile sfârșit de lună.
244 Secundo, chiar presupunând că reclamanta nu a participat la reuniunea din 25 ianuarie 1993, trebuie subliniat că Federacciai a informat toți producătorii de fier‑beton că, în timpul reuniunii menționate, a fost instituită de la 26 ianuarie 1993 plata la 60 de zile sfârșit de lună.
245 Tertio, la o reuniune din 1 decembrie 1994, care a urmat unui fax al Federacciai din 25 noiembrie 1994, au fost luate, printre altele, decizii având ca obiect termenele de plată și reducerile. Or, reiese în mod clar din dosar că conținutul acestor decizii a fost adresat către Lucchini‑SP.
246 Quarto, prin faxul din 21 iulie 1995, Federacciai a trimis producătorilor de fier‑beton un formular pentru a fi semnat care conținea angajamentul de a aplica, începând cu livrările din 1 septembrie 1995, termene de plată pentru toți clienții, de 60 până la maximum 90 de zile de la data expedierii, și limite de plată la 10, la 20, la 30 sau la 31 a fiecărei luni, în funcție de data efectivă a expedierii. Acest formular a fost precedat de o declarație din partea directorului general în funcție al Federacciai privind confirmarea intenției de a reduce termenele de plată și de a aplica noua repartizare în timp a acestor termene. La 27 iulie 1995, Lucchini‑SP a confirmat în mod expres aderarea la noile termene de plată.
247 Quinto, la 31 iulie 1995, Federacciai a întocmit o comunicare în atenția producătorilor de fier‑beton în care se menționa că erau îndeplinite cerințele pentru o aplicare riguroasă a condițiilor de plată la „60-90 de zile sfârșit de lună”. În cursul unei reuniuni din 29 august 1995 s‑a decis confirmarea unanimă a aplicării plății la „60-90 de zile” pentru comenzile plasate începând de la 1 septembrie 1995.
248 Având în vedere toate aceste elemente, reclamanta nu poate pretinde că și‑a determinat politica comercială în ceea ce privește condițiile de vânzare și termenele de plată în mod independent, nici că termenele de plată indicate (de 60-90 de zile) sunt obișnuite în vânzările între operatorii profesioniști din sectorul siderurgic.
249 Critica reclamantei trebuie, prin urmare, să fie respinsă.
– Cu privire la limitarea sau controlul producției sau vânzărilor
250 Reclamanta susține că Comisia nu a furnizat nicio dovadă a participării sale la componenta înțelegerii referitoare la încetările de producție. Dimpotrivă, ar fi fost transmise Comisiei facturi de cumpărare care ar demonstra un consum normal de metan pe siturile de producție ale reclamantei. Ar fi, de asemenea, bine cunoscut faptul că majoritatea industriilor mici, mijlocii și mari se închid complet în cele patru săptămâni ale lunii august. În această privință, datele comunicate Federacciai, iar nu producătorilor de fier‑beton concurenți, ar fi reprezentat doar o comunicare obișnuită de date către această asociație, în scopuri statistice.
251 Argumentele reclamantei nu pot fi primite.
252 Astfel cum a arătat Comisia în considerentul (458) al primei decizii, componenta înțelegerii referitoare la limitarea sau controlul producției sau vânzărilor a durat cel puțin de la 13 iunie 1995 la 23 mai 2000.
253 În ceea ce privește participarea reclamantei la această componentă a înțelegerii, primo, trebuie subliniat că reiese din dosar că aceasta a participat la reuniunea din 13 iunie 1995, în cursul căreia participanții au decis, în unanimitate, întreruperea producției pentru o perioadă de patru săptămâni, înainte de sfârșitul lunii august 1995. Aderarea reclamantei la această decizie rezultă din faxul Lucchini Siderurgica adresat către Federacciai la 26 iunie 1995, ca urmare a faxului directorului general în funcție al Federacciai din 21 iunie 1995 adresat către Leali și al cărui conținut a fost transmis de aceasta din urmă celorlalți producători de fier‑beton la 22 iunie 1995.
254 Secundo, în raportul său lunar pentru luna ianuarie 1996 („Area 80 Informa – Report mensile – Mese: Gennaio 1996”), Lucchini se referă la faptul că „decizia producătorilor de a opri instalațiile timp de două săptămâni în luna februarie ar trebui să conducă la o reducere a nivelului stocurilor în depozitele producătorilor și, în același timp, la o ușoară majorare a prețurilor de vânzare”. Pe de altă parte, Lucchini‑SP era prezentă la reuniunea din 13 februarie 1996 în cursul căreia s‑a definit un program de oprire a laminoarelor, în timp ce aderarea Lucchini‑SP este atestată printr‑o comunicare a membrului delegat al consiliului de administrație al fostelor Acciaierie e Ferriere Leali Luigi din 20 februarie 1996.
255 Tertio, Comisia a constatat în considerentele (205), (206) și (451) ale primei decizii, fără a fi contrazisă cu privire la acest aspect de reclamantă, că, în ceea ce privește anul 1997, punerea în aplicare a componentei înțelegerii referitoare la controlul sau limitarea producției sau vânzărilor era destinată menținerii și consolidării unor prețuri mai mari obținute prin intermediul înțelegerii, care s‑a concretizat în această etapă a aplicării sale, în acordul între opt întreprinderi, inclusiv Lucchini, fie de a exporta cantitatea produsă în exces în raport cu cota lor de livrări, fie de a proceda la o încetare a producției de o săptămână între 1 septembrie și 30 noiembrie. În plus, într‑un document intern al Lucchini din octombrie 1997, se afirmă că „exporturile efectuate de anumiți producători (Feralpi, IRO, Valsabbia, Riva) adăugate la încetările de producție care urmau să fie realizate în luna noiembrie de anumiți alți producători (Leali, Lucchini Alfa Acciao, Darfo) trebui[au] să stabilizeze piața din luna următoare și, cel puțin, să împiedice o diminuare probabilă a prețurilor” [a se vedea de asemenea considerentul (207) al primei decizii].
256 Quarto, potrivit unui alt document intern al Lucchini din aprilie 1998, „acordul dintre producători trebui[a] să încuviințeze o majorare de preț de aproximativ 15-20 ITL în luna mai”. Potrivit aceluiași document, „întrucât cererea nu a fost susținută în mod concret, această încercare trebui[a] să fie susținută de o reducere a producției din partea tuturor producătorilor”. Pe de altă parte, reiese din considerentul (454) al primei decizii că acordul din septembrie-noiembrie 1998, la care era parte Lucchini‑SP, prevedea de asemenea controlul sau limitarea producției destinate pieței italiene.
257 Quinto, în ceea ce privește anul 1999, limitarea sau controlul producției sau vânzărilor reiese, printre altele, din comunicările adresate de Alfa, de Valsabbia, de Ferriere Nord și de Lucchini‑SP, referitoare la decizia de a suspenda producția de fier‑beton pentru a treia săptămână din noiembrie în totalitate sau „de la 22/11 la 26/11 și de la 1/12 la 3/12”.
258 Sexto, Comisia a constatat că limitarea sau controlul producției continuase să facă parte din obiectul înțelegerii în anul 2000, fapt care reiese în special din reuniunea din 23 mai 2000 dintre Lucchini‑SP, Alfa, Valsabbia și Feralpi, în cadrul căreia a fost discutată „problema de a ști cine [era] în avans și cine [era] în urmă cu cotele, simptom al celor care ceda[seră] deja și al celor care, dimpotrivă, apăra[seră] prețul”.
259 Având în vedere considerațiile care precedă, reclamanta nu poate pretinde că consumul de metan era normal pe siturile sale de producție, nici că comunicarea datelor referitoare la încetările de producție către Federacciai fusese făcută doar în scopuri statistice. În această privință, astfel cum Comisia a subliniat de asemenea în considerentul (445) al primei decizii, în ceea ce privește reuniunea din 13 iunie 1995, Federacciai arătase că, în scopul de a sprijini noul preț de bază, mai mare, convenit în cadrul acestei reuniuni, era important să „se păstreze un front unit cu privire la închiderea estivală de patru săptămâni”. Pe de altă parte, faxul Leali din 22 iunie 1995, adresat tuturor producătorilor de fier‑beton și care a urmat faxului adresat de Federacciai la 21 iunie 1995, menționa în mod explicit „necesitatea de a regrupa încetările […] pentru a echilibra producția și oferta în iulie și în august”.
260 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, critica reclamantei nu poate fi admisă.
– Cu privire la proiectul din 27 septembrie 1996, la reuniunile din 16 octombrie și din 17 noiembrie 1997 și la acordul din aprilie-mai 1992
261 Reclamanta susține că nu a participat la proiectul de acord din 27 septembrie 1996 și că nu știe cum Leali a putut cunoaște date privind producția sa, din moment ce nu i le‑ar fi comunicat niciodată. De asemenea, aceasta nu ar avea cunoștință nici de acordul care ar fi fost încheiat în cadrul reuniunii din 16 octombrie 1997 și ar fi furnizat doar Federacciai date cu privire la propriile livrări și la producția proprie. În plus, nu a participat la reuniunea din 17 noiembrie 1997 și nu și‑ar fi încetat producția în noiembrie 1997. Mai mult, reclamanta nu cunoaște nici ce întreprinderi concurente ar avea la dispoziție datele întreprinderii cu privire la propriile vânzări, exporturi și producție. În cele din urmă, reclamanta nu ar fi încheiat un acord între aprilie și mai 1992 și nu și‑ar aminti să îl fi văzut înainte.
262 Primo, astfel cum s‑a amintit deja la punctul 173 de mai sus, reiese din textul acordului din septembrie 1996, găsit la Leali, că Lucchini și‑a marcat în mod efectiv aderarea la acesta prin faxul din 30 septembrie, precum și prin două tabele, găsite de asemenea la Leali, care conțin, pentru fiecare dintre întreprinderile în cauză, inclusiv Lucchini‑SP, datele referitoare la cotele de piață din octombrie și din noiembrie 1996, identice cu cele stabilite prin acord, la portofoliul de comenzi, la stocuri și la comenzile primite. Reclamanta nu poate, prin urmare, să pretindă că nu a participat la proiectul de acord din septembrie 1996.
263 Secundo, reiese din dosar că Lucchini Siderurgica a participat efectiv la reuniunea din 16 octombrie 1997, în cursul căreia a fost încheiat un acord de autolimitare a producției pentru luna noiembrie 1997. În aceeași zi, Leali a primit prin fax datele individuale privind producția, livrările în Italia și exporturile fiecărei întreprinderi pentru fiecare lună (din ianuarie până în septembrie) din 1996 și din 1997. Argumentul reclamantei potrivit căruia nu ar avea cunoștință nici de acordul care ar fi fost încheiat în cadrul reuniunii la 16 octombrie 1997 nu poate fi, așadar, reținut.
264 Tertio, în ceea ce privește reuniunea din 17 noiembrie 1997, trebuie să se constate că Lucchini‑SP anunțase că reprezentantul său nu putea participa. În această privință, trebuie subliniat, de asemenea, faptul că, prin faxul adresat Leali la 7 noiembrie 1997, Lucchini‑SP și‑a manifestat intenția de a nu participa la următoarea reuniune a responsabililor comerciali ca urmare a „incapacității vădite sau [a] lipsei de voință din partea anumitor producători în efortul de a sprijini prețurile rezultate în urma ultimelor reuniuni”. Prin urmare, în mod întemeiat a considerat Comisia în considerentul (560) al primei decizii că neparticiparea Lucchini‑SP la reuniunea de la mijlocul lunii noiembrie între responsabilii comerciali nu trebuia interpretată ca o disociere din partea sa de înțelegerea referitoare la fixarea prețului de bază, deoarece aceasta a fost, dimpotrivă, o formă de protest urmărind să impună înțelegerii o mai mare eficiență pentru a produce efecte asupra prețurilor. Pe de altă parte, trebuie arătat, de asemenea, că reclamanta a fost destinatara comunicării Leali din 24 noiembrie 1997, care informa întreprinderile în cauză cu privire la acordurile încheiate cu ocazia reuniunii din 17 noiembrie 1997.
265 Quarto, argumentele reclamantei referitoare la acordul din aprilie-mai 1992 trebuie să fie respinse pentru motivele expuse la punctele 171 și 243 de mai sus.
266 În consecință, criticile reclamantei privind proiectul de acord din 2 septembrie 1996, reuniunile din 16 octombrie 1996 și din 17 noiembrie 1997, precum și acordul din aprilie-mai 1992 trebuie să fie respinse.
– Cu privire la neparticiparea SP la studiile societății de consultanță K.
267 Reclamanta afirmă că, contrar celor susținute de Comisie, SP nu a participat la studiile efectuate de societatea de consultanță K., fapt recunoscut de altfel de Comisie. Ea nu poate susține că, în cursul anului 1998, reclamanta, deși nu ar fi participat la operațiunile de control efectuate de societatea de consultanță K., ar fi avut cunoștință despre acestea și ar fi acționat ca și cum ar fi făcut parte din grupul de întreprinderi direct participante la sistem. În plus, contrar celor indicate de Comisie în considerentul (257) al primei decizii, reclamanta nu ar fi ținut seama niciodată de acordul privind „cota Darfo” și documentele citate de Comisie în această privință nu ar fi concludente.
268 În primul rând, pe de o parte, deși Comisia a recunoscut că reclamanta nu participase direct la studiile efectuate de societatea de consultanță K. în anul 1998, s‑a dovedit că ea a participat direct la acestea în anul 1997. Reiese astfel din dosar că la 10 decembrie 1997, societatea de consultanță K. a emis o factură pro forma pentru un studiu realizat în decembrie 1997 și că valoarea facturii a fost repartizată între șapte întreprinderi, printre care Lucchini‑SP.
269 Pe de altă parte, Comisia a stabilit, pe baza unui document a cărui valoare probatorie nu este contestată de reclamantă, că, deși aceasta din urmă nu participase direct la studiile societății de consultanță K. în anul 1998, ar fi avut cunoștință despre ea și s‑ar fi comportat, cel puțin până la începutul lunii iunie 1998, „ca și cum ar fi făcut parte din grupul de întreprinderi direct participante la sistemul de intervenții și de controale [ale societății de consultanță K.]”, aderând astfel la finalitatea componentei înțelegerii referitoare la limitarea sau controlul de producție sau vânzări, din care făceau parte studiile societății de consultanță K. Reclamanta nu poate contesta această interpretare susținând că s‑a aliniat în mod independent la o nouă situație de piață. S‑a amintit astfel la punctul 166 de mai sus că trebuie să se prezume, în plus, sub rezerva dovezii contrare ce revine în sarcina operatorilor interesați, că întreprinderile care participă la acțiunea concertată și care rămân active pe piață țin seama de informațiile transmise reciproc între concurenții lor pentru a‑și stabili comportamentul pe respectiva piață. Această afirmație este cu atât mai adevărată atunci când acțiunea concertată are loc în mod periodic și pe o durată îndelungată (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 159 de mai sus, punctul 121).
270 În al doilea rând, în ceea ce privește afirmația potrivit căreia reclamanta nu ar fi ținut seama niciodată de „cota Darfo”, trebuie amintit, astfel cum rezultă din considerentul (256) al primei decizii, că Acciaieria di Darfo a introdus la Ministerul italian al industriei o cerere de acordare a unor subvenții pentru distrugerea propriilor instalații de producție a fier‑betonului. Potrivit acestui considerent, fostele Acciaierie e Ferriere Leali Luigi, (fosta) Ferriera Valsabbia, IRO, Alfa și Feralpi au ajuns la un acord cu Acciaieria di Darfo, în schimbul angajamentului acesteia de a‑și înceta activitățile în sectorul siderurgic, pentru a‑i plăti acesteia o compensație pentru fiecare kilogram de fier‑beton vândut și livrat de fiecare dintre acestea pe teritoriul italian de la 1 ianuarie 1999 la 31 ianuarie 2001.
271 În această privință, este necesar să se constate că respectarea acordului cu privire la „cota Darfo” de către Lucchini‑SP este demonstrată printr‑o notă manuscrisă a președintelui Ferriere Nord, indicând următoarele: „Riva, Lucchini și noi, dar și alții ne‑am angajat să respectăm acordul.”
272 Prin urmare, criticile reclamantei nu pot fi primite.
273 În consecință, al șaptelea motiv trebuie respins în totalitate.
Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al reclamantei
– Cu privire la primul aspect, întemeiat pe necomunicarea unor noi obiecțiuni
274 Reclamanta arată că prima decizie nu a fost precedată de o comunicare privind obiecțiunile suplimentare, ca urmare a anulării Deciziei din 2002, ci a fost precedată doar de o simplă scrisoare din 30 iunie 2008. Prima decizie ar fi, prin urmare, nelegală întrucât ar fi fost adoptată în urma unei proceduri care nu a permis întreprinderilor implicate să își exercite în mod adecvat și pe deplin dreptul la apărare.
275 Trebuie amintit că reiese dintr‑o jurisprudență constantă că respectarea dreptului la apărare în orice procedură susceptibilă să conducă la aplicarea unor sancțiuni, în special a unor amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu, constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii, care trebuie respectat chiar dacă este vorba despre o procedură care are caracter administrativ. În această privință, comunicarea privind obiecțiunile constituie garanția procedurală că este aplicat principiul fundamental al dreptului Uniunii care impune respectarea dreptului la apărare în orice procedură. Acest principiu impune, printre altele, ca comunicarea privind obiecțiunile adresată de Comisie unei întreprinderi împotriva căreia intenționează să aplice o sancțiune pentru încălcarea normelor de concurență să conțină elementele esențiale reținute împotriva acestei întreprinderi, precum faptele imputate, calificarea care le este dată și elementele de probă pe care se întemeiază Comisia, pentru ca această întreprindere să fie în măsură să își valorifice în mod util argumentele în cadrul procedurii administrative inițiate în privința sa (a se vedea în acest sens Hotărârile Curții din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P, Rep., p. I‑7191, punctele 34 și 36 și jurisprudența citată, și Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, Rep., p. I‑7415, punctele 26-28).
276 Respectarea dreptului la apărare impune astfel ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii în cauză să i se fi oferit posibilitatea să își prezinte în mod eficient punctul de vedere asupra caracterului veridic și pertinent al faptelor și circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind săvârșirea unei încălcări de către respectiva întreprindere (a se vedea Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 201 de mai sus, punctul 66 și jurisprudența citată).
277 Trebuie amintit, în plus, că, potrivit unei jurisprudențe constante, anularea unui act al Uniunii nu afectează în mod obligatoriu actele pregătitoare, procedura care vizează înlocuirea actului anulat putând, în principiu, să fie reluată de la momentul exact de la care a intervenit nelegalitatea (Hotărârea Curții din 12 noiembrie 1998, Spania/Comisia, C‑415/96, Rec., p. I‑6993, punctele 31 și 32 și Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 73, Hotărârea Tribunalului din 25 iunie 2010, Imperial Chemical Industries/Comisia, T‑66/01, Rep., p. II‑2631, punctul 125).
278 Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, atunci când, ca urmare a anulării unei decizii în materie de concurență, Comisia alege să repare nelegalitatea sau nelegalitățile constatate și să adopte o decizie identică ce nu este afectată de aceste nelegalități, decizia respectivă se referă la aceleași obiecțiuni, cu privire la care întreprinderile s‑au pronunțat deja (Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 98).
279 În speță, trebuie să se constate că, la momentul anulării Deciziei din 2002, actele pregătitoare ale Comisiei permiteau o analiză exhaustivă a comportamentului întreprinderilor în cauză în lumina articolului 65 alineatul (1) CO. Pe de altă parte, reclamanta nu susține, în prezentul motiv, că conținutul comunicării privind obiecțiunile a fost modificat în prima decizie față de conținutul obiecțiunilor care figurau în comunicarea privind obiecțiunile și în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare.
280 Având în vedere că, astfel cum s‑a amintit la punctul 22 de mai sus, Decizia din 2002 a fost anulată ca urmare a faptului că articolul 65 alineatele (4) și (5) CO expirase deja la 23 iulie 2002 și că, prin urmare, Comisia nu mai putea avea competențe în temeiul respectivelor dispoziții stinse la momentul adoptării deciziei menționate, pentru a constata o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO și pentru a aplica amenzi întreprinderilor care ar fi participat la respectiva încălcare, executarea Hotărârii SP și alții/Comisia, punctul 22 de mai sus, impunea Comisiei să reia procedura la momentul exact la care intervenise nelegalitatea, și anume momentul adoptării Deciziei din 2002. În consecință, Comisia nu avea obligația de a adresa reclamantei o nouă comunicare privind obiecțiunile.
281 Prin urmare, primul aspect al celui de al optulea motiv trebuie respins.
– Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe necomunicarea documentelor referitoare la cooperarea Ferriere Nord
282 În cadrul celui de al doilea aspect al prezentului motiv, reclamanta susține că i‑a fost încălcat dreptul la apărare ca urmare a faptului că Comisia nu i‑ar fi permis să ia cunoștință de documentele care i‑au fost prezentate de Ferriere Nord în cadrul cooperării sale în temeiul Comunicării privind cooperarea din 1996.
283 Potrivit considerentului (636) al primei decizii, „Ferriere Nord a furnizat Comisiei informații utile, care i‑au permis să cunoască mai bine funcționarea înțelegerii”. În considerentul (637) al primei decizii, Comisia a adăugat că „Ferriere Nord [fusese] singura care [i‑]a comunicat […] informații care îi [permiseseră] să cunoască mai bine funcționarea înțelegerii”. Comisia a precizat în nota de subsol 685 din prima decizie că „Ferriere Nord [furnizase] precizări cu privire la documentele găsite la sediul său” și că îi comunicase în mod spontan tabelul vizat în considerentul (251) al primei decizii, pe care ea îl completase specificând numelor întreprinderilor, codificate în documentul aflat în posesia sa. Astfel, în opinia Comisiei, contribuția Ferriere Nord i‑a permis să stabilească o legătură cu documentul „Ipoteză de lucru”, menționat în considerentul (247) al primei decizii, confirmând că codul și cheia de lectură erau identice. Aceasta a subliniat de asemenea că acceptarea parțială a cererilor celor două întreprinderi care solicitaseră o majorare a cotelor lor, obiecte ale acordului de la sfârșitul anului 1998, contribuise la demonstrarea faptului că ipoteza de lucru nu a rămas în stadiul respectiv și că acordul din septembrie-noiembrie 1998 a fost pus în aplicare.
284 Reclamanta arată că Ferriere Nord a cooperat cu serviciile Comisiei, prezentând memoriile din 14 februarie și din 13 iulie 2001 și un corrigendum din 30 iulie 2001, care ar fi permis Comisiei să cunoască mai bine funcționarea înțelegerii. Ferriere Nord ar fi beneficiat astfel de o reducere de 20 % a amenzii. Cu toate acestea, Comisia nu a informat celelalte întreprinderi implicate în înțelegere, până la comunicarea privind obiecțiunile, că aprecia cooperarea Ferriere Nord ca fiind utilă pentru a cunoaște mai bine funcționarea înțelegerii (punctul 152 din comunicarea privind obiecțiunile) și nu ar fi făcut aceste memorii accesibile respectivelor întreprinderi înainte de adoptarea primei decizii, încălcându‑le astfel dreptul la apărare. Reclamanta susține că, din moment ce Ferriere Nord pare să admită numai faptele pentru perioada ulterioară anului 1997, se pune problema modului în care Comisia ar putea să mențină obiecțiuni pentru o perioadă anterioară anului 1997, în lipsa unei cooperări decisive pentru a cunoaște funcționarea înțelegerii. Ferriere Nord ar fi putut astfel evoca un acord între producători cu privire la prețuri minime și reduceri ale producției care o implicau de asemenea pe reclamantă, care nu mai figura în prima decizie [considerentul (98) in fine al Deciziei din 2002]. Reclamanta solicită, așadar, Tribunalului să oblige Comisia, în conformitate cu articolele 64 și 65 din Regulamentul de procedură, la prezentarea unor astfel de memorii și la audierea reprezentantului legal al Ferriere Nord pentru a‑l interoga cu privire la aspectul dacă reclamanta făcea sau nu făcea parte dintre întreprinderile care conveniseră prețuri minime și limitări ale producției.
285 Trebuie amintit că, pe de o parte, comunicarea privind obiecțiunile și, pe de altă parte, accesul la dosar sunt cele care permit întreprinderilor care fac obiectul unei investigații să ia cunoștință de elementele de probă de care dispune Comisia și conferă deplină eficacitate dreptului la apărare (Hotărârea Curții Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctele 315 și 316, Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 201 de mai sus, punctele 66 și 67, și Hotărârea din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, C‑328/05 P, Rep., p. I‑3921, punctul 55).
286 Corolar al principiului respectării dreptului la apărare, dreptul de acces la dosar presupune ca Comisia să îi acorde întreprinderii în cauză posibilitatea de a examina toate înscrisurile care figurează în dosarul de investigare și care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa. Acestea includ atât înscrisurile incriminatoare, cât și pe cele dezincriminatoare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 201 de mai sus, punctul 68).
287 În acest context, necomunicarea unui document incriminator constituie o încălcare a dreptului la apărare doar dacă întreprinderea în cauză demonstrează, pe de o parte, că Comisia s‑a întemeiat pe acest document pentru a‑și susține obiecțiunea privind existența încălcării și, pe de altă parte, că această obiecțiune putea fi dovedită doar prin referire la documentul respectiv. Dacă există alte dovezi documentare de care întreprinderile în cauză au avut cunoștință în cursul procedurii administrative și care susțin în mod specific concluziile Comisiei, îndepărtarea ca mijloc de probă a documentului culpabilizator netransmis nu infirmă temeinicia obiecțiunilor reținute în decizia contestată. Astfel, revine întreprinderii în cauză sarcina să demonstreze că rezultatul la care a ajuns Comisia în cadrul deciziei sale ar fi fost diferit dacă un document netransmis și pe care Comisia s‑a întemeiat pentru incriminarea acestei întreprinderi trebuia să fie îndepărtat ca mijloc de probă incriminator (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 201 de mai sus, punctele 71-73).
288 În schimb, în ceea ce privește necomunicarea unui document dezincriminator, întreprinderea în cauză trebuie doar să demonstreze că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul său, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Este suficient ca întreprinderea să demonstreze că ar fi putut utiliza documentul dezincriminator respectiv în apărarea sa, în sensul că, dacă s‑ar fi putut prevala de acesta în cursul procedurii administrative, ar fi putut invoca elemente care nu erau în concordanță cu deducțiile Comisiei în această etapă și ar fi putut, așadar, influența, în orice mod, aprecierile Comisiei cuprinse în decizie, cel puțin în ceea ce privește gravitatea și durata comportamentului care îi erau imputate și, prin urmare, nivelul amenzii (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 201 de mai sus, punctele 74 și 75).
289 Cu titlu preliminar, trebuie subliniat că, la punctul 52 din comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a identificat în mod clar memoriile care i‑au fost furnizate de Ferriere Nord, precum și numerele de pagină corespunzătoare din dosarul său.
290 În primul rând, trebuie respins argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că Comisia nu ar fi informat celelalte întreprinderi implicate în înțelegere, până la comunicarea privind obiecțiunile, că aprecia cooperarea Ferriere Nord drept utilă. Astfel, din punctul E alineatul (2) din Comunicarea privind cooperarea din 1996 reiese că abia la momentul adoptării deciziei Comisia apreciază o astfel de utilitate.
291 În al doilea rând, reclamanta nu poate susține că Comisia i‑a încălcat dreptul la apărare prin faptul că nu a făcut accesibile memoriile vizate la punctul 284 de mai sus. Astfel, argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia nu putea menține obiecțiunile pentru o perioadă anterioară anului 1997, în lipsa unei cooperări decisive pentru a cunoaște funcționarea înțelegerii, nu poate fi reținut, deoarece, astfel cum s‑a amintit la punctul 283 de mai sus, contribuția Ferriere Nord i‑a permis să stabilească o legătură cu documentul „Ipoteză de lucru”, menționat în considerentul (247) al primei decizii, referitor la acordul din septembrie-noiembrie 1998. Reiese, în plus, din ansamblul elementelor vizate, printre altele, în considerentele (419)-(459) ale primei decizii că Comisia nu s‑a întemeiat exclusiv pe cererea de cooperare a Ferriere Nord pentru a stabili încălcarea în perioada anterioară anului 1997.
292 În orice caz, pe de o parte, trebuie subliniat că, prin memoriul din 14 februarie 2001, Ferriere Nord a furnizat Comisiei informații și documente referitoare la procesul‑verbal de verificare din octombrie 2000, precum și o copie a unui tabel confiscat în timpul verificării, completat în mod corect prin specificarea numelor întreprinderilor în cauză, care erau codificate în documentul deținut de Comisie. Acest document face parte din dosarul Comisiei și era accesibil.
293 Pe de altă parte, în ceea ce privește memoriul din 13 iulie 2001, trebuie arătat că este vorba despre documentul confidențial prin care Ferriere Nord a solicitat în mod oficial să poată beneficia de Comunicarea privind cooperarea din 1996. Reclamanta avea cunoștință de existența acestui memoriu (precum și de corrigendumul din 30 iulie 2001), deoarece a fost menționat la punctul 52 din comunicarea privind obiecțiunile, iar conținutul memoriului respectiv și al corrigendumului din 30 iulie 2001 au fost descrise pe scurt într‑un document depus la dosar, care era deopotrivă accesibil.
294 Întrebată cu privire la acest aspect în ședință, reclamanta a confirmat de altfel în fața Tribunalului că nu solicitase, în cursul procedurii administrative, accesul la documentele prezentate Comisiei de Ferriere Nord în cadrul cooperării în temeiul Comunicării privind cooperarea din 1996, care figurau în dosarul de investigare, și că nici nu a contestat caracterul confidențial invocat de Comisie al memoriului din 13 iulie 2001 și a corrigendumului acestuia. În consecință, critica sa nu poate fi admisă.
295 Având în vedere cele ce precedă, nu este necesar să se dispună prezentarea memoriilor respective, nici audierea reprezentantului legal al Ferriere Nord în temeiul articolelor 64 și 65 din Regulamentul de procedură, astfel cum a solicitat reclamanta (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 22 noiembrie 2007, Sniace/Comisia, C‑260/05 P, Rep., p. I‑10005, punctele 77-79 și jurisprudența citată).
296 În al treilea rând, susținerea reclamantei, formulată prin intermediul unei trimiteri la primul motiv, potrivit căreia lipsa tabelelor care ar fi trebuit să figureze în anexa la prima decizie a constituit deopotrivă o încălcare a dreptului său la apărare, trebuie să fie respinsă în temeiul jurisprudenței citate la punctul 65 de mai sus.
297 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se respingă acest aspect al celui de al optulea motiv și, prin urmare, să se respingă concluziile prin care se urmărește constatarea inexistenței sau a anulării primei decizii în ansamblu.
Cu privire la concluziile prin care se urmărește anularea primei decizii în ceea ce privește amenda
298 Reclamanta susține că articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 nu permite sancționarea întreprinderilor care nu au cifră de afaceri, situație în care s‑ar regăsi, deoarece aceasta intrase în lichidare și nu ar fi realizat nicio cifră de afaceri, nici nu a desfășurat vreo activitate în anul anterior adoptării primei decizii. Ar fi, de asemenea, „uimitor” să se aplice unei întreprinderi în lichidare și inactive o majorare pentru a asigura amenzii un efect descurajator. Comisia nu ar fi motivat în niciun mod neîndeplinirea obligației vizate în această dispoziție, întrucât s‑ar fi referit în considerentul (632) al primei decizii doar la cifra de afaceri totală a societăților care compuneau întreprinderea unică pentru eludarea interdicției prevăzute la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, pe calea artificială a răspunderii solidare. Presupunând chiar că reclamanta ar fi putut fi atașată în trecut grupului Lucchini, această situație nu ar mai fi valabilă din 2005, grupul Lucchini făcând din acel moment parte din grupul Severstal. Ar exista, în plus, precedente în care Comisia, pentru motive de oportunitate, a decis să nu sancționeze întreprinderile în lichidare.
299 În primul rând, trebuie analizată, în lumina jurisprudenței constante citate la punctul 78 de mai sus, critica reclamantei întemeiată pe încălcarea obligației de motivare.
300 În considerentul (632) al primei decizii, Comisia a precizat că, „[î]n ceea ce privește, mai exact, SP în lichidare și Acciaierie e Ferriere Leali în lichidare, [era] necesar să se constate că faptul că una [era atunci] inactivă și cealaltă în lichidare nu o împiedic[a] să le aplice amenzi în măsura în care acestea [erau] răspunzătoare în solidar cu Lucchini, respectiv cu Leali”. Comisia a reamintit în acest sens că, „întrucât aceste societăți constituiau una și aceeași întreprindere, în temeiul jurisprudenței constante, cifra de afaceri totală a societăților care compuneau această întreprindere unică trebui[a] luată în considerare în scopul aplicării plafonului impus de articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003”.
301 Comisia a explicat, de asemenea, în considerentele (538)-(544) ale primei decizii motivele pentru care, în perioada în care a fost săvârșită încălcarea, reclamanta făcea parte din aceeași întreprindere cu Lucchini. Aceasta s‑a întemeiat, printre altele, în această privință, primo, pe faptul că, pe toată durata încălcării, atât capitalul în acțiuni al Lucchini, cât și cel al celei de a doua Siderpotenza (în prezent SP) erau controlate de familia Lucchini, secundo, pe existența unor relații încrucișate între anumite persoane cu poziții‑cheie în cadrul Lucchini, al primei Siderpotenza și în al celei de a doua Siderpotenza, tertio, pe existența în anul 1998 a unui contract de mandat între Lucchini și a doua Siderpotenza și, quarto, pe mai multe documente interne ale acestor societăți datând din perioada în care a fost săvârșită încălcarea.
302 În ceea ce privește modificările în structura acționariatului Lucchini ulterioare încheierii perioadei în care a fost săvârșită încălcarea, Comisia a arătat, mai întâi, în considerentul (95) al primei decizii că, „[l]a 20 aprilie 2005, controlul [Lucchini] [fusese] achiziționat de grupul Severstal” și că, „[l]a 23 mai 2007, grupul Severstal deținea 79,82 % din capitalul Lucchini SpA față de 20,18 % pentru familia Lucchini”. În continuare, aceasta a precizat, în nota de subsol 586 din prima decizie, în considerentul (540) al acestei decizii, că „[f]aptul că grupul Severstal a devenit acționarul majoritar al Lucchini SpA, în aprilie 2005, nu schimb[a] cu nimic concluzia [potrivit căreia Lucchini SpA și SP constituiau o singură întreprindere] în măsura în care Lucchini SpA încă [exista] ca persoană juridică la momentul adoptării prezentei decizii”. În cele din urmă, în considerentul (631) al primei decizii, referitor la cuantumul maxim al amenzilor stabilit conform articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia a indicat că cuantumul reținut în această etapă de calcul, de 14,35 milioane de euro, nu depășea plafonul de 10 % din cifra de afaceri realizată de întreprinderea în cauză pentru produsele care intră în domeniul de aplicare al Tratatului CECO pe teritoriul Uniunii în anul 2007 (datele din 2007 fiind folosite de Comisie, deoarece, la momentul adoptării primei decizii, anumite întreprinderi nu erau în măsură să furnizeze datele pentru 2008).
303 Rezultă din aceste considerații că prima decizie este motivată corespunzător cerințelor legale în ceea ce privește aplicarea plafonului prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și luarea în considerare în această privință a cifrei de afaceri totale a întreprinderii unice constituite de reclamantă și de Lucchini în scopul calculării cuantumului maxim al amenzii.
304 În al doilea rând, reclamanta susține că nu mai este atașată grupului Lucchini, făcând din acest moment parte din grupul Severstal, și că, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile, posibilitatea de a reține o răspundere solidară nu ar fi valabilă decât atunci când întreprinderile aparțin aceluiași grup deopotrivă la momentul impunerii sancțiunii. Pe de o parte, reclamanta afirmă că Lucchini are doar o participație minoritară, iar nu de control în capitalul său social. Pe de altă parte, ar face parte din grupul Severstal din aprilie 2005. Reclamanta a precizat astfel că „din anul 2005, cele două întreprinderi [erau] distincte și nu mai [făceau] parte din același grup”. În susținerea motivului său, reclamanta face trimitere la un comunicat de presă comun al grupului Lucchini și al grupului Severstal din 20 aprilie 2005, care anunță achiziționarea de către Severstal, aprobată de Comisie prin decizia din 12 aprilie 2005, a 62 % din capitalul Lucchini. Potrivit acestui comunicat, familia Lucchini deținea încă, la data respectivă, 29 % din capitalul Lucchini, restul de 9 % fiind deținut de alți acționari. Potrivit aceluiași comunicat de presă, domnul Giuseppe Lucchini a fost numit președinte al Consiliului de Administrație al Lucchini.
305 Este necesar să se considere că, prin această critică referitoare la cuantumul maxim al amenzii prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, reclamanta urmărește doar să repună în discuție constatările Comisiei potrivit cărora aceasta ar fi continuat, până la adoptarea primei decizii, să facă parte din aceeași unitate economică cu Lucchini.
306 Trebuie amintit că, potrivit articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, „pentru fiecare întreprindere […] care participă la încălcarea normelor, amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent”.
307 Astfel, plafonul urmărește în special să protejeze întreprinderile împotriva unui nivel excesiv al amenzilor, care ar putea distruge substanța lor economică. Rezultă că plafonul nu se raportează la perioada în care au fost săvârșite încălcările sancționate, care poate să se fi încheiat de mai mulți ani la data impunerii amenzii, ci la o perioadă apropiată de acea dată (a se vedea în acest sens Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 197 de mai sus, punctul 389).
308 În consecință, obiectivul urmărit prin introducerea plafonului de 10 % nu se poate realiza decât dacă acest plafon este aplicat, într‑o primă etapă, fiecărui destinatar separat al deciziei prin care se aplică amenda. Numai dacă se dovedește, într‑o a doua etapă, că mai mulți destinatari constituie „întreprinderea”, în sensul entității economice răspunzătoare pentru încălcarea sancționată, plafonul poate fi calculat pe baza cifrei de afaceri totale a acestei întreprinderi, cu alte cuvinte a tuturor componentelor sale cumulate. În schimb, dacă această unitate economică a dispărut între timp, fiecare destinatar al deciziei are dreptul de a i se aplica în mod individual plafonul în cauză (Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 197 de mai sus, punctul 390; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2011, Groupe Gascogne/Comisia, T‑72/06, nepublicată în Repertoriu, punctul 115).
309 Prin urmare, este necesar să se verifice dacă, astfel cum a susținut reclamanta, la momentul adoptării primei decizii, unitatea economică identificată de Comisie în considerentele (538)-(544) ale primei decizii dispăruse.
310 În această privință, primo, este necesar să se arate că, în prima decizie, Comisia a arătat, pe baza răspunsurilor la solicitări de informații pe care le‑a adresat reclamantei și Lucchini la 24 iulie 2008, pe de o parte, că reclamanta era deținută 83,33 % de persoane fizice sau juridice aparținând familiei Lucchini, restul de 16,667 % fiind deținute de Lucchini, și, pe de altă parte, că familia Lucchini nu deținea, la 23 mai 2007, mai mult de 20,18 % din acțiunile Lucchini, restul de 79,82 % fiind anterior achiziționate de grupul Severstal, care a preluat controlul acestei societăți.
311 În consecință, la momentul adoptării primei decizii, existența unei unități economice nu putea rezulta din participațiile Lucchini și ale membrilor familiei Lucchini. Astfel, în timp ce familia Lucchini dispunea încă, la momentul adoptării primei decizii, de o participație de control în capitalul social al reclamantei, aceasta nu mai dispunea de o astfel de participație în capitalul Lucchini, al cărui control fusese achiziționat de Severstal după încheierea perioadei în care a fost săvârșită încălcarea, dar înainte de adoptarea primei decizii.
312 În această privință, este necesar să se respingă argumentul Comisiei potrivit căruia reclamanta, prin scrisoarea din 17 decembrie 2008, ca răspuns la solicitarea de informații menționată la punctul 310 de mai sus, ar fi fost cea care i‑ar fi indicat că nu existase nicio modificare semnificativă în structura propriului acționariat, ceea ce ar însemna că SP ar fi continuat să fie deținută direct sau indirect de familia Lucchini. Un asemenea argument este astfel lipsit de pertinență, având în vedere că, după cum reclamanta a arătat în cadrul ședinței, nu acționariatul său a fost modificat, ci cel al Lucchini.
313 Secundo, existența unei unități economice la momentul adoptării primei decizii nu mai putea rezulta nici din existența unui personal comun Lucchini și SP, menționat în considerentul (538) al primei decizii, din moment ce acesta nu privește decât perioada cuprinsă între 30 noiembrie 1998 și finalul anului 2002.
314 În ședință, întemeindu‑se pe comunicatul de presă din 20 aprilie 2005 prezentat de reclamantă, Comisia a arătat că, în pofida acționariatului minoritar de 20,18 % al membrilor familiei Lucchini în Lucchini, aceștia au continuat să joace un rol foarte important în organele de conducere ale societății, încât Comisia putea concluziona că familia Lucchini continuase să exercite o influență decisivă asupra Lucchini, chiar și după anul 2005, până la data adoptării primei decizii. Comisia a arătat astfel, pe de o parte, că, în anul 2005, familia Lucchini numise trei membri ai consiliului de administrație al Lucchini și, pe de altă parte, că domnul Giuseppe Lucchini era acționar al SP și devenise președinte al consiliului de administrație al Lucchini după achiziționarea acestei societăți de Severstal în anul 2005.
315 Un asemenea argument nu poate fi primit.
316 Mai întâi, Comisia își întemeiază afirmațiile doar pe comunicatul de presă din 20 aprilie 2005 privind achiziționarea de Severstal în anul 2005 a 62 % din capitalul Lucchini, care precizează că familia Lucchini deținea încă, la data respectivă, 29 % din capitalul acestei societăți. Or, reiese din considerentul (95) al primei decizii că, la data adoptării acesteia, membrii familiei Lucchini mai dețineau doar 20,18 % din acțiunile Lucchini. Comisia nu furnizează în această privință nicio dovadă care să permită să se considere că, în pofida acestei participații reduse a membrilor familiei Lucchini în capitalul Lucchini, aceștia ar fi continuat să fie reprezentați de același număr de directori.
317 În continuare, presupunând chiar că membrii familiei Lucchini ar fi continuat, după diminuarea participațiilor lor în Lucchini, să fie reprezentați de același număr de administratori în consiliul de administrație al Lucchini, Comisia nu explică motivele pentru care, în temeiul simplului fapt că familia Lucchini era reprezentată în cadrul respectivului consiliu de patru membri (președintele și trei membri ai consiliului de administrație) din nouă, aceasta ar fi continuat să exercite o influență decisivă asupra acestei societăți la momentul adoptării primei decizii.
318 În sfârșit, în ceea ce privește afirmația Comisiei, întemeiată de asemenea pe comunicatul de presă din 20 aprilie 2005 prezentat de reclamantă, potrivit căruia vicepreședintele Severstal ar fi declarat că „deciziile luate în timpul adunării acționarilor trasau un parteneriat strategic și durabil între grupul Severstal, familia Lucchini și toate părțile interesate în buna evoluție a societății italiene”, este necesar să se considere că o astfel de afirmație nu este suficientă pentru a stabili existența, la momentul adoptării primei decizii, a unei influențe decisive a familiei Lucchini asupra Lucchini.
319 Tertio, Comisia nu mai putea, la momentul adoptării primei decizii, să se întemeieze pe existența unui contract de mandat între Lucchini și reclamantă, Comisia însăși declarând în ședință că reclamanta încetase producția de fier‑beton din 2002 și cesionase sediul său din Potenza către Ferriere Nord, astfel încât nu s‑ar mai dovedi a fi necesară menținerea contractului de mandat menționat.
320 Quarto, în ceea ce privește celelalte documente interne menționate în considerentul (538) al primei decizii, este necesar să se considere că acestea sunt, toate, contemporane cu încălcarea și nu permit acreditarea existenței unei unități economice între Lucchini și reclamantă la momentul adoptării primei decizii.
321 Quinto, Comisia a afirmat în ședință că sediul social al reclamantei corespundea sediului administrativ al Lucchini. Nici o astfel de circumstanță, luată separat, nu poate întemeia totuși existența unei unități economice între Lucchini și reclamantă la momentul adoptării primei decizii.
322 Din considerațiile care precedă rezultă că, în pofida informațiilor pe care le deține și menționate în prima decizie, care atestă modificări semnificative în structura acționariatului Lucchini, Comisia nu a stabilit în considerentele (538)-(543) ale acesteia că exista încă o unitate economică între Lucchini și reclamantă la momentul adoptării primei decizii.
323 Prin urmare, este necesar să se anuleze prima decizie în măsura în care prin aceasta nu s‑a aplicat individual reclamantei plafonul amenzii prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.
324 În această privință, din moment ce reiese din dosar că, în anul 2007, reclamanta nu a realizat o cifră de afaceri, acesteia nu i se putea plica o amendă.
325 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se admită prezentul motiv și să se anuleze articolul 2 din prima decizie, în măsura în care Comisia impune o amendă reclamantei și în care aceasta obligă reclamanta să răspundă în solidar pentru plata amenzii de 14,35 milioane de euro aplicate deopotrivă Lucchini.
326 Rezultă că nu este necesar să se examineze nici celelalte critici invocate în prezentul motiv, nici al nouălea și al zecelea motiv (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 2012, GDF Suez/Comisia, T‑370/09, punctul 272 și jurisprudența citată).
2. Cauza T‑55/10
327 Acțiunea în cauza T‑55/10 are ca obiect o cerere de anulare a deciziei de modificare.
328 În susținerea acțiunii formulate în cauza T‑55/10, reclamanta a invocat trei motive în înscrisurile sale. Primul este întemeiat pe nelegalitatea regularizării ex post a unui act afectat de vicii grave. Cel de al doilea este întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări. Cel de al treilea este întemeiat pe lipsa unui temei juridic adecvat pentru decizia de modificare.
329 În ședință, reclamanta a renunțat la primul motiv al acțiunii sale în cauza T‑55/10.
330 Trebuie să se statueze, cu titlu introductiv, cu privire la admisibilitatea acțiunii în cauza T‑55/10.
331 Potrivit unei jurisprudențe constante, o acțiune în anulare introdusă de o persoană fizică sau juridică este admisibilă numai în măsura în care reclamanta are un interes în anularea actului atacat. Un astfel de interes nu există decât în cazul în care anularea actului este susceptibilă, în sine, să aibă consecințe juridice (Hotărârea Curții din 24 iunie 1986, AKZO Chemie și AZKO Chemie UK/Comisia, 53/85, Rec., p. 1965, punctul 21; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului din 14 septembrie 1995, Antillean Rice Mills și alții/Comisia, T‑480/93 și T‑483/93, Rec., p. II‑2305, punctele 59 și 60 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 20 iunie 2001, Euroalliages/Comisia, T‑188/99, Rec., p. II‑1757, punctul 26) sau, într‑o altă formulare, ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o (Hotărârea Curții din 13 iulie 2000, Parlamentul/Richard, C‑174/99 P, Rec., p. I‑6189, punctul 33, și Hotărârea Curții din 25 iulie 2002, Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, C‑50/00 P, Rec., p. I‑6677, punctul 21, și Hotărârea Tribunalului din 28 septembrie 2004, MCI/Comisia, T‑310/00, Rec., p. II‑3253, punctul 44).
332 În speță, este necesar să se constate că, prin decizia de modificare, Comisia a adăugat la prima decizie mai multe tabele, care nu figurau în anexa la aceasta, și a corectat trimiterile numerotate la tabelele respective în mai multe note de subsol din aceasta.
333 Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat la punctele 47 și 48 de mai sus și astfel cum rezultă din examinarea primului motiv în cauza T‑472/09 (a se vedea punctele 63-108 de mai sus), decizia de modificare se limitează să adauge la prima decizie mai multe tabele, care nu figurau în anexa la aceasta, și să corecteze trimiterile numerotate la tabelele respective în mai multe note de subsol din aceasta, fără ca această modificare a motivării primei decizii să modifice esența celor stabilite în dispozitivul său. În consecință, reclamanta nu poate obține niciun beneficiu din simpla anulare a deciziei de modificare. În plus, dacă reclamanta urmărește să obțină, în cadrul acțiunii în cauza T‑55/10, o hotărâre a Tribunalului care să afecteze, în realitate, prima decizie, trebuie să se constate că o asemenea cerere se confundă, în esență, cu cea formulată în acțiunea în cauza T‑472/09.
334 În consecință, acțiunea în cauza T‑55/10 este inadmisibilă și, prin urmare, trebuie respinsă în totalitate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
335 Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, pentru motive excepționale sau în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.
336 Întrucât acțiunea în cauza T‑472/09 a fost admisă doar în parte, se va face o justă apreciere a circumstanțelor cauzei stabilindu‑se că reclamanta va suporta jumătate din propriile cheltuieli de judecată. Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile efectuate de reclamantă.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a opta)
declară și hotărăște:
1) Conexează cauzele T‑472/09 și T‑55/10 în vederea pronunțării hotărârii.
2) În cauza T‑472/09, SP/Comisia:
– anulează articolul 2 al Deciziei C(2009) 7492 final a Comisiei din 30 septembrie 2009 privind o procedură de aplicare a articolului 65 CO (cazul COMP/37.956 – Fier‑beton, readoptare), în măsura în care aplică SP SpA în solidar o amendă de 14,35 milioane de euro;
– respinge acțiunea în rest;
– SP suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată;
– Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de SP.
3) În cauza T‑55/10, SP/Comisia:
– respinge acțiunea;
– obligă SP la plata cheltuielilor de judecată.
Martins Ribeiro | Popescu | Berardis |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 9 decembrie 2014.
Semnături
Cuprins
Cadrul juridic
1. Dispozițiile Tratatului CECO
2. Dispozițiile Tratatului CE
3. Regulamentul nr. 1/2003
4. Comunicarea Comisiei privind anumite aspecte referitoare la instrumentarea cauzelor de concurență rezultate din expirarea Tratatului CECO
Obiectele litigiilor
Prezentarea reclamantei
Istoricul cauzei
Prima decizie
Dezvoltări ulterioare notificării primei decizii
Decizia de modificare
Procedura și concluziile părților
În drept
1. Cauza T‑472/09
Cu privire la concluziile prin care se urmărește să se obțină constatarea inexistenței sau anularea primei decizii
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură
Cu privire la al doilea și la al patrulea motiv, întemeiate pe necompetența Comisiei, pe o eroare de drept în alegerea temeiului juridic al încălcării și al amenzii, pe un abuz de putere și pe o eludare a procedurii
– Cu privire la alegerea temeiului juridic al primei decizii
– Cu privire la competența Comisiei de a constata și de a sancționa o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO, după expirarea Tratatului CECO, în temeiul Regulamentului nr. 1/2003
Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 65 CO, pe nemotivare și pe denaturarea faptelor
Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări și pe nemotivare
Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe calificarea juridică eronată a faptelor, pe caracterul neîntemeiat al obiecțiunilor formulate împotriva reclamantei și pe denaturarea faptelor
– Cu privire la fixarea prețului de bază cu originea în Brescia
– Cu privire la fixarea suplimentelor de dimensiune
– Cu privire la condițiile de vânzare și la termenele de plată
– Cu privire la limitarea sau controlul producției sau vânzărilor
– Cu privire la proiectul din 27 septembrie 1996, la reuniunile din 16 octombrie și din 17 noiembrie 1997 și la acordul din aprilie-mai 1992
– Cu privire la neparticiparea SP la studiile societății de consultanță K.
Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al reclamantei
– Cu privire la primul aspect, întemeiat pe necomunicarea unor noi obiecțiuni
– Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe necomunicarea documentelor referitoare la cooperarea Ferriere Nord
Cu privire la concluziile prin care se urmărește anularea primei decizii în ceea ce privește amenda
2. Cauza T‑55/10
Cu privire la cheltuielile de judecată