Cauza T‑409/21
Republica Federală Germania
împotriva
Comisiei Europene
Hotărârea Tribunalului (Camera a opta extinsă) din 24 ianuarie 2024
„Ajutoare de stat – Ajutoare acordate prin anumite dispoziții ale Legii germane modificate privind cogenerarea căldurii și a energiei electrice – Reforma schemei de sprijin pentru cogenerare – Decizie prin care ajutoarele sunt declarate compatibile cu piața internă – Noțiunea de «ajutor de stat» – Resurse de stat”
1. Ajutoare acordate de state – Noțiune – Ajutoare care provin din resurse ale statului – Noțiunea de resurse de stat – Fonduri alimentate printr‑o taxă sau alte contribuții obligatorii în temeiul legislației naționale și gestionate și repartizate în conformitate cu această legislație – Sume care rămân în mod constant sub control public și la dispoziția autorităților naționale competente – Criterii alternative
[art. 107 alin. (1) TFUE]
(a se vedea punctele 34-36)
2. Ajutoare acordate de state – Noțiune – Ajutoare care provin din resurse ale statului – Noțiunea de resurse de stat – Obligație legală a operatorilor de rețea de energie electrică de a plăti un sprijin financiar operatorilor centralelor de cogenerare a căldurii și a energiei electrice – Simplă posibilitate a operatorilor de rețea de a repercuta asupra clienților lor supracosturile care rezultă din această obligație prin intermediul unei taxe – Includere – Condiții – Sprijin financiar alimentat printr‑o taxă sau alte contribuții obligatorii în temeiul legislației naționale și gestionate și repartizate în conformitate cu această legislație – Condiție neîndeplinită
[art. 107 alin. (1) TFUE]
(a se vedea punctele 56-90)
3. Ajutoare acordate de state – Noțiune – Ajutoare care provin din resurse ale statului – Noțiunea de resurse de stat – Obligație legală a operatorilor de rețea de energie electrică de a plăti un sprijin financiar operatorilor centralelor de cogenerare a căldurii și a energiei electrice – Includere – Condiții – Sume care rămân în mod constant sub control public și la dispoziția autorităților naționale competente – Condiție neîndeplinită
[art. 107 alin. (1) TFUE]
(a se vedea punctele 95-100)
4. Ajutoare acordate de state – Noțiune – Ajutoare care provin din resurse ale statului – Noțiunea de resurse de stat – Obligație legală a operatorilor de rețea de energie electrică de a plăti un sprijin financiar operatorilor centralelor de cogenerare a căldurii și a energiei electrice – Fonduri care trec de la entități private la entități private și păstrează un caracter privat pe tot parcursul lor – Inexistența unui transfer al resurselor de stat
[art. 107 alin. (1) TFUE]
(a se vedea punctele 101-118)
5. Ajutoare acordate de state – Noțiune – Ajutoare care provin din resurse ale statului – Noțiunea de resurse de stat – Obligație legală a operatorilor de rețea de energie electrică de a plăti un sprijin financiar operatorilor centralelor de cogenerare a căldurii și a energiei electrice – Simplă posibilitate a operatorilor de rețea de a repercuta asupra clienților lor supracosturile care rezultă din această obligație prin intermediul unei taxe – Plafonarea taxei în favoarea producătorilor de hidrogen – Inexistența unei renunțări la resurse de stat
[art. 107 alin. (1) TFUE]
(a se vedea punctele 121-126)
Rezumat
Sesizat cu o acțiune în anulare introdusă de Republica Federală Germania, Tribunalul anulează decizia Comisiei Europene prin care se califică drept ajutoare de stat diverse măsuri adoptate de acest stat membru în susținerea producției de energie electrică de către centralele de cogenerare a căldurii și a energiei electrice (denumită în continuare „CHP”)(1). Procedând astfel, Tribunalul precizează condiția, prevăzută la articolul 107 alineatul (1) TFUE, potrivit căreia numai intervențiile statului sau prin intermediul resurselor de stat pot fi calificate drept ajutor de stat în sensul acestei dispoziții.
Între 2019 și 2021, Republica Federală Germania a notificat Comisiei amendamente legislative care prevedeau, pe de o parte, măsuri de sprijin financiar pentru operatorii centralelor CHP și ai altor instalații legate de cogenerarea căldurii și a energiei electrice (denumiți în continuare, împreună, „operatorii CHP”) și, pe de altă parte, plafonarea unei taxe care poate fi impusă, în acest context, producătorilor de hidrogen.
În decizia atacată, Comisia a concluzionat că aceste măsuri constituie ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, care sunt însă compatibile cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE.
În susținerea calificării măsurilor notificate drept ajutoare de stat, Comisia a considerat printre altele că aceste măsuri sunt acordate prin intermediul resurselor de stat. Prin acțiunea sa în anulare, Republica Federală Germania contestă această concluzie a Comisiei.
Aprecierea Tribunalului
Tribunalul amintește că calificarea unei măsuri drept ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, presupune întrunirea mai multor condiții, printre care cea privind existența unei intervenții a statului sau prin intermediul resurselor de stat.
Potrivit jurisprudenței, pot fi calificate drept resurse de stat, pe de o parte, fondurile alimentate printr‑o taxă sau alte contribuții obligatorii în temeiul legislației naționale și gestionate și repartizate în conformitate cu această legislație (primul criteriu) și, pe de altă parte, sumele care rămân în mod constant sub control public și, așadar, la dispoziția autorităților naționale competente (al doilea criteriu). Aceste două criterii constituie criterii alternative ale noțiunii de „resurse de stat” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
În primul rând, în ceea ce privește măsurile de sprijin financiar acordate operatorilor CHP, Comisia a considerat, în decizia atacată, că aceste măsuri erau finanțate din încasările provenite dintr‑o contribuție obligatorie în drept impusă de stat, gestionate și alocate în conformitate cu dispozițiile legislației (primul criteriu).
În această privință, Tribunalul arată că măsurile de sprijin pentru operatorii CHP notificate de Republica Federală Germania se caracterizează prin existența a „două niveluri” în lanțul de aprovizionare cu energie electrică, „primul nivel” corespunzând relației dintre operatorii CHP și operatorii de rețea și „al doilea nivel” relației dintre acești operatori de rețea și clienții lor.
În cadrul „primului nivel” al lanțului de aprovizionare, măsurile notificate prevăd o obligație legală ce revine operatorilor de rețea, care sunt entități private, de a plăti un sprijin financiar operatorilor CHP. În cadrul „celui de al doilea nivel”, acești operatori de rețea pot, fără a fi obligați prin lege, să repercuteze sarcina financiară care rezultă din această obligație asupra clienților lor prin intermediul unei taxe.
Având în vedere aceste precizări, Tribunalul constată că Comisia a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că obligația ce revine operatorilor de rețea de a plăti sume operatorilor CHP, la „primul nivel” al lanțului de aprovizionare, este suficientă pentru a constata existența unei taxe sau a unei alte contribuții obligatorii de natură să caracterizeze angajarea de resurse de stat, fără a fi necesar să se identifice o altă contribuție obligatorie la un alt „nivel” al lanțului de aprovizionare, taxa la „al doilea nivel” al lanțului menționat neconstituind o contribuție obligatorie în drept.
Astfel, existența unei taxe sau a unei alte contribuții obligatorii în temeiul legii se referă la proveniența fondurilor utilizate pentru acordarea unui avantaj, în sensul că permite să se constate că fondurile de stat au fost utilizate pentru finanțarea acestui avantaj. Aceasta nu se confundă cu alocarea fondurilor respective în conformitate cu legea. Or, obligația legală care revine operatorilor de rețea la „primul nivel” al lanțului de aprovizionare se referă numai la alocarea fondurilor conformă cu legea, însă nu oferă nicio indicație cu privire la proveniența fondurilor utilizate de operatorii de rețea pentru a o pune în aplicare.
În acest context, Comisia nu poate susține că statul își însușește resursele operatorilor de rețea, întrucât aceștia din urmă nu sunt în mod necesar debitorii finali ai sarcinii financiare determinate de măsurile de sprijin în favoarea operatorilor CHP.
În plus, faptul că legea germană prevede în mod detaliat modalitățile de alocare a sprijinului financiar către operatorii CHP nu este de natură să caracterizeze un transfer de resurse de stat, ci numai imputabilitatea în sarcina statului a acestor măsuri de sprijin.
În consecință, Tribunalul concluzionează că Comisia s‑a întemeiat în mod eronat pe primul criteriu prezentat mai sus, referitor la existența unei taxe sau a altor contribuții obligatorii, pentru a considera că măsurile de sprijin financiar în favoarea operatorilor CHP erau finanțate prin intermediul resurselor de stat.
Tribunalul constată de asemenea că Comisia a săvârșit o eroare de drept prin excluderea aplicării jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra(2).
În decizia atacată, Comisia a exclus aplicarea acestei jurisprudențe pentru motivul că măsurile de sprijin în favoarea operatorilor CHP nu constituie o măsură de „simplă reglementare a prețurilor”. Cu toate acestea, contrar celor estimate de Comisie, elementul decisiv pentru a exclude existența unui transfer de resurse de stat potrivit jurisprudenței rezultate din Hotărârea PreussenElektra nu este aspectul dacă măsurile în cauză constituie o măsură de „simplă reglementare a prețurilor”, ci faptul că entitățile private în cauză erau mandatate de stat să gestioneze o resursă de stat.
Astfel, pentru a exclude aplicarea jurisprudenței rezultate din Hotărârea PreussenElektra, Comisia ar fi trebuit să stabilească faptul că avantajul în favoarea operatorilor CHP nu era acordat de operatorii de rețea prin intermediul resurselor financiare proprii, ci că aceștia erau mandatați de stat să gestioneze o resursă de stat, ceea ce nu a demonstrat.
Pe de altă parte, Comisia nu putea invoca în mod valabil efectul util al articolului 107 alineatul (1) TFUE pentru a restrânge aplicarea jurisprudenței rezultate din Hotărârea PreussenElektra la cazurile de „simplă reglementare a prețurilor”, întrucât acest articol nu poate fi aplicat unor comportamente statale care nu intră sub incidența acestuia precum, în speță, o măsură decisă de stat, dar finanțată de întreprinderi private.
În al doilea rând, în ceea ce privește plafonarea taxei care poate fi impusă producătorilor de hidrogen de către operatorii de rețea, Comisia a considerat că aceasta constituie o renunțare la resurse de stat care poate fi calificată drept transfer de resurse de stat.
Cu toate acestea, Tribunalul amintește că taxa în cauză nu constituie o resursă de stat potrivit primului criteriu prezentat mai sus, în lipsa caracterului obligatoriu în drept. Rezultă că nici reducerea acestei taxe pentru producătorii de hidrogen nu poate constitui o renunțare la resurse de stat.
Având în vedere ceea ce precedă, Tribunalul admite acțiunea în anulare în măsura în care Comisia a constatat în mod eronat că ansamblul măsurilor notificate de Republica Federală Germania constituie ajutoare de stat finanțate prin intermediul resurselor de stat.