ORDONANȚA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE
(Camera a doua)
21 februarie 2013
Cauza F‑58/08
Chiara Avogadri
împotriva
Comisiei Europene
„Funcție publică – Personal nepermanent – Articolele 2, 3a și 3b din RAA – Agenți temporari – Agenți contractuali – Agenți contractuali auxiliari – Durata contractului – Articolele 8 și 88 din RAA – Decizia Comisiei din 28 aprilie 2004 privind durata maximă pentru care se recurge la personal nepermanent în serviciile sale – Directiva 1999/70/CE – Aplicabilitate în cazul instituțiilor”
Obiectul: Acțiune introdusă în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care doamna Avogadri și alți doisprezece reclamanți solicită anularea deciziilor Comisiei Europene prin care s‑au stabilit condițiile de angajare a acestora, întrucât contractul lor sau prelungirea acestuia este limitată la o durată determinată
Decizia: Respinge acțiunea ca vădit lipsită de orice temei juridic. Reclamanții suportă propriile cheltuieli de judecată și sunt obligați să suporte cheltuielile de judecată efectuate de Comisie. Consiliul Uniunii Europene suportă propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul ordonanței
1. Procedură jurisdicțională – Decizie adoptată prin ordonanță motivată – Condiții – Acțiune vădit inadmisibilă sau vădit nefondată – Domeniu de aplicare
(Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 76)
2. Acte ale instituțiilor – Directive – Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Impunerea directă a unor obligații instituțiilor Uniunii în raporturile lor cu personalul – Excludere – Posibilitate de invocare – Domeniu de aplicare
(art. 288 TFUE; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 8 și 88; Directiva 1999/70 a Consiliului)
3. Funcționari – Protecția securității și a sănătății – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Domeniu de aplicare
(Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă, clauza 5 pct. 1)
4. Funcționari – Agenți temporari – Protecția securității și a sănătății – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Stabilitatea postului – Obiectiv fără forță de constrângere – Rezilierea unui contract pe perioadă nedeterminată – Admisibilitate
[art.151 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 30 și 31; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 8 și 88; Directiva 1990/70 a Consiliului, considerentele (6) și (7) și anexa, considerentul (5) și clauza 1 (b)]
5. Funcționari – Protecția securității și a sănătății – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Motive obiective care justifică reînnoirea unor astfel de contracte – Motive obiective – Noțiune – Aplicare în cazul agenților contractuali auxiliari
[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 3a, 3b, 8 și 88; Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă, clauza 5 pct. (1) lit. (a)]
6. Funcționari – Protecția securității și a sănătății – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Obligație de recalificare a contractelor pe perioadă determinată drept contracte pe perioadă nedeterminată – Inexistență
[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 3a și art. 85 alin. (1) și (2); Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă, clauza 5 pct. (2)]
7. Funcționari – Agenți temporari – Decizia de a încheia sau de a reînnoi un contract de angajare – Obligația de motivare – Conținut
(art. 296 TFUE; Regimul aplicabil celorlalți agenți)
1. Potrivit articolului 76 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, atunci când o acțiune este în tot sau în parte vădit inadmisibilă sau vădit nefondată, Tribunalul poate, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
A doua ipoteză vizată de această dispoziție cuprinde orice acțiune vădit inadmisibilă sau vădit nefondată din motive legate de fondul cauzei. Respingerea unei astfel de acțiuni prin ordonanță motivată în temeiul articolului 76 din Regulamentul de procedură nu contribuie numai la reducerea duratei procesului, în special atunci când a fost neobișnuit de lungă, ci evită și efectuarea de către părți a cheltuielilor determinate în mod necesar de organizarea unei ședințe. O astfel de soluție se justifică a fortiori într‑un caz în care situația de fapt a reclamanților, precum și motivele și argumentele de drept invocate nu se disting de cele ale unei alte cauze, în care acțiunea a fost deja respinsă de instanța Uniunii.
(a se vedea punctele 30 și 31)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 27 septembrie 2011, Lübking și alții/Comisia, F‑105/06, punctul 41
2. Directivele fiind adresate statelor membre, iar nu instituțiilor Uniunii, dispozițiile Directivei 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP și acordul‑cadru anexat acesteia nu pot fi considerate deci ca impunând ca atare obligații instituțiilor în raporturile lor cu personalul. Prin urmare, dispozițiile Directivei 1999/70, care pun în aplicare acordul‑cadru, nu pot fonda ca atare o excepție de nelegalitate a articolelor 8 și 88 din Regimul aplicabil celorlalți agenți.
Totuși, nu se poate exclude că dispozițiile Directivei 1999/70 și cele ale acordului‑cadru pot fi invocate împotriva unei instituții în privința raporturilor cu funcționarii și cu agenții săi atunci când acestea constituie expresia unui principiu general de drept.
(a se vedea punctele 44 și 46)
Trimitere la:
Tribunalul Uniunii Europene: 21 septembrie 2011, Adjemian și alții/Comisia, T‑325/09 P (denumită în continuare „Hotărârea Adjemian II”), punctele 51, 52 și 56
Tribunalul Funcției Publice: 4 iunie 2009, Adjemian și alții/Comisia, F‑134/07 (denumită în continuare „Hotărârea Adjemian I”), punctul 87; 11 iulie 2012, AI/Curtea de Justiție, F‑85/10, punctul 133
3. Acordul‑cadru privind munca pe durată determinată, care figurează în anexă la Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, urmărește să garanteze principiul interzicerii abuzului de drept, prevăzând, la clauza 5 punctul 1 norme minime destinate să evite utilizarea abuzivă a contractelor de muncă pe durată determinată. Aceste norme constituie, desigur, norme de drept social al Uniunii cu o importanță deosebită, dar nu exprimă prin aceasta principii generale de drept.
(a se vedea punctul 49)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: Adjemian I, citată anterior, punctele 96 și 97
4. Stabilitatea locului de muncă, deși este concepută ca un element major al protecției lucrătorilor, nu constituie totuși un principiu general de drept în lumina căruia ar putea fi apreciată legalitatea unui act al unei instituții. În special, nu rezultă în niciun mod din Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP și din acordul‑cadru anexat acesteia că stabilitatea locului de muncă s‑a ridicat la nivelul de principiu general de drept. De altfel, considerentele (6) și (7) ale directivei, precum și primul paragraf din preambul și considerentul (5) al acordului‑cadru pun accentul pe necesitatea de a se ajunge la un echilibru între flexibilitate și securitate. Trebuie adăugat că acordul‑cadru nu stabilește o obligație generală a angajatorului de a prevedea, după un anumit număr de reînnoiri ale contractelor pe perioadă determinată sau după împlinirea unei anumite perioade de muncă, transformarea contractelor de muncă menționate în contracte pe perioadă nedeterminată.
Deși nu poate fi considerată un principiu general de drept, stabilitatea locului de muncă reprezintă în schimb o finalitate urmărită de părțile semnatare ale acordului‑cadru, a cărui clauză 1 litera (b) prevede că acesta are ca obiect „stabilirea unui cadru pentru prevenirea abuzurilor care pot rezulta din folosirea raporturilor sau a contractelor de muncă pe durată determinată succesive”.
Această concluzie nu este infirmată nici prin articolele 30 și 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nici prin dispozițiile Cartei sociale europene care privesc realizarea și menținerea nivelului celui mai stabil posibil al ocupării forței de muncă.
Astfel, pe de o parte, în ceea ce privește Carta socială europeană, chiar dacă reiese din articolul 151 TFUE că aceasta este o sursă de inspirație de care Uniunea trebuie să țină seama în urmărirea obiectivelor pe care le enunță acest articol, el nu consideră Carta socială europeană drept normă în raport cu care trebuie apreciată compatibilitatea legislației Uniunii.
Pe de altă parte, în ceea ce privește Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 30 din aceasta nu condamnă contractele pe durată determinată succesive. În plus, încetarea unui contract de muncă pe durată determinată prin simplul fapt al ajungerii la termen nu constituie o concediere propriu‑zisă, trebuind să fie motivată în mod special în raport cu aptitudinea și cu conduita persoanei interesate sau cu necesitățile de funcționare ale instituției. În consecință, nu se poate deduce din articolul 30 din carta menționată că acesta trebuie să conducă la înlăturarea aplicării articolelor 8 și 88 din Regimul aplicabil celorlalți agenți și a Deciziei Comisiei din 28 aprilie 2004 privind durata maximă pentru care se recurge la personal nepermanent în serviciile sale sau că acesta ar fi aplicabil drept principiu general de drept sau ar trebui luat în considerare în vederea interpretării conținutului Directivei 1999/70.
(a se vedea punctele 51-55)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: Adjemian I, citată anterior, punctele 98 și 99 și jurisprudența citată
5. Noțiunea de motive obiective, în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a) din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, care figurează în anexa la Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretată ca vizând împrejurări precise și concrete care caracterizează o activitate determinată și, în consecință, de natură să justifice în acest context particular utilizarea contractelor de muncă pe durată determinată succesive. Aceste împrejurări pot rezulta cu precădere din natura specifică a atribuțiilor pentru îndeplinirea cărora au fost încheiate contractele menționate, din caracteristicile inerente ale acestor atribuții sau, după caz, din urmărirea unui obiectiv legitim de politică socială de către un stat membru.
În ceea ce privește categoria agenților contractuali auxiliari în sensul articolului 3b din Regimul aplicabil celorlalți agenți, a cărei creare corespunde unor nevoi specifice, diferite de cele aferente categoriei agenților contractuali vizați la articolul 3a din regimul menționat, fiecare post de agent contractual auxiliar trebuie să răspundă unor nevoi pasagere sau intermitente. Or, caracteristica principală a contractelor de angajare drept agent contractual auxiliar este precaritatea lor în timp, care corespunde chiar obiectivului acestor contracte, respectiv îndeplinirea unor atribuții precare prin natura lor sau îndeplinirea acestora, în lipsa unui titular, de către personal ocazional. În cadrul unei administrații cu un efectiv important este inevitabil ca astfel de necesități să se repete, printre altele din cauza indisponibilității funcționarilor, a creșterilor volumului de muncă datorate circumstanțelor sau necesității fiecărei direcții generale de a se sprijini ocazional pe persoane cu calificări sau cunoștințe specifice. Aceste circumstanțe constituie rațiuni obiective care justifică atât durata determinată a contractelor de agenți auxiliari, cât și reînnoirea lor în funcție de apariția acestor necesități.
De asemenea, din perspectiva caracteristicilor inerente activităților agenților contractuali auxiliari, dispozițiile articolelor 8 și 88 din Regimul aplicabil celorlalți agenți nu aduc atingere obiectivelor acordului‑cadru cu privire la munca pe durată determinată și normelor minime din clauza 5 punctul 1 litera (a) din acesta, din moment ce trebuie interpretate în coroborare cu articolul 3b din regimul menționat, interpretat la rândul său în lumina acordului‑cadru menționat.
(a se vedea punctele 64, 65, 69 și 70)
Trimitere la:
Curte: 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, punctele 69 și 70
Tribunalul Uniunii Europene: Adjemian II, citată anterior, punctul 86
Tribunalul Funcției Publice: Adjemian I, citată anterior, punctele 128, 132 și 133
6. Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, care figurează în anexa la Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, nu instituie o obligație generală de a prevedea, după un anumit număr de reînnoiri ale contractelor pe durată determinată sau după îndeplinirea unei anumite perioade de muncă, transformarea contractelor menționate în contracte pe durată nedeterminată.
Desigur, articolul 85 alineatele (1) și (2) din Regimul aplicabil celorlalți agenți stabilește, în ceea ce privește agenții contractuali în temeiul articolului 3a, condițiile în care o succesiune de contracte poate conduce la un contract pe durată nedeterminată. Acesta se conciliază cu obiectivul urmărit de clauza 5 punctul 2 din acordul‑cadru. Totuși, împrejurarea că dispozițiile aplicabile agenților contractuali auxiliari nu prevăd transformarea contractelor pe durată determinată succesive într‑un contract pe durată nedeterminată rămâne compatibilă cu clauza sus‑menționată în lipsa unei obligații generale în acest sens.
(a se vedea punctele 71 și 72)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: Adjemian I, citată anterior, punctul 134
7. În cazul unei succesiuni de contracte de muncă pe durată determinată, autoritatea abilitată să încheie contracte de muncă nu este obligată să motiveze orice decizie de a încheia un nou contract de muncă sau de a reînnoi contractul de muncă anterior pe o durată nedeterminată în alt mod decât prin trimitere la dispozițiile relevante din Regimul aplicabil celorlalți agenți și, dacă este cazul, la decizia Comisiei din 28 aprilie 2004 privind durata maximă pentru care se recurge la personal nepermanent în serviciile sale.
(a se vedea punctul 84)
Trimitere la:
Tribunalul Uniunii Europene: Adjemian II, citată anterior, punctul 95