HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a cincea extinsă)
11 octombrie 2023(*)
„Funcție publică – Personalul BEI – Remunerație – Alocație pentru creșterea copilului aflat în întreținere – Alocații școlare – Restituire a plății nedatorate – Necompetența emitentului actului – Încălcarea termenului de prescripție”
În cauza T‑529/22,
QT, reprezentată de L. Levi, avocată,
reclamantă,
împotriva
Băncii Europene de Investiții (BEI), reprezentată de G. Faedo și J. Pawlowicz, în calitate de agenți, asistați de A. Glavasevic și V. Wellens, avocați,
pârâtă,
TRIBUNALUL (Camera a cincea extinsă),
compus din domnii J. Svenningsen, președinte, C. Mac Eochaidh, J. Laitenberger, J. Martín y Pérez de Nanclares (raportor) și doamna M. Stancu, judecători,
grefier: doamna H. Eriksson, administratoare,
având în vedere faza scrisă a procedurii,
în urma ședinței din 20 iunie 2023,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin acțiunea întemeiată pe articolul 270 TFUE și pe articolul 50a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, reclamanta, QT, solicită, pe de o parte, anularea deciziei Băncii Europene de Investiții (BEI) din 28 septembrie 2021 de recuperare a unei sume de 61 186,61 euro plătite în mod necuvenit cu titlu de alocații școlare, alocații pentru creșterea copilului aflat în întreținere și avantaje conexe în perioada cuprinsă între luna iulie 2014 și luna iunie 2017 (denumită în continuare „decizia de recuperare”), precum și a deciziei BEI din 20 mai 2022 de respingere a căii de atac administrative formulate de aceasta (denumită în continuare „decizia de respingere a căii de atac administrative”) și, pe de altă parte, repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit ca urmare a acestor decizii.
Istoricul cauzei
2 Reclamanta este agent al BEI de la 16 martie 2006. Din luna iulie 2014 până în luna iunie 2017 inclusiv, aceasta a primit printre altele alocații pentru creșterea copilului aflat în întreținere și alocații școlare (denumite în continuare „alocațiile în litigiu”) pentru fiul său, în vederea efectuării de către acesta a unui curs de scufundare în apnee în perioada menționată, în cadrul Apnea Academy West Europe, la Adeje (Spania).
3 În urma unei informații primite de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) din partea unui agent al BEI cu privire la posibile nereguli în acordarea de alocații școlare și de drepturi derivate în cadrul BEI, acesta a deschis în noiembrie 2017 o investigație privind 70 de agenți ai BEI, printre care și reclamanta.
4 La 16 aprilie 2018, OLAF a informat reclamanta cu privire la începerea unei investigații în privința sa.
5 La 7 decembrie 2020, OLAF a comunicat BEI raportul său final, întocmit la 4 decembrie 2020, care recomanda BEI să inițieze, pe de o parte, o procedură disciplinară împotriva reclamantei și, pe de altă parte, o procedură de recuperare a alocațiilor în litigiu, precum și a avantajelor derivate pentru perioada cuprinsă între luna iulie 2014 și luna iunie 2017.
6 Prin scrisoarea din 29 ianuarie 2021 reclamanta a fost informată cu privire la faptul că OLAF a notificat BEI raportul de încheiere a investigației sale și cu privire la recomandările acestuia din urmă, indicându‑i-se de asemenea că punerea în aplicare a celor două proceduri urma să fie efectuată în mod separat de BEI.
7 Prin e‑mailul din 21 iunie 2021, BEI a explicat în detaliu sumele care constituiau cuantumul total de 61 186,61 euro reținut de BEI în vederea recuperării și a invitat reclamanta să își prezinte observațiile, ceea ce aceasta a făcut la 17 august 2021.
8 La 28 iunie 2021, BEI i-a notificat reclamantei raportul final al OLAF și a convocat‑o la o audiere predisciplinară.
9 Prin e‑mailul din 28 septembrie 2021, BEI a adoptat decizia de recuperare, printr‑un plan de rambursare în temeiul căruia suma de 565,79 euro este reținută din salariul lunar al reclamantei începând din luna septembrie 2021 și până în luna decembrie 2030.
10 La 20 mai 2022, BEI a adoptat decizia de respingere a căii de atac administrative introduse de reclamantă la 29 noiembrie 2021.
Concluziile părților
11 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea deciziei de recuperare și a deciziei de respingere a căii de atac administrative (denumite în continuare, împreună, „deciziile atacate”);
– obligarea BEI la rambursarea sumelor recuperate, majorate cu dobânzi de întârziere corespunzătoare ratei dobânzii Băncii Centrale Europene (BCE), mărită cu două puncte;
– obligarea BEI la plata cheltuielilor de judecată.
12 BEI solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca neîntemeiată;
– obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la obiectul concluziilor în anulare
13 Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că concluziile în anulare îndreptate formal împotriva deciziei de respingere a unei cereri precontencioase prin care se contestă un act cauzator de prejudiciu au ca efect sesizarea Tribunalului cu privire la acest act atunci când sunt, ca atare, lipsite de conținut autonom (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2022, KL/BEI, T‑651/20, nepublicată, EU:T:2022:512, punctul 36 și jurisprudența citată).
14 Cu toate acestea, o decizie explicită de respingere a unei cereri precontencioase poate, ținând seama de conținutul acesteia, să nu aibă un caracter de confirmare a actului contestat. Această situație se regăsește atunci când decizia de respingere a cererii precontencioase conține o reexaminare a situației persoanei interesate, în funcție de elemente noi de drept și de fapt, sau atunci când respectiva decizie modifică sau completează decizia inițială. În aceste ipoteze, respingerea cererii precontencioase constituie un act supus controlului instanței, pe care aceasta îl ia în considerare pentru aprecierea legalității actului contestat, respectiv îl consideră un act care lezează și care se substituie acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑584/16, EU:T:2017:282, punctul 71 și jurisprudența citată).
15 În speță, reclamanta arată că concluziile sale îndreptate împotriva deciziei de respingere a căii de atac administrative sunt admisibile în măsura în care i‑a fost comunicat un înscris nou, și anume nota de la dosar din 26 aprilie 2022, anexată la această decizie, ca răspuns la o critică întemeiată pe un viciu de necompetență a emitentei deciziei de recuperare.
16 Deși decizia de respingere a căii de atac administrative nu modifică dispozitivul deciziei de recuperare în ceea ce privește cuantumul și modalitățile sale, aceasta nu este totuși complet lipsită de conținut autonom. Astfel, confirmând totodată decizia de recuperare, decizia de respingere a căii de atac administrative cuprinde motive suplimentare, ca răspuns la această cale de atac, care aduc precizări și se pronunță cu privire la motivele invocate de reclamantă, în special cel întemeiat pe necompetența emitentei deciziei de recuperare.
17 În aceste condiții și ținând seama de faptul că reclamanta nu face vreo diferențiere în argumentația sa în funcție de fiecare dintre deciziile atacate, acestea trebuie examinate împreună (a se vedea în acest sens Ordonanța din 18 septembrie 2018, Dreute/Parlamentul, T‑732/17, nepublicată, EU:T:2018:582, punctul 42).
Cu privire la fond
Cu privire la primul capăt de cerere al reclamantei
18 În susținerea concluziilor în anulare, reclamanta invocă patru motive. Primul este întemeiat pe necompetența emitentei deciziei de recuperare, al doilea, pe încălcarea termenului de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 16.3 din Dispozițiile administrative aplicabile personalului BEI (denumite în continuare „DA”), al treilea, pe încălcarea aceleiași dispoziții în ceea ce privește condițiile impuse pentru recuperare și, al patrulea, pe încălcarea articolelor 2.2.3 și 2.2.4 din DA, precum și pe o eroare vădită de apreciere.
– Cu privire la primul motiv, întemeiat pe necompetența emitentei deciziei de recuperare
19 Primul motiv conține în esență două aspecte, primul fiind întemeiat pe lipsa unei subdelegări legale de competențe, acordată șefei unității „Drepturi individuale și plată” (denumită în continuare „șefa de unitate”) în vederea adoptării deciziei de recuperare, iar al doilea, pe lipsa dublei semnături a deciziei menționate.
20 În primul rând, BEI susține că decizia de recuperare a fost adoptată de șefa de unitate în temeiul unei subdelegări de competențe, confirmată a posteriori prin nota la dosar din 26 aprilie 2022. În al doilea rând, ea afirmă că e‑mailul care conținea această decizie a fost trimis în afara cadrului de subdelegare definit de normele sale, care nu menționează deciziile de recuperare adoptate în urma unor investigații ale OLAF.
21 Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că părțile sunt de acord că autoritatea competentă din cadrul BEI pentru a adopta decizii de recuperare a unor sume nedatorate este, în principiu, directoarea generală a personalului. De asemenea, nu se contestă că emitenta deciziei de recuperare în litigiu nu este directoarea generală a personalului, ci șefa de unitate. În schimb, potrivit BEI, aceasta din urmă a primit în acest scop o subdelegare de competențe legală din partea directoarei menționate.
22 În primul rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, delegarea de competențe nu se prezumă și că autoritatea de delegare, chiar dacă este abilitată să își delege competențele, trebuie să adopte o decizie explicită de transfer al acestora, iar delegarea nu poate privi decât competențe de executare, definite cu exactitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iunie 1958, Meroni/Înalta Autoritate, 9/56, EU:C:1958:7, punctele 42-44, 46 și 47, și Hotărârea din 26 mai 2005, Tralli/BCE, C‑301/02 P, EU:C:2005:306, punctul 43).
23 În speță, BEI a precizat în ședință că subdelegarea de competențe în temeiul căreia șefa de unitate a adoptat decizia de recuperare era o subdelegare nescrisă. Subdelegarea menționată ar reieși totuși din scrisoarea directoarei generale a personalului către reclamantă din 29 ianuarie 2021 prin care aceasta din urmă era anunțată cu privire la intenția sa de a proceda la recuperare, precum și din acordul directoarei respective, menționat explicit în decizia de recuperare.
24 Or, trebuie să se constate că elementele din dosar nu permit susținerea existenței unei asemenea subdelegări.
25 Astfel, conținutul scrisorii din 29 ianuarie 2021 a directoarei generale a personalului nu demonstrează că aceasta din urmă ar fi decis să subdelege executarea materială a recuperării alocațiilor în litigiu serviciilor plasate sub conducerea sa, din care face parte unitatea „Drepturi individuale și plată”. Această scrisoare se limitează la a informa reclamanta cu privire la recomandările OLAF deduse în urma investigației în privința sa, la intenția BEI de a le da curs cât mai rapid posibil și de a pune în aplicare aceste recomandări în mod separat.
26 În plus, menționarea, în decizia de recuperare, a unui acord al directoarei generale a personalului în ceea ce privește această decizie nu poate fi considerată echivalentă cu o decizie explicită, în sensul jurisprudenței citate la punctul 22 de mai sus, adoptată de directoarea generală respectivă de a transfera șefei de unitate competența de a executa procedura de recuperare recomandată de OLAF. În plus, această directoare generală nu figurează printre destinatarii în copie ai e‑mailului prin care a fost adoptată decizia de recuperare.
27 În ceea ce privește nota de la dosar din 26 aprilie 2022 prin care directoarea generală a personalului a confirmat că a subdelegat șefei de unitate competența de a adopta decizia de recuperare, BEI însăși a recunoscut, în înscrisurile sale, precum și în ședință, că aceasta nu putea constitui o subdelegare de competențe legală, întrucât fusese întocmită ulterior deciziei menționate.
28 Prin urmare, în măsura în care subdelegarea de competențe nu este dovedită, trebuie să se concluzioneze că decizia de recuperare a fost adoptată de o autoritate necompetentă.
29 În al doilea rând, reiese, în mod cert, din jurisprudență că o decizie adoptată de o autoritate necompetentă ca urmare a nerespectării normelor privind repartizarea competențelor cu care a fost învestită poate fi anulată numai în cazul în care nerespectarea acestor norme încalcă una dintre garanțiile acordate funcționarilor prin Statutul funcționarilor Uniunii Europene sau normele privind buna administrare în materie de gestionare a personalului (Hotărârea din 30 mai 1973, Drescig/Comisia, 49/72, EU:C:1973:58, punctul 13, Hotărârea din 7 februarie 2007, Caló/Comisia, T‑118/04 și T‑134/04, EU:T:2007:37, punctul 68, și Hotărârea din 17 noiembrie 2017, Teeäär/BCE, T‑555/16, nepublicată, EU:T:2017:817, punctul 52).
30 Cu toate acestea, trebuie amintit de asemenea că normele de bună administrare în materie de gestionare a personalului presupun în special ca repartizarea competențelor în cadrul instituțiilor să fie în mod clar definite și publicate. Aceeași obligație revine organelor BEI, care nu se află nicidecum într‑o situație distinctă de cea în care se află organele de conducere ale celorlalte organisme și instituții ale Uniunii în relațiile lor cu agenții lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 noiembrie 2017, Teeäär/BCE, T‑555/16, nepublicată, EU:T:2017:817, punctul 53 și jurisprudența citată).
31 Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 22-28 de mai sus, pretinsa competență a emitentei deciziei de recuperare nu fusese definită în mod clar și nici publicată.
32 Rezultă că decizia de recuperare este afectată de un viciu de necompetență care a adus atingere normelor de bună administrare în materie de gestionare a personalului și că decizia menționată trebuie anulată în totalitate. În consecință, decizia de respingere a căii de atac administrative formulate de reclamantă este de asemenea afectată de o eroare de drept, în măsura în care a concluzionat că șefa de unitate era competentă să adopte decizia de recuperare.
33 Prin urmare, trebuie admis primul aspect al primului motiv, fără a fi necesară analizarea celui de al doilea aspect, referitor la dubla semnătură.
34 Tribunalul consideră totuși oportun, pentru a garanta o bună administrare a justiției, să examineze și al doilea motiv.
– Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea termenului de prescripție de cinci ani
35 Reclamanta susține în esență că BEI a încălcat termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 16.3 din DA prin faptul că a procedat la recuperarea alocațiilor în litigiu care i‑au fost plătite în perioada cuprinsă între luna iulie 2014 și luna iunie 2017. Astfel, în temeiul termenului de prescripție de cinci ani sus‑menționat, recuperarea nu ar fi putut avea ca obiect sume plătite înainte de 28 septembrie 2016, respectiv cu cinci ani înainte de data adoptării deciziei de recuperare.
36 BEI susține, dimpotrivă, că începerea unei investigații de către OLAF a determinat în mod necesar întreruperea termenului de prescripție pentru recuperarea alocațiilor în litigiu, începând de la data la care reclamanta a fost informată cu privire la deschiderea unei investigații în privința sa, 16 aprilie 2018, și până la raportul final al OLAF, 4 decembrie 2020, care i‑a fost notificat la 7 decembrie 2020.
37 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în mod similar cu prevederile articolului 85 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), articolul 16.3 din DA prevede următoarele:
„16.3 Recuperarea sumelor plătite în mod necuvenit
Sumele plătite în mod necuvenit unui membru al personalului sau succesorilor în drepturi în temeiul prezentelor [DA] sunt recuperate în cazul în care beneficiarul avea cunoștință de neregularitatea plății sau dacă neregularitatea era atât de evidentă, încât era imposibil să nu fi avut cunoștință de aceasta.
Recuperarea poate fi repartizată pe parcursul mai multor luni. Aceasta nu trebuie să depășească, pe lună, o cincime din salariul de bază al membrului personalului.
Recuperarea se efectuează în termen de cinci ani de la data la care suma a fost plătită în mod necuvenit, cu excepția cazului în care [BEI] poate stabili că beneficiarul a indus în eroare administrația în mod deliberat în scopul de a obține plata sumei în cauză. În acest caz, chiar dacă termenul de cinci ani a expirat, cererea de recuperare nu poate fi invalidată.”
38 În speță, pe de o parte, trebuie precizat că BEI nu susține că prezenta cauză intră sub incidența excepției de la aplicarea termenului de prescripție prevăzute la articolul 16.3 al treilea paragraf a doua teză din DA. Pe de altă parte, BEI amintește în înscrisurile sale că problema dacă reclamanta a indus‑o în eroare în mod deliberat în vederea obținerii plății alocațiilor în litigiu ar trebui soluționată în cadrul unei eventuale proceduri disciplinare care s‑ar desfășura separat de cea de recuperare. În ședință, aceasta a indicat Tribunalului că a inițiat o astfel de procedură, care încă se afla în curs de desfășurare la acea dată.
39 În schimb, BEI consideră că termenul de prescripție de cinci ani care se aplică în speță a fost întrerupt pe durata investigației OLAF. O asemenea întrerupere ar putea fi dedusă din dispozițiile Regulamentului (UE, Euratom) nr. 883/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 septembrie 2013 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (Euratom) nr. 1074/1999 al Consiliului (JO 2013, L 248, p. 1), în special din articolul 5 alineatul (3) din acesta. Aceasta susține că, în temeiul acestei dispoziții, atât timp cât OLAF desfășoară o investigație internă, organele și agențiile în cauză nu deschid o investigație paralelă cu privire la aceleași fapte. În plus, aceasta arată că OLAF a invitat‑o în mod formal, printr‑un e‑mail din 14 iunie 2018, să se abțină de la desfășurarea unor investigații paralele atât timp cât investigația respectivă nu era încheiată. Astfel, aceasta susține că s‑a aflat în incapacitate totală de a acționa, așa încât prescripția nu a putut să curgă în privința sa.
40 BEI susține de asemenea că întreruperea termenului de prescripție de cinci ani prin deschiderea unei investigații a OLAF se impune în temeiul principiului bunei administrări și al principiului cooperării loiale care decurg din articolul 13 TUE. În opinia sa, o soluție contrară ar însemna privarea sa de orice posibilitate de a recupera sumele plătite în mod necuvenit agenților săi de fiecare dată când sumele respective ar face obiectul unei investigații îndelungate și complexe a OLAF.
41 În sfârșit, BEI consideră că principiul întreruperii termenului de prescripție de cinci ani în cazul unei investigații a OLAF a fost recunoscut de jurisprudență pe baza dispozițiilor Regulamentului (UE, Euratom) 2018/1046 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iulie 2018 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii, de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1296/2013, (UE) nr. 1301/2013, (UE) nr. 1303/2013, (UE) nr. 1304/2013, (UE) nr. 1309/2013, (UE) nr. 1316/2013, (UE) nr. 223/2014, (UE) nr. 283/2014 și a Deciziei nr. 541/2014/UE și de abrogare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 966/2012 (JO 2018, L 193, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul financiar”). În opinia sa, nu are importanță, așadar, dacă ea a adoptat sau nu o normă de drept pozitiv care prevede o astfel de întrerupere.
42 În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, un termen de prescripție are drept funcție să asigure securitatea juridică și că această cerință fundamentală se opune ca administrația să poată întârzia la nesfârșit exercitarea competențelor sale (Hotărârea din 9 iunie 2021, DI/BCE, T‑514/19, EU:T:2021:332, punctul 58).
43 Or, pentru a‑și îndeplini funcția de asigurare a securității juridice, un termen de prescripție trebuie stabilit în avans, iar stabilirea duratei sale, precum și a modalităților sale de aplicare este de competența legiuitorului Uniunii (Hotărârea din 15 iulie 1970, ACF Chemiefarma/Comisia, 41/69, EU:C:1970:71, punctele 19 și 20; a se vedea de asemenea Hotărârea din 17 martie 2021, EJ/BEI, T‑585/19, nepublicată, EU:T:2021:142, punctul 33 și jurisprudența citată). Astfel, prescripția, prin faptul că împiedică repunerea în discuție pe termen nelimitat a unor situații consolidate prin trecerea timpului, urmărește să întărească securitatea juridică, dar poate să permită de asemenea consolidarea unor situații care erau, cel puțin inițial, contrare legii. Măsura în care se recurge la aceasta rezultă, în consecință, dintr‑o ponderare a cerințelor de securitate juridică și a celor privind legalitatea, în funcție de circumstanțele istorice și sociale care predomină la un moment dat într‑o societate. Pentru acest motiv, ea depinde doar de alegerea legiuitorului, iar odată ce acesta a stabilit un termen de prescripție, instanța nu poate să îl înlocuiască cu un alt termen într‑o cauză determinată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 martie 2022, ON/Comisia, T‑730/20, nepublicată, EU:T:2022:155, punctul 34 și jurisprudența citată).
44 În speță, din modul clar de redactare a articolului 16.3 din DA reiese că BEI trebuie să procedeze la recuperarea sumelor plătite în mod necuvenit unuia dintre agenții săi în termen de cinci ani de la plata acestora, cu excepția cazului în care se stabilește faptul că agentul în cauză a intenționat să o inducă în eroare pentru a obține această plată.
45 În schimb, articolul 16.3 din DA nu conține nicio referire la întreruperea sau la suspendarea termenului de prescripție pentru a proceda la o recuperare în cazul începerii unei investigații de către OLAF cu privire la faptele aflate la originea acestei recuperări.
46 Prin urmare, securitatea juridică se opune posibilității ca BEI să se prevaleze de începerea investigației OLAF în privința unui agent pentru a susține că termenul de prescripție a fost întrerupt sau suspendat.
47 În ceea ce privește articolul 5 alineatul (3) din Regulamentul nr. 883/2013, acesta prevede că, „în timpul în care [OLAF] efectuează o investigație internă, instituțiile, organismele, oficiile sau agențiile nu pot începe o investigație paralelă asupra acelorași fapte, cu excepția cazului în care există un acord în sens contrar cu [OLAF]”.
48 Or, trebuie subliniat că adoptarea unei decizii de recuperare a sumelor plătite în mod necuvenit nu poate fi asimilată unei investigații.
49 În ceea ce privește argumentul BEI întemeiat pe principiile bunei administrări și cooperării loiale și în special pretinsa somație adresată BEI de OLAF în e‑mailul din 14 iunie 2018, trebuie să se constate că conținutul acestui e‑mail nu permite să se deducă faptul că OLAF solicitase în mod expres BEI să nu procedeze la recuperarea alocațiilor în litigiu. În plus, în ședință, ca răspuns la o întrebare a Tribunalului, BEI a arătat că nu a consultat OLAF în această privință.
50 În aceste împrejurări, nimic nu împiedica BEI să procedeze la recuperarea sumelor pe care considera că le‑a plătit în mod necuvenit reclamantei înainte de finalizarea investigației OLAF ce o privea.
51 Astfel, contrar celor susținute de BEI, lipsa unui efect de întrerupere sau de suspendare a investigațiilor OLAF asupra termenului de prescripție prevăzut la articolul 16.3 din DA nu are ca efect privarea BEI de orice posibilitate de recuperare a sumelor plătite în mod necuvenit în cazul unei investigații îndelungate și complexe a OLAF cu privire la legalitatea unor asemenea plăți și nu contravine cerinței de a proteja interesele financiare ale Uniunii.
52 În orice caz, revenea BEI sarcina de a adopta o normă care să prevadă o astfel de întrerupere sau o astfel de suspendare în cadrul său de reglementare.
53 Din cele de mai sus rezultă că nu poate fi admis, fără a se încălca principiul securității juridice, argumentul BEI potrivit căruia principiile cooperării loiale și bunei administrări justificau recuperarea alocațiilor în litigiu după expirarea termenului de cinci ani prevăzut la articolul 16.3 din DA.
54 În consecință, la data adoptării deciziei de recuperare, BEI nu mai avea, în principiu, dreptul de a recupera sumele care fuseseră plătite reclamantei, cu titlu de alocații în litigiu, până la 28 septembrie 2016. Celelalte argumente ale BEI nu sunt de natură să repună în discuție această concluzie.
55 Astfel, trebuie înlăturată argumentația BEI potrivit căreia reclamanta era conștientă, înainte de expirarea termenului de prescripție de cinci ani, că eligibilitatea sa pentru acordarea alocațiilor în litigiu era repusă în discuție de administrație, în măsura în care articolul 16.3 din DA nu prevede întreruperea sau suspendarea termenului de prescripție într‑o asemenea ipoteză. Pe de altă parte, din dispoziția menționată reiese fără ambiguitate că momentul de la care începe să curgă termenul de cinci ani pentru recuperarea sumelor nedatorate este plata acestora, iar nu data la care beneficiarul ar fi luat cunoștință de caracterul său nelegal.
56 Același lucru este valabil și pentru analogia făcută de BEI cu dispozițiile Regulamentului financiar. Prin intermediul acestui argument, BEI se referă la Hotărârea din 19 iulie 2016, HG/Comisia (F‑149/15, EU:F:2016:155), care ar fi admis principiul unei întreruperi a prescripției de cinci ani în cazul unei investigații a OLAF, fără a fi repus în discuție în mod direct de Tribunal în Hotărârea din 15 decembrie 2021, HG/Comisia (T‑693/16 P RENV‑RX, EU:T:2021:895). Or, trebuie să se constate că Tribunalul a statuat că termenul de prescripție prevăzut la articolul 85 din statut nu era aplicabil litigiului în cauza menționată. Astfel, originea acestui litigiu nu consta în plata unor sume nedatorate funcționarului în cauză, ci în prejudiciul financiar pe care îl cauzase administrației prin comportamentul său. În plus, din hotărârea menționată reiese fără echivoc că Tribunalul a apreciat că termenul de prescripție de cinci ani aplicabil creanțelor Uniunii față de terți în temeiul Regulamentului financiar, care curge de la constatarea unei astfel de creanțe și care este întrerupt de orice act care vizează recuperarea acesteia, nu se putea aplica, nici prin aplicarea directă, nici ca parametru al termenului rezonabil. Această constatare se întemeiază pe faptul că prescripția prevăzută de aceste dispoziții nu poate privi decât o fază ulterioară constatării creanței, iar nu o fază anterioară, precum perioada în care avuseseră loc faptele generatoare ale acestei creanțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 2021, HG/Comisia, T‑693/16 P RENV‑RX, EU:T:2021:895, punctele 129 și 130).
57 Prin urmare, este necesar să se constate că deciziile atacate au fost adoptate cu încălcarea termenului de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 16.3 din DA în ceea ce privește sumele plătite reclamantei până la 28 septembrie 2016.
58 Rezultă din tot ceea ce precedă că al doilea motiv trebuie de asemenea admis. În consecință, se impune anularea deciziilor atacate.
Cu privire la al doilea capăt de cerere al reclamantei
59 Prin intermediul celui de al doilea capăt de cerere, reclamanta solicită rambursarea sumelor recuperate în temeiul deciziilor atacate, majorate cu dobânzi de întârziere stabilite la rata BCE, ele însele majorate cu două puncte. În ședință, reclamanta a precizat că cererea sa avea ca obiect exercitarea de către Tribunal a competenței sale să judece în fond, conferită de articolul 91 alineatul (1) din statut.
60 BEI contestă caracterul necesar al exercitării de către Tribunal a competenței sale să judece în fond având în vedere că măsurile care ar presupune o anulare a deciziilor atacate s‑ar traduce prin rambursarea sumelor recuperate în temeiul deciziilor menționate.
61 Este necesar să se arate, în speță, că Tribunalul nu poate exercita competența pe care i‑o conferă articolul 91 alineatul (1) din statut fără a lipsi de efect util obligația BEI de a lua măsurile pe care le presupune executarea prezentei hotărâri în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE. Astfel, ca o consecință a anulării deciziilor atacate, revine BEI sarcina de a adopta o nouă decizie, care ar putea lua forme diferite, aspect cu privire la care Tribunalul nu se poate antepronunța prin soluționarea celui de‑al doilea capăt de cerere al reclamantei.
62 În aceste condiții, este necesar să se respingă cererea de despăgubire a reclamantei.
Cu privire la cheltuielile de judecată
63 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
64 Întrucât BEI a căzut în pretenții cu privire la partea esențială a concluziilor sale, se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a cincea extinsă)
declară și hotărăște:
1) Anulează decizia Băncii Europene de Investiții (BEI) din 28 septembrie 2021 de recuperare a unei sume de 61 186,61 euro plătite în mod necuvenit lui QT cu titlu de alocații școlare, alocații pentru creșterea copilului aflat în întreținere și avantaje conexe în perioada cuprinsă între luna iulie 2014 și luna iunie 2017, precum și decizia BEI din 20 mai 2022 de respingere a căii de atac administrative formulate de aceasta.
2) Respinge cererea de despăgubire.
3) Obligă BEI la plata cheltuielilor de judecată.
Svenningsen | Mac Eochaidh | Laitenberger |
Martín y Pérez de Nanclares | | Stancu |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 11 octombrie 2023.
Semnături