HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra)

13 septembrie 2013(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața cerii de parafină – Piața gaciului de parafină – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Stabilirea prețurilor și împărțirea piețelor – Dovada existenței înțelegerii – Noțiunea de încălcare unică și continuă – Durata încălcării – Întreruperea încălcării – Orientările din 2006 privind calcularea cuantumului amenzilor – Egalitate de tratament – Prezumția de nevinovăție – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Răspunderea unei societăți‑mamă pentru încălcările normelor de concurență săvârșite de filialele sale – Influență decisivă exercitată de societatea‑mamă – Prezumție în cazul deținerii unei participații de 100 % – Proporționalitate – Metodă de rotunjire – Competență de fond”

În cauza T‑566/08,

Total Raffinage Marketing, cu sediul în Puteaux (Franța), reprezentată de A. Vandencasteele, de C. Falmagne, de C. Lemaire și de S. Naudin, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de F. Castillo de la Torre și de A. Biolan, în calitate de agenți, asistați de N. Coutrelis, avocat,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare în parte a Deciziei C(2008) 5476 final a Comisiei din 1 octombrie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39 181 – Ceară de lumânări), precum și, cu titlu subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei,

TRIBUNALUL (Camera a patra),

compus din domnul O. Czúcz (raportor), președinte, doamna I. Labucka și domnul K. O’Higgins, judecători,

grefier: doamna C. Kristensen, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 20 octombrie 2010,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

1        Prin Decizia C(2008) 5476 final din 1 octombrie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39 181 – Ceară de lumânări) (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia Comunităților Europene a constatat că reclamanta, Total Raffinage Marketing SA (fostă Total France SA) și societatea‑mamă care o deținea în proporție de 100 %, Total SA, au încălcat, împreună cu alte întreprinderi, articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) prin participarea la o înțelegere pe piața cerii de parafină în SEE și pe piața germană a gaciului de parafină.

2        Destinatarii deciziei atacate sunt, pe lângă reclamantă și societatea‑mamă a acesteia, Total SA (denumite în continuare, împreună, „grupul Total” sau „Total”), următoarele societăți: ENI SpA, Esso Deutschland GmbH, Esso Société Anonyme Française, ExxonMobil Petroleum and Chemical BVBA și Exxon Mobil Corp. (denumite în continuare, împreună, „ExxonMobil”), H&R ChemPharm GmbH, H&R Wax Company Vertrieb GmbH și Hansen & Rosenthal KG (denumite în continuare, împreună, „H&R”), Tudapetrol Mineralölerzeugnisse Nils Hansen KG, MOL Nyrt., Repsol YPF Lubricantes y Especialidades SA, Repsol Petróleo SA și Repsol YPF SA (denumite în continuare, împreună, „Repsol”), Sasol Wax GmbH, Sasol Wax. International AG, Sasol Holding in Germany GmbH și Sasol Ltd (denumite în continuare, împreună, „Sasol”), Shell Deutschland Oil GmbH,·Shell Deutschland Schmierstoff GmbH, Deutsche Shell GmbH, Shell International Petroleum Company Ltd, The Shell Petroleum Company Ltd, Shell Petroleum NV și The Shell Transport and Trading Company Ltd (denumite în continuare, împreună, „Shell”), RWE Dea AG și RWE AG (denumite în continuare, împreună, „RWE”) [considerentul (1) al deciziei atacate].

3        Ceara de parafină este produsă în rafinării prin prelucrarea țițeiului. Aceasta este utilizată pentru fabricarea unor produse cum ar fi lumânări, produse chimice, anvelope și produse auto, precum și în industria cauciucului, a ambalajelor, a adezivilor și a gumei de mestecat [considerentul (4) al deciziei atacate].

4        Gaciul de parafină este materia primă necesară pentru fabricarea cerii de parafină. Acesta este produs în rafinării ca derivat în fabricarea uleiurilor de bază din țiței. De asemenea, este vândut clienților finali, de exemplu, producătorilor de plăci aglomerate [considerentul (5) al deciziei atacate].

5        Comisia și‑a început investigația după ce Shell Deutschland Schmierstoff a informat‑o, prin scrisoarea din 17 martie 2005, cu privire la existența unei înțelegeri, adresându‑i o cerere de imunitate în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea din 2002 privind cooperarea”) [considerentul (72) al deciziei atacate].

6        La 28 și la 29 aprilie 2005, Comisia a efectuat, în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), verificări la fața locului în incintele „H&R/Tudapetrol”, ENI, MOL, precum și în cele aparținând întreprinderilor din grupurile Sasol, ExxonMobil, Repsol și Total [considerentul (75) al deciziei atacate].

7        La 29 mai 2007, Comisia a transmis o comunicare privind obiecțiunile întreprinderilor enumerate la punctul 2 de mai sus, inclusiv Total France [considerentul (85) al deciziei atacate]. Prin scrisoarea din 14 august 2007, Total France a răspuns la comunicarea privind obiecțiunile.

8        La 10 și la 11 decembrie 2007, Comisia a organizat o audiere la care Total France a participat [considerentul (91) al deciziei atacate].

9        În decizia atacată, având în vedere probele de care dispunea, Comisia a apreciat că destinatarii, care constituie majoritatea producătorilor de ceară de parafină și de gaci de parafină în cadrul SEE, au participat la o încălcare unică, complexă și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, care acoperea teritoriul SEE. Această încălcare consta în acorduri sau în practici concertate referitoare la stabilirea prețurilor și la schimbul și la divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial privind ceara de parafină (denumită în continuare „componenta principală a încălcării”). În ceea ce privește RWE (ulterior Shell), ExxonMobil, MOL, Repsol, Sasol și Total, încălcarea privind ceara de parafină viza de asemenea împărțirea clienților sau a piețelor (denumită în continuare „a doua componentă a încălcării”). În plus, încălcarea săvârșită de RWE, de ExxonMobil, de Sasol și de Total privea de asemenea gaciul de parafină vândut clienților finali de pe piața germană (denumită în continuare „componenta încălcării privind gaciul de parafină”) [considerentele (2), (95), (328) și articolul 1 din decizia atacată].

10      Practicile ilicite s‑au concretizat în cadrul unor reuniuni anticoncurențiale denumite de participanți „reuniuni tehnice” sau, uneori, reuniuni „Blauer Salon” și în cadrul unor „reuniuni privind gaciul de parafină” dedicate în mod special problemelor referitoare la gaciul de parafină.

11      Potrivit deciziei atacate, angajați ai întreprinderii Total France au participat în mod direct la încălcare pe toata durata acesteia. Prin urmare, Comisia a apreciat că Total France era răspunzătoare pentru participarea sa la înțelegere [considerentele (555) și (556) ale deciziei atacate]. În plus, între anul 1990 și încetarea încălcării, Total France era deținută direct sau indirect în proporție mai mare de 98 % de Total SA. Comisia a considerat că se putea prezuma pe această bază că Total SA exercita o influență decisivă asupra comportamentului Total France, întrucât cele două societăți fac parte din aceeași întreprindere [a se vedea considerentele (557)-(559) ale deciziei atacate]. Ca răspuns la o întrebare orală adresată în ședință referitoare la stabilirea răspunderii în sarcina societății‑mamă a acesteia, reclamanta a făcut trimitere la toate informațiile comunicate de Total SA în cauza conexă T‑548/08, Total SA/Comisia, pronunțată astăzi. În cauza menționată, Total SA a precizat, ca răspuns la o întrebare scrisă adresată de Tribunal, că, în perioada în litigiu, Total France era deținută direct sau indirect de Total SA în proporție de 100 %.

12      Cuantumul amenzilor aplicate în speță a fost calculat pe baza Orientărilor privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264) (denumite în continuare „Orientările din 2006”), în vigoare la data notificării comunicării privind obiecțiunile societăților enumerate la punctul 2 de mai sus.

13      În cazul reclamantei, mai întâi, Comisia a luat în considerare valoarea vânzărilor anuale pe piețele relevante. Aceasta reprezenta 31 133 865 de euro (dintre care 1 993 620 de euro pentru gaciul de parafină).

14      Ulterior, pentru gravitatea încălcării, Comisia a luat în considerare 18 % din valoarea anuală a vânzărilor de ceară de parafină și 15 % din valoarea anuală a vânzărilor de gaci de parafină. Sumele astfel obținute au fost multiplicate, ca urmare a duratei încălcării, cu un coeficient de 13 pentru ceara de parafină și de 7 pentru gaciul de parafină. De asemenea, în temeiul punctului 25 din Orientările din 2006, Comisia a inclus în cuantumul de bază o sumă suplimentară (numită „taxă de intrare”) reprezentând 18 % din valoarea vânzărilor anuale de ceară de parafină și 15 % din valoarea anuală a vânzărilor de gaci de parafină. Astfel, Comisia a stabilit în final cuantumul de bază al amenzii la 75 390 000 [de euro] pentru Total [considerentul (671) al deciziei atacate].

15      Comisia nu a reținut nicio circumstanță agravantă sau atenuantă în privința reclamantei, astfel încât cuantumul de bază al amenzii nu a fost adaptat pentru acest motiv. Cu toate acestea, în scop disuasiv, având în vedere cifra de afaceri globală importantă a grupului Total, în temeiul punctului 30 din Orientările din 2006, Comisia a stabilit un coeficient de 1,7. Astfel, prin înmulțirea cuantumului de bază cu acest coeficient, Comisia a obținut cuantumul de bază al amenzii ajustat de 128 163 000 de euro.

16      În lipsa reducerii cuantumului amenzii în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3) cuantumul de bază ajustat de 128 163 000 de euro este echivalent cu cuantumul total al amenzii [considerentul (785) al deciziei atacate].

17      Decizia atacată cuprinde, printre altele, următoarele dispoziții:

„Articolul 1

Întreprinderile următoare au încălcat articolul 81 alineatul 1 [CE] și, începând de la 1 ianuarie 1994, articolul 53 din Acordul privind SEE prin participarea, în perioadele indicate, la un acord continuu și/sau la o practică concertată în sectorul cerii de parafină în cadrul pieței comune și, începând de la 1 ianuarie 1994, în cadrul SEE:

[...]

Total France SA: de la 3 septembrie 1992 până la 28 aprilie 2005 și

Total SA: de la 3 septembrie 1992 până la 28 aprilie 2005.

În ceea ce privește întreprinderile următoare, încălcarea privește de asemenea, pentru perioadele indicate, gaciul de parafină vândut clienților finali pe piața germană:

Total France SA: de la 30 octombrie 1997 până la 12 mai 2004 și

Total SA: de la 30 octombrie 1997 până la 12 mai 2004.

[...]

Articolul 2

Pentru încălcarea menționată la articolul 1 se aplică următoarele amenzi:

ENI SpA: 29 120 000 EUR;

Esso Société Anonyme Française: 83 588 400 EUR,

din care, în solidar cu

ExxonMobil Petroleum and Chemical BVBA și ExxonMobi1 Corporation, pentru 34 670 400 EUR, din care, în solidar cu Esso Deutschland GmbH, pentru 27 081 600 EUR;

Tudapetrol Mineralölerzeugnisse Nils Hansen KG: 12 000 000 EUR;

Hansen & Rosenthal KG, în solidar cu H&R Wax Company Vertrieb GmbH: 24 000 000 EUR,

din care, în solidar cu

H&R ChemPharm GmbH pentru 22 000 000 EUR;

MOL Nyrt.: 23 700 000 EUR;

Repsol YPF Lubricantes y Especialidades SA în solidar cu Repsol Petróleo SA și cu Repsol YPF SA: 19 800 000 EUR;

Sasol Wax GmbH: 318 200 000 EUR,

din care, în solidar cu

Sasol Wax International AG, Sasol Holding in Germany GmbH și Sasol Limited, pentru 250 700 000 EUR;

Shell Deutschland Oil GmbH, Shell Deutschland Schmierstoff GmbH, Deutsche Shell GmbH, Shell International Petroleum Company Limited, the Shell Petroleum Company Limited, Shell Petroleum NV și the Shell Transport and Trading Company Limited: 0 EUR;

RWE‑Dea AG, în solidar cu RWE AG: 37 440 000 EUR;

Total France SA, în solidar cu Total SA: 128 163 000 EUR.”

 Procedura și concluziile părților

18      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 decembrie 2008, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

19      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea articolelor 1 și 2 din decizia atacată în măsura în care o privesc;

–        reducerea substanțială a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată prin articolul 2 din decizia atacată;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

20      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

21      În susținerea concluziilor sale referitoare la anularea în parte a deciziei atacate și la reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată, reclamanta invocă unsprezece motive.

22      Primul motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a obligației de motivare în ceea ce privește aprecierea referitoare la componenta încălcării privind gaciul de parafină. Al doilea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a obligației de motivare în ceea ce privește punerea în aplicare a practicilor referitoare la ceara de parafină. Al treilea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a principiilor prezumției de nevinovăție, securității juridice și egalității de tratament în ceea ce privește participarea reclamantei la încălcare după 12 mai 2004. Al patrulea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a principiului prezumției de nevinovăție în ceea ce privește nerespectarea de către Comisie a întreruperii participării reclamantei la practicile în discuție. Al cincilea motiv este întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare și a Orientărilor din 2006 care rezultă din neluarea în considerare a lipsei punerii în aplicare a înțelegerii. Al șaselea motiv este întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare și a Orientărilor din 2006 la stabilirea perioadei de referință utilizate pentru calcularea cuantumului de bază al amenzii. Al șaptelea motiv este întemeiat pe o încălcare a Orientărilor din 2006 și a principiului proporționalității la stabilirea procentului din valoarea vânzărilor de gaci de parafină care trebuie luat în considerare. Al optulea motiv este întemeiat pe o încălcare a Regulamentului nr. 1/2003 și a principiilor proporționalității, egalității de tratament și prezumției de nevinovăție în ceea ce privește metoda de calcul stabilită de Orientările din 2006. Al nouălea motiv întemeiat pe o încălcare a Orientărilor din 2006 și a principiilor individualizării pedepselor și a sancțiunilor și proporționalității în ceea ce privește stabilirea cuantumului suplimentar al amenzii în scop disuasiv. Al zecelea motiv este întemeiat pe o încălcare a principiului proporționalității la stabilirea cuantumului amenzii. Al unsprezecelea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE cu privire la imputarea comportamentului anticoncurențial al Total France societății‑mamă a acesteia, Total SA. În plus, în ședință, reclamanta a invocat al doisprezecelea motiv, întemeiat pe o încălcare a dreptului său la apărare ca urmare a includerii în valoarea vânzărilor utilizată pentru calcularea cuantumului amenzii a cifrei de afaceri a celorlalte societăți aparținând grupului Total.

23      Tribunalul consideră că este util să înceapă prin examinarea celui de al doilea motiv.

1.     Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a obligației de motivare în ceea ce privește practicile referitoare la ceara de parafină

24      Mai întâi, trebuie amintit faptul că în considerentul (2) al deciziei atacate, sub titlul „Rezumatul încălcării”, Comisia a apreciat că destinatarii au participat la o încălcare unică, complexă și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE. În ceea ce privește ceara de parafină, încălcarea consta în „acorduri sau practici concertate referitoare la stabilirea prețurilor și la schimbul și divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial” (componenta principală a încălcării) și în „împărțirea clienților și/sau a piețelor” (a doua componentă a încălcării).

25      Reclamanta susține că aprecierea de către Comisie a probelor privind primele două componente ale încălcării, referitoare la ceara de parafină, este eronată. Astfel, Comisia ar fi încălcat articolul 81 CE și obligația de motivare.

26      Prin intermediul primului aspect al prezentului motiv, reclamanta susține că, printre comportamentele incluse în componenta principală a încălcării, ar putea fi stabilite numai schimbul de informații privind situația de pe piața cerii de parafină, volumul vânzărilor și nivelul prețurilor practicate, în timp ce acordurile și practicile concertate referitoare la stabilirea prețurilor cerii de parafină nu pot fi reținute în mod valabil împotriva sa pe baza elementelor din dosar.

27      În cadrul celui de al doilea aspect, reclamanta susține că Comisia a ignorat în mod nelegal lipsa probelor privind punerea în aplicare a acordurilor de stabilire a prețurilor.

28      Prin intermediul celui de al treilea aspect, reclamanta reproșează Comisiei că elementele de probă cuprinse în dosar nu permit stabilirea participării sale la a doua componentă a încălcării, și anume la împărțirea geografică a piețelor și a clienților în cadrul reuniunilor tehnice referitoare la ceara de parafină.

29      Prin intermediul celui de al patrulea aspect, reclamanta arată că analiza economică a prețurilor de vânzare pe care a furnizat‑o contrazice pretinsa aderare a acesteia la un acord de stabilire a prețurilor.

 Observații introductive

 Cu privire la noțiunile de acord și de practică concertată

30      Potrivit articolului 81 alineatul (1) CE, sunt incompatibile cu piața comună și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune.

31      Pentru a exista un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod (Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, T‑7/89, Rec., p. II‑1711, punctul 256, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 199).

32      Se poate considera că un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE este încheiat din momentul în care există o concordanță de voințe cu privire la însuși principiul restrângerii concurenței, chiar dacă elementele specifice ale restrângerii avute în vedere fac încă obiectul unor negocieri (a se vedea în acest sens Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctele 151-157 și 206).

33      Noțiunea de practică concertată se referă la o formă de coordonare între întreprinderi, care, fără să fi mers până la realizarea unei convenții propriu‑zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între acestea (Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 115, și Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctul 158).

34      În această privință, articolul 81 alineatul (1) CE se opune oricărui contact direct sau indirect între operatorii economici, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care operatorul economic respectiv a decis să îl adopte sau pe care intenționează să îl adopte el însuși pe piață, în cazul în care aceste contacte au ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 33 de mai sus, punctele 116 și 117).

 Cu privire la principiile de apreciere a probelor

35      Potrivit jurisprudenței, revine Comisiei obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă de natură să demonstreze, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor constitutive ale unei încălcări (a se vedea Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 58, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T‑44/02 OP, T‑54/02 OP, T‑56/02 OP, T‑60/02 OP și T‑61/02 OP, Rec., p. II‑3567, punctul 59 și jurisprudența citată).

36      Cu privire la întinderea controlului jurisdicțional, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când este sesizat cu o acțiune în anularea unei decizii de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, Tribunalul trebuie să exercite în general un control deplin pentru a verifica dacă sunt sau nu sunt reunite condițiile aplicării articolului 81 alineatul (1) CE (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 2000, Bayer/Comisia, T‑41/96, Rec., p. II‑3383, punctul 62 și jurisprudența citată).

37      În acest context, orice dubiu al instanței trebuie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări. Prin urmare, instanța nu poate concluziona că Comisia a dovedit existența încălcării în cauză corespunzător cerințelor legale dacă în percepția sa există încă un dubiu cu privire la acest aspect, în special în cadrul unei acțiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 35 de mai sus, punctul 60).

38      Într‑adevăr, în această ultimă situație, este necesar să se țină seama de principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care se numără printre drepturile fundamentale care constituie principii generale ale dreptului Uniunii Europene. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de gravitate al sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu (a se vedea în acest sens Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 35 de mai sus, punctul 61 și jurisprudența citată).

39      Astfel, este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a dovedi săvârșirea încălcării. Cu toate acestea, este important de subliniat că fiecare dintre probele prezentate de Comisie nu trebuie în mod necesar să corespundă acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe (a se vedea Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 35 de mai sus, punctele 62 și 63 și jurisprudența citată).

40      Indiciile invocate de Comisie în decizia atacată cu scopul de a dovedi existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE de către o întreprindere trebuie apreciate nu în mod izolat, ci în ansamblul lor (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T‑53/03, Rep., p. II‑1333, punctul 185 și jurisprudența citată).

41      De asemenea, trebuie arătat că, în practică, Comisia este adesea obligată să dovedească existența unei încălcări în condiții puțin propice acestei sarcini, în măsura în care este posibil să fi trecut mai mulți ani de la momentul faptelor constitutive ale încălcării, iar mai multe întreprinderi care făceau obiectul investigației nu au cooperat în mod activ cu aceasta. Deși îi incumbă în mod necesar Comisiei să stabilească faptul că a fost încheiat un acord ilicit de împărțire a piețelor, ar fi excesiv să i se impună, în plus, să facă proba mecanismului specific prin care acest scop trebuia atins. Într‑adevăr, ar fi prea ușor pentru o întreprindere vinovată de săvârșirea unei încălcări să evite orice sancțiune dacă și‑ar putea întemeia argumentația pe caracterul vag al informațiilor prezentate în legătură cu funcționarea unui acord ilicit, într‑o situație în care existența acordului și scopul anticoncurențial al acestuia sunt, cu toate acestea, dovedite în mod suficient. Întreprinderile se pot apăra în mod eficient într‑o astfel de situație în măsura în care au posibilitatea de a comenta toate elementele de probă invocate de Comisie împotriva lor (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctul 203).

42      În ceea ce privește mijloacele de probă care pot fi invocate pentru a dovedi încălcarea articolului 81 CE, principiul care prevalează în dreptul Uniunii este cel al liberei administrări a probelor (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, T‑50/00, Rec., p. II‑2395, punctul 72).

43      Referitor la valoarea probantă a diferitor elemente de probă, singurul criteriu pertinent pentru a aprecia probele prezentate rezidă în credibilitatea acestora (Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 72).

44      Potrivit normelor generale în materie de probă, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probantă a unui înscris depind de originea acestuia, de împrejurările întocmirii acestuia, de persoana căruia îi este adresat și de conținutul acestuia (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctele 1053 și 1838).

45      Atunci când Comisia se întemeiază numai pe conduita întreprinderilor în cauză pe piață pentru a concluziona cu privire la existența unei încălcări, este suficient ca acestea din urmă să demonstreze existența unor împrejurări care să pună într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care să permită astfel substituirea prin altă explicație plauzibilă a faptelor a celei reținute de Comisie pentru a concluziona în sensul existenței unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 186).

46      Dimpotrivă, în cazul în care Comisia se întemeiază pe mijloace de probă scrise, revine întreprinderilor în cauză sarcina nu numai să prezinte o alternativă plauzibilă la teza Comisiei, ci și să invoce insuficiența probelor reținute în decizia atacată pentru a stabili existența încălcării (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 187). O astfel de administrare a probelor nu încalcă principiul prezumției de nevinovăție (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Montecatini/Comisia, C‑235/92 P, Rec., p. I‑4539, punctul 181).

47      Întrucât interdicția de a participa la practici și la acorduri anticoncurențiale, precum și sancțiunile care pot fi aplicate autorilor încălcării sunt notorii, în mod obișnuit activitățile pe care aceste practici și acorduri le presupun se desfășoară în mod clandestin, reuniunile se țin în secret și documentația aferentă acestora este redusă la minimum. Prin urmare, nu i se poate pretinde Comisiei să prezinte înscrisuri care atestă în mod explicit un contact între operatorii în cauză. Chiar în cazul în care Comisia descoperă astfel de înscrisuri, în mod normal acestea nu vor fi decât fragmentare și disparate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții. Prin urmare, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial poate fi dedusă dintr‑o serie de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență (Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 55-57; a se vedea de asemenea Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 35 de mai sus, punctele 64 și 65 și jurisprudența citată).

48      Reiese din principiul liberei administrări a probelor că, deși eventuala lipsă a probelor scrise se poate dovedi pertinentă în cadrul aprecierii globale a seriei de indicii prezentate de Comisie, privită individual, această lipsă nu are drept efect faptul ca întreprinderea în cauză să poată pune în discuție afirmațiile Comisiei prin prezentarea unei explicații alternative a faptelor. Această situație se întâlnește numai atunci când probele prezentate de Comisie nu permit să se demonstreze fără echivoc existența încălcării, fără a fi necesară o interpretare (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Coats Holdings și Coats/Comisia, T‑36/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 74).

49      Jurisprudența citată anterior este aplicabilă, prin analogie, articolului 53 din Acordul privind SEE.

 Cu privire la primul aspect, referitor la pretinsa lipsă a probelor care să permită dovedirea acordurilor sau a practicilor concertate privind stabilirea prețurilor pentru ceara de parafină

50      În cadrul prezentului aspect, reclamanta contestă principiile aplicate de Comisie în cadrul aprecierii probelor și pune în discuție aprecierea elementelor de probă în ceea ce privește reuniunile tehnice în privința cărora Comisia a constatat un acord sau o practică concertată referitoare la stabilirea prețurilor pentru ceara de parafină.

 Cu privire la descrierea, în decizia atacată, a componentei principale a încălcării

51      La punctul 4.1 din decizia atacată, sub titlul „Principii de bază și funcționarea înțelegerii”, Comisia a descris conținutul practicilor referitoare la stabilirea prețurilor după cum urmează:

„[...]

(106)      Reuniunile tehnice au fost întotdeauna divizate în două părți: o discuție inițială privind probleme tehnice, urmată de discuții de natură anticoncurențială privind, printre altele, stabilirea prețurilor, împărțirea piețelor și a clienților (în anumite cazuri), precum și schimbul și divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial, cum ar fi politicile de prețuri actuale și viitoare, clienții, capacitățile de producție și volumele de vânzări.

(107)      Discuțiile referitoare la prețuri și la majorările potențiale ale prețurilor aveau loc în general la finalul reuniunilor tehnice. În general, Sasol examina discuțiile referitoare la prețuri, dar ulterior prețurile și strategiile privind politica de prețuri erau discutate de toți participanții sub forma unui tur de masă. Discuțiile priveau în același timp majorările de prețuri, prețurile indicative pentru anumiți clienți, majorările generale de prețuri, precum și prețurile minime și prețurile indicative pentru întreaga piață. Majorările de prețuri erau convenite în mod normal în cifre absolute, iar nu în procente (de exemplu, 60 de euro pe tonă pentru ceara de parafină complet rafinată). Prețurile minime erau convenite nu numai în cazul în care exista un acord de majorare a prețurilor, ci și în cazul în care o majorare a prețurilor nu era realizabilă (de exemplu, în perioada de scădere a prețurilor).

[...]

(109) Reprezentanții întreprinderilor făceau schimb, pe de altă parte, de informații sensibile din punct de vedere comercial și prezentau strategia lor generală.

(110)      Întreprinderile, cu excepția MOL, erau reprezentate de responsabili care aveau puterea de a stabili strategia de prețuri a întreprinderilor lor și de a stabili prețuri pentru clienții individuali. [...]

(111)      În cadrul majorității reuniunilor tehnice, discuțiile referitoare la prețuri priveau în general ceara de parafină și numai rareori anumite sortimente de ceară de parafină (cum ar fi ceara de parafină complet rafinată, ceara de parafină semirafinată, amestecurile de ceară/specialitățile, ceara de parafină solidă sau ceara hidrofinată). De asemenea, era clar pentru toate întreprinderile că prețul tuturor sortimentelor de ceară de parafină creștea cu aceeași sumă sau cu același procent.

      [...]

(113)      Rezultatul reuniunilor tehnice era în general pus în aplicare prin anunțarea clienților cu privire la majorările de prețuri sau prin anularea planurilor tarifare existente. Cazurile ocazionale de eludare sau de neaplicare erau dezbătute în cadrul reuniunilor ulterioare [a se vedea, de exemplu, considerentele (149) și (157)]. În general, una dintre întreprinderile reprezentate lua inițiativa și începea să majoreze prețurile. În general, era vorba despre Sasol, dar aceasta solicita uneori unui alt participant să înceapă. La scurt timp după anunțarea clienților de către o întreprindere despre intenția sa de a majora prețurile, ceilalți furnizori urmau mișcarea și anunțau, de asemenea, majorări de prețuri. Persoanele care reprezentau întreprinderile în cadrul reuniunilor tehnice le informau pe celelalte despre demersurile întreprinse pentru a pune în aplicare rezultatele reuniunilor tehnice. Aceste informații erau transmise uneia sau tuturor întreprinderilor [participante] pe cale verbală sau prin intermediul unei copii a anunțurilor de majorare sau de anulare a prețurilor în cauză. Astfel, Comisia a descoperit că asemenea anunțuri au fost schimbate între părți. Un eșantion de aproximativ 150 de scrisori de acest tip a fost identificat ca fiind schimbat în perioada de șase săptămâni ulterioară reuniunilor tehnice. S‑a declarat de asemenea că, potrivit unui acord, întreprinderile reprezentate nu trebuiau să beneficieze de aplicarea unei majorări de preț convenite pentru a crește cota proprie de piață. Această declarație nu a fost contestată în răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile.”

52      La punctul 4.2 din decizia atacată, sub titlul „Informații detaliate privind reuniunile tehnice”, Comisia a prezentat, mai întâi, un tabel recapitulativ care precizează locul și datele reuniunilor tehnice, precum și întreprinderile prezente [considerentul (124) al deciziei atacate]. În continuare, aceasta a examinat dovezile disponibile pentru fiecare dintre reuniunile tehnice [considerentele (126)-(177) ale deciziei atacate].

53      La punctul 5.3 din decizia atacată, sub titlul „Natura încălcării în prezentul caz”, Comisia a arătat principiile care reglementează calificarea comportamentelor anticoncurențiale, aplicabile în prezentul caz:

„[...]

(205)      [Î]n cazul unei încălcări complexe de lungă durată, Comisia nu este obligată să o califice [drept acord sau practică concertată]. Noțiunile [de acord sau de practică concertată] sunt vagi și se pot suprapune. Este foarte posibil ca acest comportament anticoncurențial să fi variat la un moment dat sau este posibil ca mecanismele sale să fi fost adaptate ori consolidate pentru a lua în considerare evoluția situației. Într‑adevăr, o astfel de distincție s‑ar putea dovedi chiar imposibilă, în măsura în care o încălcare poate prezenta simultan caracteristicile fiecărei forme de comportament interzis, în timp ce, luate în considerare izolat, unele dintre manifestările sale ar putea fi definite ca aparținând mai degrabă unei forme decât alteia. Cu toate acestea, ar fi artificial să se subdivizeze, în cadrul analizei, ceea ce constituie în mod clar punerea în aplicare a unor comportamente care au un obiectiv global unic în mai multe forme distincte de încălcare. O înțelegere poate astfel să constituie atât un acord, cât și o practică concertată. Articolul 81 [CE] nu prevede o anumită calificare pentru o încălcare complexă de tipul celei descrise în prezenta decizie.

(206)      În prezența unei pluralități de membri într‑o înțelegere, al căror comportament anticoncurențial poate fi calificat, în timp, drept acord sau practică concertată (încălcări complexe), Comisia nu este obligată să evalueze cu exactitate în ce categorie se încadrează fiecare tip de comportament.”

54      În continuare, la același punct din decizia atacată, Comisia a descris conținutul încălcării după cum urmează:

„5.3.2 Aplicarea

(210)      Prin faptele descrise la [punctul] 4 din prezenta decizie s‑a demonstrat că toate întreprinderile care fac obiectul prezentei proceduri au participat la activități coluzive în ceea ce privește ceara de parafină și, în cazul societăților identificate în considerentul (2), gaciul de parafină, [...] și că acestea au participat cu regularitate la reuniuni în cadrul cărora au fost discutate următoarele elemente:

1)      stabilirea prețurilor[;]

2)      [...] împărțirea clienților și/sau împărțirea piețelor[;]

3)      divulgarea și schimbul de informații sensibile din punct de vedere comercial, în special referitoare la clienți, la tarifare, la capacitățile de producție și la volumul vânzărilor[;]

[...]

5.3.2.2. Stabilirea prețurilor

(240) Considerentele (98), (107), (126), (128), (131), (133), (135), (137), (139), (140), (142), (145), (147), (149), (152), (153), (156), (157), (163), (168), (174), (176) și (177) demonstrează că întreprinderile în cauză stabileau prețuri minime și conveneau asupra majorărilor tarifare («stabilirea prețurilor»).

(241) ExxonMobil, Repsol, Sasol și Shell au confirmat existența unor practici de stabilire a prețurilor [a se vedea considerentul (107)] și au reconfirmat această informație în cadrul audierii lor, precum și în răspunsul scris la comunicarea privind obiecțiunile.”

55      În ceea ce privește reclamanta, rezultă din anexa la decizia atacată că aceasta a fost prezentă la 39 de reuniuni tehnice și „reuniuni privind gaciul de parafină” dintr‑un total de 51 de reuniuni organizate în perioada participării sale la înțelegere, și anume între 3 septembrie 1992 și 28 aprilie 2005.

 Cu privire la valoarea probantă a probelor reunite de Comisie

56      Mai întâi, trebuie să se examineze dovezile privind conținutul discuțiilor purtate în cadrul reuniunilor tehnice pe care Comisia s‑a întemeiat în decizia atacată. Dovezile menționate ar consta în declarații ale întreprinderilor și în note olografe de la data reuniunilor tehnice, redactate fie în cadrul unei anumite reuniuni tehnice, fie la puțin timp după aceea, și care descriu conținutul discuțiilor purtate în cadrul acestora.

57      În această privință, reclamanta contestă principiile de interpretare a probelor pe care Comisia le‑a aplicat în decizia atacată, precum și valoarea probantă a declarațiilor și a mijloacelor de probă scrise.

–       Declarațiile întreprinderilor

58      Trebuie arătat că, potrivit declarației Sasol din 12 mai 2005, în general, reuniunile tehnice aveau ca rezultat o activitate coluzivă, în măsura în care în cadrul acestora se discutau majorări și reduceri de prețuri și se schimbau informații referitoare la prețurile brute și la planificările în materie de capacități.

59      Potrivit declarației Repsol din 19 mai 2005, o discuție privind nivelul prețurilor aplicate de participanți făcea parte din reuniunile tehnice.

60      Shell a declarat că toate reuniunile tehnice priveau stabilirea prețurilor. Potrivit declarației sale din 14 iunie 2006, cel puțin din 1999, când reprezentantul său care a depus mărturie a început să participe la reuniuni tehnice, prețurile cerii de parafină nu au fost niciodată stabilite în mod unilateral, ci au fost convenite întotdeauna de concurenți în cadrul reuniunilor tehnice.

61      În plus, aceleași întreprinderi au menționat de asemenea în aceleași declarații că în cadrul mai multor reuniuni tehnice participanții s‑au pus de fapt de acord cu privire la prețurile minime sau la majorările de prețuri, uneori chiar cu privire la măsurile de majorare. Mai mult, rezultă din declarațiile menționate că Total a participat pe deplin la aceste acorduri anticoncurențiale.

62      Pe de altă parte, trebuie să se arate că Comisia a făcut referire la declarațiile în cauză (a se vedea punctele 58-61 de mai sus) în considerentele (107) și (113) ale deciziei atacate.

63      Reclamanta arată că declarațiile făcute în cadrul Comunicării din 2002 privind cooperarea au o valoare probantă limitată, mai ales în cazul în care acestea nu sunt susținute de nicio altă dovadă. Astfel, declarațiile menționate ar fi subiective prin natura lor și ar urmări să „învinuiască pe alții, mai degrabă, decât pe ea însăși”. În plus, declarațiile Sasol și Repsol cu privire la gravitatea încălcării ar fi fost făcute la „incitarea Comisiei” și pentru a menține beneficiul cererilor lor de cooperare.

64      Trebuie arătat faptul că astfel de argumente au fost deja examinate și au fost respinse de instanța Uniunii.

65      Potrivit jurisprudenței, nicio dispoziție și niciun principiu general din dreptul Uniunii nu interzic Comisiei să invoce împotriva unei întreprinderi declarațiile date de alte întreprinderi cărora li se impută că au participat la înțelegere. În cazul inexistenței unei asemenea situații, sarcina probei comportamentelor contrare articolului 81 CE, care revine Comisiei, ar fi nesustenabilă și incompatibilă cu misiunea acesteia de supraveghere a aplicării adecvate a acestor dispoziții (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 192).

66      O valoare probantă foarte ridicată li se poate recunoaște declarațiilor care, în primul rând, sunt fiabile, în al doilea rând, sunt date în numele unei întreprinderi, în al treilea rând, provin de la o persoană care are obligația profesională de a acționa în interesul acestei întreprinderi, în al patrulea rând, sunt date împotriva intereselor declarantului, în al cincilea rând, provin de la un martor direct al împrejurărilor pe care le relatează și, în al șaselea rând, au fost date în scris, în mod intenționat și după o reflecție matură (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctele 205-210).

67      În plus, deși în general s‑ar putea manifesta o anumită neîncredere în privința depozițiilor voluntare ale participanților principali la o înțelegere ilicită, dată fiind posibilitatea ca acești participanți să aibă tendința să minimizeze importanța contribuției lor la încălcare și să maximizeze contribuția altor participanți, nu este mai puțin adevărat că faptul de a solicita beneficiul aplicării Comunicării din 2002 privind cooperarea în vederea obținerii unei imunități sau a unei reduceri a amenzii nu determină obligatoriu o incitare de a prezenta elemente de probă deformate în privința participării altor membri ai înțelegerii. Astfel, orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea repune în discuție sinceritatea și caracterul complet al cooperării solicitantului și, prin urmare, ar pune în pericol posibilitatea ca acesta să beneficieze pe deplin de Comunicarea din 2002 privind cooperarea (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2006, Peróxidos Orgánicos/Comisia, T‑120/04, Rec., p. II‑4441, punctul 70).

68      În special, este necesar să se considere că faptul că o persoană mărturisește că a săvârșit o încălcare și recunoaște astfel existența unor fapte care depășesc ceea ce putea fi dedus direct din documentele în discuție implică a priori, în lipsa unor circumstanțe particulare de natură să indice contrariul, că această persoană a luat decizia de a spune adevărul. Astfel, declarațiile contrare intereselor declarantului trebuie, în principiu, să fie considerate elemente de probă deosebit de fiabile (Hotărârea Tribunalului JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctele 211 și 212, Hotărârea din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia, T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, Rep., p. II‑947, punctul 166, și Hotărârea din 8 iulie 2008, Lafarge/Comisia, T‑54/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 59).

69      În speță, declarațiile în discuție au fost făcute pe baza mărturiei unor persoane care au participat la reuniunile tehnice, după o reflecție matură, și incriminează, de asemenea, întreprinderile în numele cărora au fost făcute. În plus, declarațiile sunt în concordanță în ceea ce privește liniile generale ale descrierii încălcării, ceea ce crește și mai mult fiabilitatea lor. Astfel, în sensul jurisprudenței citate la punctul 66 de mai sus și contrar afirmațiilor reclamantei, acestea sunt deosebit de fiabile.

70      Pe de altă parte, reclamanta nu menționează nicio referință sau element de probă în susținerea afirmației sale potrivit căreia declarațiile Sasol și Repsol ar fi fost făcute la „incitarea Comisiei”. Mai mult, nicio incitare la exagerarea gravității încălcării nu rezultă din Comunicarea din 2002 privind cooperarea și nici nu poate fi constatată în speță. Dimpotrivă, trebuie să se sublinieze că declarațiile Sasol, Repsol și ExxonMobil au fost făcute după efectuarea verificărilor, astfel încât aceste întreprinderi puteau să aibă îndoieli cu privire la faptul că existau puține șanse ca ele să fi fost primele care să prezinte informații ce permit Comisiei să dispună verificări sau să constate existența unei înțelegeri (a se vedea punctul 8 din Comunicarea din 2002 privind cooperarea). Astfel, potrivit percepției acestora, existau șanse mari ca ele să poată primi cel mult o reducere de maximum 50 % din cuantumul amenzii (a se vedea punctul 23 din Comunicarea din 2002 privind cooperarea). În aceste împrejurări, nu exista niciun motiv economic care ar fi putut încuraja întreprinderile menționate anterior să prezinte încălcarea ca fiind mai gravă decât era în realitate, deoarece o gravitate mai mare a încălcării ar fi avut drept consecință majorarea cuantumului amenzilor în cazul lor. În sfârșit, trebuie amintit că prezentarea unor elemente false în declarații poate priva întreprinderea în cauză de beneficiul Comunicării din 2002 privind cooperarea (a se vedea punctul 67 de mai sus).

71      Astfel, argumentele reclamantei, întemeiate pe o pretinsă „incitare” a întreprinderilor care depun o cerere de cooperare de a prezenta încălcarea ca fiind mai gravă decât era în realitate, trebuie să fie respinse.

72      În plus, reclamanta susține că Comisia nu își poate întemeia concluziile pe declarația unei întreprinderi a cărei exactitate este contestată de mai multe întreprinderi incriminate și care nu era susținută de alte elemente.

73      Desigur, potrivit jurisprudenței, declarația unei întreprinderi căreia i se impută că a participat la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de mai multe alte întreprinderi în cauză, nu poate fi considerată că reprezintă o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă, fără a fi confirmată de alte elemente de probă, admițându‑se că gradul de coroborare impus poate fi mai mic din cauza fiabilității declarațiilor în cauză (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctele 219 și 220).

74      Cu toate acestea, în speță, Comisia nu se întemeiază pe o declarație a unui singur participant, care a fost contestată de ceilalți participanți, ci pe declarațiile făcute independent de mai multe întreprinderi, care sunt în concordanță cu privire la liniile generale ale descrierii încălcării (a se vedea punctele 58-61 mai sus). În plus, Comisia se întemeiază pe numeroase mijloace de probă scrise care completează și coroborează conținutul declarațiilor întreprinderilor, dintre care unele vor fi examinate la punctul 76 și următoarele de mai jos.

75      Prin urmare, declarațiile în cauză fac parte din ansamblul dovezilor care demonstrează acordurile sau practicile concertate privind stabilirea prețurilor pentru ceara de parafină decise în cadrul reuniunilor tehnice la care reclamanta a participat. În consecință, argumentele acesteia referitoare la contestarea valorii lor probante trebuie să fie respinse.

–       Mijloacele de probă scrise

76      Trebuie arătat că decizia atacată conține referințe la un număr mare de mijloace de probă scrise contemporane găsite în incintele întreprinderilor în cauză în timpul inspecțiilor. Aceste mijloace de probă scrise constau, în cea mai mare parte, în note olografe ale MOL și în procese‑verbale ale reuniunilor „Blauer Salon” ale Sasol.

77      Reclamanta contestă valoarea probantă a acestor mijloace de probă scrise. Aceasta susține că, în cazul în care notele olografe au fost luate în cursul reuniunilor tehnice, cum sunt cele luate de MOL, ele nu sunt exhaustive și conțin semne sau simboluri a căror semnificație este proprie autorului lor. În ceea ce privește procesele‑verbale ale reuniunilor „Blauer Salon” ale Sasol, valoarea lor probantă ar fi limitată în măsura în care acestea nu ar fi fost redactate în timpul reuniunilor tehnice, nici de o persoană care a participat la acestea. În plus, anumite informații cuprinse în aceste procese‑verbale erau rezultatul unor discuții care au avut loc în afara cadrului reuniunilor tehnice. Argumentul Comisiei potrivit căruia acestea au fost redactate in tempore non suspecto nu poate fi reținut, cu atât mai mult cu cât lectura acestora este rareori clară.

78      Trebuie arătat că Tribunalul și Curtea au avut deja ocazia să examineze și să respingă astfel de argumente.

79      Astfel, după cum rezultă din jurisprudența citată la punctul 47 de mai sus, întrucât interdicția de a participa la practici și la acorduri anticoncurențiale, precum și sancțiunile care pot fi aplicate autorilor încălcării sunt notorii, în mod obișnuit aceste practici și acorduri se desfășoară în mod clandestin, reuniunile se țin în secret și documentația aferentă acestora este redusă la minimum. Chiar în cazul în care Comisia descoperă înscrisuri care atestă explicit un contact nelegal între operatori, precum procesele‑verbale ale unei reuniuni, în mod normal, acestea nu vor fi decât fragmentare și disparate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții.

80      În plus, potrivit jurisprudenței, în cadrul aprecierii valorii probante a înscrisurilor, se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Ensidesa/Comisia, T‑157/94, Rec., p. II‑707, punctul 312, și Hotărârea din 16 decembrie 2003, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, T‑5/00 și T‑6/00, Rec., p. II‑5761, punctul 181) sau de un martor direct al acestor fapte (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 207).

81      Lipsa datei sau a semnăturii de pe un document sau faptul că acesta este impropriu scris nu îi înlătură orice forță probatorie, în special în cazul în care originea sa, data sa probabilă și conținutul său pot fi determinate cu suficientă certitudine (Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2006, FNCBV/Comisia, T‑217/03 și T‑245/03, Rec., p. II‑4987, punctul 124; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 10 martie 1992, Shell/Comisia, T‑11/89, Rec., p. II‑757, punctul 86).

82      Or, în speță, astfel cum Comisia a reținut în considerentul (215) al deciziei atacate, notele MOL au fost pregătite în cadrul reuniunilor de către persoana care a asistat la acestea, iar conținutul lor este structurat și relativ detaliat. Prin urmare, valoarea probantă a acestor note este foarte mare. În ceea ce privește procesele‑verbale ale reuniunilor „Blauer Salon” ale Sasol, este vorba despre documente de la data faptelor și care au fost scrise in tempore non suspecto sau la scurt timp după fiecare reuniune tehnică. Chiar dacă persoana care le‑a redactat nu a fost prezentă la reuniunile tehnice, aceasta s‑a întemeiat pe informațiile obținute de la un participant. Prin urmare, valoarea probantă a acestor procese‑verbale este de asemenea mare.

83      În consecință, trebuie să se respingă argumentele reclamantei prin care contestă valoarea probantă a mijloacelor de probă scrise la care face trimitere decizia atacată.

 Cu privire la examinarea detaliată a argumentelor reclamantei referitoare la anumite reuniuni tehnice

84      Reclamanta susține că, în ceea ce privește 36 de reuniuni tehnice din 52, Comisia nu pretinde că participanții au ajuns la un acord cu privire la prețuri. În primul rând, în ceea ce privește patru reuniuni tehnice, Comisia ar fi recunoscut în decizia atacată că nu era sigură că aceste reuniuni ar fi avut loc sau că conținutul reuniunii nu ar fi putut fi stabilit. În al doilea rând, în privința a 12 reuniuni tehnice, Comisia ar fi admis în decizia atacată că nu avea altă informație cu privire la conținutul lor decât declarațiile anumitor participanți, potrivit cărora aceste reuniuni ar fi avut un obiect anticoncurențial, fără ca natura comportamentului în cauză să fi fost identificată cu exactitate. În al treilea rând, în ceea ce privește alte 6 reuniuni tehnice, Comisia nu ar fi menționat în decizia atacată că acestea ar fi avut ca obiect discuții referitoare la prețuri. În al patrulea rând, în ceea ce privește alte 14 reuniuni tehnice, Comisia ar fi recunoscut în decizia atacată că, deși în cadrul acestora ar fi fost schimbate informații referitoare la prețuri, nu ar fi fost încheiat niciun acord privind o majorare și, a fortiori, privind un nivel comun de majorare și că, în orice caz, Comisia nu era sigură de rezultatul acestor schimburi.

85      În sfârșit, reclamanta susține că Comisia a reținut că participanții ajunseseră la un acord privind prețurile doar în cadrul a 16 reuniuni tehnice. Aceasta prezintă o argumentație detaliată cu privire la pretinsa apreciere eronată a probelor în privința fiecăreia dintre aceste reuniuni tehnice.

86      În primul rând, în ceea ce privește reuniunea tehnică din 3 și 4 septembrie 1992, Comisia s‑a întemeiat, în considerentul (126) al deciziei atacate, pe un proces‑verbal al reuniunii „Blauer Salon” al Sasol care conține mențiunea „până la 22/11, preț «0»”. De aici, Comisia a dedus că, în cadrul reuniunii respective, s‑a convenit să nu se modifice prețurile.

87      Reclamanta susține că procesul‑verbal al Sasol privește o comunicare internă între doi angajați ai Sasol, domnul K. dând instrucțiuni domnului O. să nu modifice prețul, astfel încât procesul‑verbal respectiv nu ar dovedi existența unui acord încheiat în cadrul reuniunii tehnice.

88      Trebuie să se constate că, într‑o declarație făcută în cadrul procedurii administrative, Sasol a interpretat această mențiune în sensul că stabilește un acord de a nu modifica prețurile. În plus, rezultă din numeroase procese‑verbale ale reuniunilor „Blauer Salon” ale Sasol și din declarațiile acesteia că, prin astfel de procese‑verbale, domnul K., reprezentantul Sasol la reuniunile tehnice, l‑a informat pe domnul O. despre conținutul discuțiilor purtate în cadrul reuniunilor respective. Mai mult, cifra „0” era utilizată în mod frecvent de participanți pentru a nota menținerea prețurilor. Prin urmare, chiar dacă, strict vorbind, procesul‑verbal în cauză este o comunicare internă între domnul K. și domnul O., nu este mai puțin adevărat că acesta dovedește un acord de a nu modifica prețurile, încheiat în cadrul reuniunii tehnice în discuție. În consecință, trebuie să se respingă argumentele invocate de reclamantă în această privință.

89      În plus, reclamanta nu poate opune în mod valabil Comisiei faptul că în cadrul acestor reuniuni nu a fost convenită nicio majorare. Astfel, un acord cu privire la menținerea prețurilor este deopotrivă un acord de stabilire a prețurilor, din moment ce există un acord de voință între participanți cu privire la aplicarea unui nivel al prețului pe care l‑au stabilit împreună.

90      În consecință, Comisia s‑a fundamentat în mod întemeiat, în considerentul (240) al deciziei atacate, pe reuniunea tehnică în discuție pentru a concluziona că „întreprinderile în cauză stabileau tarife minime”.

91      În al doilea rând, în ceea ce privește reuniunea din 23 și 24 noiembrie 1992, Comisia a făcut trimitere, în considerentul (128) al deciziei atacate, la o notă a MOL care menționează „primul trimestru – menținerea prețurilor – schimb de informații atunci când este necesar – preț minim”. De aici, Comisia a dedus că aceasta dovedea existența unui acord privind menținerea prețurilor.

92      Potrivit reclamantei, mențiunea cuprinsă în nota MOL este „lipsită de sens” în măsura în care aceasta nu ar putea fi legată de un preț definit. În plus, MOL nu ar fi confirmat această interpretare, iar o altă interpretare, care favorizează un simplu schimb de informații, ar fi fost la fel de credibilă.

93      Tribunalul consideră că explicația oferită de reclamantă nu este plauzibilă. Într‑adevăr, niciun nume de întreprindere nu este specificat înainte de această mențiune, astfel încât nu este posibil să se concluzioneze că era vorba despre o comunicare unilaterală. Ca un exemplu contrar, nota Sasol privind reuniunea „Blauer Salon” din 17 și 18 septembrie 1996 conținea mențiunea „MOL, HU DEM 110,- flü.ffr ab 1/10.96”. Pe această bază, Comisia a concluzionat că mențiunea respectivă „arăt[a] că persoanele care reprezintă întreprinderile la această reuniune [au] discut[at] despre viitoarele lor intenții în ceea ce privește politica de preț și le[‑au] prez[entat]” [considerentul (141) al deciziei atacate].

94      Astfel, Comisia s‑a fundamentat în mod întemeiat în considerentul (240) al deciziei atacate pe această reuniune tehnică pentru a concluziona că „întreprinderile în cauză stabileau tarife minime” (a se vedea punctul 89 mai sus).

95      În al treilea rând, în ceea ce privește reuniunea din 7 și 8 septembrie 1995 [considerentul (137) al deciziei atacate], reclamanta susține că participanții au făcut numai schimb de informații cu privire la prețurile lor.

96      Această interpretare este contrazisă de procesul‑verbal al reuniunii „Blauer Salon” al Sasol, astfel cum a fost interpretat de aceasta din urmă în cadrul procedurii administrative, și de nota MOL referitoare la această reuniune.

97      Astfel, nota MOL conține următoarele elemente:

„11. Schümann DEM 970, – preț min.

[...]

13. Total DEM 920, – a crescut la 950 DM. – 970 DM, – prevăzut înainte de sfârșitul anului

[...]

15. noi majorăm la 900”.

98      Procesul‑verbal al reuniunii „Blauer Salon” al Sasol indică „Preise hoch per 1/1.95”. Pe de altă parte, potrivit răspunsului Sasol din 16 decembrie 2006 la o cerere de informații a Comisiei, data era indicată în mod eronat, astfel încât, în realitate, majorarea de preț era avută în vedere de la 1 ianuarie 1996. Potrivit răspunsului menționat, aceasta reflectă rezultatul reuniunii din 7 și 8 septembrie 1995.

99      Prin urmare, afirmația Comisiei potrivit căreia participanții la această reuniune au „schimbat informații cu privire la viitoarea lor politică de prețuri și au discutat și stabilit majorările de prețuri, precum și prețuri minime” se bazează pe un ansamblu de probe deosebit de coerent. Declarația Sasol elimină orice incertitudine cu privire la existența unui acord de voințe referitor la o creștere a prețurilor. Simplul fapt că nivelul majorării și cel al prețurilor minime variau de la o întreprindere la alta nu afectează calificarea acestei reuniuni în sensul că a condus la un acord de stabilire a prețurilor, întrucât expresia „stabilirea prețurilor” nu implică aplicarea unui preț unic pentru toți participanții.

100    În al patrulea rând, în ceea ce privește reuniunea tehnică din 22 și 23 februarie 1996, Comisia s‑a întemeiat, în considerentul (139) al deciziei atacate, pe o notă a MOL care conține următoarele indicații: „Parafină – toate nivelurile de calitate – același preț DEM 108; client mic/mare – același preț DEM 108; ceară de imersie DEM 1200-1250”. Potrivit considerentului menționat, aceasta demonstrează că întreprinderile participante au ajuns la un acord cu privire la prețul cerii de parafină.

101    Reclamanta apreciază că interpretarea acestei note în ansamblul său nu permite să se tragă o astfel de concluzie. Astfel, informațiile ar fi fost prezentate în stilul obișnuit al notelor MOL, și anume un „tur de masă” constând în reluarea informațiilor divulgate și schimbate de participanți.

102    Cu toate acestea, trebuie să se arate că Sasol și Repsol au confirmat, independent una de cealaltă, natura anticoncurențială a reuniunilor tehnice din 22 și 23 februarie 1996. În plus, nota MOL menționată conține de asemenea mențiunea „începând de la 1.8. DEM 80/t majorare peste tot”, și anume data și nivelul majorării de prețuri.

103    Astfel, Comisia a stabilit în mod corect în considerentul (240) al deciziei atacate că, în cadrul acestei reuniuni tehnice, întreprinderile în cauză au stabilit prețuri minime și au fost convenite majorări tarifare.

104    În al cincilea rând, în ceea ce privește reuniunea din 14 și 15 mai 1996 [considerentul (140) al deciziei atacate], procesul‑verbal „Blauer Salon” al Sasol menționează următoarele:

„Punctul de plecare a fost majorarea prețurilor din semestrul 2 al anului 1996

– D + F: la 1.8.96 lumânare –       FRP min 115,- nto nto flü ffr

      Lumânare pastilă 115 %

      Lumânare funerară 115 %

      solid + 5 % la prețul actual

      mixer FRP min 105,- nto, nto flü ffr”.

105    Pe această bază, Comisia a concluzionat că „întreprinderile germane și franceze implicate [...] conveni[seră] în timpul discuțiilor să majoreze prețuri în cursul celei de a doua jumătăți a anului 1996 prin planificarea majorării în privința cerii de parafină pentru lumânări la 1 august 1996”.

106    Reclamanta susține că nu a existat un acord cu privire la prețuri și că, în orice caz, ea nu a fost prezentă la această reuniune.

107    Aceste argumente nu pot afecta analiza Comisiei. Astfel, răspunsul Sasol din 16 decembrie 2006 la o cerere de informații a Comisiei arată în mod neechivoc faptul că a avut loc încheierea unui acord cu privire la prețuri în cadrul acestei reuniuni.

108    Faptul că reclamanta nu a participat la această reuniune nu poate împiedica Comisia să concluzioneze în general că aceasta a participat la acorduri de stabilire a prețurilor și să ia în considerare în această privință elementele de probă referitoare la reuniunea respectivă. O întreprindere poate răspunde pentru o înțelegere globală, deși s‑a stabilit că nu a participat în mod direct decât la unul sau la mai multe dintre elementele constitutive ale acesteia, având în vedere că, pe de o parte, știa sau în mod necesar trebuia să știe că o coluziune la care participa, în special prin reuniuni constante organizate de‑a lungul mai multor ani, făcea parte dintr‑un plan de ansamblu menit să denatureze concurența și, pe de altă parte, că acest plan cuprindea ansamblul elementelor constitutive ale înțelegerii (a se vedea Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 370 și jurisprudența citată).

109    Or, potrivit răspunsului Sasol din 16 decembrie 2006 la o cerere de informații a Comisiei, Sasol a aflat, prin intermediul unor convorbiri telefonice purtate în urma reuniunii, faptul că Total a majorat efectiv prețurile sale la 115 mărci germane (DEM) pe 100 kg, însă a acordat reduceri la anumite subcategorii de produse. Prin urmare, nu numai că reclamanta a fost informată cu privire la acordul încheiat în cadrul reuniunii în cauză, dar a și aplicat parțial rezultatul acesteia. Dat fiind faptul că acest element al declarației care vizează în mod cert comportamentul reclamantei nu ar fi putut determina nicio diminuare a răspunderii Sasol, că aceasta din urmă ar fi putut pierde beneficiul cooperării dacă ar fi furnizat Comisiei informații false și că, în orice caz, Sasol a subliniat că aderarea reclamantei la acord a fost numai parțială, nu există niciun motiv pentru a se pune la îndoială fiabilitatea acestei declarații.

110    În al șaselea rând, trebuie să se examineze argumentele reclamantei referitoare la reuniunile din 30 și 31 octombrie 1997 [considerentul (145) al deciziei atacate] și din 5 și 6 mai 1998 [considerentul (147) al deciziei atacate].

111    Trebuie să se arate că procesul‑verbal al reuniunii „Blauer Salon” referitor la prima reuniune indică următoarele:

.	„Dată	Majorare	Preț min.
√ SCHS, D	.	.	.
√ Dea, D	.	.	.
√ SRS–Tuda, D	.	.	.
√ MOL, HU	1.1.	.	.
√ Total, F	1.1.	DEM 10,-	DEM 120
Mobil–Bp, F	.	.	.
√ Repsol, E	.	.	.
√ Agip, I	1.1.	DEM 10”	.

112    Sasol a declarat că din acest proces‑verbal rezulta că toți participanții se angajau să majoreze prețurile cu 10-12 DEM pe 100 kg, că Total și Agip au intenționat să majoreze prețurile cu 10 DEM și că aceasta trebuia să conducă la un preț minim de 120 DEM pe 100 kg, cel puțin în cazul Total.

113    Nivelurile și datele majorărilor sunt confirmate integral de două note referitoare la această reuniune, găsite în incintele MOL.

114    Reclamanta se limitează să susțină că există o altă explicație pentru notele găsite la MOL, potrivit căreia prețurile diferitor tipuri de ceară de parafină au fost citite cu voce tare de unul dintre participanți. Totuși, această pretinsă explicație este contrazisă în mod clar de procesul‑verbal al Sasol, astfel cum a fost interpretat de aceasta din urmă, în legătură cu care reclamanta nu a prezentat niciun argument.

115    În sfârșit, argumentul reclamantei, potrivit căruia datele diferite ale majorărilor prevăzute demonstrează că participanții nu au ajuns la niciun acord, este nefondat. Astfel, datele diferite pentru majorările prevăzute pot indica faptul că participanții au luat în considerare situația comercială individuală a diferitelor întreprinderi reprezentate. În plus, pentru a putea menține iluzia clienților că piața cerii de parafină respecta întotdeauna regulile cererii și ofertei, întreprinderile participante puteau să introducă în mod rezonabil prețurile noi la date diferite, pretinzând astfel că majorările aplicate de acestea erau rezultatul unor decizii comerciale independente. O asemenea explicație a aplicării unor date și niveluri de majorare diferite a fost oferită de Shell pentru perioada care a urmat începutului anului 2004.

116    Concluzia Comisiei, potrivit căreia un preț minim de 1 200 DEM pe tonă a fost stabilit cel puțin pentru unii participanți în cadrul reuniunii din 30 și 31 octombrie 1997, este confirmată și de o notă a MOL referitoare la reuniunea din 5 și 6 mai 1998, care menționează „Repsol – preț min. 1 180 DEM (incapabilă să vândă la 1 200)”. Explicația cea mai coerentă a acestei mențiuni este că Repsol nu putea să aplice prețul convenit în cadrul reuniunii precedente și a indicat prețul minim pe care considera că era posibil să îl aplice.

117    Prin urmare, Comisia a demonstrat la un standard juridic corespunzător faptul că participanții au stabilit prețurile cerii de parafină în cadrul reuniunii din 30 și 31 octombrie 1997.

118    În al șaptelea rând, în ceea ce privește reuniunea tehnică din 3 și 4 noiembrie 1998, Comisia s‑a întemeiat, în considerentul (149) al deciziei atacate, pe o notă a MOL și pe un proces‑verbal al reuniunii „Blauer Salon” al Sasol.

119    Procesul‑verbal al reuniunii „Blauer Salon” al Sasol conține următoarele informații:

„Propunere la 1/1 99 + DEM 6?,- pentru toate [prețurile] sub 120,- DEM

= va fi redactată o circulară cu raționamentul «situația în materiile prime» (= disponibilitatea sumelor) cu obiectivul ca

–        prețurile mai mici de 120 DEM să fie majorate;

–        prețurile să nu se reducă;

–        producătorii de lumânări să obțină «documente» pentru negocierile cu lanțurile [fără îndoială de magazine]”.

120    Nota MOL conține următoarea mențiune: „60 DEM/t – majorare începând de la 1 ianuarie 1999”.

121    În decizia atacată, Comisia a dedus din aceste informații că participanții au discutat despre situația apărută ca urmare a acordului lor, care data de la reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie 1997 și stabilea drept obiectiv majorarea prețului cerii de parafină la mai mult de 120 DEM pe 100 kg, obiectiv care nu era încă atins. Ulterior, participanții s‑au pus de acord în cadrul reuniunii tehnice din 3 și 4 noiembrie 1998 cu privire la o majorare de preț de 6 DEM pentru toți clienții care cumpărau ceară de parafină sub 120 DEM, care era prevăzută pentru 1 ianuarie 1999. De asemenea, potrivit deciziei atacate, majorarea menționată trebuia să fie justificată față de clienți printr‑o penurie de materii prime. În plus, persoanele care reprezentau societățile au convenit că, în orice caz, prețurile nu trebuiau să scadă.

122    Reclamanta susține că mențiunea cuprinsă în nota MOL se referă la o precizare făcută de domnul S. (Shell), în măsura în care aceasta se află sub numele „S.”. Mențiunea cuprinsă în procesul‑verbal al reuniunii „Blauer Salon” al Sasol potrivit căreia „[ar] fi redactată o circulară [...] cu obiectivul ca [...] prețurile să nu se reducă” ar face trimitere la o circulară internă a Sasol și nu ar putea fi înțeleasă drept un acord încheiat în cadrul reuniunii tehnice, ci numai ca un obiectiv exprimat pe care Sasol și l‑ar fi stabilit.

123    În această privință, trebuie să se arate că explicația oferită de reclamantă nu este plauzibilă și nu se bazează pe o interpretare coerentă a mijloacelor de probă scrise. Astfel, reclamanta nu explică în niciun fel motivele pentru care Sasol ar fi decis să redacteze o circulară adresată clienților săi și prin care anunță o majorare a prețului de 6 DEM pe 100 kg în urma declarației unilaterale a unui alt participant, Shell, în lipsa unui acord între participanți cu privire la majorarea prețurilor. În plus, interpretarea dată de Comisie stabilește legăturile cu discuțiile purtate în cadrul reuniunii tehnice din 30 și 31 octombrie 1997, contrar interpretării reclamantei.

124    Prin urmare, Comisia putea să deducă în mod valabil din elementele de probă referitoare la reuniunea tehnică din 3 și 4 noiembrie 1998 că participanții s‑au pus de acord cu privire la o majorare a prețurilor.

125    În al optulea rând, trebuie să se examineze argumentele reclamantei în ceea ce privește reuniunea din 27 și 28 octombrie 1999.

126    În această privință, Comisia dispunea de un proces‑verbal al reuniunii „Blauer Salon” al Sasol, care conține următoarele mențiuni:

.                              „Majorare

Prezent:  Total           pe 15/1.2 000 + Ffr 2 300 = DEM 6,85

Prezent: Repsol

Prezent: SRS‑Tuda  pe 10/1.2 000

Prezent:  Dea            pe 17/1.2 000 – potrivit [domnului B. de la Dea]

                              + 8,50 DEM

Prezent:  SCHS          pe 15/1.2 000

Mobil‑Bp, F                   .

Absent:  MOL            pe 1/2.2 000 (alt DEM 110.- flü ffr)

                              + 6 DEM, – potrivit T. T. 10/1

Absent:  Mobil            .

[Absent] Esso, F       pe 1/2.2 000 + 40 $, – (potrivit MA 19/1)

Kuweit, NL pe? + 8 DEM, – (potrivit Buchh [Buchhaltung (departamentul contabilitate)] 24/1

                  În general, pentru toate industriile

–        Lichid           + DEM 7-9,- % kg (în niciun caz mai puțin de 6 DEM)

–        Solid          + 11 DEM,- % kg”.

127    Comisia a interpretat această notă după cum urmează, luând în considerare explicațiile Sasol [considerentul (156) al deciziei atacate]:

„Această notă arată că Total, Repsol, H&R/Tudapetrol («SRSTuda»), Dea și Sasol s‑au angajat să majoreze prețurile în ianuarie 2000. Total trebuia să majoreze prețurile la 15 ianuarie 2000 cu 2 300 FRF, H&R/Tudapetrol la 10 ianuarie 2000, Dea la 17 ianuarie 2000 cu 8,50 DEM, iar Sasol la 15 ianuarie 2000. Dintre societățile care nu erau prezente, MOL este menționată cu o majorare la 1 ianuarie 2000 cu 6 DEM. Esso trebuia să majoreze [prețurile] la 1 februarie 2000 cu 40 USD și Kuwait cu 8 DEM, la o dată necunoscută. Aceste trei ultime informații au fost obținute de Sasol după reuniunea tehnică, în cadrul unor reuniuni bilaterale și, potrivit Sasol, adăugate la document la 7 decembrie 1999. Acest fapt este demonstrat prin pasajele «potrivit» cu un nume și o dată. Sasol a chemat reprezentanții acestor societăți la data menționată și a primit informații cu privire la majorarea prețurilor.”

128    Reclamanta nu poate să pretindă în mod valabil că era vorba numai despre un schimb de informații. Această teză este contrazisă în mod clar de declarația Sasol din 16 decembrie 2006, potrivit căreia Total, Repsol, „SRSTuda (Hansen & Rosenthal)” erau prezente și se angajau la o majorare de prețuri în ianuarie 2000.

129    Faptul că datele menționate lângă numele întreprinderilor variază nu poate veni în susținerea tezei reclamantei pentru motivele prezentate deja la punctul 115 de mai sus.

130    De asemenea, explicația cea mai plauzibilă a lipsei unor cifre lângă numele întreprinderilor reprezentate la reuniune, având în vedere declarația Sasol, este că nivelul de majorare a prețurilor era același pentru toate aceste întreprinderi, și anume 6,85 DEM.

131    Prin urmare, Comisia a demonstrat la un standard juridic corespunzător existența unui acord de stabilire a prețurilor în cadrul reuniunii în cauză.

132    În al nouălea rând, trebuie să se examineze argumentele reclamantei referitoare la reuniunea din 26 și 27 iunie 2001 [considerentul (163) al deciziei atacate].

133    În această privință, procesul‑verbal „Blauer Salon” al Sasol conține următoarele mențiuni:

„În luna iulie:  anularea prețurilor pentru clienții speciali cât mai curând posibil

[...]

Sfârșitul lunii august:  anularea tuturor prețurilor la 30/9.01

                  la 1/10.01 + 7 €, -”.

134    Potrivit deciziei atacate, aceste mențiuni arată că persoanele care reprezintă întreprinderile au convenit o majorare de prețuri pentru parafină de 7 euro la 1 octombrie 2001, precedată de o anulare a tuturor acordurilor existente în materie de prețuri până la 30 septembrie 2001.

135    Reclamanta susține că declarația Sasol din 16 decembrie 2006 nu susține această interpretare și dovedește doar o discuție cu privire la prețuri.

136    Totuși, această afirmație este contrazisă de declarația menționată. Astfel, potrivit acesteia, domnul O. de la Sasol a notat rezultatele reuniunii tehnice din 26 și 27 iunie 2001, iar intenția de a majora prețurile era o reflectare a concluziilor trase în cadrul reuniunii menționate.

137    Din moment ce declarația menționează concluziile trase în cadrul reuniunii cu privire la o creștere a prețurilor, trebuie să se considere că declarația menționată demonstrează un acord de stabilire a prețurilor încheiat în cadrul acestei reuniuni.

138    În al zecelea rând, reclamanta critică aprecierea probelor referitoare la reuniunea din 11 și 12 mai 2004 cuprinsă în considerentul (174) al deciziei atacate.

139    În această privință, nota olografă găsită în incintele Total France conține următoarele informații:

„ Sasol 40 €/50 $. – sfârșitul lunii iulie.

Mer: 38-28.

1 iulie

      + FRP: 70 6 000 €/T

      + Lumânare pastilă: 50 500 €/T

      + Microceară: 25 50 €/

[...]

40 €/T gaci de parafină”.

140    Potrivit deciziei atacate, rezultă din contextul general al notei olografe găsite în incintele Total France că o săgeată în fața prețului indică existența unei strategii convenite pentru viitor, astfel încât o majorare a prețurilor fusese convenită de participanți.

141    În opinia reclamantei, interpretarea de către Comisie a notei olografe găsite în incintele Total France nu poate fi admisă din cauza contradicției declarațiilor referitoare la această reuniune tehnică. Astfel, Shell a declarat că fusese convenită o majorare a prețurilor, în timp ce Sasol a menționat faptul că fusese discutată o majorare a prețurilor. Prin urmare, având în vedere și nota olografă găsită la Total France, ar putea fi reținut numai un schimb de informații.

142    Trebuie să se constate că declarația Shell din 14 iunie 2006 nu este deloc ambiguă, în măsura în care aceasta afirmă că o majorare a prețurilor a fost convenită la această reuniune tehnică și trebuia să devină efectivă la 1 iulie 2004.

143    Reclamanta nu poate invoca în mod valabil declarația Sasol din 12 august 2005 pentru a nega încheierea unui acord în cadrul acestei reuniuni. Astfel, faptul că Sasol admite că discuții referitoare la prețuri au avut loc în cadrul acestei reuniuni nu exclude deloc împrejurarea că, pe baza acestor discuții, participanții au ajuns la un acord. În plus, în declarația menționată, Sasol a afirmat de asemenea că trimisese o „scrisoare în lanț”, anunțând o majorare a prețului cuprinsă între cinci și șapte euro pe 100 kg la 14 iunie 2004 și că a primit o scrisoare din partea H&R care anunța majorarea prețurilor sale cu 5,20-6,80 euro pe 100 kg.

144    Prin urmare, reiese din această declarație că Sasol a intenționat să majoreze prețurile sale până la același nivel cu cel indicat în nota olografă găsită la Total France și că, ulterior, H&R a trimis de asemenea o scrisoare de creștere a prețurilor care indică o măsură de creștere foarte apropiată de cea a Sasol.

145    În consecință, Comisia a stabilit în mod corect în decizia atacată că participanții s‑au pus de acord cu privire la o majorare a prețurilor cerii de parafină în cadrul reuniunii tehnice menționate.

146    În lumina examinării de mai sus și fără a fi necesar să se examineze dovezile referitoare la toate reuniunile tehnice la care a participat reclamanta, Tribunalul concluzionează că, în decizia atacată, Comisia a demonstrat la un standard juridic corespunzător că participanții la înțelegere au încheiat acorduri de stabilire a prețurilor cerii de parafină în cadrul reuniunilor tehnice din 3 și 4 septembrie 1992 [considerentul (126) al deciziei atacate], din 23 și 24 noiembrie 1992 [considerentul (128)], din 7 și 8 septembrie 1995 [considerentul (137)], din 22 și 23 februarie 1996 [considerentul (139)], din 14 și 15 mai 1996 [considerentul (140)], din 30 și 31 octombrie 1997 [considerentul (145)], din 3 și 4 noiembrie 1998 [considerentul (149)], din 27 și 28 octombrie 1999 [considerentul (156)], din 26 și 27 iunie 2001 [considerentul (163)] și din 11 și 12 mai 2004 [considerentul (174)].

 Cu privire la aprecierea de ansamblu

147    În primul rând, trebuie arătat că Shell, Sasol și Repsol au admis că, în cadrul reuniunilor tehnice, prețurile cerii de parafină fuseseră discutate cu obiectivul general de a se pune de acord asupra nivelului acestora. Potrivit jurisprudenței citate la punctul 32 de mai sus, faptul de a avea un astfel de obiectiv comun constituie deja un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, întrucât exista o concordanță de voințe cu privire la însuși principiul restrângerii concurenței. În plus, aceleași întreprinderi au declarat de asemenea că, în cadrul mai multor reuniuni tehnice, participanții s‑au pus efectiv de acord cu privire la prețurile minime sau cu privire la majorările de prețuri, uneori chiar și cu privire la măsurile de majorare. Trebuie să se sublinieze că, în declarațiile lor, întreprinderile au făcut de asemenea referire la participarea Total la reuniunile tehnice și au indicat numele angajaților reclamantei care au reprezentat‑o la reuniuni.

148    În al doilea rând, trebuie să se constate că declarațiile în cauză sunt susținute de numeroase note olografe contemporane reuniunilor tehnice pe care Comisia le‑a găsit în cadrul inspecțiilor, la care reclamanta a avut acces în cursul procedurii administrative și dintre care o parte sunt citate, printre altele, în considerentele (126), (128), (137), (139), (140), (145), (149), (156), (163) și (174) ale deciziei atacate.

149    În al treilea rând, trebuie amintit că reclamanta a fost prezentă la 39 de reuniuni anticoncurențiale dintr‑un total de 51 care au avut loc în perioada participării sale la înțelegere, și anume între 3 septembrie 1992 și 28 aprilie 2005.

150    În această privință, primo, trebuie amintit (a se vedea punctul 146 de mai sus) că, în decizia atacată, Comisia a demonstrat că participanții la înțelegere încheiaseră acorduri de stabilire a prețurilor pentru ceara de parafină în cadrul reuniunilor tehnice din 3 și 4 septembrie 1992 [considerentul (126) al deciziei atacate], din 23 și 24 noiembrie 1992 [considerentul (128)], din 7 și 8 septembrie 1995 [considerentul (137)], din 22 și 23 februarie 1996 [considerentul (139)], din 14 și 15 mai 1996 [considerentul (140)], din 30 și 31 octombrie 1997 [considerentul (145)], din 3 și 4 noiembrie 1998 [considerentul (149)], din 27 și 28 octombrie 1999 [considerentul (156)], din 26 și 27 iunie 2001 [considerentul (163)] și din 11 și 12 mai 2004 [considerentul (174)]. Reclamanta a fost prezentă la toate aceste reuniuni tehnice, cu excepția celei din 14 și 15 mai 1996.

151    Secundo, reclamanta recunoaște că au fost schimbate informații cu privire la prețurile pentru ceara de parafină în cadrul reuniunilor tehnice din 30 septembrie 1994 [considerentul (133) al deciziei atacate], din 27 ianuarie 1995 [considerentul (134)], din 17 și 18 septembrie 1996 [considerentul (141)], din 2 și 3 septembrie 1998 [considerentul (148)], din 3 și 4 februarie 2000 [considerentul (157)], din 25 și 26 mai 2000 [considerentul (159)], din 21 și 22 februarie 2002 [considerentul (165)], din 18 decembrie 2002 [considerentul (168)], din 27 și 28 februarie 2003 [considerentul (169)] și din 14 și 15 ianuarie 2004 [considerentul (173)], la care aceasta a fost prezentă.

152    Or, reclamanta nu invocă niciun argument specific pentru a respinge declarațiile Sasol, Repsol și Shell potrivit cărora scopul reuniunilor tehnice era cel de stabilire a prețurilor.

153    Astfel, cel puțin în ceea ce privește reuniunile tehnice menționate la punctele 146 și 151 de mai sus, Comisia dispunea de o serie de dovezi incontestabile din care reieșea că participanții au făcut în mod regulat schimb de informații cu privire la prețurile lor și la creșterile prevăzute în cadrul reuniunilor tehnice mai mult de 12 ani. Or, în ceea ce privește aceste activități, reclamanta nu a oferit o explicație coerentă care ar putea contesta afirmația Comisiei, potrivit căreia obiectul acestor practici era în special stabilirea prețurilor. Dimpotrivă, perioada lungă în care reuniunile au avut loc în mod sistematic constituie, în sine, un indiciu că participanții aveau ca obiectiv să își armonizeze politicile de prețuri, prin înlocuirea în mod conștient a riscurilor pieței cu o cooperare între aceștia prin punerea în aplicare a unor practici concertate vizând prețul cerii de parafină și chiar, cel puțin în ceea ce privește reuniunile tehnice menționate la punctul 146 de mai sus, prin acorduri de stabilire a prețurilor.

154    Cu titlu suplimentar, trebuie să se arate că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 34 de mai sus, articolul 81 alineatul (1) CE se opune oricărui contact direct sau indirect între operatorii economici de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care operatorul economic respectiv a decis să îl adopte sau pe care intenționează să îl adopte el însuși pe piață, în cazul în care aceste contacte au ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței. În prezenta cauză, reclamanta nu neagă contactul, nici schimbul de informații sensibile în cadrul reuniunilor tehnice.

155    În al patrulea rând, reclamanta nu poate invoca în mod valabil faptul că Comisia nu a demonstrat participarea sa la acorduri sau la practici concertate stabilite în cadrul reuniunilor tehnice.

156    Astfel, în ceea ce privește acordurile de natură anticoncurențială care se manifestă, precum în speță, în cadrul reuniunilor întreprinderilor concurente, Curtea a statuat deja că o încălcare a articolului 81 CE era constituită atunci când aceste reuniuni aveau ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței și urmăreau, în acest fel, să organizeze în mod artificial funcționarea pieței. Într‑un asemenea caz, este suficient ca, pentru a dovedi participarea întreprinderii la înțelegere, Comisia să demonstreze că întreprinderea respectivă a participat la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri de natură anticoncurențială. Atunci când participarea la asemenea reuniuni a fost stabilită, această întreprindere are obligația să prezinte indicii de natură să demonstreze că participarea sa la acele reuniuni era lipsită de orice spirit anticoncurențial, dovedind astfel că le comunicase concurenților săi că participa la acele reuniuni având o optică diferită de a lor (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 47 de mai sus, punctul 81, și Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, C‑403/04 P și C‑405/04 P, Rep., p. I‑729, punctul 47).

157    Rațiunea care stă la baza acestei norme este că, prin participarea la reuniunea menționată fără a se distanța în mod public de conținutul său, întreprinderea a dat de înțeles celorlalți participanți că era de acord cu rezultatul acesteia și că i s‑ar fi conformat (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 47 de mai sus, punctul 82, și Hotărârea Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, punctul 156 de mai sus, punctul 48).

158    Cu toate acestea, reclamanta, participând în mod regulat la reuniunile tehnice, nu pretinde că s‑a distanțat în mod public de conținutul reuniunilor anticoncurențiale.

159    În al cincilea rând, trebuie să se rețină că explicațiile oferite de reclamantă privesc de fiecare dată o anumită reuniune tehnică. Astfel, acestea nu pot să constituie o explicație plauzibilă cu privire la ansamblul probelor reunite de Comisie, care au permis acesteia să stabilească existența unei încălcări complexe, unice și continue.

160    Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se concluzioneze că, în decizia atacată, Comisia a reținut în mod întemeiat că participanții la înțelegere, inclusiv reclamanta, au săvârșit o încălcare constând în special „în acorduri sau în practici concertate referitoare la stabilirea prețurilor și la schimbul și divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial”.

161    Astfel, Comisia nu a încălcat articolul 81 CE în această privință.

162    În consecință, trebuie să se respingă primul aspect al prezentului motiv.

 Cu privire la al doilea aspect, referitor la lipsa de probe în ceea ce privește punerea în aplicare a acordurilor de stabilire a prețurilor

163    Prin intermediul celui de al doilea aspect, reclamanta susține că Comisia a încălcat articolul 81 CE întrucât a constatat că încălcarea fusese pusă în aplicare. În special, Comisia nu ar fi demonstrat că trimiterea de scrisori prin care se anunța majorarea de prețuri constituia punerea în aplicare a componentei principale a încălcării.

164    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, la punctul 4.1 din decizia atacată, sub titlul „Principii de bază și funcționarea înțelegerii”, Comisia a considerat următoarele:

„[...]

(113)      Rezultatul reuniunilor tehnice era în general pus în aplicare prin anunțarea clienților cu privire la majorările de prețuri sau prin anularea planurilor tarifare existente. Cazurile ocazionale de eludare sau de neaplicare erau dezbătute în cadrul reuniunilor ulterioare [a se vedea, de exemplu, considerentele (149) și (157)]. În general, una dintre întreprinderile reprezentate lua inițiativa și începea să majoreze prețurile. În general, era vorba despre Sasol, dar aceasta solicita uneori unui alt participant să înceapă. La scurt timp după anunțarea clienților de către o întreprindere despre intenția sa de a majora prețurile, ceilalți furnizori urmau mișcarea și anunțau de asemenea majorări de prețuri. Persoanele care reprezentau întreprinderile în cadrul reuniunilor tehnice le informau pe celelalte despre demersurile întreprinse pentru a pune în aplicare rezultatele reuniunilor tehnice. Aceste informații erau transmise uneia sau tuturor întreprinderilor [participante] pe cale verbală sau prin intermediul unei copii a anunțurilor de majorare sau de anulare a prețurilor în cauză. Astfel, Comisia a descoperit că asemenea anunțuri au fost schimbate între părți. Un eșantion de aproximativ 150 de scrisori de acest tip a fost identificat ca fiind schimbat în perioada de șase săptămâni ulterioară reuniunilor tehnice. S‑a declarat de asemenea că, potrivit unui acord, întreprinderile reprezentate nu trebuiau să beneficieze de aplicarea unei majorări de preț convenite pentru a crește cota proprie de piață. Această declarație nu a fost contestată în răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile.”

165    În continuare, la punctul 5.1 din decizia atacată, sub titlul „Punerea în aplicare”, Comisia a considerat, printre altele, următoarele:

„[...]

(299)      Deși Comisia nu este obligată să dovedească punerea în aplicare a unui acord anticoncurențial, este posibil să demonstreze această punere în aplicare în cazul de față. Schimbul de scrisori de tarifare, precum și de informații verbale privind tarifarea [a se vedea considerentul (248)] erau folosite deopotrivă pentru a controla aplicarea acordului. Prin informarea tuturor celorlalți membri ai înțelegerii cu privire la viitoarele majorări tarifare sau la anulările de prețuri, membrii înțelegerii erau în măsură să verifice dacă o întreprindere respecta angajamentele asumate în cadrul reuniunilor tehnice. În plus, punerea în aplicare era discutată în mod ocazional în cadrul reuniunilor tehnice, de exemplu, în cadrul reuniunilor descrise în considerentele (147) și (149). Faptul că membrii înțelegerii întrețineau de asemenea relații între ei în calitate de furnizori, ceea ce ar putea explica în principiu anumite comunicări între aceștia, nu schimbă nicidecum această considerație. Problema este nu dacă anumite comunicări ar fi avut loc în orice caz ca urmare a acestor livrări încrucișate bilaterale, ci dacă aceste comunicări au ajutat sau nu au ajutat în mod obiectiv la asigurarea controlului punerii în aplicare a încălcării.”

166    În primul rând, reclamanta susține că, potrivit declarațiilor întreprinderilor, trimiterea de scrisori tarifare celorlalți participanți nu era sistematică, astfel încât aceasta nu constituia o modalitate de punere în aplicare a componentei principale a încălcării. Potrivit reclamantei, dacă reuniunile tehnice ar fi avut ca obiect stabilirea în comun a noilor prețuri pentru a permite participanților să verifice respectarea acordului de către toți ar fi fost necesar ca fiecare dintre participanți să comunice noile tarife tuturor celorlalți sau, cel puțin, unuia dintre ei însărcinat cu această verificare, nefiind întâlnită această situație.

167    În orice caz, practica constând în schimbul de scrisori tarifare nu ar putea fi imputată Total France. Mai întâi, astfel cum recunoaște Shell, Total France nu ar fi expediat în mod frecvent scrisori de majorare a prețurilor către clienții săi și ar fi anunțat în mod obișnuit majorările sale de prețuri pe cale verbală, în cadrul vizitelor la clienți, fără o comunicare cu concurenții. Pe de altă parte, dintre cele 123 de scrisori citate de Comisie, numai 9 ar fi atribuite Total France, iar cele mai multe dintre acestea ar fi un schimb de corespondență cu privire la cereri sau la oferte de preț în vederea unei eventuale achiziții.

168    Trebuie să se arate că aceste argumente ale reclamantei se referă la schimbul de scrisori tarifare între participanții la înțelegere.

169    Or, aceste schimburi nu constituiau punerea în aplicare propriu‑zisă a încălcării în cauză, acesta din urmă constând în aplicarea față de clienți a nivelului prețurilor, în menținerea prețurilor sau în creșterea prețurilor discutate sau stabilite în cadrul reuniunilor. În fapt, Comisia a afirmat în considerentul (113) al deciziei atacate că „[r]ezultatul reuniunilor tehnice era în general pus în aplicare prin anunțarea clienților cu privire la majorările de prețuri sau prin anularea planurilor tarifare existente”. Schimburile de scrisori tarifare și discuțiile orale ca urmare a reuniunilor privesc mecanismul de control al punerii în aplicare a încălcării de către participanți.

170    Astfel, argumentul reclamantei, potrivit căruia îi pot fi atribuite numai 9 scrisori tarifare care fac obiectul schimburilor între concurenți din eșantionul Comisiei de 123 de scrisori, este lipsit de relevanță. În orice caz, însăși reclamanta admite că nu a expediat în mod frecvent scrisori tarifare prin care să le comunice clienților creșterile prețurilor, ci a anunțat de obicei verbal majorările de preț în cadrul vizitelor clienților. În consecință, reclamanta, pe de o parte, admite ea însăși că a majorat în mod constant prețurile sale și, pe de altă parte, explică motivul pentru care putea să expedieze concurenților numai câteva copii ale scrisorilor tarifare: în cazul în care majorările de preț erau comunicate verbal clienților, nicio copie a unei scrisori tarifare nu putea fi expediată concurenților, întrucât nicio scrisoare tarifară nu fusese adresată acestora.

171    În al doilea rând, trebuie să se arate că teza reclamantei privind lipsa punerii în aplicare a încălcării, în speță, este contrazisă de elementele de probă pe care a fost întemeiată decizia atacată.

172    Astfel, Shell a afirmat în mod explicit în declarația sa din 18 martie 2005 că, după reuniunile tehnice, reprezentantul său primea în mod obișnuit o scrisoare tarifară prin care se anunța majorarea prețului de către un concurent. Aceste scrisori erau anunțuri regulate privind noile prețuri pe care producătorii de ceară de parafină le expediau clienților și celorlalți producători, care achiziționează frecvent, de asemenea, ceară de parafină unul de la celălalt în cadrul furnizărilor încrucișate. Potrivit informațiilor oferite de Shell, din moment ce primul producător a marcat astfel intenția sa de a majora prețurile, ceilalți participanți la înțelegere o urmau, în conformitate cu discuțiile purtate în cadrul reuniunilor tehnice.

173    În declarația sa din 14 iunie 2006, Shell a afirmat de asemenea că de fiecare dată când a expediat o scrisoare tarifară prin care anunța o majorare de preț, aceasta conținea prețul convenit în cadrul reuniunii tehnice precedente. Shell a precizat deopotrivă că a primit în mod regulat astfel de scrisori de la Sasol, de la H&R și de la ExxonMobil, chiar dacă nu a achiziționat niciodată ceară de parafină de la aceasta din urmă. Deși Total nu a expediat în mod frecvent astfel de scrisori clienților săi, Shell a primit una sau două asemenea scrisori din partea Total. În plus, potrivit declarației Shell, pentru a se asigura cu privire la buna punere în aplicare a majorărilor de preț convenite în cadrul reuniunilor tehnice, reprezentantul său a telefonat reprezentanților Sasol, H&R, Total și ExxonMobil înainte de a începe negocierile privind prețurile cu clienții.

174    Acest mecanism de punere în aplicare a înțelegerii este confirmat prin declarația Sasol din 12 august 2005, care oferă de asemenea exemple detaliate referitoare la reuniunile tehnice concrete.

175    În al treilea rând, reclamanta opune Comisiei faptul că nu există o corelație între informațiile disponibile cu privire la reuniunile tehnice și scrisorile tarifare menționate de Comisie.

176    Primo, rezultă din mai multe declarații citate mai sus că creșterile prețurilor convenite în cadrul reuniunilor tehnice nu puteau fi în general aplicate în totalitate clienților. Shell a declarat că puteau fi puse în aplicare aproximativ două treimi din creșterile convenite. În plus, există mai multe indicii în dosar cu privire la faptul că, în mod frecvent, participanții nu aveau nicio posibilitate să pună în aplicare creșterea convenită.

177    Secundo, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 47 de mai sus, elementele de probă referitoare la înțelegeri sunt în mod normal fragmentare și disparate. Astfel, dat fiind că Comisia nu dispunea de probe detaliate cu privire la conținutul discuțiilor purtate în cadrul fiecărei reuniuni tehnice și că aceasta deținea doar o mică parte din scrisorile tarifare expediate de participanți clienților, reclamanta nu poate întemeia niciun argument valabil pe faptul că Comisia nu a putut să reconstituie legătura exactă dintre discuțiile purtate în cadrul reuniunilor tehnice și prețurile indicate în scrisorile tarifare menționate, cu atât mai mult cu cât prețurile diferitelor produse din ceară de parafină variază mult și cu cât clienții încearcă în mod logic să reziste majorărilor.

178    Prin urmare, prezentul argument trebuie să fie respins.

179    În al patrulea rând, reclamanta susține că comunicarea către concurenți a scrisorilor tarifare prin care se anunța creșterea prețurilor era justificată prin relația client‑furnizor între întreprinderile participante la înțelegere.

180    În această privință, trebuie amintit că punerea în aplicare a componentei principale a încălcării consta în anunțarea clienților cu privire la majorările de preț sau în anularea planurilor tarifare existente, iar nu în expedierea unor scrisori tarifare către concurenți, fapt care constituia mai degrabă un mijloc de a verifica punerea în aplicare menționată. În orice caz, Shell a declarat că a primit scrisori tarifare de la un concurent căruia nu îi era furnizor (a se vedea punctul 173 de mai sus). Astfel, atât Shell, cât și Sasol au confirmat că expedierea unor scrisori tarifare făcea parte din mecanismul de punere în aplicare a componentei principale a încălcării.

181    Prin urmare, acest argument al reclamantei trebuie respins.

182    În al cincilea rând, în susținerea afirmației sale potrivit căreia nu a participat la punerea în aplicare a încălcării, reclamanta afirmă că, potrivit declarației Shell, ea a profitat de unica ocazie în care Sasol s‑a străduit să o convingă să pună prima în circulație o scrisoare de creștere a prețului pentru a‑și consolida poziția concurențială expediind o scrisoare de creștere fictivă concurenților săi, iar nu clienților săi.

183    În această privință, trebuie subliniat că rezultă astfel din declarația Shell că, atunci când Sasol a solicitat reclamantei să fie prima care să expedieze o scrisoare tarifară prin care să anunțe clienților o majorare de preț, reclamanta nu a făcut acest lucru, ci a expediat concurenților „copia” unei scrisori fictive de majorare. Prin urmare, aceasta demonstrează numai faptul că reclamanta nu a dat curs solicitării Sasol de a fi prima care să pună în circulație o scrisoare tarifară care anunță o creștere a prețului.

184    Or, potrivit jurisprudenței, nerespectarea unei înțelegeri nu afectează cu nimic însăși existența sa (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Thyssen Stahl/Comisia, T‑141/94, Rec., p. II‑347, punctele 233, 255, 256 și 341). Chiar presupunând stabilit faptul că anumiți participanți la înțelegere reușeau să înșele alți participanți prin transmiterea de informații incorecte și prin utilizarea înțelegerii în avantajul lor, nerespectând‑o, încălcarea săvârșită nu este eliminată prin acest simplu fapt (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, Knauf Gips/Comisia, T‑52/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 201; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 și T‑91/03, nepublicată în Recueil, punctul 74).

185    Prin urmare, argumentul reclamantei prezentat în această privință trebuie respins.

186    În al șaselea rând, trebuie subliniat că, astfel cum Comisia arată în mod întemeiat, punerea în aplicare a unei încălcări unice, complexe și continue trebuie să fie apreciată în ansamblu.

187    În această privință, Tribunalul a statuat deja că, în cazul în care concurenții au participat la reuniuni în cursul cărora au schimbat informații cu privire, printre altele, la prețurile pe care intenționau să le practice pe piață, o întreprindere, prin participarea la o reuniune având un obiect anticoncurențial, nu numai că a urmărit scopul de a elimina în avans incertitudinea cu privire la comportamentul viitor al concurenților săi, ci a trebuit să ia în mod necesar în considerare, direct sau indirect, informațiile obținute în cadrul acestor reuniuni pentru a stabili politica pe care intenționa să o urmeze pe piață (Hotărârea Tribunalului din 24 octombrie 1991, Rhône‑Poulenc/Comisia, T‑1/89, Rec., p. II‑867, punctele 122 și 123, și Hotărârea Knauf Gips/Comisia, punctul 184 de mai sus, punctul 276).

188    În continuare, potrivit jurisprudenței, trebuie să se prezume, sub rezerva probei contrare ce revine operatorilor interesați, că întreprinderile care participă la acțiunea concertată și care rămân active pe piață țin seama de schimbul de informații cu concurenții lor pentru a‑și stabili comportamentul pe această piață. Această afirmație este cu atât mai adevărată atunci când acțiunea concertată se desfășoară regulat și pe o perioadă îndelungată (Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 33 de mai sus, punctul 162).

189    Or, în prezenta cauză, acțiunile concertate privind prețurile au fost regulate și frecvente și au continuat o perioadă îndelungată, Comisia deținând informații cu privire la mai mult de 50 de reuniuni între anii 1992 și 2005. De asemenea, Comisia a prezentat 343 de scrisori tarifare ale reclamantei prin care se comunicau clienților creșteri ale prețurilor. Declarațiile Shell și Sasol indică de asemenea faptul că Total a participat la punerea în aplicare a practicilor sus‑menționate.

190    Având în vedere considerațiile care precedă, Tribunalul consideră că în mod întemeiat Comisia a constatat punerea în aplicare a încălcării și participarea reclamantei la aceasta.

191    Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se respingă al doilea aspect al celui de al doilea motiv.

 Cu privire la al treilea aspect, referitor la împărțirea piețelor geografice și a clienților

192    Reclamanta susține că, în decizia atacată, Comisia nu a demonstrat că aceasta a participat la a doua componentă a încălcării. Prin urmare, Comisia ar fi încălcat articolul 81 CE.

193    În această privință, Comisia a arătat în decizia atacată următoarele:

„[...]

(108) În ceea ce privește discuțiile referitoare la împărțirea piețelor și a clienților, «exista un acord general între producătorii de ceară participanți în ceea ce privește principalii clienți ai celorlalți operatori pe piața internă respectivă» pentru parafină, iar întreprinderile «încercau să își protejeze piața internă prin crearea unei atmosfere de încredere reciprocă și de bunăvoință între aceștia».

[...]

5.3.2.3. Alocarea clienților și/sau împărțirea piețelor

(243)      Rezultă din probele descrise în considerentele (98), (108), (137), [reuniunea tehnică din 7 și 8 septembrie 1995], (145) [reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie din 1997], (147) [reuniunea tehnică din 5 și 6 mai 1998], (168) [reuniunea tehnică din 18 decembrie 2002] și (170) [reuniunea tehnică din 16 și 17 aprilie 2003] că ExxonMobil, MOL, Repsol, Sasol, Dea (ulterior Shell) și Total își împărțeau clienții și/sau volumele de vânzări anumitor clienți («împărțirea clienților») și/sau anumite zone geografice drept «piețe interne» («împărțirea piețelor»).

(244) ExxonMobil, Sasol și Shell au admis existența unor practici de împărțire a clienților și/sau de împărțire a piețelor. În răspunsurile lor la comunicarea privind obiecțiunile, acestea au confirmat din nou sau cel puțin nu au negat existența acestor practici.”

 Cu privire la împărțirea piețelor geografice

194    În primul rând, reclamanta susține că probele pe care Comisia și‑a fondat afirmațiile cuprinse în considerentul (108) al deciziei atacate sunt vagi.

195    În această privință, trebuie subliniat că răspunsul Sasol din 16 decembrie 2006 la o cerere de informații a Comisiei arată fără ambiguitate că participanții la reuniunile tehnice urmăreau să își protejeze piețele interne, aceasta menționând că „Total, BP France și Mobil” revendicau teritoriul francez, în timp ce producătorii germani (Sasol, H&R și Shell) revendicau teritoriul german ca fiind piețele lor interne respective. În plus, Sasol a declarat în răspunsul menționat că, atunci când Repsol indica faptul că avea volume excedentare în producția proprie, reprezentantul Total protesta față de posibilitatea ca Repsol să le vândă în Franța. În plus, Sasol a descris un incident survenit în cadrul reuniunii tehnice din 20 și 21 februarie 1997, în care a observat că pierduse un volum de vânzări de 6 000 de tone în anul 1996 și presupune faptul că producătorii francezi furnizaseră în mod clandestin aceste volume clienților germani, în pofida acordurilor referitoare la respectarea piețelor interne. Ca reacție, Sasol a decis să dobândească din nou aceste poziții de piață, ignorând prețurile convenite în cadrul reuniunilor tehnice.

196    În plus, declarația Shell din 14 iunie 2006 precizează că exista un acord tacit între participanți potrivit căruia clienții care se aflau într‑un perimetru de 50-100 km în jurul instalațiilor de producție ale fiecărui participant aparțineau acestuia. În temeiul acestui acord, un producător de lumânări cu sediul în Hamburg (Germania) aparținea societăților Sasol și Shell. Dacă un alt participant încerca să vândă acestui producător de lumânări, Sasol și Shell ar fi început să furnizeze ceară de parafină unui client major al celuilalt participant ca represalii. Shell a declarat de asemenea că reprezentantul său la reuniunile tehnice îi comunicase reprezentantului societății Total că Shell se abținea să vândă în Franța, astfel încât aceasta se aștepta ca Total să nu vândă în Hamburg. În continuare, Shell a furnizat exemple în ceea ce privește clienți care erau rezervați anumitor participanți la înțelegere, precizând că fabricanții de lumânări cu sediul în Franța erau clienții rezervați societăților Total și ExxonMobil și să acest fapt era clar pentru reprezentantul său și pentru ceilalți participanți în cadrul reuniunilor tehnice. În plus, Shell a afirmat că exista un acord tacit între Sasol și Total în temeiul căruia fiecare se angajase să nu intre pe piața internă a celeilalte (Franța pentru Total și Germania pentru Sasol), și anume să vândă numai cantități limitate pe teritoriul rezervat celeilalte părți, astfel cum rezulta din discuțiile dintre reprezentanții Sasol și ai Total purtate la reuniunile tehnice. Potrivit declarației menționate, H&R a vândut totuși ceară de parafină clienților francezi. În cazul în care vânzările respective depășeau 1 000 de tone pe an, Total reclama comportamentul H&R în cadrul următoarei reuniuni tehnice, indicând tuturor participanților că Total nu ar tolera importuri considerabile în Franța. Total a majorat astfel vânzările sale către doi clienți tradiționali ai H&R drept represalii. În sfârșit, Shell a declarat că respectarea piețelor interne și a clienților rezervați făcea parte dintr‑un plan general, care era acceptat de toți participanții la reuniunile tehnice. În cazul în care un participant nu respecta aceste acorduri, producătorul sau producătorii cărora le erau rezervați piața sau clientul protestau și convingeau, după caz, prin represalii participantul care nu respecta înțelegerea să înceteze vânzările, după caz, prin oferirea unor prețuri excesive clientului pentru ca acesta să nu mai achiziționeze nimic de la el.

197    Rezultă din cele de mai sus că Sasol și Shell au furnizat informații precise și concordante cu privire la împărțirea piețelor și a clienților între participanții la înțelegere, contrar celor susținute de reclamantă. Trebuie adăugat că declarațiile în cauză au fost făcute pe baza mărturiilor unor persoane care au participat la reuniunile tehnice, după o reflecție matură, și că acestea incriminează deopotrivă întreprinderile în numele cărora au fost făcute. Astfel, în sensul jurisprudenței citate la punctul 66 de mai sus și contrar afirmațiilor reclamantei, declarațiile sus‑menționate sunt deosebit de fiabile.

198    În al doilea rând, trebuie arătat că declarațiile Sasol și Shell sunt confirmate și de un proces‑verbal al reuniunii „Blauer Salon” al Sasol pe care Comisia l‑a atribuit reuniunii tehnice din 17 și 18 decembrie 2002 [considerentul (168) al deciziei atacate].

199    Reclamanta susține că Comisia nu se poate întemeia pe procesul‑verbal al reuniunii „Blauer Salon” al Sasol pe care îl atribuie reuniunii din 17 și 18 decembrie 2002 întrucât această notă nu ar indica anul.

200    În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 81 de mai sus, lipsa datei sau a semnăturii de pe un document sau faptul că acesta este impropriu scris nu îi înlătură orice forță probatorie, în special în cazul în care originea sa, data sa probabilă și conținutul său pot fi determinate cu suficientă certitudine. Or, Comisia a explicat în decizia atacată că anul cel mai probabil era 2002, întrucât a fost singurul an în care a avut loc o reuniune tehnică desfășurată în 17 și 18 decembrie. În plus, indiferent de an, procesul‑verbal în cauză dovedește împărțirea piețelor sau a clienților, deoarece conține următoarea mențiune: „Repsol are probleme (55 000 pe an din producția proprie) – [reprezentantul Total] a protestat imediat împotriva unor volume suplimentare/negociate – Repsol pare a fi pregătită să reflecteze la acest aspect”. Astfel, interpretarea cea mai plauzibilă a acestui proces‑verbal este că Repsol dorea să vândă producția sa în exces în Franța, care este teritoriul cel mai apropiat de instalațiile sale de producție situate în Spania, și că Total voia să sublinieze că aprecia teritoriul menționat ca fiindu‑i rezervat.

201    În plus, potrivit jurisprudenței citate la punctul 40 de mai sus, indiciile invocate de Comisie în decizia atacată cu scopul de a dovedi existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE de o întreprindere trebuie apreciate nu în mod izolat, ci în ansamblu. Or, planul general al împărțirii piețelor rezultă deja în mod clar din declarațiile Shell și Sasol, iar mențiunea inclusă în procesul‑verbal al Sasol face parte din mecanismul descris în declarațiile menționate.

202    În consecință, contrar afirmațiilor reclamantei, procesul‑verbal al reuniunii „Blauer Salon” al Sasol în discuție constituia un mijloc de probă scris referitor la împărțirea piețelor sau a clienților.

203    În al treilea rând, reclamanta susține că regula privind respectarea piețelor interne este contrazisă de comerțul intracomunitar, în special de cel dintre Franța și Germania.

204    În această privință, primo, trebuie arătat că rezultă din declarațiile citate mai sus că piața internă a unei întreprinderi nu corespunde în mod necesar cu teritoriul unui anumit stat membru, ci, în unele cazuri, cu regiunea din jurul unităților de producție ale unei anumite întreprinderi.

205    Secundo, rezultă de asemenea din declarațiile Sasol și Shell citate la punctele 195 și 196 de mai sus că nu era vorba despre o închidere ermetică a piețelor, nici despre furnizarea exclusivă de ceară de parafină către anumiți clienți, ci mai degrabă despre un acord parțial tacit de a nu furniza cantități semnificative pe teritoriile și clienților considerați ca aparținând unui alt producător de ceară de parafină.

206    Tertio, declarațiile dezvăluie încălcări ocazionale ale regulii privind respectarea piețelor interne, ceea ce a condus la represalii din partea întreprinderii al cărei teritoriu era vizat. Acest element poate să explice, în sine, fluctuațiile în comerțul intracomunitar.

207    Prin urmare, acest argument trebuie respins.

208    Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se respingă argumentele reclamantei privind constatările Comisiei referitoare la împărțirea piețelor.

 Cu privire la împărțirea clienților

209    Reclamanta apreciază că mijloacele de probă scrise reunite de Comisie în decizia atacată nu permit să se stabilească un acord cu privire la împărțirea clienților, ci, cel mult, un schimb de informații.

210    În această privință, trebuie arătat că declarațiile precise, concordante și fiabile ale Sasol și ale Shell menționează acorduri și practici concertate în ceea ce privește împărțirea clienților. În orice caz, Comisia nu a clasificat a doua componentă a încălcării drept un acord, ci drept componenta unei încălcări continue și complexe, în măsura în care încălcarea privea acorduri, practici concertate și schimb de informații sensibile între concurenți. Astfel, chiar dovezile și indiciile unui asemenea schimb de informații sunt relevante din punctul de vedere al demonstrării celei de a doua componente a încălcării.

211    Mai întâi, trebuie arătat că, în considerentul (145) al deciziei atacate, Comisia a citat, în contextul reuniunii tehnice din 30 și 31 octombrie 1997 de la Hamburg, o notă a MOL care conține următoarele mențiuni:

„Mixere (DEM 100 mai ieftin decât producătorii de lumânări obișnuiți)

Astor Schümann preț astăzi  DEM 1 000 la poarta fabricii

[Astor] Total  DEM 1 050 CPT

Paramelt Total DEM 1 100 CPT

Iberceras Total DEM 1 030”.

212    Potrivit reclamantei, nota MOL nu permite să se concluzioneze că a fost încheiat un acord privind împărțirea clienților, întrucât din interpretarea notei menționate ar rezulta un simplu schimb de informații privind prețurile practicate de diferiți intervenienți față de clienții lor.

213    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că notele MOL sunt note olografe întocmite de persoanele care au participat la reuniuni, al căror conținut este structurat și relativ detaliat. Prin urmare, valoarea probantă a acestor documente este foarte mare.

214    În plus, potrivit jurisprudenței citate la punctul 47 de mai sus, nu i se poate pretinde Comisiei să prezinte înscrisuri care atestă în mod explicit diferitele elemente ale încălcării săvârșite. Elementele fragmentare și disparate de care poate dispune aceasta trebuie, în orice ipoteză, să poată fi completate prin deducții care să permită reconstituirea împrejurărilor pertinente. Or, nota aparținând MOL asociază în mod clar clienții Astor, Paramelt și Iberceras la anumite întreprinderi participante la înțelegere, inclusiv reclamanta.

215    Astfel, explicația Comisiei, potrivit căreia aceste mențiuni atestă unele discuții referitoare la împărțirea clienților care au avut loc în cadrul reuniunii tehnice din 30 și 31 octombrie 1997, este plauzibilă, din moment ce această notă face parte din ansamblul dovezilor prin care se încearcă să se demonstreze existența celei de a doua componente a încălcării și participarea reclamantei la aceasta.

216    În ceea ce privește considerentul (147) al deciziei atacate, Comisia a citat în cuprinsul acestuia, în contextul reuniunii tehnice din 5 și 6 mai 1998 de la Budapesta (Ungaria), o notă aparținând MOL care cuprinde următoarele mențiuni:

„MOL –  Eika max. 1 500 to

                  Vollmar 2-3 m. to

                  L&G cel mai mare

Vollmar –      Schümann 3-3,5 m. to

↑      MOL   2,0-3 m. to

Cerere 15 000 to  Total

            Repsol”.

217    Comisia a interpretat aceste mențiuni după cum urmează:

„Nota arată de asemenea că a fost discutată împărțirea aprovizionării Vollmar, un client important. Au fost convenite cotele aparținând Schumann și MOL, în timp ce Total și Repsol erau aparent deopotrivă interesate.”

218    Potrivit reclamantei, din această notă nu reiese nicio împărțire a aprovizionării Vollmar. Astfel, această notă ar menționa că cererea totală a Vollmar reprezintă 15 000 de tone, în timp ce tonajul este exprimat ca interval (3 000-3 500 de tone și 2 000-3 000 de tone), astfel încât suma tonajelor exprimate nu ar fi egală cu 15 000 de tone. Or, în cazul în care ar fi fost încheiat un acord de împărțire al aprovizionării, acesta nu numai că ar fi fost exact în ceea ce privește cantitatea acordată fiecărui furnizor, dar împărțirea ar fi acoperit integral aprovizionarea clientului menționat. Prin urmare, în notele MOL, nu ar fi vorba despre livrările avute în vedere, ci despre livrările estimate de fiecare dintre participanți. În orice caz, nu ar fi indicat niciun volum lângă Total France, astfel încât nu ar exista vreo dovadă cu privire la participarea acesteia.

219    Trebuie să se respingă argumentele reclamantei și să se confirme interpretarea Comisiei. Astfel, nota MOL, care are de altfel o valoare probantă foarte ridicată, după cum s‑a concluzionat la punctul 213 de mai sus, arată că participanții la înțelegere au discutat cererea Vollmar (15 000 de tone) în ansamblul acesteia și au împărțit vânzările între Schümann (3 000-3 500 de tone) și MOL (2 000-3 000 de tone). Există de asemenea o mențiune potrivit căreia Repsol și Total au avut în vedere să efectueze vânzări către Vollmar. În plus, prima parte a notei menționează că MOL le‑a comunicat celorlalți participanți volumele vândute către Eika, Vollmar și Langhammer și Gasda (L&G). În sfârșit, declarațiile Sasol și Shell atestă acorduri de împărțire a clienților referitoare, printre altele, la împărțirea volumelor de vânzare către Vollmar.

220    În ceea ce privește reuniunea tehnică din 16 și 17 aprilie 2003 [considerentul (170) al deciziei atacate], Comisia a citat o notă olografă aparținând Total, care conține mențiunea „Vollmar 13 kt HOS 2003 30 kt 22 kt SX50”. Comisia a interpretat nota menționată după cum urmează:

„Aceasta demonstrează că aprovizionarea clientului Vollmar a fost discutată și că s‑a convenit ca Sasol (la data respectivă HOS) și Shell (care distribuia parafina sub marca comercială SX50) să își împartă furnizarea.”

221    Potrivit reclamantei, ar fi totuși imposibil să se identifice în aceste note o astfel de împărțire a aprovizionării. Mențiunile în această privință ar fi „disparate” în notă, fără a fi posibil să se facă vreo legătură între ele. Comisia ar fi asociat în mod artificial mențiunea „Vollmar” cu mențiunile referitoare la tonaje, în pofida faptului că acestea ar figura în mod clar în diferite rânduri ale documentului.

222    Întrucât declarațiile Shell și Sasol, făcute independent, indică în mod concordant faptul că au fost încheiate acorduri privind împărțirea volumelor vândute clienților, Tribunalul apreciază că interpretarea Comisiei este corectă și respinge astfel argumentele reclamantei.

223    Cu titlu suplimentar, trebuie arătat că explicațiile furnizate de reclamantă, potrivit căreia nu era vorba despre un acord, ci numai despre schimburi de informații referitoare la volumele de vânzări către anumiți clienți, nu pot să afecteze validitatea deciziei atacate.

224    Trebuie amintit că, chiar în cazul în care Comisia descoperă elemente care atestă în mod explicit un contact nelegal între operatori, precum procesele‑verbale ale unei reuniuni, de regulă, acestea nu vor fi decât fragmentare și disparate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții. În consecință, în majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă din anumite coincidențe și indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada încălcării normelor de concurență (a se vedea punctul 79 de mai sus).

225    De asemenea, deși îi incumbă în mod necesar Comisiei să stabilească faptul că a fost încheiat un acord ilicit, ar fi excesiv să i se impună, în plus, să facă proba mecanismului specific prin care acest scop trebuia realizat. Astfel, ar fi prea ușor pentru o întreprindere vinovată de săvârșirea unei încălcări să evite orice sancțiune dacă și‑ar putea întemeia argumentația pe caracterul vag al informațiilor prezentate în legătură cu funcționarea unui acord ilicit, într‑o situație în care existența acordului și scopul anticoncurențial al acestuia sunt, cu toate acestea, dovedite în mod suficient (a se vedea punctul 41 de mai sus).

226    Diferitele manifestări ale încălcării în cauză trebuie evaluate într‑un context global care explică rațiunea acestora de a exista. Este vorba despre o administrare a probelor în care valoarea probantă a diferitelor elemente de fapt este confirmată sau infirmată de celelalte elemente de fapt existente, care pot demonstra, împreună, existența unei încălcări complexe, unice și continue (Hotărârile Knauf Gips/Comisia, punctul 184 de mai sus, punctul 310, și BPB/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctul 250).

227    Or, în prezenta cauză, afirmațiile Comisiei cu privire la componenta încălcării, din încălcarea complexă, unică și continuă, referitoare la împărțirea clienților se întemeiază atât pe declarațiile concordante ale participanților care implică și răspunderea acestora (și, prin urmare, sunt deosebit de fiabile), cât și pe fragmentele din notele luate în timpul reuniunilor tehnice sau imediat după acestea.

228    Astfel, reclamanta nu reușește să explice motivul pentru care, în lipsa oricărui acord de împărțire a clienților, ExxonMobil, Shell și Sasol au recunoscut independent și au descris în detaliu o astfel de împărțire.

229    În sfârșit, reclamanta susține că Comisia nu se poate întemeia pe informațiile privind contactele dintre întreprinderile participante la înțelegere, întrucât aceasta și‑a limitat investigația numai la reuniunile tehnice.

230    În această privință, este suficient de amintit că dovezile examinate mai sus se raportează la reuniunile tehnice.

231    Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că această constatare a Comisiei privind practicile care urmăresc împărțirea clienților se bazează pe un ansamblu de elemente de probă suficiente, astfel încât Comisia nu a încălcat articolul 81 CE în această privință.

232    În consecință, al treilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al patrulea aspect, referitor la comportamentul concurențial al Total France

233    Reclamanta reproșează Comisiei că nu a luat în considerare comportamentul său concurențial, care ar fi fost demonstrat printr‑un studiu economic pe care l‑a furnizat în cursul procedurii administrative și prin declarațiile celorlalți participanți la înțelegere.

234    În primul rând, reclamanta se referă la o analiză economică a politicii sale de prețuri, în funcție de statul membru și de clientul reprezentativ, pentru principalele tipuri de ceară de parafină vândute între anii 2002 și 2005.

235    Acest studiu economic ar demonstra lipsa oricărei corelații semnificative între politica de prețuri a Total France și reuniunile tehnice, pe de o parte, și între evoluția prețului pentru diversele tipuri de ceară de parafină, pe de altă parte. Acești doi factori ar confirma lipsa participării sale la orice acord de stabilire a prețurilor. De asemenea, ar rezulta de aici lipsa unui impact semnificativ al schimbului de informații asupra condițiilor de piață. Cu toate acestea, Comisia nu ar fi invocat niciun motiv în decizia atacată care să justifice lipsa luării în considerare a acestui studiu economic.

236    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Tribunalul a avut deja ocazia să examineze și să respingă astfel de argumente. Potrivit jurisprudenței, faptul că întreprinderile au anunțat în mod efectiv majorările de prețuri convenite și că prețurile astfel anunțate au servit drept bază pentru stabilirea prețurilor din tranzacțiile individuale este suficient, în sine, pentru a constata că respectiva coluziune cu privire la prețuri a avut atât ca obiect, cât și ca efect o gravă restrângere a concurenței (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Cascades/Comisia, T‑308/94, Rec., p. II‑925, punctul 194). Într‑un astfel de caz, Comisia nu este obligată să examineze în detaliu argumentarea părților care urmărea să dovedească faptul că acordurile în discuție nu au avut ca efect majorarea prețurilor mai mult decât cele care ar fi fost observate în condiții normale de concurență și să răspundă la aceasta punctual (Hotărârea Bolloré și alții/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 451).

237    Or, astfel cum reiese din examinarea primului și a celui de al doilea aspect al prezentului motiv, Comisia a demonstrat la un standard juridic corespunzător că practicile coluzive în speță urmăreau stabilirea prețurilor și că rezultatul reuniunilor în cadrul cărora fuseseră discutate sau stabilite creșteri ale prețurilor au fost adeseori puse în aplicare prin anulări de prețuri în raport cu clienții și prin anunțuri de creșteri, precum și că prețurile astfel anunțate au fost utilizate drept bază pentru stabilirea prețurilor în cadrul tranzacțiilor individuale. De asemenea, atunci când, având în vedere condițiile de pe piață, participanții la înțelegere au convenit o menținere a prețurilor, aceasta trebuie de asemenea considerată ca făcând parte din punerea în aplicare a încălcării unice, complexe și continue din speță.

238    Prin urmare, analiza economică prezentată de reclamantă este lipsită de pertinență.

239    În al doilea rând, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, motivarea unei decizii individuale trebuie să menționeze, în mod clar și neechivoc, raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă aceasta respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul în care acest act a fost adoptat (Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63).

240    Rezultă că, întrucât studiul economic prezentat de reclamantă este lipsit de pertinență (a se vedea punctele 236-238 de mai sus), Comisia nu avea obligația de a prezenta motivele care justifică neluarea în considerare a studiului menționat în decizia atacată.

241    În al treilea rând, potrivit reclamantei, comportamentul concurențial al acesteia a fost recunoscut de concurenții săi în cursul procedurii administrative. Ar rezulta din documentele referitoare la reuniunile tehnice și din declarațiile celorlalte părți că Total France a dezvoltat o politică de împiedicare a producerii efectelor acordurilor care fac obiectul deciziei atacate. Aceste declarații ar indica faptul că în mod repetat concurenții Total France au pierdut clienți sau au trebuit să scadă prețurile ca urmare a comportamentului acesteia.

242    Potrivit jurisprudenței, trebuie să se verifice dacă circumstanțele invocate de reclamantă sunt de natură să dovedească faptul că, în perioada în care a aderat la practicile ilicite, s‑a sustras în mod efectiv de la aplicarea acestora prin adoptarea unui comportament concurențial (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, T‑224/00, Rec., p. II‑2597, punctul 268, și Hotărârea Bolloré și alții/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 625).

243    În plus, faptul că o întreprindere a cărei participare la o acțiune concertată cu concurenții săi în materie de prețuri este dovedită nu s‑a comportat pe piață într‑un mod conform cu cel convenit cu concurenții săi nu constituie în mod necesar un element care trebuie luat în considerare ca circumstanță atenuantă în determinarea cuantumului amenzii care urmează să fie aplicată. Astfel, o întreprindere care urmează, în pofida acțiunii concertate cu concurenții săi, o politică mai mult sau mai puțin independentă pe piață poate doar să încerce să utilizeze înțelegerea în beneficiul său (Hotărârea Tribunalului Cascades/Comisia, punctul 236 de mai sus, punctul 230, și Hotărârea din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctul 269).

244    Primo, trebuie amintit (a se vedea punctul 183 de mai sus) că rezultă din declarația Shell că, atunci când Sasol i‑a solicitat să fie prima care să expedieze o scrisoare tarifară prin care să anunțe clienților o majorare de preț, reclamanta nu a făcut acest lucru, ci a expediat concurenților „copia” unei scrisori fictive de majorare. Acest lucru demonstrează doar că reclamanta nu a îndeplinit cererea Sasol de a fi prima care să pună în circulație o scrisoare tarifară care să indice o creștere a prețului. Pe de altă parte, reclamanta nu susține că nu a luat în considerare rezultatul reuniunii în cauză în cadrul negocierilor sale ulterioare cu clienții.

245    Secundo, trebuie să se examineze argumentul reclamantei potrivit căruia declarațiile concurenților indică faptul, în mod repetat, că aceștia din urmă au pierdut clienți și au trebuit să scadă prețurile ca urmare a comportamentului său.

246    În această privință, trebuie să se sublinieze că reclamanta invocă declarațiile verbale ale Shell din 14 noiembrie 2005, din 14 iunie 2006 și din 24 iunie 2005, precum și răspunsul Sasol din 18 decembrie 2006 la o cerere de informații a Comisiei. În fapt, aceste documente nu sunt consacrate descrierii comportamentului reclamantei, cu atât mai puțin comportamentului concurențial al acesteia, ci conțin sute de pagini de informații referitoare la funcționarea înțelegerii în general, fără ca reclamanta să precizeze, cel puțin, pasajele relevante care susțin argumentul său.

247    Or, potrivit jurisprudenței, deși cuprinsul cererii introductive poate fi susținut și completat, cu privire la aspecte specifice, prin trimiteri la extrase din înscrisurile anexate, o trimitere globală la alte înscrisuri, chiar anexate la cererea introductivă, nu poate suplini absența elementelor esențiale ale argumentării în drept, care trebuie să figureze în cererea introductivă. În plus, nu este de competența Tribunalului să caute și să identifice în anexe motivele și argumentele care ar putea fi considerate temei al acțiunii, anexele având o funcție pur probatorie și instrumentală (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2005, Honeywell/Comisia, T‑209/01, Rec., p. II‑5527, punctul 57 și jurisprudența citată). Prin urmare, argumentul reclamantei este inadmisibil, în măsura în care se întemeiază pe documentele sus‑menționate.

248    În orice caz, este necesar să se considere că aceste declarații nu dovedesc un comportament concurențial al reclamantei, ci participarea sa la punerea în aplicare a înțelegerii. Declarația Shell arată chiar că reclamanta a protestat atunci când piața sa internă fusese ținta vânzărilor altor participanți.

249    În sfârșit, reclamanta se referă la o notă olografă aparținând MOL întocmită în cursul reuniunii din 30 septembrie 1994 și la răspunsul Sasol din 20 decembrie 2005 la o cerere de informații a Comisiei.

250    În ceea ce privește nota aparținând MOL, aceasta cuprinde următoarea mențiune:

„Mobil – 2 000 t la începutul anului

Creștere a prețului parțial retrasă din cauza Total”.

251    Trebuie să se arate că Comisia a prezentat această notă în considerentul (133) al deciziei atacate. Comisia a interpretat nota respectivă după cum urmează:

„[... Î]ntreprinderilor li s‑au comunicat majorările de preț prevăzute și au luat în considerare situația concurenților atunci când au decis astfel de majorări. Este vorba în acest caz despre un comportament care echivalează cu un acord de a nu modifica prețurile sau care poate fi, cel puțin, considerat practică concertată.”

252    Trebuie se observe că reclamanta nu contestă această interpretare. Or, un astfel de comportament al reclamantei nu poate fi considerat concurențial, din moment ce aceasta a participat în orice caz la o discuție anticoncurențială în care se urmărea să se stabilească nivelurile de preț care trebuiau aplicate având în vedere situația pieței și situația comercială a participanților.

253    În ceea ce privește răspunsul Sasol din 20 decembrie 2005 la o cerere de informații a Comisiei, reclamanta se referă la precizarea referitoare la reuniunea din 7 și 8 septembrie 1995. Potrivit Sasol, Total a subcotat prețurile Sasol față de un client tradițional al acesteia, iar aceasta constituie un indiciu concret al faptului că acordurile încheiate în cadrul reuniunilor tehnice erau încălcate frecvent.

254    Deși este adevărat că acest pasaj reflectă o încălcare a unui acord privind împărțirea clienților, nu este mai puțin adevărat că, în acest mod, reclamanta a făcut doar dovada unui incident izolat care nu poate să demonstreze, chiar considerat împreună cu eludarea amintită la punctul 244 de mai sus, caracterul concurențial al comportamentului său raportat la încălcarea complexă, unică și continuă din speță. Astfel, cazurile sporadice și izolate de eludare sau de neaplicare a înțelegerii de către un anumit participant, în special atunci când acestea privesc o înțelegere de lungă durată, nu pot demonstra, în sine, lipsa punerii în aplicare a înțelegerii de către acest participant sau adoptarea de către acesta a unui comportament concurențial (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Le Carbone Lorraine/Comisia, T‑73/04, Rep., p. II‑2661, punctul 204).

255    Tertio, trebuie amintit (a se vedea punctele 187 și 188 de mai sus) că, potrivit jurisprudenței, în cazul în care concurenții au participat la reuniuni în cursul cărora au schimbat informații cu privire, printre altele, la prețurile pe care intenționau să le practice pe piață, o întreprindere, prin participarea la o reuniune având un obiect anticoncurențial, nu numai că a urmărit scopul de a elimina în avans incertitudinea cu privire la comportamentul viitor al concurenților săi, ci a trebuit să ia în mod necesar în considerare, direct sau indirect, informațiile obținute în cadrul acestor reuniuni pentru a stabili politica pe care intenționa să o urmeze pe piață. Prin urmare, trebuie să se prezume, sub rezerva probei contrare ce revine operatorilor interesați, că întreprinderile care participă la acțiunea concertată și care rămân active pe piață țin seama de schimbul de informații cu concurenții lor pentru a‑și stabili comportamentul pe această piață. Afirmația este cu atât mai adevărată atunci când acțiunea concertată se desfășoară regulat și pe o perioadă îndelungată.

256    Or, în speță, acțiunile concertate privind prețurile au fost regulate și frecvente și s‑au desfășurat pe o durată îndelungată, Comisia dispunând de informații referitoare la mai mult de 50 de reuniuni între anii 1992 și 2005, dintre care majoritatea au avut loc în prezența unui reprezentant al reclamantei. Prin urmare, reclamanta deținea un volum mare de informații schimbate în mod nelegal cu concurenții săi pe care le putea utiliza la determinarea comportamentului său comercial. În schimb, reclamanta prezintă un singur caz, cel al subcotării prețurilor Sasol, în care a încercat să furnizeze ceară de parafină unui client tradițional al Sasol, încălcând un acord privind împărțirea clienților. Chiar în cadrul reuniunii tehnice în care a fost discutat acest incident (cea din 7 și 8 septembrie 1995), domnul S. E. de la Total a comunicat celorlalți participanți informații comerciale sensibile, astfel încât cazul izolat menționat nu permite să se concluzioneze în sensul unui comportament comercial concurențial al Total.

257    Quarto, trebuie să se arate că reclamanta însăși a declarat, în contextul punerii în aplicare a rezultatului reuniunilor tehnice, că nu a expediat în mod frecvent scrisori de majorare a prețului către clienții săi, dar că în mod obișnuit anunța majorările de prețuri pe cale verbală în timpul vizitelor la clienții săi. Pe lângă faptul că aceasta admite astfel că a majorat în mod regulat prețurile, ceea ce constituie, în sine, un indiciu privind aplicarea prețurilor convenite sau discutate în cadrul reuniunilor tehnice, trebuie să se arate că Comisia a anexat la memoriul său în apărare 343 de scrisori de majorare a prețului expediate de Total clienților săi. În plus, Comisia a prezentat de asemenea unele scrisori de majorare a prețului pe care reclamanta le expediase concurenților în cadrul mecanismului de control al aplicării înțelegerii.

258    Quinto, trebuie subliniat că înțelegerea în discuție era însoțită de mecanisme de control multiple. Pe lângă schimburile de scrisori tarifare, întreprinderile participante au declarat că puteau contacta în mod direct clienții concurenților lor și puteau descoperi astfel cazurile de eludare. Având în vedere durata lungă a înțelegerii, nu se poate considera că ceilalți participanți ar fi invitat‑o pe reclamantă la reuniunile tehnice timp de 13 ani dacă aceasta ar fi utilizat în mod sistematic informațiile pe care le‑a obținut la reuniunile respective pentru a subcota prețurile concurenților săi și pentru a‑și majora astfel volumul vânzărilor în detrimentul acestora.

259    Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se constate că împrejurările invocate de reclamantă în cadrul prezentului aspect, chiar apreciate în ansamblu, nu permit să se concluzioneze că, în perioada în care aceasta a aderat la acordurile ilicite, s‑a sustras efectiv de la aplicarea lor prin adoptarea unui comportament concurențial pe piață.

260    Prin urmare, Comisia nu a încălcat nici articolul 81 CE, nici obligația de motivare.

261    În consecință, al patrulea aspect trebuie de asemenea respins și, prin urmare, al doilea motiv în totalitate.

2.     Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a obligației de motivare în ceea ce privește aprecierea referitoare la componenta încălcării privind gaciul de parafină

 Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE în ceea ce privește constatarea că practicile referitoare la ceara de parafină, pe de o parte, și la cele referitoare la gaciul de parafină, pe de altă parte, constituiau o încălcare unică și continuă

262    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în decizia atacată, Comisia a sancționat reclamanta pentru participarea sa la o încălcare unică, complexă și continuă, încălcarea menționată fiind calificată complexă întrucât consta din acorduri, din practici concertate și din schimburi de informații sensibile, unică întrucât privea atât ceara de parafină, cât și gaciul de parafină și continuă întrucât era alcătuită dintr‑o serie lungă de întâlniri anticoncurențiale.

263    În cadrul prezentului aspect, reclamanta arată că Comisia a încălcat articolul 81 CE în măsura în care a considerat că practicile referitoare la ceara de parafină și cele referitoare la gaciul de parafină constituiau o încălcare unică și continuă.

264    Potrivit jurisprudenței, o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE poate rezulta nu numai dintr‑un act izolat, ci și dintr‑o serie de acte sau chiar dintr‑un comportament continuu. Această interpretare nu poate fi contestată pentru motivul că unul sau mai multe elemente din această serie de acte sau din acest comportament continuu ar putea constitui de asemenea prin el însuși, respectiv prin ele însele, în mod izolat, o încălcare a respectivei dispoziții (Hotărârile Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 33 de mai sus, punctul 81, și Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 47 de mai sus, punctul 258).

265    Noțiunea de încălcare unică presupune un ansamblu de comportamente adoptate de diferite părți care urmăresc același scop anticoncurențial (Hotărârile Rhône‑Poulenc/Comisia, punctul 187 de mai sus, punctele 125 și 126, și Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctul 3699). Faptul că diferitele acțiuni ale întreprinderilor se înscriu într‑un „plan de ansamblu” din cauza obiectului identic al acestora constând în denaturarea concurenței în cadrul pieței comune este determinant pentru a reține existența unei încălcări unice (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 47 de mai sus, punctele 258 și 260).

266    În această privință, în cadrul aprecierii caracterului unic al încălcării și al existenței unui plan de ansamblu, Tribunalul poate lua în considerare identitatea cel puțin parțială a întreprinderilor în cauză și faptul că acestea sunt conștiente că participă la obiectul comun al comportamentelor nelegale (Hotărârea Tribunalului BPB/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctul 257, și Hotărârea din 28 aprilie 2010, Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, T‑446/05, Rep., p. II‑1255, punctul 89).

267    De asemenea, pentru calificarea diferitor comportamente drept încălcare unică și continuă, trebuie să se verifice dacă sunt complementare, în sensul că fiecare dintre acestea era destinat să facă față uneia sau mai multor consecințe ale concurenței normale, și contribuie, prin intermediul unei interacțiuni, la realizarea ansamblului de efecte anticoncurențiale dorite de autorii acestora în cadrul unui plan global care vizează un obiectiv unic. În această privință, trebuie să se țină cont de orice împrejurare care poate să stabilească sau să repună în discuție legătura menționată, precum perioada de aplicare, conținutul (inclusiv metodele utilizate) și, în mod corelativ, obiectivul diverselor acorduri și comportamente în cauză (Hotărârea Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, punctul 266 de mai sus, punctul 92; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, BASF și UCB/Comisia, T‑101/05 și T‑111/05, Rep., p. II‑4949, punctele 179-181).

268    În schimb, noțiunea de obiectiv unic nu poate fi stabilită prin referirea generală la denaturarea concurenței pe piața vizată de încălcare, din moment ce afectarea concurenței constituie, ca obiect sau ca efect, un element consubstanțial pentru orice comportament care intră în domeniul de aplicare al articolului 81 alineatul (1) CE. O asemenea definiție a noțiunii de obiectiv unic ar risca să priveze noțiunea de încălcare unică și continuă de o parte din sensul ei, în măsura în care aceasta ar avea drept consecință faptul că mai multe comportamente referitoare la un sector economic, interzise de articolul 81 alineatul (1) CE, ar trebui calificate în mod sistematic drept elemente constitutive ale unei încălcări unice (Hotărârea Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, punctul 266 de mai sus, punctul 92).

269    În speță, Comisia și‑a întemeiat decizia de a trata practicile referitoare la ceara de parafină și la gaciul de parafină drept o încălcare unică pe următoarele considerații:

„[...]

(295) Gaciul de parafină a făcut de cel puțin de două ori obiectul unor reuniuni tehnice – la 30 și 31 octombrie 1997 și la 11 și 12 mai 2004. Participanții la reuniunea consacrată gaciului de parafină din 8 și 9 mai 1999 erau, în esență, aceiași cu participanții care reprezentau în mod obișnuit întreprinderile lor la reuniunile tehnice. Gaciul de parafină și ceara de parafină sunt produse strâns legate: gaciul de parafină este singura materie primă care permite producerea cerii de parafină și este produs și/sau vândut în mare parte de întreprinderile care, de asemenea, produc și/sau vând ceara de parafină. Mecanismul utilizat și testat pentru ceara de parafină (și anume reuniunile periodice, discuțiile și stabilirea prețurilor) era aplicat în același mod la gaciul de parafină. Cel puțin o parte dintre persoanele implicate în încălcarea privind ceara de parafină erau de asemenea responsabile de gaciul de parafină în cadrul întreprinderii lor respective. Problemele care priveau în același timp atât ceara de parafină, cât și gaciul de parafină aveau același obiectiv economic general comun, și anume controlul și stabilirea prețurilor pentru fiecare dintre aceste produse, ceea ce permitea protejarea întreprinderilor de concurență și punerea acestora în situația de a stabiliza sau de a‑și majora profiturile în condiții de presiune concurențială redusă și de transparență sporită a pieței.

(296) Împrejurările prezentei cauze, inclusiv legăturile organizatorice și de fond dintre discuțiile referitoare la cele două produse, au o asemenea natură încât nu ar fi justificat ca acordurile și/sau practicile concertate referitoare la gaciul de parafină să fie considerate încălcare distinctă.”

270    În primul rând, reclamanta susține că, în speță, Comisia nu putea să concluzioneze cu privire la existența unei încălcări unice, întrucât ceara de parafină și gaciul de parafină aparțin unor piețe de produse diferite.

271    Trebuie arătat că, în sensul jurisprudenței amintite la punctele 265-268 de mai sus, faptul că practicile anticoncurențiale privesc două piețe de produse separate nu poate să împiedice Comisia să concluzioneze cu privire la existența unei încălcări unice, cu condiția ca acțiunile ilicite privind diferitele piețe să se încadreze într‑un plan global de care participanții au cunoștință.

272    Desigur, reclamanta citează decizii ale Comisiei în care aceasta a stabilit încălcări distincte pentru produsele aparținând unor piețe separate. Totuși, în aceste cazuri, era vorba despre piețe învecinate, în timp ce, în speță, piața cerii de parafină și cea a gaciului de parafină sunt legate vertical, gaciul de parafină fiind materia primă pentru ceara de parafină. Or, în Hotărârea din 8 octombrie 2008, Le Carbone Lorraine/Comisia (punctul 254 de mai sus, punctele 64 și 65), Tribunalul a confirmat deja o analiză a Comisiei care califica drept o încălcare unică comportamente anticoncurențiale privind două piețe separate care erau totuși legate vertical, în special ca urmare a faptului că acordul încheiat în ceea ce privește materiile prime urmărea să întărească acordul principal referitor la produsele derivate.

273    Prin urmare, acest argument al reclamantei trebuie respins.

274    În al doilea rând, reclamanta susține că, în speță, Comisia nu a demonstrat că legăturile dintre ceara de parafină și gaciul de parafină evidențiau un plan de ansamblu al încălcării.

275    În această privință, trebuie să se arate că, în decizia atacată, Comisia a examinat dovezi referitoare la impactul discuțiilor având ca subiect gaciul de parafină asupra funcționării unor componente ale înțelegerii privind ceara de parafină.

276    Primo, declarația Shell din 14 iunie 2006, la care Comisia a făcut referire în contextul examinării componentei privind gaciul de parafină (nota de subsol 557 din decizia atacată), face trimitere în mod explicit la legătura dintre practicile privind gaciul de parafină și cele privind ceara de parafină. Astfel, Shell a afirmat că majorările prețului cerii de parafină erau justificate față de clienți prin creșterea prețului gaciului de parafină, singura materie primă. Aceasta a adăugat că clienții nu ar fi acceptat majorările menționate dacă ar fi știut că prețul materiei prime va rămâne stabil. Astfel, creșterile artificiale ale prețului gaciului de parafină erau utilizate pentru a pune în aplicare majorările de prețuri privind ceara de parafină care fuseseră convenite în cadrul reuniunilor tehnice.

277    Secundo, Comisia citează o notă aparținând Sasol privind reuniunea tehnică din 3 și 4 noiembrie 1998 într‑o notă de subsol inserată în considerentul (149) al deciziei atacate. Potrivit acestei note a Sasol:

„va fi redactată o circulară cu [justificarea] «situația privind materiile prime» ([volume – disponibilitate]), cu obiectivul ca

–        prețurile mai mici de 120 DEM să fie majorate;

–        prețurile să nu se reducă;

–        producătorii de lumânări să obțină «documente» pentru negocierile cu lanțurile”.

278    Comisia a interpretat nota respectivă, în considerentul (149) al deciziei atacate, după cum urmează:

„Aceasta arată că o majorare a prețurilor cu 6 DEM pentru toți clienții, în timp ce obiectivul de 120 DEM nu era încă atins, fusese prevăzută pentru 1 ianuarie 1999 [a se vedea de asemenea tabelul citat în considerentul (145) care menționează că existase un acord în octombrie 1997 pentru a stabili anumite prețuri minime la 120 DEM, care a fost considerat, așadar, o trimitere valabilă în cadrul acestei întâlniri]. Această majorare trebuia să fie justificată față de clienți printr‑o penurie de materii prime. Persoanele care reprezentau societățile au convenit că, în orice caz, prețurile nu ar trebui să scadă.”

279    Trebuie să se constate că, pe baza notei Sasol, Comisia putea să concluzioneze în mod legitim că participanții la înțelegere au decis să justifice majorarea prețurilor cerii de parafină printr‑o penurie de gaci de parafină. Astfel, referirea la „volume” și la „disponibilitățile” de „materii prime”, care constituia justificarea majorării prețurilor pentru cumpărătorii de ceară de parafină, înseamnă, în esență, că participanții la înțelegere intenționau să informeze clienții că majorarea menționată devenise necesară ca urmare a evoluției condițiilor care caracterizează piața gaciului de parafină, și anume apariția unei penurii de gaci de parafină.

280    Reclamanta nu poate să pretindă în mod valabil că logica Comisiei era viciată, întrucât era vorba despre o penurie de gaci de parafină, iar nu despre o evoluție a prețului gaciului de parafină. Astfel, potrivit funcționării normale a pieței, scăderea ofertei, toți ceilalți factori rămânând neschimbați pe de altă parte, implică o majorare a prețurilor. Or, reclamanta nu menționează nicio împrejurare care să neutralizeze efectul unei penurii de gaci de parafină asupra prețului său.

281    Prin urmare, dovezile disponibile pentru Comisie la care aceasta face referire în decizia atacată demonstrează că participanții la înțelegere au justificat, față de clienți, majorarea sau menținerea prețurilor cerii de parafină prin creșteri artificiale ale prețului gaciului de parafină. Prin urmare, există o legătură de complementaritate între componenta principală a încălcării, privind în special stabilirea prețurilor cerii de parafină, și componenta încălcării privind gaciul de parafină.

282    În al treilea rând, reclamanta susține, totuși, că practicile privind ceara de parafină erau extinse la SEE, în timp ce practicile privind gaciul de parafină erau limitate la Germania. Or, diferența de întindere geografică a practicilor ar exclude unicitatea încălcării, ceea ce ar contrazice constatările efectuate de Comisie în considerentul (295) al deciziei atacate.

283    În această privință, trebuie arătat că părțile nu contestă că, astfel cum rezultă din considerentul (70) al deciziei atacate, piața geografică relevantă pentru ceara de parafină, precum și pentru gaciul de parafină este SEE. Prin urmare, potrivit regulilor economice ale funcționării pieței, majorarea prețurilor în Germania ar fi trebuit în mod normal să aibă ca efect creșterea prețurilor în celelalte state membre.

284    În plus, astfel cum s‑a arătat la punctul 278 de mai sus, apariția unei penurii de gaci de parafină determină în mod normal o majorare a prețurilor. Prin urmare, Comisia putea să rețină în mod întemeiat că practicile care urmăreau, în esență, să majoreze prețurile pentru clienții germani erau utilizate de asemenea pentru a asigura succesul practicilor pe piața cerii de parafină, din moment ce majorarea prețului gaciului de parafină pe piața germană, care este de altfel cea mai mare piață din SEE, putea să facă mai credibilă pentru cumpărătorii de gaci de parafină „justificarea” creșterii prețului întemeiată pe penuria de gaci de parafină.

285    Astfel, Comisia a putut să considere în mod întemeiat că practicile privind gaciul de parafină care implică o creștere a prețului cel puțin în Germania făceau practicile referitoare la ceara de parafină mai acceptabile, printre altele, întrucât aceasta dispunea de elemente de probă care demonstrează că participanții la înțelegere au urmărit în mod efectiv să justifice majorarea prețului cerii de parafină printr‑o penurie de gaci de parafină, a cărei consecință normală este o creștere a prețului gaciului de parafină.

286    În orice caz, rezultă astfel din Hotărârea BASF și UCB/Comisia (punctul 267 de mai sus, punctele 179 și 208) că faptul că practicile privesc teritorii diferite nu permite, în sine, să se concluzioneze cu privire la existența a două încălcări distincte, elementul determinant fiind existența unui plan global.

287    Prin urmare, trebuie respinse argumentele reclamantei prezentate cu privire la diferența de teritorii vizate.

288    În al patrulea rând, reclamanta contestă afirmația cuprinsă în considerentul (295) al deciziei atacate, potrivit căreia „[m]ecanismul utilizat și testat pentru ceara de parafină (și anume întâlnirile periodice, discuțiile și stabilirea prețurilor) era aplicat în același mod în cazul gaciului de parafină”. Reclamanta susține că declarațiile verbale ale Shell menționează existența a două practici net diferite și că reuniunile consacrate gaciului de parafină au fost mult mai puțin frecvente. Astfel, între 30 octombrie 1997 și 12 mai 2004 ar fi avut loc numai 4 „reuniuni privind gaciul de parafină”, în timp ce, în aceeași perioadă, ar fi avut loc 29 de reuniuni tehnice privind parafina.

289    Mai întâi, trebuie să se arate că Comisia dispunea de probe care făceau dovada unei stabiliri a prețului gaciului de parafină în cadrul a două reuniuni tehnice. Nota MOL referitoare la reuniunea din 30 și 31 octombrie 1997 menționează „slack wax DEM 550 DEM 600” și precizează datele viitoare ale majorării pentru fiecare dintre întreprinderi [considerentul (145) al deciziei atacate]. De asemenea, nota olografă a Total France referitoare la reuniunea din 11 și 12 mai 2004 menționează „40 €/T gaci de parafină” [considerentul (174) al deciziei atacate]. Rezultă din interpretarea tuturor acestor note că participanții la înțelegere au discutat și au stabilit prețul gaciului de parafină în locul prețului cerii de parafină.

290    În plus, potrivit declarației Shell din 18 martie 2005, practicile ar privi trei grupe de produse, și anume ceara complet rafinată, ceara dură, amestecurile de ceară și, indirect, gaciul de parafină ca materie primă.

291    Shell a afirmat de asemenea, în aceeași declarație, că pentru reprezentanții din industria cerii de parafină era evident că, atunci când prețurile acestor produse erau majorate cu o anumită sumă sau cu un anumit procent, o creștere simultană afecta prețurile materiei prime, și anume gaciul de parafină, corespunzătoare cu 30 %-40 % din majorarea prețului la ceara de parafină.

292    Ulterior, în declarația sa din 26 octombrie 2005, Shell a explicat efectul reuniunii tehnice din 27 și 28 februarie 2003 de la München (Germania), în cursul căreia participanții la înțelegere au discutat numai despre ceara de parafină, asupra prețului gaciului de parafină practicat de aceasta. Potrivit Shell, chiar în lipsa unor discuții privind prețul gaciului de parafină, reprezentantul său putea să deducă din acordurile referitoare la prețul cerii de parafină că prețul gaciului de parafină s‑ar majora cu aproximativ 35 de euro pe tonă.

293    Ar rezulta că declarațiile Shell, invocate de reclamantă pentru a demonstra natura distinctă a practicilor referitoare la ceara de parafină și a celor referitoare la gaciul de parafină, nu susțin teza acesteia. Astfel, în cadrul prezentării produselor vizate de practici, Shell a inclus gaciul de parafină printre diferitele subcategorii de ceară de parafină (a se vedea punctul 290 de mai sus). Simplul fapt că, potrivit Shell, practicile nu ar privi gaciul de parafină decât indirect nu pune în cauză caracterul unic al încălcării, întrucât participanții au putut să anticipeze majorarea prețului gaciului de parafină pe baza majorărilor de preț convenite pentru ceara de parafină în cadrul reuniunilor tehnice.

294    Acesta este motivul pentru care observația reclamantei, potrivit căreia reuniunile referitoare la gaciul de parafină erau mult mai puțin frecvente decât cele privind ceara de parafină, nu poate să discrediteze afirmația Comisiei potrivit căreia aceleași mecanisme erau utilizate pentru cele două componente ale încălcării. Astfel, întrucât majorările de preț pentru ceara de parafină determinau în mod automat majorările de prețuri ale gaciului de parafină, într‑o măsură previzibilă pentru participanți, trebuie să se considere că, pentru a realiza creșteri ale prețului armonizate ale gaciului de parafină, nu era necesar să se discute și să se stabilească în mod regulat prețul acestuia din urmă.

295    Prin urmare, argumentele reclamantei privind funcționarea celor două componente ale încălcării trebuie respinse. Astfel, rezultă din probele prezentate Tribunalului că funcționarea acestora era foarte similară.

296    În al cincilea rând, reclamanta susține că participanții la cele două componente ale încălcării nu erau identici. Or, din Hotărârile Jungbunzlauer/Comisia (punctul 243 de mai sus, punctul 312), și Tokai Carbon și alții/Comisia (punctul 184 de mai sus, punctul 120) ar rezulta că trebuie să se ia în considerare faptul dacă participanții la diferite practici vizate sunt sau nu sunt identici.

297    Trebuie arătat că toți participanții la practicile ilicite privind gaciul de parafină, întreprinderile Dea (ulterior Shell, după achiziționarea Dea), ExxonMobil, Sasol și Total, au luat de asemenea parte la practicile privind ceara de parafină [considerentul (2) al deciziei atacate]. Această situație este diferită în mod semnificativ de situația de fapt din cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Tokai Carbon și alții/Comisia (punctul 184 de mai sus) și Jungbunzlauer/Comisia (punctul 243 de mai sus), invocate de reclamantă. În aceste cauze, suprapunerea dintre întreprinderile participante la practicile privind diferitele piețe era mai degrabă limitată.

298    Pe de altă parte, trebuie remarcat că MOL, Repsol și ENI nu au efectuat vânzări de gaci de parafină clienților finali de pe piața germană în perioada încălcării, cu excepția unor loturi mici vândute de Repsol în anii 1999 și 2000. Prin urmare, participarea acestora la componenta încălcării privind gaciul de parafină era deja exclusă din cauza situației lor comerciale.

299    În sfârșit, trebuie amintit că problema gaciului de parafină a fost discutată și în cadrul a două reuniuni tehnice, în care reprezentanții MOL și ai „H&R/Tudapetrol” au fost de asemenea prezenți și în care a fost stabilit prețul gaciului de parafină. De asemenea, MOL a fost prezentă și la reuniunea tehnică din 3 și 4 noiembrie 1998, în cadrul căreia participanții s‑au pus de acord să justifice majorarea prețului cerii de parafină printr‑o penurie de gaci de parafină. Rezultă că nu numai întreprinderile a căror răspundere pentru practicile referitoare la gaciul de parafină a fost reținută (Shell, ExxonMobil, Sasol și grupul Total) au avut cunoștință despre practicile privind gaciul de parafină și despre legăturile care unesc cele două piețe de produse, ci și alte întreprinderi.

300    Prin urmare, întrucât toate întreprinderile participante la componenta încălcării privind gaciul de parafină au luat parte și la practicile referitoare la ceara de parafină și că alte întreprinderi participante au avut de asemenea cunoștință despre practicile referitoare la gaciul de parafină și despre legăturile complementare dintre cele două practici, argumentele reclamantei întemeiate pe lipsa de identitate a întreprinderilor participante trebuie respinse.

301    În al șaselea rând, reclamanta susține că, potrivit deciziei atacate, caracterul unic al încălcării rezultă din faptul că practicile referitoare la ceara de parafină și cele referitoare la gaciul de parafină aveau ca obiectiv comun controlul și stabilirea prețurilor. Or, marea majoritate a înțelegerilor ar avea în comun acest obiectiv, astfel încât un asemenea criteriu ar permite Comisiei să transforme în mod arbitrar și artificial încălcări distincte într‑o încălcare unică.

302    Trebuie să se constate că rezultă din analiza de mai sus că existau legături strânse între cele două piețe de produse și între practicile care le privesc. În această privință, este suficient de amintit că întreprinderile în cauză puteau să anticipeze cu o relativă precizie majorarea prețului gaciului de parafină, care urma creșterilor prețului cerii de parafină convenite în cadrul reuniunilor tehnice. De asemenea, Comisia a dovedit că participanții la o reuniune tehnică urmăreau să justifice majorarea prețului cerii de parafină printr‑o penurie de gaci de parafină. În sfârșit, în cadrul a două reuniuni, participanții au discutat și au stabilit simultan atât prețul cerii de parafină, cât și prețul gaciului de parafină.

303    Prin urmare, Comisia a obținut suficiente indicii și dovezi pentru a demonstra că practicile referitoare la ceara de parafină și cele referitoare la gaciul de parafină se înscriau într‑un plan de ansamblu de care participanții aveau cunoștință.

304    Astfel, Comisia a considerat în mod întemeiat că componenta încălcării privind gaciul de parafină și componenta principală a încălcării constituiau o încălcare unică.

305    Această concluzie nu poate fi pusă în discuție de celelalte argumente ale reclamantei.

306    În primul rând, reclamanta arată că Comisia a atribuit fiecărei componente a încălcării o durată distinctă, cuprinsă în intervalul 1992-2005 pentru ceara de parafină și în intervalul 1997-2004 pentru gaciul de parafină. În plus, nu ar coincide nici punctul de plecare, nici încetarea practicilor invocate. Or, în Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia (punctul 243 de mai sus, punctul 312), Tribunalul ar fi luat în considerare acest element pentru a exclude calificarea drept încălcare unică.

307    Deși este adevărat că, în Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia (punctul 243 de mai sus, punctul 312), Tribunalul a luat în considerare diferența de durată a practicilor referitoare la două produse diferite, nu este mai puțin adevărat că acest element nu a fost determinant pentru analiza sa. Astfel, Tribunalul a subliniat importanța lipsei unui plan de ansamblu și a menționat de asemenea suprapunerea foarte limitată a participanților la cele două încălcări. În plus, spre deosebire de piața acidului citric și de piața gluconatului de sodiu, examinate în Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, punctul 243 de mai sus, care constituie piețe ce nu sunt legate, piața cerii de parafină și cea a gaciului de parafină sunt legate pe verticală, astfel încât întreprinderile în cauză puteau chiar să anticipeze nivelul de majorare a prețurilor la gaciul de parafină pe baza creșterilor convenite pentru ceara de parafină. Prin urmare, situația de fapt din prezenta cauză diferă în mod substanțial de cea din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, punctul 243 de mai sus.

308    Pe de altă parte, trebuie să se arate că jurisprudența constantă, amintită la punctele 265-267 de mai sus, nu include drept criteriu al caracterului unic al încălcării faptul că durata practicilor referitoare la diferitele produse este identică. Dimpotrivă, jurisprudența menționată pune accentul pe prezența unui plan de ansamblu despre care participanții au cunoștință, criteriu care este îndeplinit în speță.

309    Prin urmare, trebuie respins argumentul reclamantei, întemeiat pe diferența de durată a practicilor privind ceara de parafină și gaciul de parafină.

310    În al doilea rând, potrivit reclamantei, Comisia ar fi afirmat în mod eronat că reprezentanții întreprinderilor care au participat la reuniunea din 8 și 9 martie 1999, referitoare în special la gaciul de parafină, erau aceiași cu cei care au participat la reuniunile tehnice care priveau în general ceara de parafină. În ceea ce privește Total France, participanții la reuniunea menționată ar fi fost nu numai diferiți de cei care au participat la reuniunile tehnice, dar nu ar fi fost nici măcar angajați ai Total France, ci ai Total Deutschland.

311    Acest argument nu este de natură să afecteze analiza Comisiei. Astfel, aceasta putea să concluzioneze în mod valabil, în considerentul (295) al deciziei atacate, că „participanții [...] erau în esență aceiași”, întrucât responsabilii multor alte întreprinderi, cum ar fi Shell și Sasol, erau în mod efectiv aceiași la cele două tipuri de reuniuni.

312    În orice caz, trebuie amintit (a se vedea punctul 265 de mai sus) că elementul decisiv din punctul de vedere al stabilirii existenței unei încălcări unice este că acțiunile privind diferitele piețe se înscriu într‑un plan global de care participanții au cunoștință. Or, faptul că problema gaciului de parafină a fost discutată la două reuniuni tehnice și că participanții au stabilit chiar prețul gaciului de parafină în cadrul acestor reuniuni tehnice arată că cei responsabili pentru ceara de parafină au avut o bună cunoaștere a practicilor privind gaciul de parafină. De asemenea, faptul că la reuniunea tehnică din 3 și 4 noiembrie 1998 participanții au dorit să justifice majorarea prețului la ceara de parafină printr‑o penurie pe piața gaciului de parafină atestă că aceștia erau conștienți de caracterul complementar al practicilor privind cele două produse.

313    Prin urmare, argumentul reclamantei, întemeiat pe faptul că reprezentantul său la reuniunile tehnice a fost diferit de reprezentantul la reuniunea privind gaciul de parafină din 8 și 9 mai 1999, este lipsit de relevanță.

314    Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se confirme constatarea Comisiei potrivit căreia practicile referitoare la ceara de parafină și cele referitoare la gaciul de parafină constituiau o singură încălcare unică și, prin urmare, trebuie respinse argumentele reclamantei prezentate în cadrul primului aspect al primului motiv.

315    În sfârșit, trebuie să se constate că argumentele reclamantei prin care se contestă caracterul continuu al încălcării au fost prezentate în cadrul celui de al doilea aspect al prezentului motiv. În consecință, Tribunalul va concluziona cu privire la aceste argumente la finalul examinării sale referitoare la al doilea aspect.

 Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a obligației de motivare în ceea ce privește calificarea practicilor privind gaciul de parafină

316    Reclamanta consideră că Comisia nu dispunea de probe suficiente pentru a stabili că practicile de restrângere a concurenței referitoare la vânzarea de gaci de parafină consumatorilor finali în Germania avuseseră loc în timpul reuniunilor tehnice. Chiar presupunând că reuniunile din 30 și 31 octombrie 1997 și din 11 și 12 mai 2004 priveau o practică restrictivă referitoare la vânzarea de gaci de parafină clienților finali în Germania, aceste reuniuni ar constitui doar două încălcări punctuale (dintre care prima ar fi, de altfel, prescrisă) și nu ar putea să susțină concluzia privind o încălcare continuă între 1997 și 2004. Astfel, Comisia ar fi încălcat articolul 81 CE și obligația de motivare în această privință.

 Cu privire la decizia atacată

317    Comisia a afirmat în considerentul (288) al deciziei atacate următoarele:

„Atât Sasol, cât și Shell recunosc în mod expres că prețurile gaciului de parafină au făcut obiectul unor discuții între concurenți, mai exact începând de la sfârșitul anilor ʼ90, și au furnizat detalii cu privire la anumite contacte în discuție [a se vedea de asemenea considerentul (112)]. În cadrul unei reuniuni care a avut loc la 30 și 31 octombrie 1997 [a se vedea considerentul (145)], la discuțiile referitoare la gaciul de parafină au participat cel puțin ENI, H&R/Tudapetrol, MOL, Repsol, Sasol, Dea (după 2002, Shell) și Total, care s‑au pus de acord cu privire la o majorare a prețurilor. A fost demonstrată reprezentarea Shell și a Total la cel puțin o reuniune dedicată special gaciului de parafină la 8 și 9 martie 1999 [a se vedea considerentul (152)]. Sasol și ExxonMobil nu neagă prezența lor la această reuniune în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, iar prezența lor este, în realitate, probabilă, având în vedere o notă olografă pe un mesaj electronic intern către Shell expediat în ziua următoare și care făcea referire «la toți producătorii». Sasol, Shell și Total au fost de asemenea reprezentate la reuniunea tehnică din 11 și 12 mai 2004 [a se vedea considerentul (174)], în cadrul căreia a fost [încheiat] un acord cu privire la prețul gaciului de parafină. Comisia subliniază, în plus, că gaciul de parafină a făcut obiectul unor discuții în cadrul anumitor reuniuni tehnice, care au avut loc în prezența ExxonMobil, a Sasol, a Shell și a Total. ExxonMobil a recunoscut că a participat la aceste discuții între 1993 și 1996. ExxonMobil a recunoscut de asemenea că domnul [T. H.], reprezentantul ExxonMobil, a participat la discuții privind gaciul de parafină în numele unor producători de plăci aglomerate din partea germanofonă a Europei între 1999 și 2001 și confirmă în general că discuțiile au fost purtate în cadrul unor acorduri ale înțelegerii având ca subiect gaciul de parafină vândut clienților finali. De asemenea, Total raportează că au avut loc discuții privind majorarea prețului gaciului de parafină. Shell și ExxonMobil confirmă de asemenea că au avut loc întâlniri privind gaciul de parafină în afara reuniunilor tehnice. Chiar dacă ENI, H&R‑Tudapetrol, MOL și Repsol au fost de asemenea reprezentate la unele dintre aceste reuniuni, Comisia consideră că probele disponibile nu sunt suficiente pentru a reține răspunderea acestor întreprinderi în legătură cu încălcarea privind gaciul de parafină. În plus, chiar dacă anumite elemente de probă par să se raporteze la alte perioade și piețe, Comisia consideră că probele disponibile permit numai să se concluzioneze cu privire la o încălcare privind gaciul de parafină vândut clienților finali pe piața germană între anii 1997-2004.”

318    În plus, Comisia a afirmat în considerentul (112) al deciziei atacate următoarele:

„Problema gaciului de parafină a fost discutată în cadrul unor întâlniri tehnice [considerentele (144), (145), (152), (157), (174) și (175) ale deciziei atacate]. În plus, acorduri privind gaciul de parafină vândut unor clienți finali pe piața germană au fost încheiate cel puțin o dată în afara reuniunilor tehnice, atunci când reprezentanți ai Shell, ai Sasol, ai ExxonMobil și ai Total, eventual și ai altor întreprinderi, s‑au întâlnit și au aprofundat discuția referitoare la gaciul de parafină, cu alte cuvinte au stabilit prețurile și au făcut schimb de informații sensibile din punct de vedere comercial. De exemplu, s‑a dovedit că o astfel de reuniune a avut loc la Düsseldorf la 8 și 9 martie 1999. Persoanele care reprezentau întreprinderile la reuniunea specială consacrată gaciului de parafină erau, pentru majoritatea întreprinderilor, aceleași cu cele care participau la reuniunile tehnice, cu excepția Total.”

319    Trebuie arătat că considerentele (144), (145), (152), (157), (174) și (175) ale deciziei atacate se referă la ședințele din 19 și 20 iunie 1997, din 30 și 31 octombrie 1997, din 8 și 9 martie 1999, din 3 și 4 februarie 2000, din 11 și 12 mai 2004 și, respectiv, din 3 și 4 august 2004.

320    Comisia și‑a justificat decizia de a stabili existența unor practici anticoncurențiale pentru gaciul de parafină numai în ceea ce privește vânzările către clienții finali din Germania, după cum urmează:

„[...]

(289)      Comisia consideră, pe de altă parte, că aceste discuții priveau exclusiv gaciul de parafină vândut de întreprinderi legate de clienți finali cum ar fi producătorii de plăci aglomerate, iar nu, de exemplu, de ceara de parafină. Deși declarațiile întreprinderilor nu fac de cele mai multe ori nicio distincție între diferitele utilizări ale gaciului de parafină, e‑mailul amintit în considerentul (152) [reuniunea de la Düsseldorf din 8 și 9 martie 1999] menționează numai gaciul de parafină vândut producătorilor de plăci aglomerate. În consecință, Comisia consideră că există un dubiu cu privire la problema dacă vânzarea de gaci de parafină altor clienți decât clienții finali a făcut obiectul încălcării și își limitează concluziile la gaciul vândut clienților finali. Aceste considerații sunt confirmate de Shell și de ExxonMobil [Shell, dosar p. 8122-8123, 38846; Exxon, răspuns la comunicarea privind obiecțiunile, p. 36-48].

(290)      Probele disponibile sugerează că discuțiile ocazionale privind gaciul de parafină priveau, în esență, piața germană. ExxonMobil, Sasol, Shell și Total vând toate gaci de parafină pe piața germană, iar reuniunile în care gaciul de parafină făcea obiectul discuțiilor au avut loc în Germania. Comisia consideră că nu există suficiente indicii care să permită să se concluzioneze că acordurile aplicabile gaciului de parafină priveau de asemenea gaciul de parafină vândut clienților finali din alte țări.

(291)      Comisia consideră că încălcarea, în măsura în care privește gaciul de parafină vândut clienților finali pe piața germană, a început la reuniunea din 30 și 31 octombrie 1997 și s‑a încheiat la reuniunea din 11 și 12 mai 2004.

(292)      Comisia consideră în consecință că discuțiile referitoare la gaciul de parafină vândut clienților finali pe piața germană au dat naștere unor acorduri și/sau practici concertate în sensul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE. Această concluzie se bazează pe declarațiile independente și concordante ale Shell și ale Sasol, susținute de declarațiile ExxonMobil și ale Total. Această concluzie este confirmată de probele scrise.”

 Cu privire la examinarea probelor referitoare la reuniunile anticoncurențiale

321    În speță, reclamanta apreciază că Comisia nu dispunea de probe suficiente pentru a stabili că în cadrul reuniunilor tehnice avuseseră loc practici anticoncurențiale referitoare la vânzarea de gaci de parafină consumatorilor finali în Germania.

322    În primul rând, trebuie amintit că Shell (a se vedea punctele 290-292 de mai sus) și ExxonMobil, în declarația sa din 14 iunie 2006, au declarat fiecare că practicile anticoncurențiale au privit de asemenea gaciul de parafină și că discuțiile referitoare la acesta au avut loc în cadrul întâlnirilor multilaterale dintre concurenți. Shell a precizat chiar că problemele referitoare la gaciul de parafină erau abordate în anumite reuniuni tehnice și în anumite întâlniri dedicate gaciului de parafină. Aceste declarații au fost făcute pe baza mărturiilor unor persoane care au participat la reuniunile tehnice, după o reflecție matură, și incriminează de asemenea întreprinderile în numele cărora s‑au făcut. Astfel, în sensul jurisprudenței citate la punctul 66 de mai sus, acestea sunt deosebit de fiabile.

323    În al doilea rând, trebuie arătat că aceste afirmații sunt confirmate prin mijloace de probă scrise contemporane cu încălcarea. Or, astfel cum Comisia a reținut în considerentul (215) al deciziei atacate, notele MOL au fost pregătite în cursul reuniunilor de către persoana care a participat la acestea și conținutul lor este structurat și relativ detaliat. Prin urmare, valoarea probantă a acestor note este foarte mare potrivit jurisprudenței citate la punctul 80 de mai sus.

324    Primo, în ceea ce privește reuniunea tehnică din 19 și 20 iunie 1997, în considerentul (144) al deciziei atacate, Comisia s‑a întemeiat pe o notă aparținând MOL care cuprinde mențiunile „Shell/NL vinde gaci de parafină, de exemplu, către Bolsius” și „gaci de parafină: DEM 550”. Reclamanta nu formulează nicio observație cu privire la această notă.

325    Tribunalul constată că nota menționată stabilește existența unor discuții privind gaciul de parafină și a unui acord de stabilire a prețului acestuia, astfel cum în mod întemeiat Comisia a arătat referindu‑se la reuniunea tehnică respectivă în considerentul (112) al deciziei atacate.

326    Secundo, în ceea ce privește reuniunea din 30 și 31 octombrie 1997, Comisia a citat în considerentul (145) al deciziei atacate o notă a MOL care cuprinde mențiunea „slack wax: DEM 550 600”.

327    Reclamanta susține că nu reiese din această notă că participanții ar fi încheiat un acord privind vânzarea gaciului de parafină clienților finali din Germania. Explicația cea mai coerentă ar fi că mențiunea „slack wax: DEM 550 600” privea prețul cerii de parafină.

328    Această interpretare nu poate fi reținută, dat fiind că ar fi fost complet nerezonabil ca reprezentantul MOL să indice „slack wax” – gaci de parafină – pentru a se referi la prețul cerii de parafină. În plus, potrivit notei MOL, prețurile cerii de parafină, în funcție de tipul și de gradul de rafinare, erau cuprinse între 950 și 1 350 DEM, astfel încât nu era rezonabil să considere că prețul de 600 DEM putea să corespundă prețului cerii de parafină. În schimb, mențiunea „slack wax: DEM 550 600” este în perfectă concordanță cu conținutul notei MOL referitoare la reuniunea precedentă, care a avut loc la 19 și 20 iunie 1997, care indică faptul că prețul convenit era stabilit la 550 DEM.

329    Cu toate acestea, reclamanta susține că nu reiese din nota MOL că participanții au stabilit prețul gaciului de parafină în scopul vânzării către clienții finali germani.

330    Acest argument este însă lipsit de relevanță, întrucât o stabilire de prețuri în general se aplică tuturor clienților, inclusiv clienților finali germani. În plus, Comisia a explicat motivele pentru care a decis să limiteze sfera practicilor anticoncurențiale privind gaciul de parafină la vânzările către clienții finali germani în considerentele (289)-(292) ale deciziei atacate, amintite la punctul 320 de mai sus. Reclamanta nu a prezentat argumente referitoare la aceste fragmente din decizia atacată.

331    Prin urmare, Comisia a făcut trimitere în mod întemeiat la această reuniune tehnică și la probele aferente acesteia în considerentul (112) al deciziei atacate pentru a demonstra existența componentei încălcării privind gaciul de parafină.

332    Tertio, în considerentul (152) al deciziei atacate, Comisia a examinat o reuniune dedicată gaciului de parafină care a avut loc la 8 și 9 martie 1999, în prezența cel puțin a reprezentanților Shell, Total și ExxonMobil.

333    Potrivit considerentului (152) al deciziei atacate, o notă olografă aparținând Shell, contemporană cu încălcarea, arată că reprezentantul acesteia se aștepta ca persoanele care reprezentau diferitele întreprinderi să facă schimb de informații cu privire la aprovizionarea cu gaci de parafină a unor clienți în cadrul reuniunii din 8 și 9 martie 1999. Nota respectivă cuprindea mențiunea „8/9.3.99 PM = plăci aglomerate”, PM însemnând, potrivit Shell, „paraffin Mafia”. A doua zi după această reuniune, reprezentantul respectiv a trimis un e‑mail superiorului său, afirmând că Shell avea intenția să majoreze prețul gaciului de parafină utilizat în sectorul plăcilor aglomerate cu 8 %-10 % începând de la 1 iunie 1999. O notă olografă referitoare la acest e‑mail preciza următoarele: „Toți producătorii văd necesitatea de a majora (prețurile)”.

334    Comisia a dedus de aici că persoanele care reprezentau societățile în cadrul reuniunii conveniseră o majorare a prețului gaciului de parafină în industria plăcilor aglomerate și că Shell urma să pună acest acord în aplicare începând din iunie 1999.

335    Tribunalul apreciază că această interpretare este corectă și că este coroborată de celelalte probe referitoare la practicile privind gaciul de parafină, astfel încât trebuie să o confirme.

336    Reclamanta susține totuși că probele referitoare la reuniunea din 8 și 9 martie 1999 nu pot susține poziția Comisiei, dat fiind că această reuniune nu este o reuniune tehnică. Astfel, în considerentul (275) al deciziei atacate, Comisia ar fi exclus din investigația sa toate întâlnirile în afara reuniunilor tehnice.

337    În considerentul (275) al deciziei atacate, Comisia a afirmat următoarele:

„Comisia a ales să nu investigheze întâlnirile bilaterale pentru motivul că efortul necesar pentru a dovedi elementele suplimentare ale acestei încălcări, fără a modifica în mod vădit rezultatul final, ar fi fost disproporționat. Pentru același motiv, Comisia a ales să nu investigheze celelalte întâlniri care au avut loc în afara reuniunilor tehnice. Comisia consideră de asemenea că a stabilit în mod suficient existența unei încălcări unice și continue referitoare la practicile pe care le‑a investigat.”

338    În această privință, Tribunalul apreciază că Comisia nu poate fi obligată să folosească terminologia utilizată de membrii înțelegerii pentru a denumi diferitele elemente de probă. În special, deși este adevărat că mai mulți participanți au declarat că, în cadrul reuniunilor tehnice, s‑a făcut trimitere la discuții referitoare la ceara de parafină și că, în alte reuniuni specifice, fusese vizat gaciul de parafină, nu este mai puțin adevărat că această distincție nu este clară, întrucât discuțiile referitoare la gaciul de parafină au avut loc și în cadrul reuniunilor tehnice. În plus, Comisia nu a exclus în mod vizibil din investigația sa reuniunile specifice privind gaciul de parafină, aceasta consacrând o analiză relativ voluminoasă reuniunii din 8 și 9 martie 1999 în considerentul (152) al deciziei atacate, printre celelalte reuniuni anticoncurențiale multilaterale calificate drept „reuniuni tehnice”.

339    În orice caz, faptul că, la un moment dat în cursul procedurii administrative, Comisia a ales să își concentreze eforturile asupra anumitor aspecte ale practicilor ilicite și să nu le investigheze pe altele nu o poate priva de posibilitatea de a utiliza toate probele de care dispune la momentul adoptării deciziei atacate, cu condiția de a fi fost respectate garanțiile procedurale.

340    Or, reclamanta nu pretinde că drepturile sale procedurale au fost încălcate în ceea ce privește utilizarea unor probe privind reuniunile care nu sunt „reuniuni tehnice”. În orice caz, elementele de probă referitoare la această reuniune fuseseră deja incluse în comunicarea privind obiecțiunile, iar reclamanta a formulat observații în această privință în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, analizate de Comisie în considerentul (152) al deciziei atacate.

341    În sfârșit, declarația ExxonMobil referitoare la reuniunea respectivă arată că aceasta privea „în mod special gaci[ul] de parafină destinat producătorilor de plăci aglomerate din partea germanofonă a Europei” și vine în completarea unor elemente care ar fi putut să determine Comisia să constate că, referitor la componenta încălcării privind gaciul de parafină, aceasta dispunea de probe suficiente numai în ceea ce privește vânzările către clienții finali germani.

342    Quarto, în ceea ce privește reuniunea din 3 și 4 februarie 2000, Comisia este de acord cu reclamanta cu privire la constatarea că nu existau probe referitoare la discuții privind gaciul de parafină în cadrul acestei reuniuni și că era vorba despre o eroare materială constând în menționarea considerentului (157) al deciziei atacate într‑o notă de subsol inserată în considerentul (112).

343    Quinto, în ceea ce privește reuniunea tehnică din 17 și 18 decembrie 2002, Comisia a citat în considerentul (168) al deciziei atacate adnotări contemporane făcute de reprezentantul Total France pe un tabel distribuit în cadrul acestei reuniuni tehnice. Tabelul și adnotările conțin informații comerciale sensibile referitoare la ceara de parafină și la gaciul de parafină. Adnotările Total France conțin mențiunea „gaci de parafină sub 500 de euro”.

344    Comisia a concluzionat pe această bază că prețul gaciului de parafină făcea obiectul unor discuții care avuseseră loc în cadrul acestei reuniuni tehnice.

345    Reclamanta opune Comisiei faptul că din aceste mențiuni nu reiese niciun acord privind prețul gaciului de parafină.

346    În această privință, trebuie arătat că Comisia nu a afirmat că fusese încheiat un acord privind prețul gaciului de parafină. În plus, componenta încălcării privind gaciul de parafină era complexă, incluzând, la fel ca și componenta principală a încălcării, acorduri și practici concertate, precum și schimbul de informații comerciale sensibile referitoare la prețul gaciului de parafină.

347    În sfârșit, interpretarea reclamantei, potrivit căreia nota olografă a fost adăugată în cadrul reuniunii din 28 februarie 2003, nu afectează nicidecum forța probatorie a notei menționate, întrucât aceasta din urmă constituie în orice caz o dovadă că discuțiile de natură anticoncurențială privind gaciul de parafină avuseseră loc în cursul anului 2002 sau 2003.

348    Prin urmare, adnotările în cauză fac parte din ansamblul probelor care demonstrează existența componentei încălcării privind gaciul de parafină.

349    Sexto, în ceea ce privește reuniunea din 11 și 12 mai 2004, Comisia a examinat în considerentul (174) al deciziei atacate o notă ridicată din incintele Total France, care conține următoarele informații:

„ Sasol 40 €/50 $. – sfârșitul lunii iulie.

Mer: 38-28.

1 iulie

+ FRP: 70 6 000 €/T

+ Lumânare pastilă: 50 500 €/T

+ Microceară: 25 50 $/T

[...]

40 €/T gaci de parafină.”

350    Potrivit considerentului (174) al deciziei atacate:

„[...] ultimul rând indică faptul că a fost convenită o majorare de preț și pentru gaciul de parafină. Reiese din contextul general al notei că o săgeată în fața prețului indică existența unei strategii convenite pentru viitor, și anume că este avută în vedere o majorare de preț.”

351    Potrivit reclamantei, conținutul real al acestui document consta în faptul că unul dintre participanți (Sasol sau un alt producător german) menționa obiectivele sale privind prețul.

352    Tribunalul consideră că reclamanta nu a furnizat o interpretare alternativă plauzibilă și coerentă care ar putea pune în discuție interpretarea Comisiei. Astfel, reiese din dosar că în note este menționat numele întreprinderii, al reprezentantului acesteia sau, cel puțin, țara în care se află sediul întreprinderii atunci când este vorba despre o propunere de preț unilaterală, ceea ce lipsește în cazul mențiunii „40 €/T gaci de parafină”.

353    Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că Comisia nu a săvârșit o eroare în aprecierea elementelor de probă referitoare la reuniunile în cadrul cărora a fost discutată problema gaciului de parafină.

354    Trebuie să se concluzioneze că, pe baza declarațiilor întreprinderilor și a mijloacelor de probă scrise referitoare la reuniunile la care reclamanta a fost prezentă și menționate în considerentele (144), (145), (152), (168) și (174) ale deciziei atacate, Comisia putea să stabilească în mod valabil existența unor practici anticoncurențiale constând în acorduri sau în practici concertate și în schimbul de informații sensibile din punct de vedere comercial privind prețul gaciului de parafină, precum și participarea reclamantei la această componentă a încălcării.

 Cu privire la caracterul continuu al componentei încălcării privind gaciul de parafină

355    Reclamanta susține că Comisia nu a demonstrat o încălcare continuă referitoare la vânzarea gaciului de parafină către clienții finali germani între 1997 și 2004. Chiar în ipoteza în care Tribunalul constată că demonstrația Comisiei este suficientă în ceea ce privește reuniunile tehnice din 30 și 31 octombrie 1997 și din 11 și 12 mai 2004, ar fi vorba numai despre două încălcări punctuale, dintre care prima ar fi, de altfel, prescrisă.

356    În primul rând, trebuie arătat că reclamanta și‑a întemeiat argumentarea pe ipoteza că numai aceste două reuniuni ar putea, cel mult, să fie considerate ca fiind de asemenea reuniuni în care a fost abordată problema gaciului de parafină. Or, astfel cum rezultă din examinarea de mai sus, Comisia dispunea de mijloace de probă scrise care demonstrează existența unor astfel de practici în cazul a cinci reuniuni desfășurate la 19 și 20 iunie 1997, la 30 și 31 octombrie 1997, la 8 și 9 martie 1999, la 17 și 18 decembrie 2002 (sau, alternativ, la 28 februarie 2003) și la 11 și 12 mai 2004.

357    În al doilea rând, trebuie amintită concluzia formulată la punctul 314 de mai sus, potrivit căreia Comisia a reținut în mod întemeiat că practicile referitoare la ceara de parafină și cele referitoare la gaciul de parafină constituiau o încălcare unică. Prin urmare, probele referitoare la practicile privind gaciul de parafină trebuie să fie apreciate în contextul tuturor probelor referitoare la încălcarea unică, reunite de Comisie. Aceste probe demonstrează existența unor întâlniri continue între întreprinderile care au participat la practicile privind gaciul de parafină.

358    În al treilea rând, astfel cum rezultă din declarația Shell citată la punctul 291 de mai sus, pentru reprezentanții din industria cerii de parafină era evident că, atunci când prețurile acestor produse erau majorate cu o anumită sumă sau cu un anumit procent, o creștere simultană afecta prețurile materiei prime, și anume gaciul de parafină, respectiv o creștere cu 30 %-40 % din majorarea prețului cerii de parafină. Prin urmare, discuțiile anticoncurențiale purtate în legătură cu ceara de parafină afectau de asemenea politica de preț a participanților cu privire la gaciul de parafină, ceea ce justifică suplimentar faptul că Comisia a reținut natura continuă a componentei încălcării privind gaciul de parafină.

359    Prin urmare, trebuie confirmată constatarea făcută de Comisie în decizia atacată potrivit căreia componenta încălcării privind gaciul de parafină făcea parte dintr‑o încălcare continuă și trebuie respinse argumentele reclamantei invocate în această privință.

 Cu privire la limitarea practicilor anticoncurențiale la Germania

360    Reclamanta apreciază că, în decizia atacată, Comisia nu a justificat limitarea întinderii componentei încălcării privind gaciul de parafină la clienții finali germani.

361    În această privință, trebuie admisă opinia Comisiei că împrejurarea potrivit căreia aceasta a acordat beneficiul îndoielii întreprinderilor în cauză cu privire la existența unor practici mai extinse decât vânzările către clienții finali în Germania nu poate să pună în discuție legalitatea deciziei atacate. Astfel, Comisia trebuie să poată avea în continuare libertatea de a lua în considerare, în vederea aplicării amenzilor, numai practicile anticoncurențiale despre a căror existență nu există nicio îndoială.

362    În definitiv, astfel cum s‑a arătat la punctul 329 de mai sus, Comisia a explicat în considerentele (289)-(292) ale deciziei atacate, reproduse la punctul 320 de mai sus, motivele pentru care aceasta considera că practicile anticoncurențiale legate de gaciul de parafină se limitau la vânzările către clienții finali germani. Or, reclamanta nu a prezentat niciun argument cu privire la aceste fragmente din decizia atacată.

363    În plus, elementele menționate de Comisie în cadrul examinării individuale a reuniunilor (a se vedea punctele 323-352 de mai sus) sunt suficiente pentru a veni în sprijinul poziției sale referitoare la existența unor practici anticoncurențiale privind gaciul de parafină, astfel încât analiza argumentelor reclamantei cu privire la elementele de probă menționate în considerentul (288) al deciziei atacate (a se vedea punctul 317 de mai sus) este superfluă.

364    Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că, având în vedere probele reunite de Comisie, aceasta putea să stabilească în mod valabil existența unor practici anticoncurențiale constând în acorduri sau în practici concertate, precum și în schimbul de informații sensibile din punct de vedere comercial în ceea ce privește prețul gaciului de parafină, precum și participarea reclamantei la această componentă a încălcării (a se vedea punctul 354 de mai sus). În plus, trebuie de asemenea confirmată constatarea Comisiei din decizia atacată potrivit căreia componenta privind gaciul de parafină făcea parte dintr‑o încălcare continuă (a se vedea punctul 359 de mai sus).

365    Astfel, trebuie respinsă critica reclamantei întemeiată pe încălcarea articolului 81 CE.

366    De asemenea, din constatările Comisiei amintite la punctele 317-320 de mai sus, precum și din documentele la care acestea fac trimitere rezultă în mod clar și neechivoc raționamentul Comisiei referitor la componenta încălcării privind gaciul de parafină, pentru a permite părților interesate să cunoască temeiurile în această privință, iar instanței competente să își exercite controlul, în sensul jurisprudenței citate la punctul 239 de mai sus.

367    Astfel, critica reclamantei întemeiată pe încălcarea obligației de motivare trebuie de asemenea respinsă.

368    Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie respins al doilea aspect al primului motiv și, prin urmare, primul motiv în totalitate.

3.     Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a principiilor prezumției de nevinovăție, securității juridice și egalității de tratament în ceea ce privește participarea reclamantei la încălcare după 12 mai 2004

 Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a principiului prezumției de nevinovăție

369    În ceea ce privește durata încălcării privind ceara de parafină, Comisia a considerat că grupul Total a participat la aceasta între 3 septembrie 1992 și 28 aprilie 2005 (12 ani și 7 luni). Totuși, reclamanta susține că participarea ei s‑a încheiat la 12 mai 2004, data ultimei reuniuni tehnice la care a luat parte.

370    În considerentul (602) al deciziei atacate, Comisia a afirmat următoarele:

„Total declară că nu a participat la nicio reuniune tehnică după cea din 11 și 12 mai 2004 și adaugă faptul că reprezentantul său și‑a anulat călătoria la reuniunea din 3 și 4 noiembrie 2004, potrivit unei comunicări interne, ca urmare a avizului superiorului său. Comisia subliniază că nu există nicio dovadă cu privire la o eventuală retragere din înțelegere. În cazul unor încălcări complexe, faptul că o întreprindere nu este prezentă la o reuniune sau că nu este de acord cu ceea ce se discută în cadrul unei reuniuni nu înseamnă că întreprinderea a încetat să participe la o încălcare continuă. Pentru a pune capăt unei încălcări, întreprinderea trebuie să se distanțeze în mod clar de înțelegere. [Or,] Total nu a furnizat probe exacte potrivit cărora ar fi adoptat în mod complet autonom o strategie unilaterală pe piață și s‑ar fi distanțat în mod clar și deschis de activitățile din înțelegere. Dimpotrivă, probele aflate în posesia Comisiei demonstrează că Total a primit invitațiile oficiale la următoarele trei reuniuni tehnice (și anume la ultimele trei reuniuni tehnice organizate înainte de efectuarea inspecțiilor). Comisia a arătat că reprezentantul Total a confirmat că va participa la reuniunea din 3 și 4 noiembrie 2004, chiar dacă aparent acesta și‑a anulat ulterior călătoria. De asemenea, în ceea ce privește reuniunea din 23 și 24 februarie 2005, Sasol a rezervat o cameră pentru reprezentantul Total la hotelul unde av[usese] loc reuniunea, rezervare care a fost ulterior anulată. Prin urmare, Comisia concluzionează că, pentru Sasol și pentru ceilalți participanți, era evident că Total a participat la înțelegere până la sfârșitul acesteia. De asemenea, Comisia constată că discuțiile purtate în cadrul reuniunilor nu erau fundamental diferite de cele care au avut loc în cadrul reuniunilor precedente, dar că participanții au continuat să discute despre creșterea prețurilor fără să menționeze vreo încercare a Total de a părăsi înțelegerea [a se vedea considerentele (175), (176) și (177)] și că nu era neobișnuit ca întreprinderile să nu participe la anumite reuniuni în timpul înțelegerii. Aceste două elemente demonstrează că Total nu era percepută ca părăsind înțelegerea după reuniunea din mai 2004. Comunicarea internă a reprezentantului Total privind motivele sale de a nu participa la o reuniune nu poate fi în orice caz considerată o distanțare publică. Dat fiind că nicio altă informație nu sugerează că [aceasta] s‑a distanțat de înțelegere, Comisia consideră că participarea Total la înțelegere nu a încetat înainte de inspecții.”

371    În primul rând, reclamanta susține că, potrivit jurisprudenței, Comisia putea impune în mod valabil o distanțare publică pentru a constata încetarea participării. În lipsa continuării participării la discuțiile anticoncurențiale, Comisia ar fi fost obligată, în lipsa unor probe directe, să prezinte cel puțin indicii pozitive ale continuării participării întreprinderii la înțelegere.

372    În această privință, trebuie să se arate că, potrivit Hotărârii Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia (punctul 266 de mai sus, punctul 241), încetarea definitivă a participării unei întreprinderi la înțelegere nu poate fi dedusă decât dacă aceasta s‑a distanțat public de conținutul înțelegerii.

373    În plus, Curtea a statuat că tocmai percepția pe care o aveau ceilalți participanți la o înțelegere cu privire la intenția întreprinderii în cauză era determinantă pentru a aprecia dacă aceasta din urmă a înțeles să se disocieze de acordul ilicit (Hotărârea Curții din 19 martie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑510/06 P, Rep., p. I‑1843, punctul 120).

374    Prin urmare, Comisia a afirmat în mod întemeiat în decizia atacată că participanții la înțelegere trebuiau să se distanțeze public de conținutul înțelegerii pentru a pune capăt participării lor la aceasta și nu a încălcat articolul 81 CE și nici principiul prezumției de nevinovăție.

375    În al doilea rând, trebuie să se arate că reclamanta nu s‑a distanțat în mod public de înțelegere potrivit percepției celorlalți participanți.

376    Primo, acest aspect este demonstrat de faptele prezentate în considerentul (602) al deciziei atacate, necontestate de reclamantă, potrivit cărora „reprezentantul Total confirma[se] că va participa la reuniunea din 3 și 4 noiembrie 2004, chiar dacă aparent acesta și‑a anulat ulterior călătoria”. De asemenea, „în ceea ce privește reuniunea din 23 și 24 februarie 2005, Sasol a rezervat o cameră pentru reprezentantul Total la hotelul unde av[usese] loc reuniunea, rezervare care a fost ulterior anulată”. Este evident că, dacă participanții la înțelegere nu ar fi considerat Total ca participantă după reuniunea din 11 și 12 mai 2004, Sasol, organizatoarea reuniunilor tehnice, nu ar fi invitat‑o la reuniunile următoare și nu ar fi rezervat o cameră de hotel pentru reprezentantul său.

377    Secundo, referirea făcută de reclamantă la e‑mailul din 3 noiembrie 2004, transmis de reprezentantul Total la reuniunile tehnice unui alt angajat al Total, nu poate dovedi o distanțare publică.

378    Acest e‑mail are următorul cuprins:

„Având în vedere obiectivul reuniunii din Austria, sunt de acord cu recomandarea lui Thibault. Anulez călătoria mea la Viena (plecarea fiind prevăzută inițial în această după‑amiază).”

379    În această privință, este suficient să se rețină că un e‑mail intern, necomunicat celorlalți participanți, nu constituie o distanțare publică.

380    Cu titlu suplimentar, trebuie să se observe că simplul fapt că reclamanta nu a participat la ultimele reuniuni tehnice nu demonstrează în niciun mod că aceasta nu a utilizat informațiile privind prețurile practicate de concurenții săi pe care le‑a primit în cadrul zecilor de reuniuni tehnice anterioare la care a asistat și că nu a profitat de acordurile de împărțire a piețelor și a clienților încheiate în cursul reuniunilor tehnice anterioare. Prin urmare, reclamanta nu a prezentat nicio dovadă care să demonstreze că a încetat să pună în aplicare înțelegerea la 12 mai 2004.

381    În consecință, primul aspect al prezentului motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament

382    Potrivit reclamantei, reiese din considerentul (604) al deciziei atacate că Repsol se afla, în esență, într‑o situație în general identică cu propria situație în ceea ce privește durata participării la încălcare. Ambele ar fi încetat efectiv participarea la reuniuni înainte de data inspecțiilor. Ulterior, Repsol nu s‑ar fi distanțat niciodată în mod public de înțelegere. În sfârșit, la fel ca în cazul Total, Comisia ar fi constatat că Repsol primise de fapt invitații la reuniunile tehnice organizate după luna septembrie 2003 și până la efectuarea inspecțiilor. Singura diferență ar fi că, în analiza invitației transmisă de Sasol la 25 octombrie 2004 pentru reuniunea din noiembrie 2004, pentru a stabili participarea întreprinderilor, Comisia ar fi enumerat destinatarii acestei scrisori, cu excepția reprezentantului Repsol. Totuși, numele acestuia ar fi fost menționat în toate scrisorile printre destinatari.

383    În pofida situației identice a Repsol și a Total France, Comisia ar fi stabilit încetarea participării Repsol la încălcare la 4 august 2004. Prin urmare, Comisia nu ar fi aplicat aceleași criterii pentru aprecierea duratei participării Repsol și a Total France și i‑ar fi aplicat acesteia din urmă un „standard de probă” mult mai strict.

384    Potrivit jurisprudenței, principiul egalității de tratament nu este încălcat decât atunci când situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv (Hotărârea Curții din 13 decembrie 1984, Sermide, 106/83, Rec., p. 4209, punctul 28, și Hotărârea Tribunalului din 4 iulie 2006, Hoek Loos/Comisia, T‑304/02, Rec., p. II‑1887, punctul 96).

385    Or, reiese din considerentul (604) al deciziei atacate, faptele prezentate în cuprinsul acestuia nefiind contestate de reclamantă, că, chiar în privința perioadei următoare reuniunii din 24 și 25 septembrie 2003, ultima reuniune la care a participat Repsol, Comisia a concluzionat în sensul participării sale la înțelegere, având în vedere că aceasta primise invitații oficiale de la Sasol care cuprindeau ordinea de zi pentru reuniunile din 14 și 15 ianuarie 2004 și din 11 și 12 mai 2004. Situația era identică și în cazul Total, în ceea ce privește reuniunile care au avut loc între 11 și 12 mai 2004 și sfârșitul înțelegerii. Astfel, Comisia a tratat aceste două situații comparabile în același mod, concluzionând în sensul participării Repsol și Total în perioadele în care au continuat să primească invitațiile oficiale care cuprindeau ordinea de zi.

386    În schimb, Comisia a considerat că participarea Repsol a încetat la 4 august 2004, întrucât, pentru această întâlnire, Repsol nu a mai primit nicio invitație oficială care cuprindea ordinea de zi, ceea ce, potrivit deciziei atacate, arată că Sasol avea îndoieli cu privire la continuarea participării Repsol la înțelegere.

387    Trebuie să se confirme faptul că încetarea expedierii către Repsol a invitațiilor oficiale la reuniuni, care cuprindeau ordinea de zi, arată că Sasol, organizatoarea reuniunilor, și‑a schimbat percepția și că aceasta nu mai era sigură de participarea Repsol la înțelegere după 4 august 2004. Acest element este suficient pentru a considera că Repsol s‑a distanțat de înțelegere potrivit percepției pe care o aveau ceilalți participanți la înțelegere, în sensul jurisprudenței reproduse la punctul 373 de mai sus.

388    În schimb, situația nu se prezenta la fel în cazul reclamantei, care a continuat să primească invitațiile oficiale la reuniuni, care conțineau ordinea de zi. Au fost rezervate chiar camere de hotel pentru reprezentantul acesteia, inclusiv la ultima reuniune tehnică. Prin urmare, nu se poate considera că aceasta s‑a distanțat de înțelegere potrivit percepției celorlalți participanți.

389    Astfel, în ceea ce privește perioada ulterioară datei de 4 august 2004, în ceea ce o privește pe Repsol, și perioada cuprinsă între 12 mai 2004 și încetarea înțelegerii, în ceea ce o privește pe Total, Comisia a tratat în mod diferit cele două situații care erau diferite, potrivit criteriului care este relevant pentru aprecierea duratei participării la încălcare.

390    Rezultă că Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament în cadrul stabilirii încetării participării Total și a Repsol.

391    Prin urmare, trebuie să se respingă de asemenea al doilea aspect și, în consecință, al treilea motiv în totalitate.

4.     Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a principiului prezumției de nevinovăție în ceea ce privește pretinsa întrerupere a participării reclamantei la înțelegere

392    Reclamanta critică faptul că în considerentul (603) al deciziei atacate Comisia a refuzat să admită întreruperea participării sale la presupusa încălcare între reuniunea din 25 și 26 mai 2000 și cea din 26 și 27 iunie 2001, deși ea nu participase la reuniuni în perioada respectivă. Aceasta susține că, procedând astfel, Comisia a încălcat articolul 81 CE și principiul prezumției de nevinovăție.

393    În considerentul (603) al deciziei atacate, Comisia a afirmat următoarele:

„Total France SA pretinde că și‑a întrerupt participarea între 2000 și 2001 și că faptul că reprezentantul său a părăsit iritat reuniunea constituia un semn de distanțare. Comisia evidențiază, astfel cum s‑a demonstrat la punctul 4.2, că Total a participat la reuniunea tehnică din 18 și 19 septembrie 2000 și, din nou, la reuniunea din 26 și 27 iunie 2001 și, prin urmare, că a ratat 3 reuniuni într‑o perioadă de 9 luni. Comisia subliniază de asemenea că nicio informație nu sugerează că Total s‑ar fi distanțat public de înțelegere. Faptul că [domnul S. E.] a părăsit reuniunea nu constituie, în sine, o distanțare publică, întrucât Total însăși nu susține că [domnul S. E.] și‑a anunțat intenția de a pune capăt participării Total la înțelegere. Iritarea [domnului S. E.] tinde mai degrabă să demonstreze că acesta nu era mulțumit de acordurile încheiate. Reapariția Total după mai puțin de un an confirmă că intenția acesteia nu era să pună capăt participării sale. În consecință, Comisia nu consideră scurta absență temporară a Total ca reprezentând o întrerupere a participării acesteia la înțelegere.”

394    În primul rând, reclamanta susține că Comisia a considerat în mod eronat că întreruperea participării sale la reuniuni a durat numai 9 luni. Astfel, Comisia ar fi considerat că Total France încetase să participe la reuniuni începând cu o reuniune tehnică desfășurată în luna septembrie 2000. Aceasta ar constitui o eroare de fapt, întrucât nu ar exista nicio urmă a unei reuniuni care ar fi avut loc la 18 și 19 septembrie 2000 nici în descrierea reuniunilor de la punctul 4.2, nici în tabelul reuniunilor anexat la decizia atacată.

395    Trebuie să se observe că, astfel cum a recunoscut Comisia în cadrul procedurii în fața Tribunalului, în septembrie 2000 nu a avut loc nicio întâlnire, astfel încât critica reclamantei este fondată.

396    În al doilea rând, trebuie să se examineze dacă Comisia putea concluziona în mod valabil că participarea reclamantei la înțelegere nu fusese întreruptă, în pofida faptului că aceasta nu participase la niciuna dintre cele trei reuniuni desfășurate între 26 mai 2000 și 26 iunie 2001 și că reprezentantul său părăsise anticipat reuniunea din 25 și 26 mai 2000, nefiind de acord cu cel puțin unele aspecte ale discuției care a avut loc în cadrul acesteia.

397    Reclamanta susține că întreruperea participării sale la reuniuni nu ar fi fost accidentală. Aceasta ar fi fost consecința directă și durabilă a rupturii intervenite între domnul S. E., reprezentantul Total France, și ceilalți participanți în timpul reuniunii din 25 și 26 mai 2000. Domnul S. E. ar fi părăsit brusc reuniunea pentru că i se solicita să asigure respectarea unui angajament pe care nu îl luase niciodată.

398    Trebuie amintit că incidentul invocat de reclamantă, intervenit în cursul reuniunii din 25 și 26 mai 2000, este descris în declarația Shell din 24 noiembrie 2005. Potrivit acestei declarații, întemeiată pe afirmațiile reprezentantului Shell la reuniunile tehnice care a asistat în mod direct la evenimentul respectiv, participanții au discutat prețurile aplicate unui client german. Total a fost acuzată că vânduse la un preț prea mic, fapt negat de domnul S. E. Totuși, un alt participant a contestat afirmațiile acestuia, prezentând o copie a ofertei pe care Total o trimisese clientului în cauză. Domnul S. E. a devenit „atât de furios” încât a părăsit întâlnirea. După acest incident, domnul S. E. nu a mai participat la reuniunile tehnice. Numai după recrutarea domnului C. O. de către Total aceasta a reînceput să participe la reuniunile tehnice.

399    În această privință, trebuie amintit că reclamanta a participat la o încălcare complexă, unică și continuă, constând în activități coluzive privind stabilirea prețurilor, împărțirea clienților sau împărțirea piețelor, precum și în divulgarea și în schimbul de informații sensibile din punct de vedere comercial, în special referitoare la clienți, la tarifare, la capacitățile de producție și la volumele de vânzări.

400    Or, incidentul invocat de reclamantă privește doar un element izolat al înțelegerii, și anume prețul practicat față de un anumit client. În plus, trebuie să se constate că, începând cu reuniunea tehnică din 26 și 27 iunie 2001, reclamanta a reînceput să asiste în mod regulat la reuniunile tehnice, fiind prezentă la fiecare dintre cele 11 reuniuni tehnice care au urmat, până la cea din 11 și 12 mai 2004.

401    De asemenea, deși este adevărat că acel comportament izolat al domnului S. E. a atestat o încălcare ocazională de către Total a acordurilor din cadrul înțelegerii, reclamanta nu a prezentat nicio dovadă a faptului că domnul S. E. ar fi părăsit reuniunea tehnică făcându‑i în mod clar pe ceilalți participanți să înțeleagă că Total intenționa să aibă pe viitor un comportament concurențial pe piață. În același mod, din declarația Shell reiese că domnul S. E. nu a părăsit reuniunea din cauza conținutului anticoncurențial al acesteia în general, ci din cauza faptului că unul dintre participanți prezentase un document care repunea în discuție veridicitatea susținerilor sale, cu alte cuvinte din cauza unui conflict de natură mai degrabă personală.

402    Astfel, incidentul invocat de reclamantă nu poate demonstra că reprezentantul Total se distanțase de încălcarea unică, complexă și continuă în speță, potrivit percepției celorlalți participanți (a se vedea punctele 372 și 373 de mai sus).

403    În plus, simplul fapt că reclamanta nu a participat la cele 3 reuniuni care au avut loc între 26 mai 2000 și 26 iunie 2001 nu demonstrează în niciun mod că aceasta nu a utilizat informațiile privind prețurile practicate de concurenții săi pe care le‑a primit în cadrul zecilor de reuniuni tehnice anterioare la care a asistat și că nu a profitat de acordurile de împărțire a piețelor și a clienților încheiate în cursul reuniunilor tehnice anterioare. Prin urmare, reclamanta nu a prezentat nicio probă prin care să demonstreze că participarea sa fusese întreruptă în timpul perioadei în litigiu.

404    Având în vedere cele de mai sus, Comisia nu a încălcat articolul 81 CE și nici principiul prezumției de nevinovăție în această privință. În consecință, al patrulea motiv trebuie respins.

5.     Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare și a Orientărilor din 2006 în ceea ce privește lipsa punerii în aplicare a pretinselor practici

405    Reclamanta susține că Comisia a săvârșit o eroare prin neluarea în considerare a faptului că aceasta nu participase la punerea în aplicare a înțelegerii ca o circumstanță atenuantă în temeiul punctului 29 din Orientările din 2006.

406    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, sub titlul „Circumstanțe atenuante”, în considerentul (696) al deciziei atacate, Comisia a afirmat următoarele:

„O serie de întreprinderi susțin că nu au pus în aplicare acordurile și subliniază numărul redus de scrisori de tarifare pe care le‑au trimis sau le‑au primit. Unele întreprinderi susțin că comportamentul lor pe piață nu a fost influențat de acorduri. Comisia nu ia în considerare, în primul rând, faptul că aceste simple afirmații constituie o probă suficientă a lipsei punerii în aplicare în sensul Orientărilor din 2006 privind calcularea amenzilor. În al doilea rând, Comisia observă că trimiterea sau primirea scrisorilor de tarifare nu constituia singurul instrument de punere în aplicare, care avea loc în principal prin intermediul (unor tentative) de creștere a prețurilor obișnuite comunicate pe piață, uneori documentate cu probele din cadrul reuniunilor tehnice.”

407    Astfel cum s‑a concluzionat la finalul analizei privind al doilea și al patrulea aspect ale celui de al doilea motiv, afirmațiile Comisiei privind punerea în aplicare a înțelegerii de către reclamantă sunt susținute de elemente de probă suficiente.

408    Prin urmare, prezentul motiv nu este întemeiat în fapt, astfel încât trebuie respins.

6.     Cu privire la al șaselea motiv, referitor la stabilirea perioadei de referință pentru evaluarea cuantumului de bază al amenzii

409    Reclamanta apreciază că Comisia a încălcat Orientările din 2006, principiul securității juridice și principiul egalității de tratament prin faptul că a utilizat valoarea vânzărilor din ultimele trei exerciții financiare din perioada participării sale la pretinsa încălcare, și anume perioada cuprinsă între 2002 și 2004 pentru ceara de parafină și perioada cuprinsă între 2001 și 2003 pentru gaciul de parafină. Astfel, pentru a respecta aceste principii, Comisia ar fi trebuit să utilizeze valoarea vânzărilor din anul 2004 pentru ceara de parafină și pe cea din anul 2003 pentru gaciul de parafină. În orice caz, Comisia nu ar fi prezentat o motivare adecvată în această privință.

410    Punctul 13 din Orientările din 2006 are următorul cuprins:

„Pentru a determina cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată, Comisia utilizează valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii, realizate de întreprindere, care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea, în sectorul geografic relevant din teritoriul SEE. Comisia utilizează în mod normal vânzările realizate de întreprindere în cursul ultimului an complet de participare a sa la încălcare (denumite în continuare «valoarea vânzărilor»).”

411    În considerentul (634) al deciziei atacate, Comisia a afirmat următoarele:

„Comisia recunoaște că anul 2004 reprezintă, ca urmare a extinderii Uniunii Europene în luna mai, un an excepțional. Comisia consideră că este oportun să nu utilizeze valoarea vânzărilor realizate în cursul anului 2004 ca bază unică pentru calculul amenzii, ci să utilizeze valoarea vânzărilor din ultimele trei exerciții financiare din perioada participării entității la încălcare.”

412    În primul rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului securității juridice, trebuie să se constate de la bun început că reiese chiar din modul de redactare a Orientărilor din 2006, potrivit căruia Comisia trebuie să utilizeze „în mod normal” vânzările realizate de întreprindere în cursul ultimului an complet de participare a sa la încălcare, că Comisia nu este obligată să ia în considerare în mod sistematic valoarea vânzărilor din ultimul an de participare. Pe de altă parte, reclamanta nu invocă nicio altă normă de drept în temeiul căreia Comisia ar fi obligată să ia în considerare cifra de afaceri a ultimului an complet de participare a unei întreprinderi la încălcare.

413    Prin urmare, critica întemeiată pe încălcarea principiului securității juridice trebuie respinsă.

414    În al doilea rând, potrivit jurisprudenței, în măsura în care este necesară utilizarea de către Comisie a cifrei de afaceri a întreprinderilor implicate în aceeași încălcare pentru determinarea relațiilor dintre amenzile care urmează să fie aplicate, trebuie să se delimiteze perioada care trebuie luată în considerare, astfel încât cifrele obținute să fie cât mai comparabile posibil. Rezultă de aici că o întreprindere determinată nu poate cere Comisiei să se întemeieze, în privința sa, pe o perioadă diferită de cea reținută în mod general decât cu condiția să demonstreze că cifra de afaceri pe care a realizat‑o în cursul acestei din urmă perioade nu constituie, din motive care îi sunt proprii, o indicație a dimensiunii sale veritabile și a puterii sale economice și nici a amplorii încălcării pe care aceasta a săvârșit‑o (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Fiskeby Board/Comisia, T‑319/94, Rec., p. II‑1331, punctul 42).

415    Or, în speță, Comisia a reținut în mod întemeiat că anul 2004 a fost excepțional pentru industria în cauză ca urmare a extinderii Uniunii și a aderării a zece noi state membre, în special pentru că în Ungaria se afla sediul și locul de producție al MOL, unul dintre participanții la înțelegere.

416    Prin urmare, Comisia nu a încălcat Orientările din 2006 și nu a săvârșit o eroare de apreciere prin luarea în considerare a mediei valorilor de vânzări pentru perioada cuprinsă între 2002 și 2004 pe piața cerii de parafină în același mod pentru toate întreprinderile care participaseră la înțelegere până la sfârșitul acesteia. De asemenea, întrucât Comisia a utilizat media ultimelor trei exerciții financiare din perioada participării fiecăreia dintre întreprinderile implicate în înțelegere în ceea ce privește ceara de parafină, aceasta putea să aplice în mod valabil aceeași metodă și pentru gaciul de parafină cu scopul de a utiliza datele cât mai comparabile posibil.

417    În al treilea rând, reclamanta susține că Comisia a încălcat principiul egalității de tratament. Chiar presupunând că anul 2004 a fost un an excepțional pentru unii participanți la înțelegere, ca urmare a extinderii Uniunii, situația nu s‑ar fi prezentat deloc astfel în cazul Total France. Prin urmare, Comisia ar fi tratat în mod identic întreprinderi aflate în situații diferite.

418    În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 384 de mai sus, principiul egalității de tratament nu este încălcat decât atunci când situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv.

419    Or, chiar presupunând că reclamanta ar putea pretinde în mod valabil că situații diferite (cea a Total în raport cu cea a MOL) au fost tratate în mod identic, acest tratament era justificat în mod obiectiv, având în vedere caracterul excepțional al anului 2004 și implicațiile sale pentru sectorul în cauză, în special adăugarea producției MOL la industria SEE. În mod similar, o astfel de justificare obiectivă rezultă din faptul că Comisia este obligată să delimiteze perioada care trebuie luată în considerare, astfel încât cifrele obținute să fie cât mai comparabile posibil, ceea ce se opune în general ca, pentru întreprinderile care participă la înțelegere până la aceeași dată, să fie reținute perioade diferite pentru calcularea valorii vânzărilor.

420    În al patrulea rând, în ceea ce privește pretinsa insuficiență a motivării, Tribunalul apreciază că, prin invocarea extinderii Uniunii din anul 2004 în considerentul (634) al deciziei atacate și prin descrierea în detaliu în decizia atacată a situației MOL și a rolului acesteia în înțelegere, Comisia a prezentat o motivare suficientă a deciziei sale de a lua în considerare media ultimelor trei exerciții financiare din perioada participării entității la încălcare pentru calcularea valorii vânzărilor.

421    În sfârșit, Tribunalul consideră că în mod întemeiat Comisia a ales valoarea medie a vânzărilor realizate în cursul ultimelor trei exerciții financiare complete din perioada participării fiecăruia dintre participanții la încălcare, astfel încât confirmă decizia atacată cu privire la acest element al calculării cuantumului amenzii.

422    Având în vedere cele de mai sus, al șaselea motiv trebuie respins.

7.     Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe o încălcare a Orientărilor din 2006 și a principiului proporționalității ca urmare a faptului că Comisia ar fi luat în considerare un procent prea ridicat din valoarea vânzărilor pentru componenta încălcării privind gaciul de parafină

423    Reclamanta apreciază că Comisia a încălcat punctul 20 din Orientările din 2006 și principiul proporționalității prin faptul că a luat în considerare, în scopul calculării cuantumului amenzii, 15 % din valoarea vânzărilor de gaci de parafină și numai 18 % din valoarea vânzărilor de ceară de parafină pentru gravitatea încălcării.

424    Aceasta amintește că, spre deosebire de ceara de parafină, nicio încălcare privind împărțirea piețelor sau a clienților nu ar fi fost reținută de Comisie în ceea ce privește gaciul de parafină. Ar rezulta în mod necesar că nivelul de gravitate al pretinselor practici în ceea ce privește gaciul de parafină era în mod semnificativ mai puțin important decât cel pentru ceara de parafină. De asemenea, din punct de vedere geografic, componenta încălcării privind gaciul de parafină ar fi fost limitată la teritoriul german, în timp ce practicile privind ceara de parafină s‑ar fi extins, potrivit Comisiei, la întregul teritoriu al SEE.

425    Aceste diferențe de gravitate între componentele încălcării privind ceara de parafină și componenta încălcării privind gaciul de parafină ar fi justificat o diferență mai mare de trei puncte procentuale între cei doi coeficienți aplicați pentru gravitate. Prin urmare, reclamanta solicită Tribunalului să reducă în mod semnificativ proporția din valoarea vânzărilor luată în considerare pentru gaciul de parafină și să recalculeze cuantumul amenzii pe această nouă bază.

426    Potrivit punctului 20 din Orientările din 2006, evaluarea gravității se face caz cu caz pentru fiecare tip de încălcare, ținându‑se seama de toate circumstanțele relevante în cazul respectiv. Potrivit punctului 21, ca regulă generală, proporția din valoarea vânzărilor luată în calcul se fixează la un nivel de maximum 30 %. Punctul 22 prevede că, pentru a decide dacă proporția din valoarea vânzărilor care trebuie luată în calcul într‑un anumit caz ar trebui să se situeze la limita inferioară sau la cea superioară a intervalului menționat anterior, Comisia trebuie să țină seama de un anumit număr de factori, precum natura încălcării, cota de piață cumulată a tuturor părților în cauză, sfera geografică a încălcării și punerea în aplicare sau nu a încălcării. Potrivit punctului 23, acordurile orizontale de stabilire a prețurilor, de împărțire a piețelor și de limitare a producției, care sunt în general secrete, se numără, prin însăși natura lor, printre restrângerile cele mai grave ale concurenței, astfel încât proporția din vânzări luată în calcul pentru astfel de încălcări se situează în general la limita superioară a intervalului, prevăzută la punctul 21.

427    În decizia atacată, sub titlul „Concluzie privind gravitatea”, Comisia a considerat următoarele:

„[...]

(653) Având în vedere împrejurările caracteristice speței, criteriile discutate anterior privind natura încălcării și sfera geografică, proporția din valoarea vânzărilor care trebuie luată în considerare pentru ENI și pentru H&R/Tudapetrol [care au participat numai la componenta principală a încălcării] trebuie să fie de 17 %. S‑a demonstrat că pentru ExxonMobil, MOL, Repsol, RWE, Sasol, Shell și Total, încălcarea unică și continuă era de asemenea caracterizată de împărțirea clienților și/sau a piețelor [a doua componentă a încălcării]. Împărțirea piețelor și împărțirea clienților se numără, prin însăși natura lor, printre restrângerile cele mai grave ale concurenței, întrucât aceste practici conduc la reducerea sau la eliminarea concurenței pe anumite piețe sau pentru anumiți clienți [...]. În lumina acestei gravități suplimentare, proporția din valoarea vânzărilor care trebuie luată în considerare pentru ExxonMobil, MOL, Repsol, RWE, Sasol, Shell și Total ar trebui să fie de 18 %. Având în vedere că nu există nicio probă care să ateste că împărțirea clienților și/sau a piețelor a privit de asemenea gaciul de parafină și ținând seama de faptul că sfera geografică a încălcării legate de gaciul de parafină [a treia componentă a încălcării] s‑a limitat la Germania, proporția din valoarea vânzărilor de gaci de parafină pentru ExxonMobil, Sasol, Shell, RWE și Total trebuie să fie de 15 %.”

428    În primul rând, în ceea ce privește critica referitoare la procentul prea mare din valoarea vânzărilor luat în considerare pentru componenta încălcării privind gaciul de parafină, trebuie să se constate că, astfel cum reiese din considerentul (288) al deciziei atacate (a se vedea punctul 317 de mai sus), această componentă a încălcării a constat în special în activități coluzive privind stabilirea prețurilor între concurenți. Potrivit Orientărilor din 2006, acest tip de încălcare se numără, prin însăși natura sa, printre cele mai grave restrângeri ale concurenței și trebuie, prin urmare, să fie sever sancționată, astfel încât proporția din vânzări luată în calcul pentru asemenea încălcări trebuie de obicei stabilită la limita superioară a intervalului, prevăzută la punctul 21 din Orientările din 2006.

429    Astfel, Comisia nu a încălcat Orientările din 2006, nici nu a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a luat în considerare 15 %, dintr‑un un interval de 30 de puncte, din valoarea vânzărilor de gaci de parafină ale întreprinderilor în cauză pentru calcularea cuantumului de bază al amenzii.

430    În al doilea rând, trebuie să se examineze critica reclamantei potrivit căreia, luând în considerare 15 % din valoarea vânzărilor pentru gravitate în privința componentei încălcării privind gaciul de parafină și 18 % în privința componentei încălcării privind ceara de parafină, Comisia nu a respectat principiul proporționalității.

431    Potrivit jurisprudenței, principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, având în vedere că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (Hotărârea Curții din 13 noiembrie 1990, Fedesa și alții, C‑331/88, Rec., p. I‑4023, punctul 13, Hotărârea Curții din 5 mai 1998, Regatul Unit/Comisia, C‑180/96, Rec., p. I‑2265, punctul 96, și Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia, T‑30/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 223).

432    În cadrul procedurilor inițiate de Comisie pentru a sancționa încălcările normelor de concurență, aplicarea acestui principiu înseamnă că amenzile nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite, respectiv în raport cu respectarea normelor de concurență, iar cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi în temeiul unei încălcări în materie de concurență trebuie să fie proporțional cu încălcarea, apreciată în ansamblul său, ținând seama în special de gravitatea și de durata acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 431 de mai sus, punctele 223 și 224 și jurisprudența citată). În special, principiul proporționalității presupune că amenda trebuie stabilită de Comisie proporțional cu elementele luate în considerare pentru a se aprecia gravitatea încălcării și că, în această privință, Comisia trebuie să aplice aceste elemente în mod coerent și justificat din punct de vedere obiectiv (Hotărârile Jungbunzlauer/Comisia, punctul 243 de mai sus, punctele 226-228, și Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, punctul 266 de mai sus, punctul 171).

433    Mai întâi, Tribunalul constată că, având în vedere că componenta încălcării privind gaciul de parafină a constat în special în activități coluzive privind stabilirea prețurilor între concurenți, coeficientul de 15 % din valoarea vânzărilor luat în considerare pentru gravitatea încălcării era proporțional cu gravitatea acestei componente a încălcării.

434    Prin urmare, argumentele reclamantei care subliniază diferențele dintre componentele încălcării privind ceara de parafină și cea privind gaciul de parafină sunt inoperante, dat fiind că acestea ar putea cel mult să determine Tribunalul să majoreze peste 18 % proporția din valoarea vânzărilor de ceară de parafină luată în considerare la o recalculare a cuantumului amenzii.

435    Cu titlu suplimentar, trebuie remarcat că diferența dintre gravitatea celor două componente ale încălcării trebuie relativizată, având în vedere că, în primul rând, piața germană este cea mai importantă piață din cadrul SEE și, în al doilea rând, împărțirea piețelor și a clienților urmărește în general susținerea practicilor privind stabilirea sau creșterea prețurilor. Astfel, împărțirea piețelor și a clienților reduce alegerea clienților între furnizori, ceea ce permite în general furnizorului căruia i‑a fost atribuită piața sau clientul să negocieze prețuri mai mari decât în condiții normale de piață. În plus, proporționalitatea cuantumului amenzii în raport cu sfera teritorială mai limitată a componentei încălcării privind gaciul de parafină este de asemenea asigurată de faptul că la efectuarea calculului a fost luată în considerare numai valoarea vânzărilor realizate în Germania, în timp ce, pentru componentele încălcării privind ceara de parafină, valoarea vânzărilor a fost calculată pe baza vânzărilor realizate din întregul SEE.

436    Prin urmare, trebuie de asemenea respins motivul întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității și, în consecință, al șaptelea motiv în totalitate.

8.     Cu privire la al nouălea motiv, întemeiat pe nelegalitatea cuantumului suplimentar inclus în cuantumul de bază al amenzii în scop disuasiv

437    Reclamanta critică faptul că, în decizia atacată, Comisia a decis să includă în cuantumul de bază al amenzii un cuantum suplimentar de 18 % în ceea ce privește ceara de parafină și de 15 % în ceea ce privește gaciul de parafină [considerentele (658)-(661) ale deciziei atacate], cu scopul de a o descuraja să participe la alte acorduri orizontale de aceeași natură. Reclamanta susține că Comisia a încălcat principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor și principiul proporționalității, precum și Orientările din 2006.

438    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că punctul 25 din Orientările din 2006, care prevede includerea unei sume suplimentare, numită „taxă de intrare”, în cuantumul de bază al amenzii, prevede următoarele:

„[I]ndependent de durata participării unei întreprinderi la încălcare, Comisia include în cuantumul de bază o sumă între 15 % și 25 % din valoarea vânzărilor [...], pentru a descuraja întreprinderile chiar și să participe la acorduri orizontale de fixare a prețului, de împărțire a pieței și de limitare a producției. [...] Pentru a decide proporția din valoarea vânzărilor care trebuie luată în calcul într‑un anumit caz, Comisia ține seama de un anumit număr de factori, în special de factorii identificați la punctul 22 [natura încălcării, cota de piață cumulată a tuturor părților în cauză, sfera geografică a încălcării și punerea în aplicare sau nu a încălcării].”

439    În speță, Comisia a stabilit procentul din valoarea vânzărilor care trebuie inclus în cuantumul de bază în scop disuasiv la un nivel identic cu cel aplicat pentru gravitatea încălcării [a se vedea considerentul (653) al deciziei atacate, citat la punctul 427 de mai sus] și pe baza unui raționament identic:

„[...]

(660)      Având în vedere împrejurările caracteristice speței, criteriile discutate anterior privind natura încălcării și sfera geografică, procentul care trebuie aplicat pentru cuantumul suplimentar în cazul ENI și al H&R‑Tudapetrol trebuie să fie de 17 %.

(661)      S‑a demonstrat că pentru ExxonMobil, MOL, Repsol, RWE, Sasol, Shell și Total încălcarea unică și continuă privea de asemenea împărțirea clienților și/sau a piețelor. Împărțirea piețelor și împărțirea clienților se numără, prin însăși natura lor, printre restrângerile cele mai grave ale concurenței, întrucât aceste practici conduc la reducerea sau la eliminarea concurenței pe anumite piețe sau pentru anumiți clienți [...] În lumina acestei gravități suplimentare, procentul care trebuie aplicat pentru cuantumul suplimentar în cazul ExxonMobil, MOL, Repsol, RWE, Sasol, Shell și Total trebuie să fie de 18 %. Având în vedere că nu există nicio probă care să ateste că împărțirea clienților și/sau a piețelor a privit de asemenea gaciul de parafină și ținând seama de faptul că sfera geografică a încălcării legate de gaciul de parafină s‑a limitat la Germania, proporția din valoarea vânzărilor de gaci de parafină pentru ExxonMobil, Sasol, Shell, RWE și Total trebuie să fie de 15 %.”

440    În primul rând, reclamanta susține că Comisia a încălcat Orientările din 2006.

441    În această privință, trebuie subliniat că, potrivit punctului 25 din Orientările din 2006, Comisia trebuie să „includ[ă] în cuantumul de bază o sumă între 15 % și 25 % din valoarea vânzărilor [...], pentru a descuraja întreprinderile chiar și să participe la acorduri orizontale de fixare a prețului [și/sau] de împărțire a pieței”.

442    Or, Comisia a prezentat în considerentul (661) al deciziei atacate un acord de stabilire a prețurilor și de împărțire a piețelor (practica concertată fiind inclusă în noțiunea de acord potrivit Orientărilor din 2006). Astfel, includerea în cuantumul de bază a unei sume suplimentare în temeiul punctului 25 din Orientările din 2006 a fost justificată.

443    În plus, Comisia a aplicat o cotă de 18 % din valoarea vânzărilor pentru componenta încălcării privind ceara de parafină și o cotă de 15 % pentru componenta încălcării privind gaciul de parafină. Ambele cote aplicate se situează în interiorul intervalului prevăzut de Orientările din 2006, cuprins între 15 % și 25 %.

444    În sfârșit, potrivit punctului 22 din Orientările din 2006, la care face trimitere la punctul 25 din acestea, cota reprezentând suma suplimentară trebuie determinată având în vedere natura încălcării, cota de piață cumulată a tuturor părților în cauză, sfera geografică a încălcării și punerea în aplicare sau nu a încălcării. Or, Comisia a făcut referire la două dintre aceste elemente, și anume natura încălcării și sfera geografică a acesteia, pentru justificarea cotei aplicate în ceea ce privește ceara de parafină. Referitor la cota aplicată în privința componentei încălcării privind gaciul de parafină, nu era necesară nicio justificare suplimentară, din moment ce Comisia a aplicat cota minimă prevăzută, și anume 15 %.

445    Rezultă că Comisia nu a încălcat Orientările din 2006, astfel încât argumentul reclamantei prezentat în acest sens trebuie respins.

446    În al doilea rând, reclamanta susține că Comisia nu a motivat suficient includerea unei sume suplimentare în cuantumul de bază al amenzii în scop disuasiv.

447    Trebuie amintit că motivarea unei decizii individuale trebuie să menționeze, în mod clar și neechivoc, raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie să fie apreciată în funcție de împrejurările cauzei. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă aceasta respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare a actului în cauză, ci și în raport cu contextul în care a fost adoptat acest act (a se vedea punctul 239 de mai sus).

448    Astfel cum reiese din analiza de la punctele 441-444 de mai sus, Comisia a explicat în considerentele (660) și (661) ale deciziei atacate motivele care au determinat‑o să includă, în speță, o sumă suplimentară, în scop disuasiv, în cuantumul de bază al amenzii într‑un mod suficient de detaliat pentru a permite reclamantei să ia cunoștință de temeiul alegerii sale, iar Tribunalului să își exercite controlul.

449    Prin urmare, argumentația reclamantei întemeiată pe insuficiența motivării trebuie respinsă.

450    În al treilea rând, reclamanta susține că Comisia a încălcat principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor și principiul proporționalității.

451    În această privință, trebuie amintit că, în cadrul calculării amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, un tratament diferențiat între întreprinderile în cauză este inerent în cadrul exercitării competențelor care revin Comisiei în temeiul acestei dispoziții. Astfel, în cadrul marjei sale de apreciere, Comisia are obligația să individualizeze sancțiunea în funcție de comportamentele și de caracteristicile proprii întreprinderilor în cauză în vederea garantării, în fiecare caz, a deplinei eficacități a normelor de concurență ale Uniunii (a se vedea Hotărârea Curții din 7 iunie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, C‑76/06 P, Rep., p. I‑4405, punctul 44 și jurisprudența citată).

452    Primo, reclamanta susține că includerea automată în cuantumul de bază al amenzii a sumei suplimentare prevăzute la punctul 25 din Orientările din 2006 este, în sine, contrară principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor.

453    Acest argument nu poate fi reținut. Din modul de redactare și din economia Orientărilor din 2006 reiese în mod clar că, la stabilirea cuantumului amenzii, Comisia utilizează atât factori a căror cotă este comună pentru toți participanții, pentru a reflecta faptul că aceste întreprinderi au participat la aceleași practici ilicite și respectând astfel principiul egalității de tratament, cât și factori a căror cotă sau coeficient este ajustat în funcție de situația specifică a fiecărui participant, pentru a se conforma principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor.

454    Prin urmare, pentru a respecta principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor, este suficient ca valoarea finală a amenzii să reflecte diferențele în situația diverșilor participanți, fără a fi necesar ca în fiecare etapă a calculării cuantumului amenzii Comisia să procedeze la un tratament diferențiat al participanților.

455    Din modul de redactare și din economia Orientărilor din 2006 rezultă că dispoziția cuprinsă la punctul 25 din acestea, privind includerea în cuantumul de bază al amenzii a unei sume suplimentare în scop disuasiv, reflectă participarea la practicile anticoncurențiale cele mai grave. Suma suplimentară inclusă în acest scop are la bază caracteristicile practicilor tuturor participanților, iar nu situația individuală a fiecăruia dintre aceștia.

456    Prin urmare, legalitatea acestei dispoziții și a aplicării sale în speță nu poate fi contestată pe baza principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor, astfel încât argumentele prezentate de reclamantă în această privință trebuie respinse.

457    Secundo, potrivit reclamantei, din jurisprudență rezultă că Comisia are obligația de a individualiza sancțiunea în funcție de caracteristicile întreprinderilor în cauză. Or, în speță, Comisia nici nu ar fi analizat, nici nu ar fi luat în considerare o serie de elemente care ar fi trebuit să o determine să renunțe la includerea unei sume suplimentare în scop disuasiv.

458    Astfel, reclamanta s‑ar fi retras de la 31 iulie 2005 din activitatea de vânzare de ceară de parafină și nu ar mai produce în principal decât gaci de parafină ca produs secundar al uleiurilor de bază. Din moment ce reclamanta nu ar mai fi prezentă pe piața relevantă, nu ar exista un motiv pentru a include o sumă suplimentară în cuantumul de bază al amenzii în scop disuasiv.

459    În plus, potrivit reclamantei, aceasta a demonstrat deja Comisiei, în special în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, angajamentul său față de respectarea normelor de concurență, care face parte dintre valorile grupului Total înscrise în mod clar în codul de conduită al acestuia de mai mulți ani.

460    În această privință, trebuie amintit că efectul disuasiv al amenzii nu urmărește numai să împiedice întreprinderea în cauză să săvârșească o nouă încălcare (prevenirea specială). Comisia are competența de a stabili nivelul amenzilor în vederea consolidării efectului disuasiv al acestora în general, mai ales atunci când încălcări de un anumit tip sunt încă relativ frecvente sau trebuie considerate ca fiind grave (prevenire generală) (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2001, Tate & Lyle și alții/Comisia, T‑202/98, T‑204/98 și T‑207/98, Rec., p. II‑2035, punctul 134, și Hotărârea din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, Rec., p. II‑497, punctul 231).

461    Prin urmare, reclamanta nu poate invoca în mod util faptul că nu mai este prezentă pe piața cerii de parafină și că codul său de conduită prevede respectarea normelor de concurență. Aceste elemente, presupunând că sunt adevărate, nu urmăresc decât reducerea probabilității ca reclamanta să săvârșească o nouă încălcare și sunt lipsite de relevanță din punctul de vedere al prevenirii generale, care poate fi de asemenea luată în considerare de Comisie la stabilirea cuantumului amenzilor în scop disuasiv.

462    În sfârșit, reclamanta arată că Comisia a încălcat principiul proporționalității, întrucât descurajarea prin amendă a fost deja asigurată de alte elemente luate în considerare de Comisie, astfel încât aplicarea „taxei de intrare” nu mai era necesară din punctul de vedere al scopului urmărit de Comisie. Primo, reclamanta amintește înmulțirea valorii din vânzări reținute de Comisie cu durata, relativ lungă, a presupusei încălcări. Secundo, Comisia ar fi aplicat punctul 30 din Orientările din 2006 înmulțind cu 1,7 cuantumul de bază al amenzii aplicabile „în scopul de a conferi amenzii un efect disuasiv” [considerentul (713) al deciziei atacate].

463    În această privință, trebuie remarcat că, potrivit jurisprudenței, întrucât descurajarea constituie o finalitate a amenzii, cerința de a o asigura constituie o cerință generală care trebuie să ghideze Comisia pe parcursul calculării cuantumului amenzii și nu impune în mod necesar ca acest calcul să se caracterizeze printr‑o etapă specifică destinată unei evaluări globale a tuturor circumstanțelor relevante în vederea realizării acestei finalități. Astfel, cerințele privind descurajarea nu fac obiectul unei aprecieri punctuale care trebuie efectuată în cadrul unei etape specifice a calculului cuantumului amenzilor, ci trebuie să susțină procesul de stabilire a cuantumului amenzii în ansamblu (Hotărârile BASF/Comisia, punctul 460 de mai sus, punctele 226 și 238, și Le Carbone Lorraine/Comisia, punctul 254 de mai sus, punctul 131).

464    Prin urmare, reclamanta nu poate reproșa în mod valabil Comisiei că a luat în considerare necesitatea de a asigura efectul disuasiv al amenzii în mai multe etape de stabilire a cuantumului acesteia.

465    Având în vedere cele de mai sus, al nouălea motiv invocat de reclamantă trebuie respins.

9.     Cu privire la al zecelea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului proporționalității în ceea ce privește cuantumul final al amenzii

466    În cadrul prezentului motiv, reclamanta critică faptul că Comisia a stabilit cuantumul final al amenzii la 128 163 000 de euro, în timp ce valoarea anuală a vânzărilor acesteia realizate pe piețele relevante a fost de numai 31 133 865 de euro [considerentul (639) al deciziei atacate]. Prin urmare, cuantumul amenzii ar fi disproporționat în raport cu valoarea anuală a vânzărilor și chiar în raport cu cifra de afaceri pe care Total France o realizase pe toată durata încălcării pe piețele relevante.

467    În primul rând, reclamanta consideră că cuantumul amenzii este disproporționat, întrucât reprezintă 410 % din valoarea vânzărilor sale pe piețele relevante.

468    Potrivit jurisprudenței citate la punctele 431 și 432 de mai sus, cuantumul amenzii trebuie să fie proporțional cu gravitatea și cu durata încălcării la care a participat reclamanta.

469    În plus, potrivit jurisprudenței, efectul disuasiv al amenzilor ar fi diminuat dacă întreprinderile care au săvârșit o încălcare a dreptului concurenței ar putea spera că comportamentul lor va fi sancționat cu o amendă având un cuantum inferior profitului care ar putea rezulta din comportamentul menționat (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 456, și Hotărârea BASF/Comisia, punctul 460 de mai sus, punctul 227).

470    Or, dacă teza reclamantei ar fi reținută și dacă ar trebui să se examineze proporționalitatea cuantumului final al amenzii în raport cu valoarea vânzărilor produselor în cauză dintr‑un singur an, aceasta ar implica faptul că, limitat de aplicarea principiului menționat, cuantumul amenzii care poate fi aplicată ar rămâne stabil în pofida creșterii numărului de ani de participare la înțelegere, în timp ce profitul obținut în mod necuvenit din încălcare ar crește liniar cu creșterea numărului de ani. Astfel, cu cât durata participării la înțelegere ar fi mai lungă, cu atât ar deveni mai neglijabil cuantumul amenzii la care participanții s‑ar putea aștepta în raport cu profitul necuvenit pe care îl obțin din aceasta. Prin urmare, aplicarea principiului proporționalității, astfel cum este propusă de reclamantă, ar lipsi sancțiunile aplicate în temeiul Regulamentului nr. 1/2003 de orice efect util în cazul unor încălcări de lungă durată, precum cea din speță.

471    În plus, abordarea preconizată de reclamantă ar împiedica Tribunalul și Comisia să garanteze, în conformitate cu articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, că cuantumul amenzii aplicate participanților la înțelegere este proporțional nu numai cu gravitatea, ci și cu durata încălcării săvârșite.

472    Rezultă că valoarea anuală a vânzărilor nu poate fi, în sine, luată în considerare drept temei pentru examinarea caracterului proporțional al cuantumului amenzii, mai ales în cazul unei încălcări de lungă durată, precum cea din speță, la care reclamanta a participat timp de peste 12 ani și jumătate.

473    Prin urmare, trebuie respins argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată reprezintă 410 % din valoarea anuală a vânzărilor sale pe piețele relevante.

474    În al doilea rând, reclamanta susține că cuantumul amenzii aplicate reprezintă 32,63 % din cifra sa de afaceri realizată pe piețele relevante ale produselor pe toată durata încălcării, ceea ce ar fi vădit disproporționat și ar reprezenta un nivel care nu a fost niciodată atins în practica decizională a Comisiei.

475    În această privință, trebuie remarcat că procentul ridicat al cuantumului amenzii în raport cu cifra de afaceri a Total France realizată pe piețele relevante pe toată durata încălcării se datorează în special luării în considerare de către Comisie a cifrei de afaceri a întregului grup Total, în temeiul punctului 30 din Orientările din 2006. Comisia a stabilit în acest sens un coeficient multiplicator de 1,7 (a se vedea punctul 15 și următoarele de mai sus). Totuși, potrivit reclamantei, cifra de afaceri globală a grupului Total nu ar fi relevantă.

476    Reclamanta se referă la punctul 94 din Hotărârea Tribunalului din 14 iulie 1994, Parker Pen/Comisia (T‑77/92, Rec., p. II‑549).

477    Potrivit jurisprudenței, în vederea determinării cuantumului amenzii, este permis să se țină seama atât de cifra de afaceri globală a întreprinderii, care reprezintă o indicație, chiar dacă aproximativă și imperfectă, privind dimensiunea și puterea sa economică, cât și de partea din această cifră care provine din vânzarea mărfurilor care fac obiectul încălcării și care este, așadar, de natură să dea o indicație privind amploarea acesteia. Rezultă de aici că nu trebuie atribuită nici uneia, nici celeilalte dintre aceste cifre de afaceri o importanță disproporționată față de celelalte elemente de apreciere și, în consecință, că stabilirea cuantumului unei amenzi adecvate nu poate fi rezultatul unui simplu calcul bazat pe cifra de afaceri globală. Această situație se regăsește în special atunci când mărfurile în cauză nu reprezintă decât un mic procent din această cifră (a se vedea Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 243, și Hotărârile Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, punctul 242 de mai sus, punctul 100, și Parker Pen/Comisia, punctul 476 de mai sus, punctul 94).

478    În schimb, dreptul Uniunii nu cuprinde niciun principiu de aplicabilitate generală potrivit căruia sancțiunea trebuie să fie proporțională cu importanța întreprinderii pe piața produselor care fac obiectul încălcării (Hotărârea Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, punctul 242 de mai sus, punctul 101).

479    Or, trebuie să se constate că Comisia a respectat aceste cerințe jurisprudențiale. Pe de o parte, aceasta s‑a întemeiat inițial pe cifra de afaceri a Total France realizată pe piețele vizate de încălcare. Pe de altă parte, subliniind că cuantumul de bază al amenzii nu reprezintă decât o proporție neglijabilă (0,03 %) din cifra de afaceri a întreprinderii în cauză, grupul Total, Comisia a stabilit un coeficient de 1,7 pentru a ține seama de dimensiunea întreprinderii răspunzătoare pentru încălcare.

480    Procedând astfel, Comisia nu a atribuit nici uneia, nici celeilalte dintre aceste cifre o importanță disproporționată față de celelalte elemente de apreciere.

481    În plus, reclamanta nu poate invoca în mod valabil faptul că, în practica decizională a Comisiei, cuantumul final al amenzii nu a fost niciodată stabilit la un procent atât de ridicat din valoarea vânzărilor produselor în cauză.

482    În această privință, este suficient de amintit că practica decizională a Comisiei nu poate servi drept cadru juridic pentru amenzile în materie de concurență, acesta fiind constituit numai din Regulamentul nr. 1/2003, și că deciziile referitoare la alte cauze nu prezintă decât un caracter indicativ în ceea ce privește existența unei eventuale discriminări, ținând seama de faptul că este puțin verosimil ca împrejurările proprii acestora, precum piețele, produsele, întreprinderile și perioadele avute în vedere, să fie identice (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, SGL Carbon/Comisia, T‑68/04, Rep., p. II‑2511, punctul 114 și jurisprudența citată).

483    Având în vedere cele de mai sus, al zecelea motiv invocat de reclamantă trebuie respins.

10.  Cu privire la al unsprezecelea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE cu privire la imputarea în sarcina Total SA a comportamentului Total France

484    Reclamanta susține că Comisia a stabilit în mod nelegal în sarcina Total SA răspunderea pentru încălcarea pe care o săvârșise. În cadrul primului aspect, aceasta susține că Comisia a încălcat articolul 81 CE prin aplicarea unei prezumții întemeiate exclusiv pe legăturile de capital dintre societatea‑mamă și filială. În cadrul celui de al doilea aspect, reclamanta contestă constatarea Comisiei potrivit căreia aceasta nu a demonstrat comportamentul său independent pe piață.

485    În consecință, reclamanta solicită Tribunalului anularea deciziei atacate în măsura în care răspunderea pentru încălcare este stabilită în sarcina Total SA și în măsura în care, la calcularea cuantumului amenzii, Comisia a aplicat în scop disuasiv un coeficient multiplicator de 1,7 din cauza dimensiunii întreprinderii.

 Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o eroare de drept în ceea ce privește aplicarea unei prezumții de imputabilitate a încălcării în sarcina societății‑mamă, întemeiată exclusiv pe legăturile de capital

486    Reclamanta consideră că Comisia a săvârșit o eroare de drept considerând că numai constatarea unor legături de capital strânse era suficientă pentru a prezuma exercitarea unei influențe decisive de către societatea‑mamă asupra comportamentului comercial al filialei. O astfel de prezumție ar fi contrară principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor, principiului prezumției de nevinovăție și principiului potrivit căruia sarcina probei privind vinovăția unei întreprinderi revine Comisiei. În plus, în speță, Comisia ar fi aplicat o prezumție absolută de vinovăție.

487    Cu titlu introductiv, în ceea ce privește răspunderea solidară a unei societăți‑mamă pentru comportamentul filialei sale, trebuie amintit că faptul că o filială are personalitate juridică distinctă nu este suficient pentru a înlătura posibilitatea ca societății‑mamă să i se impute comportamentul acesteia (Hotărârea Curții din 14 iulie 1972, Imperial Chemical Industries/Comisia, 48/69, Rec., p. 619, punctul 132).

488    Astfel, dreptul concurenței al Uniunii vizează activitățile întreprinderilor, iar noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare (a se vedea Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237, punctul 54 și jurisprudența citată).

489    Instanțele Uniunii au precizat de asemenea că noțiunea de întreprindere trebuie să fie înțeleasă, în acest context, în sensul că desemnează o unitate economică chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (a se vedea Hotărârea Curții din 12 iulie 1984, Hydrotherm Gerätebau, 170/83, Rec., p. 2999, punctul 11, și Hotărârea Curții Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 488 de mai sus, punctul 55 și jurisprudența citată, Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 2000, DSG/Comisia, T‑234/95, Rec., p. II‑2603, punctul 124). S‑a subliniat astfel că, în vederea aplicării normelor de concurență, nu este determinantă separarea formală dintre două societăți, rezultată din personalitatea lor juridică distinctă, importantă fiind existența sau inexistența unui comportament uniform al acestora pe piață. Astfel, poate fi necesar să se stabilească dacă două societăți cu personalități juridice distincte formează sau fac parte din una și aceeași întreprindere sau entitate economică ce prezintă un comportament unic pe piață (Hotărârea Imperial Chemical Industries/Comisia, punctul 487 de mai sus, punctul 140, și Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 2005, DaimlerChrysler/Comisia, T‑325/01, Rec., p. II‑3319, punctul 85).

490    În cazul în care o astfel de entitate economică încalcă normele privind concurența, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului răspunderii personale (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 488 de mai sus, punctul 56 și jurisprudența citată).

491    Încălcarea dreptului concurenței al Uniunii trebuie să fie imputată fără echivoc unei persoane juridice căreia i se vor putea aplica amenzi, iar comunicarea privind obiecțiunile trebuie să fie adresată acesteia din urmă. De asemenea, este important ca în comunicarea privind obiecțiunile să fie indicată calitatea în care unei persoane juridice îi sunt reproșate faptele invocate (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 488 de mai sus, punctul 57 și jurisprudența citată).

492    Astfel, comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere mai ales legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc aceste două entități juridice (a se vedea Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Metsä-Serla și alții/Comisia, C‑294/98 P, Rec., p. I‑10065, punctul 27, și Hotărârile Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 477 de mai sus, punctul 117, și Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 488 de mai sus, punctul 58 și jurisprudența citată).

493    Într‑adevăr, într‑un asemenea caz, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 488 de mai sus. Astfel, faptul că o societate‑mamă și filiala sa constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE permite Comisiei să adreseze o decizie prin care se aplică amenzi societății‑mamă, fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în cadrul încălcării (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 488 de mai sus, punctul 59).

494    În speță, Comisia a apreciat în considerentele (332) și (333) ale deciziei atacate că simplul fapt că societatea‑mamă deținea integral sau aproape integral capitalul filialei sale permitea să se prezume exercitarea efectivă a unei influențe decisive asupra politicii comerciale a filialei respective și, prin urmare, să se impute comportamentul anticoncurențial al acesteia din urmă societății‑mamă. Potrivit deciziei atacate, deși aplicarea acestei prezumții nu obligă Comisia să furnizeze indicii suplimentare pentru a o susține, o astfel de prezumție poate fi totuși răsturnată în cazul în care societățile în cauză prezintă probe care să demonstreze că filiala stabilește în mod autonom politica sa comercială.

495    Reclamanta susține că jurisprudența Uniunii nu permite să se impute unei societăți‑mamă răspunderea pentru o încălcare săvârșită de filiala sa exclusiv pe baza nivelului de deținere a capitalului acesteia, nici măcar atunci când filiala este controlată integral, precum în speță. Jurisprudența ar impune ca prezumția exercitării efective a unei influențe decisive a societății‑mamă asupra filialei sale controlate integral să fie întotdeauna susținută de indicii concrete care să ateste o asemenea influență.

496    Trebuie amintit că, în cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia respectiva societate‑mamă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale. În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a se prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei în cauză. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere societatea‑mamă responsabilă în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 488 de mai sus, punctele 60 și 61 și jurisprudența citată).

497    Deși este adevărat că, în jurisprudența sa anterioară Hotărârii Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 488 de mai sus, Curtea a amintit, pe lângă deținerea în proporție de 100 % a capitalului filialei, alte împrejurări care atestă exercitarea unei influențe decisive a societății‑mamă asupra comportamentului comercial al filialei, nu este mai puțin adevărat că punerea în aplicare a prezumției menționate la punctul 496 de mai sus nu este condiționată de prezentarea de indicii suplimentare referitoare la exercitarea efectivă a unei astfel de influențe a societății‑mamă (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 488 de mai sus, punctul 62 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, T‑69/04, Rep., p. II‑2567, punctul 57).

498    Prin urmare, Comisia nu a săvârșit o eroare considerând că simpla deținere în întregime sau aproape în întregime a capitalului filialei de către societatea‑mamă permitea să se prezume că aceasta din urmă exercita o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei și, în consecință, să impute comportamentul anticoncurențial al filialei societății‑mamă.

499    Celelalte argumente invocate de reclamantă nu pot repune în discuție această concluzie.

500    În primul rând, reclamanta susține că poziția Comisiei nu este acceptabilă, întrucât instituie o prezumție de vinovăție a oricărei entități care are legături semnificative de capital cu o altă entitate, încălcând principiul prezumției de nevinovăție și principiul potrivit căruia sarcina probei privind vinovăția unei întreprinderi revine Comisiei. În plus, potrivit reclamantei, dacă faptul că societatea‑mamă a numit în mod efectiv membrii consiliului de administrație al filialei este suficient pentru a stabili imputabilitatea încălcării în sarcina societății‑mamă, este vorba despre o prezumție absolută de imputabilitate.

501    În această privință, trebuie remarcat că aplicarea prezumției de exercitare efectivă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al filialei de către societatea‑mamă care deține integral sau aproape integral capitalul acesteia se justifică prin faptul că, atunci când societatea‑mamă este unicul acționar al filialei, aceasta dispune de toate instrumentele posibile pentru a asigura alinierea comportamentului comercial al filialei cu propriul comportament. În special, acționarul unic este cel care stabilește, în principiu, gradul de autonomie al filialei prin adoptarea statutului acesteia, cel care alege administratorii și care adoptă sau aprobă deciziile comerciale strategice ale filialei, dacă este cazul prin prezența reprezentanților săi în cadrul organelor acesteia. De asemenea, unitatea economică dintre societatea‑mamă și filiala sa este de obicei protejată suplimentar prin obligațiile care rezultă din dreptul societăților din statele membre, precum ținerea de conturi consolidate, obligația filialei de a raporta periodic societății‑mamă despre activitățile sale, precum și prin aprobarea conturilor anuale ale filialei de adunarea generală constituită doar din societatea‑mamă, ceea ce implică în mod necesar că societatea‑mamă urmărește, cel puțin în linii mari, activitățile comerciale ale filialei.

502    În continuare, trebuie subliniat că, în cazul unei filiale deținute integral sau aproape integral de o singură societate‑mamă, există, în principiu, un singur interes comercial, iar membrii organelor filialei sunt desemnați și numiți de acționarul unic, care le poate da instrucțiuni cel puțin informal și le poate impune criterii de performanță. Prin urmare, într‑un astfel de caz, există în mod obligatoriu o relație de încredere între conducătorii filialei și cei ai societății‑mamă, iar aceștia acționează în mod necesar în sensul reprezentării și al promovării unicului interes comercial existent, și anume cel al societății‑mamă. Astfel, caracterul unitar al comportamentului pe piață al societății‑mamă și al filialei sale este asigurat în pofida oricărei autonomii acordate conducătorilor filialei în ceea ce privește conducerea operațională a acesteia din urmă, care ține de definirea politicii comerciale stricto sensu a filialei. În plus, în general, acționarul unic este cel care definește singur și potrivit propriilor interese modalitățile de luare a deciziilor în cadrul filialei și care stabilește gradul de autonomie operațională al acesteia, aspect pe care îl poate schimba prin propria voință modificând regulile care reglementează funcționarea filialei sau în cadrul unei restructurări sau chiar prin crearea unor structuri informale de luare a deciziilor.

503    Astfel, aplicarea prezumției exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al filialei sale este justificată în măsura în care se referă la situații tipice în ceea ce privește relațiile dintre o filială și singura sa societate‑mamă, prevăzând că deținerea în întregime sau aproape în întregime a capitalului filialei de o singură societate‑mamă implică, în principiu, caracterul unitar al comportamentului acestora pe piață.

504    Nu este mai puțin adevărat că societățile în cauză au, ca urmare a comunicării privind obiecțiunile, pe deplin ocazia să demonstreze că mecanismele descrise la punctele 501 și 502 de mai sus, care conduc de obicei la alinierea comportamentului comercial al filialei cu cel al societății‑mamă, nu au funcționat normal, astfel încât unitatea economică a grupului a fost compromisă.

505    Prin urmare, prezumția exercitării efective a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al filialei de către societatea sa mamă care deține în întregime sau aproape în întregime capitalul acesteia nu este absolută și rămâne în limite acceptabile atât timp cât este proporțională cu scopul legitim urmărit, cât timp există posibilitatea de a face proba contrară și cât timp este asigurat dreptul la apărare.

506    În al doilea rând, reclamanta susține că aplicarea prezumției în cauză este contrară principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor.

507    Potrivit principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor, care este aplicabil în orice procedură administrativă care poate conduce la sancțiuni în temeiul normelor de concurență ale Uniunii, o întreprindere nu trebuie să fie sancționată decât pentru faptele care îi sunt imputate în mod individual (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2001, Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, T‑45/98 și T‑47/98, Rec., p. II‑3757, punctul 63).

508    Totuși, acest principiu trebuie interpretat în acord cu noțiunea de întreprindere și cu jurisprudența potrivit căreia faptul că societatea‑mamă și filiala sa constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE permite Comisiei să adreseze societății‑mamă a unui grup de societăți decizia prin care se aplică amenzi. Astfel, trebuie să se constate că Total SA a fost personal sancționată pentru încălcarea pe care se consideră că a săvârșit‑o ea însăși ca urmare a legăturilor economice și juridice strânse pe care le avea cu Total France, rezultând din deținerea în întregime a capitalului acesteia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea Metsä-Serla și alții/Comisia, punctul 492 de mai sus, punctul 34).

509    Având în vedere cele de mai sus, primul aspect al prezentului motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea aspect, referitor la evaluarea indiciilor prezentate de reclamantă pentru a răsturna prezumția exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al filialei pe piață

510    Reclamanta susține că, în orice caz, elementele pe care le‑a prezentat în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, care demonstrau autonomia sa în raport cu Total SA, erau suficiente pentru a răsturna prezumția.

511    În această privință, trebuie să se considere că, potrivit jurisprudenței, pentru a răsturna prezumția aplicată de Comisie, reclamanta avea obligația de a prezenta orice element referitor la legăturile organizatorice, economice și juridice existente între ea și Total SA pe care le considera ca fiind de natură să demonstreze că aceste două societăți nu constituiau o entitate economică unică. În cadrul aprecierii sale, Tribunalul trebuie, astfel, să țină cont de ansamblul elementelor prezentate, al căror caracter și a căror importanță pot varia în funcție de caracteristicile proprii fiecărui caz în parte (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑112/05, Rep., p. II‑5049, punctul 65, confirmată prin Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 488 de mai sus).

512    Prezumția exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al filialei pe piață se bazează pe constatarea potrivit căreia, pe de o parte, exceptând împrejurările cu totul excepționale, o societate care deține integral sau aproape integral capitalul unei filiale poate, având în vedere numai această deținere a capitalului, să exercite o influență decisivă asupra comportamentului acestei filiale și, pe de altă parte, lipsa exercitării efective a acestei capacități de influențare poate fi în mod normal căutată cel mai eficient în sfera entităților împotriva cărora operează prezumția.

513    În speță, în considerentul (578) al deciziei atacate, Comisia a afirmat următoarele:

„Exercitarea unei influențe decisive asupra politicii comerciale a unei filiale nu necesită o intervenție cotidiană în gestionarea activității filialei. Administrarea unei filiale poate fi foarte bine încredințată filialei înseși, ceea ce nu exclude posibilitatea ca societatea‑mamă să fie în măsură să impună obiective și politici care să afecteze performanța grupului și coerența acestuia și să sancționeze orice comportament contrar obiectivelor și politicilor menționate. În fapt, Total SA recunoaște că are un rol de coordonare instituțională și de control al orientărilor strategice și că dispune de puterea de a aproba sau de a respinge investițiile cele mai importante sau orice modificare majoră a activităților în cadrul grupului. Acest lucru dovedește că Total SA, în calitate de societate‑mamă, are un interes și un rol în raport cu filialele sale în calitate de acționar care dorește să își protejeze interesele financiare de proprietar și interesele în materie de strategie comercială. Total SA prezintă de asemenea o listă cu alte câteva subiecte, precum politica aplicabilă în materie de resurse umane, ținerea conturilor consolidate, stabilirea politicii fiscale a grupului și alte câteva sarcini operaționale orizontale, precum securitatea industrială, mediul, gestionarea fondurilor în condiții care respectă etica, activitățile de finanțare etc., care sunt administrate de Total SA în numele întregului grup.”

514    Reclamanta susține că în mod eronat Comisia a respins elementele pe care ea le prezentase pentru a demonstra lipsa exercitării unei influențe decisive de către Total SA asupra comportamentului său comercial.

515    Reclamanta subliniază că strategiile sale au fost puse în aplicare de propriii angajați și cu ajutorul propriilor mijloace financiare, juridice, informatice etc. În plus, administrarea de către Total France a activității privind ceara de parafină nu ar fi impus niciodată obținerea aprobării Total SA pentru investițiile realizate în perioada în cauză. Acest lucru ar fi consecința faptului că cifra de afaceri a activității privind ceara de parafină reprezenta cu puțin peste o miime din vânzările Total France.

516    Potrivit reclamantei, din toate cele de mai sus rezultă că aceasta dispunea, pe toată perioada acoperită de presupusa încălcare, de toate mijloacele pentru a aplica o politică autonomă în ceea ce privește comercializarea produselor de care se ocupa și, mai exact, a cerii de parafină și a gaciului de parafină. Raportarea acestei activități către Total SA s‑ar fi limitat la informații financiare generale, fără a implica vreo comunicare privind politica comercială aplicată și, prin urmare, privind contactele menținute cu concurenții săi. A fortiori, Total France nu ar fi primit niciodată instrucțiuni de la societatea sa mamă cu privire la politica pe care trebuia să o aplice în ceea ce privește comercializarea cerii de parafină și a gaciului de parafină.

 Cu privire la pretinsa stabilire autonomă de către Total France a strategiei sale comerciale

517    În primul rând, trebuie amintit că Total SA a recunoscut, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, că a avut un rol de coordonare instituțională, de control al coerenței orientărilor strategice și de control al celor mai importante investiții în cadrul grupului.

518    În al doilea rând, presupunând că este dovedit, faptul că o filială dispune de propria conducere locală și de propriile resurse nu dovedește, în sine, că aceasta își stabilește comportamentul pe piață în mod autonom în raport cu societatea sa mamă. Împărțirea sarcinilor între filiale și societățile‑mamă ale acestora și în special încredințarea gestiunii activităților curente conducerii locale a unei filiale deținute în proporție de 100 % este o practică curentă a întreprinderilor de dimensiuni mari și compuse dintr‑o mulțime de filiale deținute, în ultimă instanță, de aceeași societate‑mamă de bază. Prin urmare, în cazul deținerii în întregime sau aproape în întregime a capitalului filialei direct implicate în încălcare, elementele de probă prezentate în această privință nu pot răsturna prezumția exercitării efective a unei influențe decisive asupra comportamentului filialei de către societatea‑mamă și de către societatea‑mamă de bază.

519    În al treilea rând, Comisia a constatat în considerentul (578) al deciziei atacate că Total SA „[a] prez[entat] de asemenea o listă cu alte câteva subiecte, precum politica aplicabilă în materie de resurse umane, ținerea conturilor consolidate, stabilirea politicii fiscale a grupului și alte câteva sarcini operaționale orizontale, precum securitatea industrială, mediul, gestionarea fondurilor în condiții care respectă etica, activitățile de finanțare etc., care sunt administrate de Total SA în numele întregului grup”. Aceste elemente vulnerabilizează și mai mult poziția reclamantei potrivit căreia aceasta se bucura de o autonomie organizațională deplină în cadrul grupului.

520    Prin urmare, Comisia nu a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a considerat că elementele referitoare la structura organizațională a grupului și la stabilirea pretins autonomă a politicii comerciale a Total France nu permiteau răsturnarea prezumției exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al filialei pe piață.

 Cu privire la proporția redusă a vânzărilor de ceară de parafină în cifra de afaceri a Total France

521    Reclamanta precizează că activitatea „ceară de parafină” reprezintă doar o proporție foarte redusă din cifra sa de afaceri și că aceasta reprezintă o proporție și mai redusă din cifra de afaceri a grupului Total.

522    Totuși, potrivit jurisprudenței, faptul că domeniul sau activitatea afectată de încălcare nu reprezintă decât un procent redus din ansamblul activităților grupului sau ale societății‑mamă nu este de natură să dovedească autonomia filialei respective față de societatea sa mamă și, prin urmare, nu are efect asupra aplicării prezumției exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al filialei pe piață (Hotărârea din 30 septembrie 2009, Arkema/Comisia, T‑168/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 79; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului Bolloré și alții/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 144, și Hotărârea din 27 septembrie 2006, Avebe/Comisia, T‑314/01, Rec., p. II‑3085).

523    Rezultă că argumentele reclamantei trebuie respinse ca fiind lipsite de relevanță.

 Cu privire la susținerile potrivit cărora Total France nu informa Total SA despre activitatea sa de piață

524    Reclamanta susține că raportarea către Total SA a activității referitoare la ceara de parafină este limitată la informații financiare generale, fără a implica vreo comunicare privind politica comercială aplicată și, prin urmare, privind contactele menținute cu concurenții săi.

525    În această privință, este suficient să se precizeze că Tribunalul a respins argumente identice în Hotărârea Arkema/Comisia (punctul 522 de mai sus, punctele 77 și 78). Acesta a amintit că nici faptul că există o relație de instigare privind încălcarea între societatea‑mamă și filiala sa, nici, cu atât mai puțin, implicarea celei dintâi în respectiva încălcare, ci faptul că acestea constituie o singură întreprindere permite Comisiei să adreseze societății‑mamă a unui grup de societăți decizia prin care se aplică amenzi. Or, lipsa unei politici specifice de informare cu privire la piața cerii de parafină, în beneficiul Total SA, sau ignorarea încălcării de către aceasta din urmă nu poate demonstra autonomia Total France.

526    În consecință, argumentele invocate de reclamantă în această privință trebuie de asemenea respinse.

 Cu privire la susținerile potrivit cărora Total France nu era obligată să respecte instrucțiunile date de Total SA

527    Reclamanta precizează că nu a primit niciodată instrucțiuni din partea Total SA cu privire la politica pe care avea obligația să o aplice în ceea ce privește comercializarea cerii de parafină și a gaciului de parafină.

528    În această privință, trebuie să se considere că elementul menționat de reclamantă este, în mare măsură, un corolar al faptului că aceasta are o personalitate juridică distinctă de cea a Total SA, că este responsabilă, potrivit distribuirii sarcinilor în cadrul grupului, de domeniul „rafinare și marketing” și că conducerea sa beneficiază de autonomie în ceea ce privește gestionarea activității curente în acest domeniu. Dacă aceste elemente, care sunt caracteristici ale funcționării unei filiale în cadrul unui grup de dimensiune comparabilă cu cea a reclamantei, erau suficiente pentru a răsturna prezumția aplicată de Comisie, dovedind că societatea‑mamă nu putea exercita o influență decisivă asupra filialei sale, acest lucru ar lipsi de sens nu numai o astfel de prezumție, ci și însuși conceptul de unitate economică între societatea‑mamă și filială și, în cele din urmă, noțiunea de întreprindere astfel cum este definită de jurisprudență.

529    În plus, trebuie arătat că argumente identice au fost respinse de Tribunal în Hotărârea Arkema/Comisia (punctul 522 de mai sus, punctele 76 și 80), dat fiind că era vorba despre elemente care nu pot răsturna prezumția exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al filialei pe piață.

530    Prin urmare, prezentele argumente trebuie de asemenea respinse pentru aceleași motive.

531    În sfârșit, cu titlu suplimentar, trebuie subliniat că niciunul dintre argumentele invocate de reclamantă pentru a răsturna prezumția în cauză nu poate demonstra că mecanismele descrise la punctele 501 și 502 de mai sus, care conduc de obicei la alinierea comportamentului comercial al filialei cu cel al societății‑mamă, nu au funcționat normal și că unitatea economică a grupului a fost compromisă.

532    Din toate cele de mai sus rezultă că în mod întemeiat Comisia a considerat că reclamanta și Total SA nu au reușit să răstoarne prezumția potrivit căreia Total SA exercita o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei sale și că, prin urmare, acestea formau o întreprindere în sensul articolului 81 CE.

533    Având în vedere cele de mai sus, al unsprezecelea motiv invocat de reclamantă trebuie respins în totalitate.

11.  Cu privire la al doisprezecelea motiv invocat în ședință, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al reclamantei

534    În ședință, reclamanta a invocat o încălcare a dreptului său la apărare ca urmare a includerii, în valoarea vânzărilor utilizată pentru calcularea cuantumului amenzii, a cifrei de afaceri a celorlalte societăți aparținând grupului Total.

535    Comisia apreciază că acest motiv este inadmisibil, întrucât nu a fost invocat în cererea introductivă.

536    Trebuie amintit că din dispozițiile articolului 44 alineatul (1) litera (c) coroborate cu dispozițiile articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului rezultă că cererea de sesizare a instanței trebuie să cuprindă obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor invocate și că invocarea de motive noi pe parcursul procesului este interzisă, cu excepția cazului în care aceste motive se bazează pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii.

537    Or, trebuie să se constate că reclamanta nu a prezentat înainte de ședință argumente cu privire la o pretinsă încălcare a dreptului său la apărare ca urmare a includerii cifrei de afaceri a altor societăți aparținând grupului Total în valoarea vânzărilor utilizate pentru calcularea cuantumului amenzii.

538    În consecință, acest motiv trebuie respins ca inadmisibil.

12.  Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe nelegalitatea punctului 24 din Orientările din 2006

539    Reclamanta consideră că metoda de calcul prevăzută la punctul 24 din Orientările din 2006 este nelegală.

540    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit punctului 24 din Orientările din 2006:

„Pentru a ține seama pe deplin de durata participării fiecărei întreprinderi la încălcare, cuantumul determinat în funcție de valoarea vânzărilor [...] se multiplică cu numărul de ani de participare la încălcare. Perioadele mai mici de un semestru se consideră o jumătate de an; perioadele mai mari de șase luni, dar mai mici de un an, se calculează ca un an întreg.”

541    În speță, reclamanta susține că, potrivit deciziei atacate, ea nu ar fi participat la încălcare decât timp de 12 ani și 7 luni (de la 3 septembrie 1992 până la 28 aprilie 2005) în privința cerii de parafină și timp de 6 ani și 6 luni (de la 30 octombrie 1997 până la 12 mai 2004) în privința gaciului de parafină, însă ar fi fost sancționată pentru perioade de 13 ani și, respectiv, de 7 ani, adică pentru 11 luni în plus, reprezentând o supraestimare de aproximativ 5 % din durata participării sale la încălcare. Reclamanta consideră că Orientările din 2006, care impun Comisiei să procedeze astfel, încalcă principiile proporționalității, egalității de tratament și prezumției de nevinovăție, precum și articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003.

542    Comisia susține că, la stabilirea cuantumului amenzii, inclusiv în cadrul diverselor etape ale calculării cuantumului acesteia, dispune de o largă marjă de apreciere și de o putere discreționară.

543    În această privință, trebuie să se precizeze că autolimitarea puterii de apreciere a Comisiei care rezultă din adoptarea Orientărilor din 2006 nu este incompatibilă cu menținerea pentru Comisie a unei marje de apreciere semnificative. Orientările din 2006 cuprind diferite elemente de flexibilitate care permit Comisiei să își exercite puterea discreționară în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003, astfel cum au fost interpretate de Curte (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 492 de mai sus, punctul 267, și Hotărârea Tribunalului din 19 mai 2010, Chalkor/Comisia, T‑21/05, Rep., p. II‑1895, punctul 62).

544    Totuși, potrivit jurisprudenței, la stabilirea cuantumului amenzii, Comisia este obligată să respecte principiile generale de drept, în special principiile egalității de tratament și proporționalității, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența instanțelor Uniunii (Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia, T‑279/02, Rec., p. II‑897, punctele 77 și 79, și Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 497 de mai sus, punctul 41).

545    De asemenea, pe de altă parte, marja de apreciere a Comisiei și limitările pe care le‑a adus acesteia în orientările sale nu aduc atingere, în principiu, exercitării de către instanța Uniunii a competenței sale de fond (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 538), care o abilitează să elimine, să reducă sau să majoreze cuantumul amenzii aplicate de Comisie (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 6 mai 2009, KME Germany și alții/Comisia, T‑127/04, Rep., p. II‑1167, punctul 37 și jurisprudența citată).

546    Trebuie de asemenea amintit că, în Hotărârea din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Comisia (T‑220/00, Rec., p. II‑2473, punctele 134-139), și în Hotărârea BASF și UCB/Comisia (punctul 267 de mai sus, punctele 219 și 220), Tribunalul a ajustat deja coeficientul multiplicator aplicat de Comisie pentru durata încălcării pentru a reflecta mai bine durata reală a participării reclamantei în scopul de a asigura astfel proporționalitatea cuantumului amenzii în raport cu durata încălcării și de a evita diferențele în ceea ce privește tratamentul rezervat întreprinderilor sancționate în aceeași decizie.

547    Tribunalul apreciază că o astfel de abordare trebuie adoptată și în prezenta cauză.

548    În primul rând, trebuie să se constate că, prin reținerea în sarcina reclamantei a unui număr considerabil de zile pentru care nu a fost stabilită nicio participare la încălcare, Comisia a încălcat principiul proporționalității, întrucât cuantumul amenzii astfel calculat nu reflectă durata încălcării în mod corespunzător (a se vedea punctul 432 de mai sus).

549    În al doilea rând, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 384 de mai sus, principiul egalității de tratament nu este încălcat decât atunci când situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv.

550    Or, în speță, potrivit punctului 24 din orientări, la stabilirea duratei participării reclamantei la încălcare în ceea ce privește ceara de parafină, Comisia a asimilat o participare de 7 luni și 28 de zile unei participări de un an întreg. În cazul ExxonMobil, 11 luni și 20 de zile, iar în cazul Sasol, 11 luni și 27 de zile au fost de asemenea considerate ca fiind un an întreg.

551    Rezultă că, pentru ultimul an de participare a reclamantei la încălcare, au fost reținute în sarcina acesteia 4 luni și 3 zile, timp în care niciun comportament ilicit nu a fost stabilit în privința sa, în timp ce numai 10 zile suplimentare în cazul ExxonMobil și numai 3 zile suplimentare în cazul Sasol au fost adăugate la perioada efectivă de participare la încălcare în vederea calculării cuantumului amenzii.

552    Procedând astfel, Comisia a tratat situații diferite în același mod.

553    În plus, un astfel de tratament nu era justificat în mod obiectiv, având în vedere că originea sa era exclusiv metoda de calcul prevăzută la punctul 24 din Orientările din 2006. Or, scopul acestei dispoziții este de a garanta că valoarea amenzii este proporțională cu durata participării la încălcare. Astfel, aceasta nu poate constitui o justificare obiectivă pentru o inegalitate de tratament, întrucât rezultatul aplicării sale stricte în speță este stabilirea unei durate în mod vădit disproporționate, atât în raport cu durata efectivă a participării reclamantei la înțelegere, cât și în lumina tratamentului rezervat altor participanți.

554    Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că Comisia a încălcat principiul egalității de tratament.

555    În al treilea rând, trebuie precizat că nici celelalte argumente invocate de Comisie nu justificau abordarea adoptată în speță.

556    În Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia (T‑259/02-T‑264/02 și T‑271/02, Rec., p. II‑5169, punctele 465-467), citată de Comisie, primo, Tribunalul a considerat că reclamantele nu puteau pretinde în mod valabil că Comisia trebuia să reducă coeficientul de creștere a cuantumului amenzii de plecare pentru perioada înțelegerii în care intensitatea acesteia fusese redusă comparativ cu alte perioade. Secundo, acesta a constatat că Comisia putea în mod legitim să stabilească o rată de creștere de 12 % pentru o încălcare de durată medie, având în vedere că rata maximă de 10 % se aplica, potrivit Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69), numai încălcărilor de lungă durată. Or, aceste critici nu au niciun punct comun cu cele prezentate de reclamantă în speță.

557    De asemenea, la punctul 112 din Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, SGL Carbon/Comisia (T‑68/04, Rep., p. II‑2511), Tribunalul a respins argumentul SGL Carbon întemeiat pe aplicarea unui pretins „principiu al majorării degresive a pedepselor”, care nu este invocat de reclamantă în speță.

558    În sfârșit, în ceea ce privește trimiterea la Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia (punctul 492 de mai sus, punctul 336), trebuie să se constate că Curtea a examinat în aceasta aprecierea de către Tribunal a unei probleme de proporționalitate specifice logicii Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO], astfel încât această analiză nu este relevantă în cazul în speță, întrucât Comisia a aplicat Orientările din 2006.

559    În al patrulea rând, trebuie subliniat că, referitor la componenta încălcării privind gaciul de parafină, calculul coeficientului derivat din durată este afectat de același viciu care a fost constatat la punctele 548 și 554 de mai sus în ceea ce privește ceara de parafină.

560    Astfel, în considerentul (611) al deciziei atacate, Comisia a precizat că perioada de participare a reclamantei corespundea perioadei cuprinse între 30 octombrie 1997 și 12 mai 2004. Această perioadă este echivalentă cu 6 ani, 6 luni și 12 zile. Totuși, în temeiul punctului 24 din Orientările din 2006, Comisia a considerat că reclamanta participase la încălcare timp de 7 ani, adăugând astfel 5 luni și 18 zile la durata efectivă de participare a acesteia. În cazul Esso Société Anonyme Française, o astfel de adăugare a constat numai în 2 luni și 21 de zile suplimentare.

561    Având în vedere cele de mai sus, întrucât Comisia a încălcat principiul proporționalității și principiul egalității de tratament, prezentul motiv trebuie admis și decizia atacată trebuie anulată în privința reclamantei în ceea ce privește determinarea coeficientului multiplicator care reflectă durata participării acesteia la încălcare, fără a fi necesară pronunțarea asupra legalității punctului 24 din Orientările din 2006. Consecințele care se impun în privința determinării cuantumului amenzii vor fi examinate la punctul 566 și următoarele de mai jos.

13.  Cu privire la exercitarea competenței de fond și la determinarea cuantumului final al amenzii

562    Trebuie amintit că controlul legalității deciziilor adoptate de Comisie este completat de competența de fond, care este recunoscută instanței Uniunii prin articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, conform articolului 229 CE. Această competență autorizează instanța, dincolo de simplul control al legalității sancțiunii, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să anuleze, să reducă sau să majoreze amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată. Controlul prevăzut de tratate implică, așadar, conform cerințelor principiului protecției jurisdicționale efective prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO C 364, p. 1), faptul că instanța Uniunii exercită un control atât de drept, cât și de fapt și că are competența de a aprecia probele, de a anula decizia atacată și de a modifica cuantumul amenzilor (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, C‑3/06 P, Rep., p. I‑1331, punctele 60-62, și Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 2003, General Motors Nederland și Opel Nederland/Comisia, T‑368/00, Rec., p. II‑4491, punctul 181).

563    Prin urmare, îi revine Tribunalului, în cadrul competenței sale de fond, sarcina de a aprecia, la data la care adoptă decizia sa, dacă reclamantei i s‑a aplicat o amendă al cărei cuantum reflectă corect gravitatea și durata încălcării în cauză, astfel încât amenzile menționate să aibă un caracter proporțional în raport cu criteriile prevăzute la articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Aristrain/Comisia, T‑156/94, Rec., p. II‑645, punctele 584-586, și Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, punctul 546 de mai sus, punctul 93).

564    Trebuie însă subliniat că exercitarea competenței de fond nu echivalează cu un control din oficiu și trebuie amintit că procedura în fața instanțelor Uniunii este contradictorie.

565    Trebuie amintit că, pentru a calcula cuantumul amenzii aplicate reclamantei, Comisia a luat în considerare, pentru gravitatea încălcării, 18 % din valoarea anuală a vânzărilor de ceară de parafină și 15 % din valoarea anuală a vânzărilor de gaci de parafină. Cuantumurile astfel obținute au fost înmulțite, din cauza duratei încălcării, cu un coeficient de 13 pentru ceara de parafină și de 7 pentru gaciul de parafină. În total, inclusiv „taxa de intrare”, Comisia a utilizat multiplicatori de 14 pentru ceara de parafină și de 7 pentru gaciul de parafină.

566    Pentru a remedia nelegalitățile constatate la punctul 561 de mai sus, prin ajustarea cuantumului amenzii aplicate reclamantei în scopul de a ține seama de durata exactă a participării acesteia la încălcare, coeficientul multiplicator utilizat pentru durata participării sale la încălcare trebuie stabilit la 12,64 în ceea ce privește ceara de parafină (12 ani, 7 luni și 28 de zile) și la 6,53 în ceea ce privește gaciul de parafină (6 ani, 6 luni și 12 zile).

567    După aplicarea coeficientului de 1,7 în scop disuasiv, cuantumul amenzii este stabilit la 121 626 710 euro pentru ceara de parafină și la 3 833 132 de euro pentru gaciul de parafină, respectiv un cuantum total al amenzii aplicate reclamantei de 125 459 842 de euro.

568    În sfârșit, Tribunalul apreciază, în exercitarea competenței sale de fond, că cuantumul amenzii astfel stabilit este adecvat, având în vedere gravitatea și durata încălcării săvârșite de reclamantă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

569    Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli.

570    În speță, a fost admis un singur motiv invocat de reclamantă dintre cele unsprezece dezvoltate în cererea sa introductivă. În plus, s‑a arătat că dimensiunea cererii introductive a depășit cu peste 40 % numărul maxim de pagini al memoriilor, astfel cum se prevede la punctul 15 din Instrucțiunile practice pentru părți. Prin urmare, o justă apreciere a împrejurărilor cauzei impune ca reclamanta să suporte nouă zecimi din propriile cheltuieli de judecată și nouă zecimi din cele ale Comisiei. Comisia suportă o zecime din propriile cheltuieli de judecată și o zecime din cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a patra)

declară și hotărăște:

1)      Stabilește cuantumul amenzii aplicate Total Raffinage Marketing la articolul 2 din Decizia Comisiei C(2008) 5476 final a Comisiei din 1 octombrie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39 181 – Ceară de lumânări) la 125 459 842 de euro.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      Total Raffinage Marketing suportă nouă zecimi din propriile cheltuieli de judecată și nouă zecimi dintre cele ale Comisiei Europene. Comisia suportă o zecime din propriile cheltuieli de judecată și o zecime din cheltuielile de judecată efectuate de Total Raffinage Marketing.

Czúcz Labucka O’Higgins

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 13 septembrie 2013.

Semnături

Cuprins

Situația de fapt

Procedura și concluziile părților

În drept

1. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a obligației de motivare în ceea ce privește practicile referitoare la ceara de parafină

Observații introductive

Cu privire la noțiunile de acord și de practică concertată

Cu privire la principiile de apreciere a probelor

Cu privire la primul aspect, referitor la pretinsa lipsă a probelor care să permită dovedirea acordurilor sau a practicilor concertate privind stabilirea prețurilor pentru ceara de parafină

Cu privire la descrierea, în decizia atacată, a componentei principale a încălcării

Cu privire la valoarea probantă a probelor reunite de Comisie

– Declarațiile întreprinderilor

– Mijloacele de probă scrise

Cu privire la examinarea detaliată a argumentelor reclamantei referitoare la anumite reuniuni tehnice

Cu privire la aprecierea de ansamblu

Cu privire la al doilea aspect, referitor la lipsa de probe în ceea ce privește punerea în aplicare a acordurilor de stabilire a prețurilor

Cu privire la al treilea aspect, referitor la împărțirea piețelor geografice și a clienților

Cu privire la împărțirea piețelor geografice

Cu privire la împărțirea clienților

Cu privire la al patrulea aspect, referitor la comportamentul concurențial al Total France

2. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a obligației de motivare în ceea ce privește aprecierea referitoare la componenta încălcării privind gaciul de parafină

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE în ceea ce privește constatarea că practicile referitoare la ceara de parafină, pe de o parte, și la cele referitoare la gaciul de parafină, pe de altă parte, constituiau o încălcare unică și continuă

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a obligației de motivare în ceea ce privește calificarea practicilor privind gaciul de parafină

Cu privire la decizia atacată

Cu privire la examinarea probelor referitoare la reuniunile anticoncurențiale

Cu privire la caracterul continuu al componentei încălcării privind gaciul de parafină

Cu privire la limitarea practicilor anticoncurențiale la Germania

3. Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a principiilor prezumției de nevinovăție, securității juridice și egalității de tratament în ceea ce privește participarea reclamantei la încălcare după 12 mai 2004

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a principiului prezumției de nevinovăție

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament

4. Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a principiului prezumției de nevinovăție în ceea ce privește pretinsa întrerupere a participării reclamantei la înțelegere

5. Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare și a Orientărilor din 2006 în ceea ce privește lipsa punerii în aplicare a pretinselor practici

6. Cu privire la al șaselea motiv, referitor la stabilirea perioadei de referință pentru evaluarea cuantumului de bază al amenzii

7. Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe o încălcare a Orientărilor din 2006 și a principiului proporționalității ca urmare a faptului că Comisia ar fi luat în considerare un procent prea ridicat din valoarea vânzărilor pentru componenta încălcării privind gaciul de parafină

8. Cu privire la al nouălea motiv, întemeiat pe nelegalitatea cuantumului suplimentar inclus în cuantumul de bază al amenzii în scop disuasiv

9. Cu privire la al zecelea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului proporționalității în ceea ce privește cuantumul final al amenzii

10. Cu privire la al unsprezecelea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE cu privire la imputarea în sarcina Total SA a comportamentului Total France

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o eroare de drept în ceea ce privește aplicarea unei prezumții de imputabilitate a încălcării în sarcina societății‑mamă, întemeiată exclusiv pe legăturile de capital

Cu privire la al doilea aspect, referitor la evaluarea indiciilor prezentate de reclamantă pentru a răsturna prezumția exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al filialei pe piață

Cu privire la pretinsa stabilire autonomă de către Total France a strategiei sale comerciale

Cu privire la proporția redusă a vânzărilor de ceară de parafină în cifra de afaceri a Total France

Cu privire la susținerile potrivit cărora Total France nu informa Total SA despre activitatea sa de piață

Cu privire la susținerile potrivit cărora Total France nu era obligată să respecte instrucțiunile date de Total SA

11. Cu privire la al doisprezecelea motiv invocat în ședință, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al reclamantei

12. Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe nelegalitatea punctului 24 din Orientările din 2006

13. Cu privire la exercitarea competenței de fond și la determinarea cuantumului final al amenzii

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: franceza.