HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
A UNIUNII EUROPENE
(Camera a treia)
10 septembrie 2014(*) i
„Funcție publică – Agent temporar – Neprelungirea unui contract încheiat pe perioadă determinată – Personalul unei agenții – Reducerea personalului – Cadrul financiar plurianual al AEF – Desființarea a două posturi din schema de personal – Respectarea unor cerințe esențiale de formă – Dreptul de a fi ascultat – Dispoziții interne – Interesul serviciului”
În cauza F‑120/13,
având ca obiect o acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE,
KE, fost agent temporar al Agenției Europene a Căilor Ferate, cu domiciliul în Bruxelles (Belgia), reprezentată de S. A. Pappas, avocat,
reclamantă,
împotriva
Agenției Europene a Căilor Ferate (AEF), reprezentată de G. Stärkle, în calitate de agent, asistat de B. Wägenbaur, avocat,
pârâtă,
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera a treia),
compus din domnii S. Van Raepenbusch, președinte, E. Perillo și J. Svenningsen (raportor), judecători,
grefier: doamna X. Lopez Bancalari, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 18 iunie 2014,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 12 decembrie 2013, KE solicită anularea deciziei directorului executiv al Agenției Europene a Căilor Ferate (AEF sau denumită în continuare „agenția”) din 22 martie 2013, prin care acesta a confirmat reclamantei că contractul său de agent temporar expira la data prevăzută în acest contract, respectiv la 30 septembrie 2013.
Cadrul juridic
Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene
2 Potrivit articolului 2 litera (a) din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene, în versiunea aplicabilă în speță (denumit în continuare „RAA”), este considerat agent temporar în sensul regimului menționat „[a]gentul angajat în vederea ocupării unui post inclus în schema de personal anexată la secțiunea din buget aferentă fiecărei instituții și căruia autoritățile bugetare i‑au conferit un caracter temporar”.
3 Articolul 8 primul paragraf din RAA prevede:
„Contractul de muncă al unui agent temporar menționat la articolul 2 litera (a) poate fi încheiat pe perioadă determinată sau nedeterminată. Contractul agentului menționat anterior angajat pe perioadă determinată nu poate fi prelungit decât o singură dată pe o perioadă determinată. Orice prelungire ulterioară a acestui contract de muncă se face pe perioadă nedeterminată.”
4 În capitolul referitor la „[î]ncetarea raporturilor de muncă”, articolul 47 litera (b) punctul (i) din RAA prevede că, în afară de cazul decesului agentului temporar, contractul de muncă al acestuia din urmă încetează, „în cazul contractelor pe perioadă determinată […] la data stabilită în contract”.
Regulamentul nr. 881/2004
5 Potrivit articolului 22 din Regulamentul (CE) nr. 881/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind înființarea unei Agenții Europene a Căilor Ferate (JO L 164, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 14, p. 49), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1335/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2008, AEF este un organism al Uniunii Europene, are personalitate juridică și este reprezentată de directorul său executiv.
6 Articolul 24, intitulat „Personalul”, din Regulamentul nr. 881/2004 prevede:
„(1) Regulamentele de personal aplicabile funcționarilor [Uniunii Europene], [RAA] și normele adoptate în comun de instituțiile [Uniunii] în scopul aplicării respectivelor regulamente privind funcționarii […] se aplică personalului agenției.
(2) Fără a aduce atingere articolului 26, prerogativele conferite autorității de numire și autorității contractante prin regulamentele privind funcționarii Comunităților Europene și condițiile de angajare menționate anterior sunt exercitate de agenție cu privire la propriul său personal.
(3) Fără a aduce atingere articolului 26 alineatul (1), personalul agenției este format din:
[…]
– alți agenți, după cum prev[ede] [RAA], pentru a îndeplini sarcini de punere în aplicare sau de secretariat.
[…]”
Decizia din 2 octombrie 2008 a AEF
7 La 2 octombrie 2008, directorul executiv al AEF a adoptat Decizia 150/09.08 privind politica de prelungire a contractelor de agenți temporari ai agenției (denumită în continuare „decizia din 2 octombrie 2008”). Considerentele acestei decizii se referă în special la articolul 8 primul paragraf din RAA, la planul plurianual al politicii de personal adoptat de consiliul de administrație al agenției și la articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul nr. 881/2004.
8 Articolul 1 din decizia din 2 octombrie 2008 prevede în special că „[d]urata prelungirii contractelor pentru agenții temporari astfel cum au fost definiți la articolul 24 alineatul (3) din Regulamentul […] nr. 881/2004 este […] pentru posturi pe termen lung, de doi ani în cazul primei prelungiri[; î]n cazul unei a doua prelungiri, contractul se încheie pe perioadă nedeterminată”.
9 Potrivit articolului 2 din decizia din 2 octombrie 2008, „[î]n cazurile în care un contract poate fi prelungit, agentul va fi informat de către directorul executiv cu privire la prelungirea sau neprelungirea contractului său, în principiu, cu șase luni înainte de încetarea contractului său”.
Liniile directoare privind prelungirea contractelor
10 La 26 noiembrie 2008, șeful Unității „Administrație” a AEF a adoptat Liniile directoare privind prelungirea contractelor (denumite în continuare „liniile directoare”). Acestea amintesc că, în temeiul deciziei din 2 octombrie 2008, membrii personalului agenției vor fi informați, în principiu cu un preaviz de șase luni, cu privire la prelungirea sau neprelungirea contractului lor. Liniile directoare au drept obiectiv să precizeze procedura care trebuie urmată în materie.
11 S‑a arătat astfel, în liniile directoare, că Serviciul de resurse umane al Unității „Administrație” (denumit în continuare „Serviciul «Resurse umane»”) va informa șeful unității în cauză cu cel mult opt luni înaintea datei de expirare a contractului agentului în discuție prin intermediul unui „formular nr. 1”. Șeful de unitate va aminti în continuare titularului postului data de expirare a contractului său și îi va oferi posibilitatea de a avea un dialog care îl implică și pe evaluatorul însărcinat cu întocmirea raportului de evaluare a carierei agentului (denumit în continuare „REC”) în termen de cinci zile lucrătoare care urmează acestei informări.
12 Șeful de unitate va redacta în continuare o notă la dosar, prin intermediul unui „formular nr. 2”, care conține o evaluare a evoluției postului însuși și a atribuțiilor care se raportează la acesta, în special un aviz bazat în particular pe ultimul REC disponibil, cu privire la aspectul dacă titularul postului este apt să continue să ocupe acest post.
13 Întemeindu‑se pe aceste informații, șeful de unitate va completa și propunerea anexată la nota Serviciului „Resurse umane” (anexă la „formularul nr. 1”) privind prelungirea sau neprelungirea contractului. Acesta va trebui să își prezinte în continuare propunerea și nota de însoțire pentru dosar la Serviciul „Resurse umane” cu cel puțin șapte luni înainte de încetarea contractului. Acest serviciu va putea adăuga orice comentariu la nota de la dosar („formularul nr. 2”), în special cu privire la impactul bugetar al propunerii și la coerența propunerii în raport cu practicile existente în materie de prelungire a contractelor în cadrul agenției.
14 Serviciul „Resurse umane” va prezenta propunerea, însoțită de două formulare, directorului executiv pentru aprobare, care îl va informa în continuare cu privire la decizia sa prin completarea anexei la „formularul nr. 1”. După primirea deciziei directorului executiv și în cazul în care decizia recomandă încetarea contractului, Serviciul „Resurse umane” pregătește o scrisoare, care va fi semnată de directorul executiv, amintind agentului temporar în cauză data de expirare a contractului său.
15 În sfârșit, liniile directoare prevăd că termenele trebuie calculate numai de la data la care persoana în cauză a primit o notificare sau, cel târziu, atunci când se poate considera că această persoană, acționând ca agent diligent, a fost informată cu privire la conținutul documentelor transmise, indiferent care sunt acestea.
Documentele bugetare
16 Prin decizia din 27 noiembrie 2012, consiliul de administrație al AEF a adoptat bugetul agenției, precum și organigrama sa pentru anul 2013. În această privință, organigrama pentru anul 2013 arată că la 31 decembrie 2011, AEF avea, în grupa de funcții pentru asistenți (AST) zece agenți temporari cu gradul AST 1, că bugetul Uniunii nu autorizase decât șapte posturi pentru acest grad și că agenția decisese să reducă acest număr la patru.
17 Din planul plurianual al politicii de personal, adoptat la 20 martie 2013 de consiliul de administrație al AEF, pentru perioada 2014-2016 („Multi‑annual Staff Policy Plan 2014-2016 for the European Railway Agency”), reiese că, în ceea ce privește posturile din grupa de funcții AST ocupate de agenți temporari la 31 decembrie 2012, acestea erau în număr de 42, că numărul de posturi pentru această grupă de funcții care figurează în bugetul votat al Uniunii pentru exercițiul 2013 era de 40, că numărul de posturi care figurează în proiectul de buget al Uniunii pentru exercițiul 2014 era de 39 și că, pentru anii 2015 și 2016, numărul avut în vedere era de 37 și, respectiv, de 36.
Situația de fapt
18 Reclamanta a fost angajată de AEF ca asistentă cu grad AST 3 în temeiul unui contract cu o durată de patru ani care acoperă perioada cuprinsă între 1 septembrie 2007 și 31 august 2011. Din scrisoarea din 7 mai 2007, care îi fusese adresată de directorul executiv al agenției, în calitatea sa de autoritate abilitată să încheie contractele de muncă (denumită în continuare „AAIC”), reiese că acest contract i‑a fost propus conform articolului 2 litera (a), precum și articolelor 8-50 du RAA.
19 La 5 mai 2011, acest contract a fost prelungit până la 30 septembrie 2013 prin intermediul unui act adițional semnat între AEF și reclamantă.
20 La cererea sa, reclamanta a fost transferată de la Serviciul „Finanțe” din cadrul Unității „Administrație” la „Biroul directorului executiv” („Executive Director’s Office”), Serviciul „Comunicare”, al AEF pentru a exercita în cadrul acestuia în special atribuții de comunicare. Această schimbare a repartizării se aplica de la 16 februarie 2012 și era însoțită de transferul postului reclamantei în serviciile Direcției (Directorate) agenției. Se preciza de asemenea în decizia de schimbare a repartizării de la aceeași dată că era vorba despre o schimbare a repartizării în interesul serviciului și, pe de altă parte, că șeful de unitate al reclamantei, în calitatea sa de nou superior ierarhic direct al acesteia, trebuia să actualizeze descrierea postului reclamantei pentru a reflecta funcțiile și atribuțiile cu care ar fi însărcinată în prezent.
Procedura care a condus la adoptarea deciziei atacate
21 La 22 februarie 2013, șeful serviciului „Resurse umane” a transmis o notă șefului de unitate al reclamantei în care îi solicita, în conformitate cu decizia din 2 octombrie 2008, să îi transmită avizul, prin completarea părții care îl privește din formularul anexat, intitulat „Nota de la dosar”, cel târziu la 15 martie 2013, pentru a putea informa părțile interesate cu privire la problema prelungirii sau neprelungirii contractului reclamantei, care urma să înceteze la 30 septembrie 2013.
22 Cu ocazia unei întâlniri care a avut loc la 14 martie 2013, reclamanta a fost informată verbal de către șeful său de unitate cu privire la intenția acestuia din urmă de a nu solicita prelungirea contractului său. Conform reclamantei, șeful de unitate i‑ar fi explicat că aceasta fusese transferată împreună cu postul său în serviciul conducerii agenției doar pentru a îndeplini atribuții de comunicare, dar că se dovedise că nu avea formarea și nici competențele tehnice pentru a putea evolua pe acest post, care are legătură în prezent cu conducerea agenției. Astfel, nu ar fi fost invocate în acest contex cerințe de natură bugetară care implică desființarea postului pe care îl ocupa pentru a justifica neprelungirea contractului său.
23 Reclamanta a explicat în răspunsul la o măsură de organizare a procedurii că, în timpul acestei întâlniri, care ar fi durat aproximativ 20 de minute, aceasta arătase la rândul său că, în urma transferului său la direcția agenției, descrierea postului ar fi trebuit adaptată de șeful său de unitate, ceea ce acesta omisese să facă. Prin urmare, reclamanta a declarat în răspunsul menționat mai sus că „[n]u înțelegea […] motivele pentru care i se reproșa în prezent că nu are competențele necesare pentru un post de comunicare, în condițiile în care postul său era un post de suport financiar și administrativ”. În același răspuns, aceasta a reproșat șefului său de unitate, în această privință, că nu a implicat‑o suficient în problemele financiare ale serviciilor Direcției agenției.
24 În ceea ce privește agenția, aceasta a explicat, la ședință, că problema prelungirii contractului trebuie discutată inițial în cadrul unei întâlniri prevăzute la 13 martie 2013, dar că această întâlnire nu avusese loc în cele din urmă din cauza absenței reclamantei. În dimineața zilei de 14 martie 2013, reclamanta și șeful de unitate s‑ar fi întâlnit astfel pentru a discuta despre problema respectivă și ar fi convenit să discute despre aceasta din nou în cursul zilei, ceea ce au făcut seara, în cursul unei întâlniri care, potrivit agenției, a durat aproximativ o oră.
25 Tot la 14 martie 2013, șeful de unitate a indicat, în nota de la dosar prezentată de Serviciul „Resurse umane”, la secțiunea „Evaluarea evoluției postului însuși și a sarcinilor aferente acestuia”, că „postul ocupat de titular fusese creat pentru a adapta dorința sa de a dobândi experiență în afara sectorului financiar”. Se precizase de asemenea că, „[p]entru a realiza reducerea posturilor [din grupa de funcții] AST, în cadrul bugetului 2013 al U[niunii Europene] și cele din anii ulteriori, și în interesul general al Agenției, s‑a decis să nu reînnoiască acest post”. În ceea ce privește rubrica referitoare la „[a]vizul privind aptitudinile titularului pentru a continua să ocupe postul”, acesta a arătat că, „[d]ată fiind dispariția postului, acesta nu [era] pertinent”.
26 Prin scrisoarea din 22 martie 2013, contrasemnată de reclamantă la 25 martie 2013, directorul executiv al AEF i‑a confirmat că contractul său de muncă, „care începuse la [1 octombrie] 2007, [ar] înceta la 30 [septembrie] 2013” (denumită în continuare „decizia atacată”). La cererea sa formulată prin scrisoare la 27 martie 2013, reclamanta a primit o copie a notei de la dosar care însoțește propunerea de neprelungire a contractului său.
27 Șeful Serviciului „Resurse umane” a semnat, la 2 aprilie 2013, partea din formular cu privire la acest serviciu, hașurând rubrica „Implicații bugetare ale propunerii, coerența cu practica existentă în cadrul organizației și orice altă informație considerată necesară” și, în consecință, fără să formuleze nicio observație la această rubrică.
28 La 7 mai 2013, reclamanta a introdus, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), o reclamație împotriva deciziei atacate. În susținerea acestei reclamații, reclamanta invoca nerespectarea procedurii de către AAIC în măsura în care șeful său de unitate „nu [o] [informase] cu privire la începutul procesului de prelungire și nici cu privire la posibilitatea de a avea o discuție”, existența unei erori vădite de apreciere în ceea ce privește necesitatea de a desființa postul reclamantei și în ceea ce privește interesul general al agenției de a nu prelungi contractul său și neluarea în considerare, prin decizia atacată, a intereselor reclamantei, în special faptul că, în cazul prelungirii contractului său, acesta ar fi fost transformat într‑un contract pe durată nedeterminată.
Decizia de respingere a reclamației
29 Prin decizia din 5 septembrie 2013, AAIC a respins reclamația (denumită în continuare „decizia de respingere a reclamației”).
30 În această privință, AAIC a arătat că, înainte de a‑și prezenta argumentele pentru a răspunde reclamantei, aceasta urmărea să îi amintească contextul în care intervenise decizia atacată. AAIC a subliniat astfel că reclamanta fusese transferată, la cerere, împreună cu postul său de la 16 februarie 2012 și că se decisese, de comun acord, să își schimbe atribuțiile pentru mai multe atribuții de comunicare pentru a‑i permite să continue o carieră la AEF. Cu toate acestea, dată fiind reforma anunțată și reducerile bugetare, în special la nivelul personalului, AAIC s‑ar fi confruntat cu perspective negative și ar fi fost obligată, la cererea Comisiei Europene, să își reducă personalul prin desființarea a trei posturi din grupa de funcții AST.
31 Decizia de respingere a reclamației arăta că această reducere a personalului trebuia să continue sub controlul și presiunea Comisiei, care, în Avizul din 6 martie 2013 cu privire la planul plurianual al politicii de personal al AEF pentru perioada 2014-2016, solicitase din nou Agenției să urmeze politica globală de reducere a personalului instituțiilor Uniunii stabilită la 2 % pe an. În acest context, conducerea ar fi decis să desființeze două posturi din grupa de funcții AST și să aleagă aceste două posturi dintre cele cinci posturi ocupate de agenți temporari din grupa de funcții AST ale căror contracte de muncă expirau în 2013. Criteriul reținut pentru a ghida această alegere ar fi fost cel care constă în identificarea posturilor a căror desființare ar determina cel mai mic impact posibil asupra funcționării operaționale a agenției și, în temeiul acestui criteriu, alegerea AEF ar fi privit un post din grupa de funcții AST din cadrul Unității „Resurse și suport” și un post la nivelul Serviciilor direcției, și anume cel ocupat de reclamantă.
32 AAIC preciza, tot în decizia de respingere a reclamației, că se decisese desființarea postului pe care îl ocupa reclamanta și să nu i se mai prelungească contractul de muncă deoarece șeful său de unitate era convins că nivelul de performanță al reclamantei în executarea atribuțiilor de bază în domeniul comunicării nu ar atinge, într‑un viitor previzibil, nivelul cerințelor aferent acestui tip de post. AAIC arăta că acest lucru fusese explicat verbal reclamantei în cadrul întâlnirii avute la 14 martie 2013 cu superiorul său ierarhic.
33 AAIC adăuga că, pentru aceste motive, considerase că contractul reclamantei nu ar putea fi prelungit întrucât nu ar putea fi finanțat de la bugetul pentru anul 2014 al agenției, că nu era posibil să se creeze noi posturi pentru grupa de funcții AST și că, pe de altă parte, niciun alt post din această grupă de funcții nu era sau nu ar fi vacant în viitorul apropiat, astfel încât nu era posibil să se aibă în vedere un transfer al reclamantei la o altă unitate.
34 Drept răspuns la argumentele invocate de reclamantă în reclamația sa, AAIC a susținut că neprelungirea contractului reclamantei respecta decizia din 2 octombrie 2008, întrucât aceasta fusese informată în mod corespunzător în acest sens în cele șase luni care precedă încetarea contractului său. În ceea ce privește repunerea în discuție de către reclamantă a realității constrângerilor bugetare care revin agenției și a oportunității desființării postului său, astfel cum au fost prezentate în nota de la dosar referitoare la prelungirea contractului, AAIC a arătat că trimiterea la reducerea numărului de posturi din grupa de funcții AST în bugetul general al Uniunii pentru exercițiul 2013 și în cele ulterioare era suficientă pentru nevoile, în ceea ce privește motivarea, ale unei astfel de note și că motive mai detaliate erau furnizate în documentele la care se făcea trimitere în această notă.
35 În ceea ce privește luarea în considerare a intereselor reclamantei, AAIC a amintit că interesul serviciului trebuie să prevaleze asupra interesului agentului și că, în orice caz, interesul agentului nu poate împiedica administrația să efectueze o raționalizare a serviciilor sale în cazul în care consideră necesar acest lucru. AAIC amintea în sfârșit că, la punctul 167 din Hotărârea AI/Curtea de Justiție (F‑85/10, EU:F:2012:97), Tribunalul hotărâse că „administrația nu poate avea obligația de a propune schimbarea repartizării unui agent temporar ale cărui prestații profesionale sunt considerate nesatisfăcătoare”.
Concluziile părților
36 Recurenta solicită Tribunalului anularea deciziei atacate și obligarea AEF la plata cheltuielilor de judecată.
37 Agenția solicită respingerea acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
38 În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă trei motive, întemeiate pe o încălcare a unor norme fundamentale de procedură, pe erori vădite de apreciere și, respectiv, pe o încălcare a obligației de solicitudine care revine AEF.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură
Argumentele părților
39 Primul motiv este format din două aspecte referitoare, primul dintre acestea, la o încălcare a dreptului la apărare, și al doilea, la o încălcare a unei cerințe esențiale de formă care implică o încălcare a principiului egalității de tratament.
40 În această privință, întemeindu‑se pe Hotărârea Lux/Curtea de conturi (129/82 și 274/82, EU:C:1984:391, punctul 20), reclamanta susține că, chiar dacă dispoziții interne, precum decizia din 2 octombrie 2008 și liniile directoare, nu pot fi calificate drept norme de drept pe care administrația trebuie să le respecte în orice împrejurare, aceasta din urmă nu se poate îndepărta totuși de acestea fără a furniza motive valabile în această privință. Or, AAIC nu ar fi respectat acest principiu în speță întrucât nu s‑a conformat cu strictețe procedurii pe care ea însăși decisese să o impună. Aceasta ar constitui nu numai o încălcare a principiului egalității de tratament, dar și o încălcare a dreptului la apărare.
41 Reclamanta susține de asemenea că Serviciul „Resurse umane” a solicitat avizul șefului de unitate cu privire la problema prelungirii contractului său abia la 22 februarie 2013, respectiv cu o întârziere de aproximativ douăzeci de zile în raport cu ceea ce este prevăzut în liniile directoare, și anume că această procedură de consultare trebuie inițiată cu cel mult opt luni înainte de data expirării contractului în discuție. Reclamanta reproșează de asemenea AAIC că nu a informat‑o, contrar prevederilor liniilor directoare, cu privire la lansarea procesului de prelungire și nici cu privire la posibilitatea de a avea o discuție în cele cinci zile lucrătoare care urmează după lansarea procesului respectiv.
42 Prin neinformarea reclamantei cu privire la posibilitatea de a avea un dialog cu șeful de unitate, care îl implică dacă este necesar și pe evaluatorul său, care, în speță, era același șef de unitate, AAIC ar fi încălcat dreptul reclamantei de a fi ascultată și de a‑și susține argumentele cu privire la problema neprelungirii contractului său.
43 Pe de altă parte, AAIC ar fi săvârșit în speță și o „încălcare substanțială a procedurii” prin faptul că Serviciul „Resurse umane”, care a finalizat nota de la dosar prin semnarea acesteia la 2 aprilie 2013, nu ar fi fost consultat înainte de adoptarea deciziei atacate, care a intervenit la 22 martie 2013. Acest lucru ar constitui o neregulă în raport cu prevederile liniilor directoare, întrucât se consideră că directorul executiv adoptă o decizie, cu privire la prelungirea sau neprelungirea contractului, având în vedere în special observațiile Serviciului „Resurse umane”, care lipseau. Or, această încălcare ar prezenta o semnificație specială în speță, întrucât decizia atacată s‑ar întemeia în esență pe rațiuni bugetare care implică necesitatea de a desființa posturi. Reclamanta susține de asemenea că, în cazul în care procedura ar fi fost respectată, decizia atacată ar fi putut fi substanțial diferită.
44 AEF solicită respingerea motivului, subliniind în esență în primul rând că, în speță, reclamanta a fost informată, în orice caz, cu privire la decizia de neprelungire a contractului său cu șase luni înainte de expirarea acestui contract, ceea ce ar fi conform cu decizia din 2 octombrie 2008. În al doilea rând, în ceea ce privește liniile directoare, AEF susține în esență că acestea s‑ar putea aplica doar în cazurile în care ar exista o posibilitate de prelungire a contractului în discuție, ceea ce nu ar fi cazul atunci când, precum în prezenta cauză, postul respectiv urmează să fie desființat pentru rațiuni bugetare.
Aprecierea Tribunalului
– Considerații generale
45 În cadrul primului motiv, reclamanta reproșează, în esență, agenției că i‑a încălcat dreptul de a fi ascultată înainte de adoptarea deciziei atacate și că nu a respectat procedura pe care ea însăși o instituise în vederea garantării respectării unui asemenea drept.
46 Cu privire la acest aspect, trebuie să se constate în primul rând că RAA, în special articolul 47 din acesta, nu prevede o procedură specifică al cărei scop ar fi de a permite ca un agent temporar angajat pe durată determinată să fie ascultat în mod corespunzător înainte de a fi adoptată împotriva sa decizia de a nu îi prelungi contractul, decizie care, prin conținutul său, este de natură să afecteze în mod defavorabil situația profesională și personală a persoanei interesate.
47 Cu toate acestea, în fața tăcerii textelor statutare, o instituție sau o agenție poate prevedea proceduri și modalități interne care să permită ascultarea agentului temporar înainte ca situația contractului său de muncă să fie decisă, în special prin adoptarea unor dispoziții interne, în măsura în care utilizarea unei asemenea posibilități nu permite derogarea de la o normă explicită din statut sau din RAA (a se vedea în acest sens Hotărârea Schneider/Comisia, T‑54/92, EU:T:1994:283, punctul 19, și Hotărârea Petrilli/Comisia, F‑98/07, EU:F:2009:7, punctul 55 și jurisprudența citată).
48 În această privință, astfel de dispoziții interne pot, într‑un domeniu în care instituția sau agenția dispune de o largă putere de apreciere conferită de statut, să prezinte forma unei decizii comunicate întregului personal și care urmărește să garanteze funcționarilor și agenților în cauză un tratament identic. Atunci când o instituție sau o agenție adoptă o astfel de decizie, aceasta trebuie să fie considerată, în sine, o normă de conduită cu caracter indicativ pe care administrația și‑o autoimpune și pe care nu o poate înlătura fără a preciza motivele care au determinat‑o să procedeze astfel, sub sancțiunea încălcării principiului egalității de tratament (a se vedea în acest sens Hotărârea Louwage/Comisia, 148/73, EU:C:1974:7, punctul 12, Hotărârea Lux/Curtea de Conturi, EU:C:1984:391, punctul 20, și Hotărârea Monaco/Parlamentul, T‑92/96, EU:T:1997:105, punctul 46; a se vedea, în ceea ce privește evaluarea personalului, Hotărârea Bernard/Europol, F‑99/07 și F‑45/08, EU:F:2009:84, punctul 79 și jurisprudența citată).
49 În speță, liniile directoare care detaliază procedura care trebuie urmată în materie de prelungire a contractelor de agent temporar în cadrul AEF constituie o dispoziție internă în sensul jurisprudenței menționate mai sus și trebuie să se constate astfel că, prevăzând că persoanele interesate vor fi informate, în principiu, în termen de șase luni înainte de expirarea contractului lor și detaliind procedura care trebuie să fie urmată de către serviciile agenției și care prevede posibilitatea persoanelor interesate de a‑și susține punctul de vedere, AEF a stabilit în favoarea agenților săi, prin adoptarea deciziei din 2 octombrie 2008 și a liniilor directoare, dreptul de a fi ascultat cu privire la oportunitatea de a‑și prelungi contractul de muncă pe durată determinată.
50 În orice caz, de la intrarea sa în vigoare la 1 decembrie 2009, ca act care are, în temeiul articolului 6 TUE, aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacră în mod expres, la articolul 41, dreptul fundamental al oricărei persoane „de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere”. Or, în temeiul articolului 51 din cartă, articolul 41 menționat se adresează direct instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, care sunt astfel obligate să îl aplice și să îl respecte, în limitele indicate la articolul 52 din cartă.
51 Primul motiv trebuie analizat din perspectiva tuturor acestor considerații.
– Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare
52 Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, astfel cum a recunoscut în special la ședință, reclamanta era informată cu privire la conținutul deciziei din 2 octombrie 2008 și cu privire la liniile directoare, în temeiul cărora se desfășurase mai precis procedura de prelungire a contractului său, care a avut loc la 5 mai 2011.
53 În ceea ce privește aspectul dacă agenția s‑a conformat pe deplin în speță cu liniile directoare care reglementează în special dialogul care trebuie să aibă loc între agenție și agentul în cauză în ceea ce privește posibilitățile de prelungire a contractului său, reiese din dosar și din dezbaterile din cursul ședinței că reclamanta a fost informată în cadrul întâlnirii pe care a avut‑o la 14 martie 2013 cu șeful său de unitate cu privire la motivele pentru care acesta intenționa să nu propună AAIC prelungirea contractului său de agent temporar, și anume, cel puțin conform afirmațiilor reclamantei, caracterul inadecvat al prestațiilor sale cu cerințele postului pe care îl ocupa (a se vedea în acest sens Hotărârea Bianchi/ETF, F‑38/06, EU:F:2007:117, punctul 66).
54 În ceea ce privește motivele reținute inițial de șeful de unitate care stau la baza propunerii sale prezentate AAIC, chiar dacă au fost reținute în cele din urmă motive suplimentare de către AAIC în decizia atacată și în decizia de respingere a reclamației, reclamanta recunoaște că a discutat cu șeful său de unitate cu privire la acest subiect la 14 martie 2013 și că a avut astfel ocazia de a contesta perceperea de către acesta din urmă a calității prestațiilor sale și a probabilității ca acestea să poată evolua în viitor pentru a răspunde nevoilor agenției. Prin urmare, aceasta a avut efectiv posibilitatea de a‑și susține punctul de vedere pe lângă superiorul său ierarhic înainte ca AAIC să adopte, la propunerea acestuia din urmă, decizia atacată.
55 Cu toate acestea, agenția trebuie să se asigure că agentul în cauză este informat cu claritate, în cadrul punerii în aplicare a liniilor directoare, cu privire la obiectul întâlnirii cu șeful său ierarhic, pentru a‑și putea exprima în mod util punctul de vedere înainte de a fi adoptată o decizie care să îl afecteze în mod defavorabil în ceea ce privește expirarea contractului său de muncă. Astfel, chiar dacă liniile directoare nu impun forma scrisă pentru dialogul prevăzut între superiorul ierarhic și agentul în cauză și, prin urmare, o informare cu privire la obiectul întâlnirii poate fi verbală și poate decurge din contextul în care acesta s‑a desfășurat, o convocare în scris a persoanei interesate se poate dovedi mai adecvată.
56 Cu privire la acest aspect, reclamanta arată că, în urma întâlnirii din 14 martie 2013, care ar fi avut loc seara târziu și numai la inițiativa sa, aceasta nu fusese informată cu privire la faptul că procedura referitoare la prelungirea contractului său fusese inițiată.
57 În această privință, trebuie amintit că reclamanta a recunoscut că, la data întâlnirii menționate mai sus, aceasta avea cunoștință de decizia din 2 octombrie 2008 și de liniile directoare, și aceasta în măsura în care beneficiase deja de o prelungire a contractului său, la 5 mai 2011, în temeiul acelorași linii directoare. În aceste condiții, este puțin plauzibil ca aceasta să nu fi realizat, în urma întâlnirii din 14 martie 2013, că procedura referitoare la prelungirea contractului său fusese inițiată. Pe de altă parte, împrejurarea că întâlnirea s‑a desfășurat cu tardivitate nu este de natură să repună în discuție faptul că aceasta a avut efectiv posibilitatea de a‑și exprima în mod util observațiile pe lângă șeful de unitate, în special în ceea ce privește nivelul performanțelor sale profesionale, precum și în raport cu atribuțiile aferente postului său, înainte ca acest șef de unitate să comunice AAIC propunerea referitoare la prelungirea contractului său.
58 Reclamanta nu putea să ignore nici faptul că, în cazul în care dorea, avea posibilitatea, prevăzută în mod expres de liniile directoare, de a solicita, după întâlnirea din 14 martie 2013, continuarea dialogului cu șeful său de unitate, în calitate de evaluator, și dacă este cazul cu superiorul ierarhic al acestuia din urmă. Chiar dacă nu se contestă că șeful de unitate a plecat în concediu la 15 martie 2013, nimic nu împiedica reclamanta, după ce a luat cunoștință de poziția acestuia din urmă în ceea ce privește rezultatul contractului său, să își susțină din nou interesele, în special prin prezentarea către directorul executiv, în calitatea sa de AAIC care urma să adopte decizia atacată, a unor observații scrise sau orale, pentru a‑l convinge să nu urmeze propunerea șefului de unitate.
59 În această privință, trebuie menționat în plus că decizia atacată a fost adoptată la opt zile de la data întâlnirii reclamantei cu șeful său de unitate. În cursul unei astfel de perioade, reclamanta avea încă posibilitatea de a‑și completa punctul de vedere în scris (a se vedea prin analogie Hotărârea Sopropé, C‑349/07, EU:C:2008:746, punctele 49-52, și Hotărârea Kamino International Logistics, C‑129/13, EU:C:2014:2041, punctul 33).
60 Pe de altă parte, conținutul reclamației depuse de reclamantă confirmă buna înțelegere a deciziei atacate, în pofida caracterului laconic al motivării acesteia din urmă cu privire la motivele care au justificat adoptarea sa, ceea ce confirmă că aceasta fusese informată în mod corespunzător cu privire la motivele pentru care șeful său de unitate decisese să nu solicite prelungirea contractului său (a se vedea în acest sens Hotărârea Solberg/OEDT, F‑124/12, EU:F:2013:157, punctul 34).
61 Rezultă din tot ceea ce precedă că agenția nu a încălcat în speță dreptul reclamantei de a fi ascultată înaintea adoptării deciziei atacate, cu atât mai mult cu cât aceasta nu privește rezilierea unui contract pe perioadă determinată, ci prelungirea facultativă a unui astfel de contract (a se vedea, în ceea ce privește întinderea dreptului de a fi ascultat în funcție de natura actului care lezează, Hotărârea Bui Van/Comisia, T‑491/08 P, EU:T:2010:191, punctele 75-77).
62 În orice caz, potrivit jurisprudenței, chiar și în cazul în care a avut loc o încălcare a dreptului la apărare, pentru ca motivul să poată fi reținut, este necesar ca, în plus, în lipsa acestei nereguli, procedura să fi putut ajunge la un rezultat diferit (Hotărârea Wunenburger/Comisia, T‑246/04 și T‑71/05, EU:T:2007:34, punctul 149 și jurisprudența citată).
63 Or, în această privință, Tribunalul arată cu titlu suplimentar că, în reclamație, reclamanta a invocat argumente suplimentare la care AAIC a răspuns, confirmând decizia atacată pentru motive legate în esență de cerințe bugetare. Prin urmare, chiar dacă reclamanta și‑a utilizat efectiv facultatea care îi era oferită de a solicita un dialog mai intens cu superiorii săi ierarhici și avusese astfel posibilitatea de a susține aceleași argumente înainte de adoptarea deciziei atacate, procedura nu ar fi ajuns la un rezultat diferit.
64 Având în vedere considerațiile precedente, trebuie să se respingă, așadar, primul aspect al primului motiv.
– Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o încălcare a unei cerințe esențiale de formă care implică o încălcare a principiului egalității de tratament
65 Cu titlu introductiv, este necesar să se constate că termenele prevăzute de liniile directoare servesc mai ales obiectivului principal, adoptat în decizia din 2 octombrie 2008, de a se asigura că agenția acționează cu diligență pentru ca agentul temporar al cărui contract urmează să expire să fie informat cu cel puțin șase luni înaintea datei de expirare a acestui contract cu privire la prelungirea sau neprelungirea acestuia din urmă și că, prin urmare, o decizie în această privință este adoptată în timp util, în special pentru ca persoana în cauză să nu fie luată prin surprindere și să poată, dacă este cazul, să efectueze eventuale demersuri pentru căutarea unui loc de muncă și să organizeze o eventuală mutare de la locul său de muncă către un stat membru, altul decât cel în care are sediul agenția.
66 În plus, reiese din titlul rubricilor care trebuie să fie completate de șeful de unitate că procedura prevăzută în liniile directoare urmărește mai întâi să obțină avizul acestuia din urmă cu privire la aspectul dacă atribuțiile aferente postului în discuție trebuie să evolueze și dacă, având în vedere în special maniera în care acesta și‑a îndeplinit atribuțiile înainte, aceasta făcând obiectul unui REC, agentul temporar care ocupă acest post merită să continue să fie angajat pe acest post de către AEF, justificând prin aceasta prelungirea contractului său. Astfel cum subliniază în mod întemeiat AEF, informațiile obținute în cadrul acestei proceduri urmăresc să stabilească dacă agentul al cărui contract de muncă expiră poate sau trebuie să continue să fie angajat pe acest post, ceea ce presupune totuși în mod necesar ca acest post să figureze la nivel bugetar, pentru viitor, în schema de personal a agenției.
67 Trebuie să se amintească de asemenea că, potrivit jurisprudenței, în ipoteza în care termenele indicative prevăzute în liniile directoare nu sunt respectate, este necesar și ca o astfel de neregulă să fi putut avea o consecință asupra conținutului deciziei atacate (Hotărârea Wunenburger/Comisia, EU:T:2007:34, punctul 149 și jurisprudența citată).
68 Or, sub acest aspect, în ceea ce privește în primul rând împrejurarea că procedura referitoare la prelungirea contractului său a fost inițiată abia la 22 februarie 2013, respectiv cu o întârziere de aproximativ douăzeci de zile în raport cu calendarul prevăzut în liniile directoare, reclamanta nu demonstrează în ce măsură această întârziere ar fi avut un impact asupra conținutului deciziei atacate.
69 În ceea ce privește, în al doilea rând, faptul că Serviciul „Resurse umane” a fost sesizat pentru aviz doar după adoptarea deciziei atacate, din liniile directoare reiese că consultarea acestui serviciu nu are drept obiect evaluarea meritelor agentului în cauză și nici cea a oportunității, din punctul de vedere al interesului agenției, de a prelungi contractul persoanei în cauză. Astfel, liniile directoare se limitează să indice că Serviciul „Resurse umane” „va putea” adăuga orice comentariu la nota de la dosar, în special cu privire la impactul bugetar al propunerii șefului de unitate și la coerența acestei propuneri în raport cu practicile existente în materie de prelungire a contractelor în cadrul agenției. Astfel, Serviciul „Resurse umane” putea, într‑un caz precum cel din speță, să nu formuleze nicio observație în afara unei propuneri de decizie care nu putea genera mai precis nicio consecință bugetară în secțiunea „cheltuieli” a bugetului agenției din anul următor și corespundea, pe de altă parte, desființării unui post de către autoritatea bugetară. Pe de altă parte, nimic nu arată că, în cazul în care Serviciul „Resurse umane” ar fi completat partea din formular care îi era rezervată înaintea adoptării deciziei atacate, acesta ar fi avut o observație de formulat.
70 Astfel, într‑o situație precum cea din speță, în care postul în discuție urmează să fie desființat, impactul bugetar, preconizat în ceea ce privește cheltuielile pentru bugetul funcționării agenției, al unei propuneri prin care se urmărește să nu se prelungească contractul de agent temporar al agentului care ocupă acest post este efectiv neutru, astfel cum susține AEF, întrucât o astfel de decizie nu face decât să confirme lipsa utilizării creditelor care au fost anulate pentru următorul exercițiu bugetar. În consecință, o eventuală sesizare a Serviciului „Resurse umane”, chiar dacă ar fi fost efectuată în termenele indicative care figurează în liniile directoare respective, nu putea avea consecințe asupra conținutului și, prin urmare, asupra legalității deciziei atacate.
71 În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul întemeiat pe o încălcare de către AAIC a principiului egalității de tratament, acesta trebuie respins din moment ce, pe de o parte, AAIC a explicat motivele, în speță bugetare și legate de desființarea unui post, pentru care aceasta nu se conforma cu strictețe procedurii și termenelor indicative prevăzute în liniile directoare și, pe de altă parte, unui agent care se află într‑o situație comparabilă cu cea a reclamantei i‑a expirat de asemenea contractul de agent temporar la termenul prevăzut.
72 Din cele de mai sus rezultă că al doilea aspect și, prin urmare, primul motiv trebuie respinse.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe erori vădite de apreciere
Argumentele părților
73 Reclamanta susține mai întâi că, afirmând că postul pe care îl ocupa fusese creat doar în scopul de a‑i permite să dobândească experiență în afara domeniului financiar, AAIC a săvârșit o eroare vădită de apreciere, întrucât obiectivul transferului reclamantei, efectuat la cererea sa, era de asemenea și mai ales de a permite unității, în care aceasta a fost repartizată ultima dată, să beneficieze de competențele reclamantei în materie financiară. Reclamanta contestă astfel că desființarea postului său a reprezentat alegerea care permitea să aibă cel mai mic impact operațional asupra funcționării agenției.
74 Reclamanta contestă de asemenea că AEF a avut obligația de a desființa postul său pentru a putea corespunde obiectivelor stabilite în perspectivele bugetare și financiare. În această privință, arătând că, în bugetul pentru anul 2013, agenția prevedea crearea a două posturi de administratori, aceasta critică faptul că efortul de reducere a trei posturi a revenit doar posturilor din grupa de funcții AST. Aceasta arată în continuare că, în avizul cu privire la planul plurianual al politicii de personal pentru perioada 2014-2016, Comisia a preconizat, desigur, o reducere cu 2 % a personalului, însă a stabilit de asemenea o deteriorare a ratei de ocupare a posturilor prevăzute de organigramă, întrucât doar 139 de posturi dintre cele 144 erau ocupate în cadrul agenției. Or, în măsura în care AEF ar avea, începând cu 2010, între patru și șase posturi neocupate, alegerea AAIC ar fi putut privi mai degrabă desființarea unuia dintre aceste posturi, decât pe cel al reclamantei. În sfârșit, reclamanta susține că eliminarea impusă de obligațiile bugetare privea posturi de grad AST 1 și AST 2. În consecință, întrucât aceasta ocupa un post de grad AST 3 și chiar AST 4 la 6 septembrie 2013, postul său nu ar trebuit vizat de această desființare.
75 Pe de altă parte, reclamanta susține că directorul executiv nu putea modifica din proprie inițiativă organigrama agenției, care stabilește numărul de posturi permise pe grupa de funcții și pe grad pentru fiecare an bugetar. Astfel, numai consiliul de administrație al agenției ar avea această competență.
76 Agenția solicită respingerea motivului ca nefondat.
Aprecierea Tribunalului
77 Trebuie amintit că decizia de a prelungi sau de a nu prelungi un contract de agent temporar încheiat pentru o perioadă determinată ține de larga putere de apreciere de care beneficiază AAIC în materie, astfel încât, în ceea ce privește controlul legalității unei astfel de decizii, controlul instanței Uniunii trebuie să se limiteze, independent de controlul respectării obligației de motivare, la verificarea inexistenței unor erori vădite în evaluarea interesului serviciului sau a unui abuz de putere în privința AAIC (a se vedea Hotărârea Bianchi/ETF, EU:F:2007:117, punctele 92 și 93 și jurisprudența citată).
78 În această privință, o eroare poate fi calificată drept vădită doar atunci când poate fi percepută cu ușurință și iese în evidență din perspectiva criteriilor de care legiuitorul a intenționat să condiționeze exercitarea de către administrație a puterii sale de apreciere. Pentru a stabili dacă administrația a săvârșit o eroare vădită în aprecierea faptelor, de natură să justifice anularea deciziei luate pe baza acestei aprecieri, se impune, așadar, ca elementele de probă pe care reclamantul are obligația să le aducă să fie suficiente pentru a lipsi de plauzibilitate aprecierile făcute de administrație. Cu alte cuvinte, motivul întemeiat pe eroarea vădită trebuie respins în cazul în care, în pofida elementelor invocate de reclamant, aprecierea pusă în discuție poate fi admisă întotdeauna ca justificată și coerentă (a se vedea Hotărârea AI/Curtea de Justiție, EU:F:2012:97, punctul 153 și jurisprudența citată).
79 În speță, întrucât decizia atacată nu a indicat în mod explicit motivele pentru care AAIC a decis să nu prelungească contractul reclamantei, trebuie amintit că, ținând seama de caracterul evolutiv al procedurii precontencioase, motivarea conținută în decizia de respingere a reclamației este cea care trebuie luată în considerare pentru examinarea legalității actului inițial care lezează, întrucât se apreciază că aceasta coincide cu acest din urmă act (Hotărârea Mocová/Comisia, F‑41/11, EU:F:2012:82, punctul 21), și că, în ceea ce privește o decizie de neprelungire a unui contract de agent temporar, AAIC poate, în stadiul reclamației, să modifice sau să substituie motivele unei astfel de decizii, astfel cum AAIC a procedat în speță (a se vedea Hotărârea Mocová/Comisia, T‑347/12 P, EU:T:2014:268, punctele 33-46).
80 Având în vedere cele menționate, în ceea ce privește mai întâi motivele bugetare invocate de AEF, Tribunalul constată că, astfel cum reiese în special din Avizul din 6 martie 2013 adresat de Comisie agenției, anexat la cererea introductivă, AEF era obligată să desființeze posturile pentru a atinge „obiectivul de 2 %” și că argumentele reclamantei care se limitează la punerea în discuție a realității acestui obiectiv, contestând natura și întinderea cerințelor bugetare atribuite agenției în materie, nu dovedesc nicio eroare vădită de apreciere a AEF în evaluarea cerințelor respective de desființare a posturilor.
81 În plus, trebuie amintit că organizarea și funcționarea serviciului țin de competența exclusivă a instituției, iar autoritatea ierarhică, precum, în speță, directorul executiv al AEF, este singura responsabilă de organizarea serviciilor. Revine doar acesteia sarcina de a aprecia nevoile serviciului, repartizând, în consecință, personalul care se află la dispoziția sa (Hotărârea Labeyrie/Comisia, 16/67, EU:C:1968:37, p. 445, Hotărârea Geist/Comisia, 61/76, EU:C:1977:127, punctul 38, Hotărârea Pitrone/Comisia, T‑46/89, EU:T:1990:62, punctul 60, și Hotărârea Cesaratto/Parlamentul, T‑108/96, EU:T:1997:115, punctul 48).
82 Instituțiile și agențiile Uniunii au de asemenea libertatea de a‑și structura unitățile administrative, ținând seama de un ansamblu de factori, precum natura și amploarea atribuțiilor care le sunt acordate și posibilitățile bugetare (Hotărârea Bellardi‑Ricci și alții/Comisia, 178/80, EU:C:1981:310, punctul 19, Hotărârea Scheuer/Comisia, T‑108/89, EU:T:1990:45, punctul 41, Hotărârea Sebastiani/Parlamentul, T‑163/89, EU:T:1991:49, punctul 33, și Hotărârea Lacruz Bassols/Curtea de Justiție, T‑109/92, EU:T:1994:16, punctul 88). Or, această libertate o implică pe cea de a elimina posturi și de a modifica atribuirea sarcinilor, în interesul unui eficacități mai mari a organizării lucrărilor sau pentru a răspunde la cerințe bugetare de desființare a posturilor impuse de instanțele politice ale Uniunii, precum și competența de a reatribui sarcini exercitate anterior de titularul postului desființat, fără ca această desființare a postului să fie supusă neapărat condiției ca toate sarcinile impuse să fie efectuate de un număr mai puțin important de persoane decât înainte de reorganizare. De altfel, desființarea unui post nu implică în mod obligatoriu caducitatea sarcinilor pe care le implica (Hotărârea Cesaratto/Parlamentul, EU:T:1997:115, punctele 49-51).
83 În consecință, întrucât a decis, pentru rațiuni de imperative bugetare, desființarea mai degrabă a două posturi de asistenți decât a unor posturi de administratori și a identificat și l‑a reținut, dintre cele cinci posturi de asistenți ocupate de agenți temporari ale căror contracte expirau în cursul anului 2013, pe cel ocupat de reclamantă ca fiind unul dintre cele a căror desființare ar avea un impact operațional minor, AEF a rămas în limitele puterii sale de apreciere în materie (a se vedea în acest sens Hotărârea Karatzoglou/AER, T‑471/04, EU:T:2008:540, punctul 59).
84 În ceea ce privește pretinsa necompetență a directorului executiv pentru a modifica organigrama agenției, care nu fusese invocată de altfel în faza precontencioasă, reclamanta nu stabilește în ce măsură, prin adoptarea deciziei atacate, directorul executiv al AEF ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere.
85 În sfârșit, în ceea ce privește decizia de schimbare a repartizării din 16 februarie 2012, anexată la cererea introductivă, reiese în mod expres din această decizie că a fost adoptată în interesul serviciului. Or, potrivit unei jurisprudențe constante, interesul serviciului implică de asemenea luarea în considerare a dorințelor personale ale persoanelor interesate, întrucât interesul serviciului și situația personală a agentului sunt indisolubil legate (a se vedea în acest sens Hotărârea Ridolfi/Comisia, F‑3/09, EU:F:2009:162, punctul 47). Desigur, AEF a indicat, în decizia de respingere a reclamației, că această decizie de schimbare a repartizării fusese adoptată la cererea reclamantei, după toate probabilitățile din rațiuni de simplificare și în scopul de a sublinia că, în urma acestei schimbări a repartizării solicitate de reclamantă, aceasta fusese repartizată pe un post care trebuia să fie, în prezent, desființat.
86 Cu toate acestea, reclamanta nu reușește să explice în ce măsură menționarea, în decizia de respingere a reclamației, a împrejurării că aceasta solicitase să fie repartizată pe postul desființat în prezent constituie o eroare vădită de apreciere și nici în ce măsură o astfel de eroare în legătură cu decizia de schimbare a repartizării din 16 februarie 2012, a cărei legalitate nu este contestată în speță, ar fi putut fi de natură să afecteze decizia atacată, precum și decizia de respingere a reclamației, care aveau un obiect diferit, și anume neprelungirea contractului său de agent temporar.
87 În orice caz, din decizia de respingere a reclamației reiese că AAIC a motivat decizia de neprelungire în esență pentru motive de natură bugetară și numai în mod accesoriu aceasta s‑a referit la calitatea prestațiilor reclamantei. Prin urmare, chiar dacă reclamanta executase, în cadrul postului său la „Biroul directorului executiv”, mai multe sarcini de suport financiar și administrativ despre care susține că le cunoaște mai bine și care continuau să figureze ca atare în fișa sa de post pe care șeful de unitate nu o actualizase încă pentru mai multe sarcini de comunicare, aceasta nu ar fi avut o influență asupra posibilității AAIC de a decide, astfel cum a procedat în speță, să desființeze postul pe care reclamanta îl ocupa pentru motivul că această desființare implica cel mai mic impact operațional asupra funcționării agenției.
88 Din considerațiile care precedă rezultă că al doilea motiv trebuie să fie respins.
Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de solicitudine care revine AEF
Argumentele părților
89 Pentru a susține existența unei încălcări de către AAIC a obligației sale de solicitudine față de ea și recunoscând totodată că interesul serviciului prevalează asupra celui al funcționarului, reclamanta arată că interesul său ar fi trebuit să fie luat în considerare cel puțin la data deciziei de a nu prelungi contractul său. Reclamanta își exprimă de asemenea surprinderea în ceea ce privește trimiterea, în decizia de respingere a reclamației, la Hotărârea AI/Curtea de Justiție (EU:F:2012:97), întrucât ea nu ar fi dat motive satisfăcătoare AAIC. În opinia sa, acest fapt ar fi confirmat de împrejurarea că aceasta a fost promovată în septembrie 2013. Reclamanta concluzionează că, prin decizia de a nu prelungi contractul său doar din cauza desființării postului său, fără măcar să analizeze meritele sale în calitate de agent temporar și nici să examineze posibilitatea de a o transfera într‑un alt post, AAIC nu și‑a respectat obligația de solicitudine întrucât aceasta nu a luat în considerare interesele reclamantei.
90 AEF solicită respingerea motivului, contestând totodată că nu a examinat posibilitatea de a transfera reclamanta pe un alt post întrucât, dimpotrivă, directorul executiv ar fi examinat o asemenea posibilitate, însă a constatat lipsa creării, în viitorul apropiat, a unor posturi din grupa de funcții AST, precum și imposibilitatea unei schimbări a repartizării reclamantei în fostul post. În aceste condiții, directorul executiv ar fi depășit obligațiile care rezultă din Hotărârea AI/Curtea de Justiție (EU:F:2012:97). În orice caz, reclamanta nu ar reuși să dovedească ce funcții ar fi fost disponibile în cadrul agenției pentru ca contractul său să poată fi prelungit, în speță pentru o perioadă nedeterminată.
Aprecierea Tribunalului
91 Trebuie să se arate că, deși articolul 8 din RAA prevede posibilitatea reînnoirii unui contract de agent temporar, nu este vorba despre un drept, ci despre o simplă posibilitate lăsată la aprecierea autorității competente. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante amintite anterior, instituțiile Uniunii dispun de o largă putere de apreciere în organizarea serviciilor lor în funcție de misiunile care le sunt încredințate și în repartizarea, pentru îndeplinirea acestora, a personalului care se află la dispoziția lor, cu condiția totuși ca această repartizare să fie făcută în interesul serviciului (Hotărârea Nebe/Comisia, 176/82, EU:C:1983:214, punctul 18, Hotărârea Lux/Curtea de Conturi, 69/83, EU:C:1984:225, punctul 17, și Hotărârea Potamianos/Comisia, T‑160/04, EU:T:2008:438, punctul 30).
92 Pe de altă parte, contrar celor prevăzute pentru funcționari, nu există un drept de prioritate al agentului temporar, angajat pe perioadă determinată și al cărui contract urmează să expire, care i‑ar permite, la expirarea contractului său de muncă, să fie reintegrat pe orice alt post din aceeași grupă de funcții care ar deveni vacant sau care ar urma să fie creat în instituția sau în agenția care îl angajase (a se vedea în acest sens Hotărârea ETF/Michel, T‑108/11 P, EU:T:2013:625, punctul 88).
93 În temeiul obligației de solicitudine, autoritatea competentă este totuși obligată, atunci când apreciază interesul serviciului în vederea adoptării unei decizii privind prelungirea sau neprelungirea unui contract de agent temporar pe perioadă determinată, să aibă în vedere toate elementele care pot să influențeze decizia și în special interesul agentului vizat. În aceste condiții, luarea în considerare a interesului personal al acestuia din urmă nu poate merge până la a interzice autorității competente să nu prelungească un contract pe perioadă determinată în pofida opoziției acestui agent, atunci când interesul serviciului impune acest lucru (Hotărârea Klug/EMEA, F‑35/07, EU:F:2008:150, punctul 79). În plus, în cazul unei agenții, trebuie să se țină seama de contextul special în cadrul căruia agențiile Uniunii operează în general, caracterizat în special prin faptul că acestea dispun de un personal limitat și de constrângeri operaționale speciale (a se vedea în acest sens Hotărârea ETF/Schuerings, T‑107/11 P, EU:T:2013:624, punctele 97 și 100).
94 În speță, decizia atacată nu menționează în mod formal motivele pe baza cărora a fost adoptată. Cu toate acestea, din decizia de respingere a reclamației reiese că AAIC a avut în vedere interesul reclamantei pentru prelungirea contractului său, în speță pe o perioadă nedeterminată. Din această perspectivă, ea a explicat că nu avea posibilitatea de a repartiza reclamanta pe un alt post vacant sau care va deveni vacant în viitorul apropiat.
95 Prin urmare, în plus, într‑un context de cerințe politice globale care revin instituțiilor și agențiilor Uniunii de a‑și reduce treptat și anual personalul, nu se poate reproșa AAIC că nu a respectat principiul solicitudinii prin faptul că nu a procedat, dată fiind eliminarea posturilor din bugetul său, inclusiv a celui ocupat până atunci de persoana interesată, la prelungirea pe durată nedeterminată a contractului de muncă al reclamantei.
96 Acest lucru este valabil cu atât mai mult atunci când, în orice caz, perioadele lucrate ale agentului în cauză nu evidențiază merite deosebite în executarea sarcinilor atribuite ultima dată. Astfel, decurge din jurisprudență, de care s‑a prevalat AAIC în decizia de respingere a reclamației, deși cu titlu accesoriu, că luarea în considerare a interesului personal al unui agent, ale cărui prestații au fost considerate nesatisfăcătoare, nu poate merge până la a interzice autorității menționate să nu prelungească un contract pe perioadă determinată în pofida opoziției acestui agent, atunci când interesul serviciului impune acest lucru (Hotărârea Klug/EMEA, EU:F:2008:150, punctul 79, Hotărârea AI/Curtea de Justiție, EU:F:2012:97, punctele 167 și 168, și Hotărârea Solberg/OEDT, EU:F:2013:157, punctul 45).
97 Or, în speță, chiar dacă aprecierile care figurează în REC al reclamantei pentru anul 2012 nu pot fi luate în considerare în măsura în care acesta a fost stabilit după adoptarea deciziei atacate, din documentele furnizate de agenție reiese că prestațiile reclamantei nu evidențiau merite deosebite sau chiar nu corespundeau cu ceea ce superiorul său ierarhic aștepta din partea persoanei interesate. Prin urmare, împrejurarea că perioadele lucrate ale reclamantei nu erau deosebit de satisfăcătoare putea constitui, astfel cum a arătat agenția, un motiv suplimentar, în raport cu cel prezentat la punctul 83 din prezenta hotărâre, pentru a reține postul pe care îl ocupa ca fiind unul dintre cele două care trebuie să fie desființate pentru a răspunde cerințelor bugetare și, astfel, pentru a justifica neprelungirea contractului său.
98 Rezultă din toate cele de mai sus că al treilea motiv trebuie respins.
99 Întrucât niciunul dintre cele trei motive ale reclamantei nu poate fi admis, se impune respingerea acțiunii.
Cu privire la cheltuielile de judecată
100 Potrivit articolului 87 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, sub rezerva altor prevederi din capitolul VIII din titlul II din respectivul regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, în temeiul articolului 88 din același regulament, o parte, chiar dacă a avut câștig de cauză, poate fi obligată la plata, în tot sau în parte, a cheltuielilor de judecată, în cazul în care conduita acesteia, inclusiv din perioada anterioară formulării cererii introductive, justifică acest lucru, în special în cazul în care a provocat celeilalte părți cheltuieli apreciate de Tribunal ca fiind nejustificate sau șicanatoare.
101 Din motivele enunțate în prezenta hotărâre rezultă că reclamanta este partea care a căzut în pretenții. În plus, AEF a solicitat în mod expres în concluziile sale ca reclamanta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, circumstanțele speței justifică aplicarea dispozițiilor articolului 88 din Regulamentul de procedură, dat fiind că agenția ar fi putut conduce procedura referitoare la prelungirea contractului reclamantei într‑o manieră mai diligentă și transparentă. Prin urmare, este necesar să se decidă că AEF trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată și să fie obligată să suporte jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera a treia)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Agenția Europeană a Căilor Ferate suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată la plata a jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de KE.
3) KE suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată.
Van Raepenbusch | Perillo | Svenningsen |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 10 septembrie 2014.
W. Hakenberg | | S. Van Raepenbusch |