HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)
12 iulie 2011(*)
„Recurs – Funcție publică – Funcționari – Recurs incident – Hărțuire morală – Articolul 12a din statut – Comunicare privind politica în materia hărțuirii morale în cadrul Comisiei – Obligația de asistență care incumbă administrației – Articolul 24 din statut – Domeniu de aplicare – Cerere de asistență – Măsuri provizorii de distanțare – Obligația de solicitudine – Răspundere – Cerere de despăgubiri – Competență de fond – Condiții de punere în aplicare – Raport asupra evoluției carierei – Acțiune în anulare – Interesul de a exercita acțiunea”
În cauza T‑80/09 P,
având ca obiect un recurs formulat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera întâi) din 9 decembrie 2008, Q/Comisia (F‑52/05, nepublicată încă în Repertoriu), și prin care se urmărește anularea acestei hotărâri,
Comisia Europeană, reprezentată de domnii V. Joris, D. Martin și de doamna Eggers, în calitate de agenți,
recurentă,
cealaltă parte în proces fiind
Q, fostă funcționară a Comisiei Europene, cu domiciliul în Domsjö (Suedia), reprezentată de S. Rodrigues și de Y. Minatchy, avocați,
reclamantă în primă instanță,
TRIBUNALUL (Camera de recursuri),
compus din domnul M. Jaeger, președinte, doamna I. Pelikánová (raportor) și domnul A. Dittrich, judecători,
grefier: doamna C. Kristensen, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 21 ianuarie 2011,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat în temeiul articolului 9 din anexa I la Statutul Curții de Justiție, Comisia Europeană solicită anularea Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera întâi) din 9 decembrie 2008, Q/Comisia (F‑52/05, nepublicată încă în Repertoriu, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care Tribunalul a anulat decizia implicită a Comisiei de respingere a cererii de asistență formulată de Q la 3 mai 2004 (denumită în continuare „cererea de asistență”) în temeiul articolului 24 din Statutul funcționarilor Comunităților Europene (denumit în continuare „statutul”), în măsura în care a refuzat adoptarea unei măsuri provizorii de distanțare și a obligat Comisia la plata către Q a sumei de 15 500 de euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral rezultat din nelegalitatea acestei decizii, precum și din neîndeplinirea de către administrație a obligației de solicitudine.
Situația de fapt
2 Situația de fapt este prezentată la punctele 18-101 din hotărârea atacată.
Procedura în primă instanță și hotărârea atacată
3 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 iulie 2005, Q a introdus o acțiune prin care urmărește, în esență, în primul rând, anularea deciziei implicite de respingere a cererii sale de asistență, în al doilea rând, anularea rapoartelor asupra evoluției carierei întocmite în privința sa pentru perioadele 1 ianuarie-31 octombrie 2003 și 1 noiembrie-31 decembrie 2003 (denumite în continuare „REC 2003”) și, în al treilea rând, obligarea Comisiei la plata de daune interese. Prezenta acțiune a fost înregistrată inițial la grefa Tribunalului cu numărul T‑252/05.
4 Printr‑o ordonanță din 15 decembrie 2005, Tribunalul, în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Decizia 2004/72/CE, Euratom a Consiliului din 2 noiembrie 2004 de instituire a Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (JO L 333, p. 7, Ediție specială, 01/vol. 5, p. 142), a trimis prezenta cauză în fața acestuia din urmă. Acțiunea a fost înregistrată la grefa acestuia cu numărul F‑52/05.
5 Prin hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a admis în partea acțiunea, anulând decizia implicită de respingere a cererii de asistență, în măsura în care prin această decizie s‑a refuzat adoptarea unei măsuri provizorii de distanțare, și obligând Comisia la plata către Q a sumei de 18 000 de euro cu titlu de daune interese. Celelalte capete de cerere au fost respinse.
Procedura în fața Tribunalului și concluziile părților
6 Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 27 februarie 2009, Comisia a introdus prezentul recurs.
7 La 9 iunie 2009, Q a depus un memoriu în răspuns prin care a formulat, la rândul său, un recurs incident împotriva hotărârii atacate. În plus, a formulat o cerere prin care se urmărea obținerea anonimatului, pe care grefa a hotărât imediat să o admită.
8 Prin scrisoarea depusă la 24 iunie 2009, Comisia a formulat o cerere de depunere a unui scurt memoriu în replică.
9 Prin decizia din 3 iulie 2009, președintele Camerei de recursuri a admis această cerere.
10 La 24 august 2009, Comisia a depus un memoriu în replică prin care răspundea de asemenea și recursului incident, în conformitate cu articolul 143 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.
11 Prin scrisoarea depusă la 24 septembrie 2009, Q a formulat o cerere de depunere a unui memoriu suplimentar referitor la recursul incident.
12 Prin decizia din 6 octombrie 2009, președintele Camerei de recursuri a admis această cerere.
13 La 15 octombrie 2009, Q a depus un memoriu în duplică.
14 La 13 noiembrie 2009, Q a depus un memoriu suplimentar referitor la recursul incident.
15 La 5 ianuarie 2010, Comisia a depus un memoriu în răspuns la memoriul suplimentar referitor la recursul incident. În aceeași zi, procedura scrisă s‑a încheiat.
16 Prin scrisoarea depusă la 11 februarie 2010, Q a formulat o cerere în temeiul articolului 146 din Regulamentul de procedură pentru a fi ascultată în cadrul fazei orale a procedurii.
17 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera de recursuri) a decis să deschidă procedura orală și, în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, prevăzută la articolul 64 din Regulamentul de procedură, să adreseze părților întrebări în scris, la care să răspundă cu ocazia ședinței.
18 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările scrise și orale adresate de Tribunal au fost ascultate în cadrul ședinței din 21 ianuarie 2011. Răspunsurile la întrebările scrise ale Tribunalului au fost consemnate în procesul‑verbal de ședință.
19 Comisia solicită Tribunalului:
– anularea hotărârii atacate, în măsura în care au fost admise cel de al doilea motiv al acțiunii în primă instanță, întemeiat pe nelegalitatea deciziei implicite de refuz al adoptării unei măsuri provizorii de distanțare, precum și concluziile acțiunii care vizau despăgubirea pentru prejudiciul rezultat din respectiva nelegalitate și din neîndeplinirea de către administrație a obligației de solicitudine;
– respingerea recursului incident;
– respingerea acțiunii formulate în primă instanță sau, în subsidiar, trimiterea cauzei pentru rejudecare Tribunalului Funcției Publice;
– pronunțarea în conformitate cu legislația în vigoare asupra cheltuielilor de judecată aferente procedurii în fața Tribunalului Funcției Publice, precum și recursului principal sau, în subsidiar, amânarea pronunțării cu privire la cheltuielile de judecată aferente procedurii în fața Tribunalului Funcției Publice, precum și recursului principal;
– obligarea Q la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului incident.
20 Q solicită Tribunalului:
– respingerea recursului principal ca inadmisibil și, în orice caz, ca nefondat;
– declararea admisibilității recursului incident;
– anularea hotărârii atacate;
– admiterea concluziilor sale în anulare și în despăgubiri formulate în cadrul acțiunii în fața primei instanțe;
– obligarea Comisiei la plata în întregime a cheltuielilor de judecată.
Cu privire la recursul principal
21 Recursul principal formulat în temeiul articolului 9 din anexa I la Statutul Curții de Justiție urmărește anularea hotărârii atacate, în măsura în care aceasta a anulat decizia implicită de respingere a cererii de asistență prin care s‑a refuzat adoptarea unei măsuri provizorii de distanțare și a obligat Comisia la plata către Q a sumei de 15 500 de euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral rezultat din nelegalitatea acestei decizii, precum și din neîndeplinirea de către administrație a obligației de solicitudine.
Cu privire la admisibilitate
22 Q invocă inadmisibilitatea recursului principal, întrucât, în cadrul celor două motive invocate în susținerea acestuia, Comisia solicită instanței de recurs să se pronunțe din nou asupra unor fapte care au fost apreciate în mod definitiv de prima instanță. Pe de o parte, nu ar fi admisibilă cererea Comisiei, formulată în cadrul primului motiv al recursului principal, ca instanța de recurs să controleze aprecierile prin care Tribunalul Funcției Publice a stabilit că aceasta trebuia să fie despăgubită pentru prejudiciul moral rezultat din încălcarea de către Comisie a obligației de solicitudine, demonstrată prin anumite comportamente denunțate în cererea de asistență. Pe de altă parte, prin intermediul celui de al doilea motiv al recursului principal, Comisia nu ar fi în drept să conteste implicit în fața instanței de recurs, având în vedere elementele dosarului, aprecierile prin care prima instanță a considerat că, în împrejurările din speță, refuzul implicit al Comisiei de a adopta o măsură provizorie de distanțare era de natură să angajeze responsabilitatea extracontractuală a Comunității.
23 Comisia solicită respingerea cauzei de inadmisibilitate invocate de Q.
24 Conform articolului 225 A CE și articolului 11 alineatul (1) din anexa I la Statutul Curții, recursul formulat în fața Tribunalului se limitează la chestiuni de drept și poate fi întemeiat pe motive de lipsă de competență a Tribunalului Funcției Publice, de nerespectare a procedurii în fața respectivului tribunalul care aduce atingere intereselor părții în cauză, precum și de încălcare a dreptului comunitar de către Tribunalul Funcției Publice. În plus, articolul 138 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Regulamentul de procedură prevede că recursul trebuie să cuprindă motivele și argumentele de drept invocate.
25 Rezultă din dispozițiile citate mai sus că recursul poate fi întemeiat numai pe motive deduse din încălcarea normelor de drept, iar nu din modul de apreciere a faptelor. Prima instanță este singura competentă, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile aflate la dosar, și, pe de altă parte, să aprecieze aceste fapte. Așadar, modul de apreciere a faptelor nu constituie, cu excepția cazurilor de denaturare a elementelor de probă prezentate în primă instanță, o problemă de drept supusă ca atare controlului instanței de recurs (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 12 martie 2008, Rossi Ferreras/Comisia, T‑107/07 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 29 și jurisprudența citată).
26 În speță, Comisia nu solicită instanței de recurs prin intermediul primului motiv, analizat sub ambele aspecte, și prin intermediul celui de al doilea motiv să reexamineze fapte care au fost deja constatate și apreciate de prima instanță.
27 În cadrul primului aspect al primului motiv, Comisia reproșează Tribunalului Funcției Publice faptul că, în hotărârea atacată, a încălcat condiția angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal, astfel cum a fost interpretată de Curte în Hotărârea din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia (C‑352/98 P, Rec., p. I‑5291, punctele 43 și 44), și de Tribunal în Hotărârea din 10 decembrie 2008, Nardone/Comisia (T‑57/99, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 162-164).
28 Primul aspect al primului motiv ridică, așadar, o problemă de drept și, în această măsură, trebuie să fie declarat admisibil.
29 Al doilea aspect al primului motiv cuprinde, în esență, trei critici principale.
30 Prima critică se întemeiază pe faptul că, în hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice ar fi încălcat articolele 90 și 91 din statut, întrucât a acordat reclamantei Q o despăgubire pentru un temei care nu fost invocat nici în cererea formulată în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, nici în reclamația formulată în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut, nici în cererea introductivă în fața primei instanțe. În cadrul ședinței, Comisia a precizat că acest lucru înseamnă a imputa Tribunalului Funcției Publice că a statuat ultra petita, modificând obiectul litigiului.
31 A doua critică se întemeiază pe o încălcare a obligației de motivare a hotărârilor, în măsura în care Tribunalul Funcției publice nu ar fi indicat motivele care l‑au condus să califice din punct de vedere juridic anumite fapte denunțate în cererea de asistență, privite în ansamblu, drept greșeală de serviciu de natură să angajeze răspunderea Comunității.
32 În sfârșit, a treia critică invocată cu titlu subsidiar în raport cu cea de a doua critică se întemeiază pe faptul că Tribunalul Funcției Publice ar fi săvârșit o eroare de calificare juridică a anumitor fapte denunțate în cererea de asistență, statuând că acestea, privite în ansamblu, constituiau o greșeală de serviciu de natură să angajeze răspunderea Comunității.
33 Cel de al doilea aspect al primului motiv ridică, așadar, probleme de drept și, în această măsură, trebuie să fie declarat admisibil.
34 În sfârșit, prin intermediul celui de al doilea motiv, Comisia impută Tribunalului Funcției Publice faptul de a fi încălcat condiția angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal, articolele 7 și 24 din statut, și obligația de motivare a hotărârilor, întrucât, la punctul 2) din dispozitivul hotărârii atacate, acesta a admis în parte concluziile formulate de Q referitoare la repararea prejudiciului rezultat din nelegalitatea deciziei implicite de respingere a cererii de asistență, după ce a statuat la punctele 250, 251 și 254 din hotărârea atacată că era îndeplinită condiția cu privire la existența unui comportament nelegal, ca urmare a nelegalității deciziei implicite a Comisiei de refuz al adoptării unei măsuri provizorii de distanțare, astfel cum a fost constatată la punctele 209-214 din hotărârea atacată, precum și a întârzierii cu care a fost deschisă ancheta administrativă.
35 Cel de al doilea motiv al recursului principal ridică, așadar, probleme de drept și, în această măsură, trebuie să fie declarat admisibil.
36 Din cele de mai sus reiese că trebuie respinsă cauza de inadmisibilitate invocată de Q, în măsura în care este îndreptată împotriva recursului principal și împotriva motivelor și a aspectelor motivelor formulate în susținerea acestuia.
Cu privire la fond
37 Din cuprinsul punctelor 27, 29-32 și 34 de mai sus reiese că, în susținerea recursului principal, Comisia a invocat un prim motiv întemeiat, în ceea ce privește primul său aspect, pe încălcarea condiției angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal, iar în ceea ce privește cel de al doilea aspect, pe încălcarea articolelor 90 și 91 din statut, a obligației de motivare a hotărârilor și a condiției angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal, precum și un al doilea motiv întemeiat pe încălcarea condiției angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal, a articolelor 7 și 24 din statut și a obligației de motivare a hotărârilor.
Cu privire la primul aspect al primului motiv, întemeiat pe încălcarea condiției angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal
– Argumentele părților
38 Comisia impută Tribunalului Funcției Publice că a considerat îndeplinită condiția angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal, fără să fi constatat existența unei încălcări suficient de grave a unei reguli de drept care are ca obiect să confere drepturi particularilor, în conformitate cu jurisprudența aplicabilă (Hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia, punctul 27 de mai sus, punctele 43 și 44, și Hotărârea Nardone/Comisa, punctul 27 de mai sus, punctele 162-164).
39 Q solicită respingerea primului aspect al primului motiv, în măsura în care acesta se întemeiază pe o jurisprudență rezultată din Hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia, punctul 27 de mai sus, care nu este aplicabilă în litigiile din domeniul funcției publice.
– Aprecierea Tribunalului
40 Un litigiu între un funcționar și instituția de care depinde sau de care depindea prin care se urmărește repararea unui prejudiciu, atunci când acesta are la origine raportul de muncă ce unește persoana interesată de instituție, intră sub incidența articolului 236 CE și a articolelor 90 și 91 din statut și se situează, în special în ceea ce privește admisibilitatea sa, în afara domeniului de aplicare al articolului 235 CE și al articolului 288 al doilea paragraf CE, precum și al articolului 46 din Statutul Curții (a se vedea Ordonanța Tribunalului din 26 iunie 2009, Marcuccio/Comisia, T‑114/08 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 12 și jurisprudența citată).
41 Statutul reprezintă, ca atare, un instrument autonom care are ca finalitate unică reglementarea raporturilor juridice dintre instituții și funcționarii lor, stabilind între aceștia din urmă drepturi și obligații reciproce (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 22 februarie 2006, Adam/Comisia, T‑342/04, RecFP, p. I‑A‑2-23 și II‑A‑2-107, punctul 34). Statutul a stabilit astfel, în raporturile dintre instituții și funcționarii lor, un echilibru de drepturi și obligații reciproce, cărora nici instituțiile, nici funcționarii nu trebuie să le aducă atingere (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 31 mai 1988, Rousseau/Curtea de Conturi, 167/86, Rec., p. 2705, punctul 13, și Hotărârea Tribunalului din 18 aprilie 1996, Kyrpitsis/CES, T‑13/95, RecFP, p. I‑A‑167 și II‑503, punctul 52). Acest echilibru de drepturi și obligații reciproce urmărește, în esență, să mențină relația de încredere care trebuie să existe între instituții și funcționarii lor pentru a garanta cetățenilor europeni buna îndeplinire a misiunilor de interes general încredințate instituțiilor (a se vedea, în acest sens și prin analogie, Hotărârea Curții din 6 martie 2001, Connolly/Comisia, C‑274/99 P, Rec., p. I‑1611, punctele 44-47).
42 În plus, reiese dintr‑o jurisprudență consacrată că, în cadrul litigiilor cu privire la raporturile dintre instituții și funcționarii acestora, dreptul la repararea prejudiciului este recunoscut atunci când sunt întrunite trei condiții, și anume: nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul respectiv și prejudiciul invocat (Hotărârea Tribunalului din 9 februarie 1994, Latham/Comisia, T‑82/91, RecFP, p. I‑A‑15 și II‑61, punctul 72, Ordonanța Tribunalului din 24 aprilie 2001, Pierard/Comisia, T‑172/00, RecFP, p. I‑A‑91 și II‑429, punctul 34, și Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Combescot/Comisia, T‑249/04, RepFP, p. I‑A‑2‑181, II‑A-2-1219, punctul 49).
43 Această soluție nu este pusă la îndoială de Hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia, punctul 27 de mai sus, care impune, în ceea ce privește condiția cu privire la nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor și având în vedere obiectivul de armonizare a diferitelor regimuri de răspundere, să fie stabilită existența unei încălcări suficient de grave a unei reguli de drept care are ca obiect să confere drepturi particularilor. Astfel, reiese din cuprinsul punctelor 39-43 din Hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia, punctul 27 de mai sus, că această cerință specială, precum și obiectivul de armonizare care o justifică nu se aplică decât în cazul răspunderii extracontractuale a Comunității, în temeiul articolului 288 al doilea paragraf CE, și al răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului comunitar.
44 În plus, diferența dintre, pe de o parte, condițiile de angajare a răspunderii Comisiei pentru prejudiciile cauzate funcționarilor și foștilor săi funcționari ca urmare a încălcării dispozițiilor statutare și, pe de altă parte, condițiile care se aplică răspunderii Comunității față de terți ca urmare a încălcării altor dispoziții de drept comunitar se justifică în raport cu echilibrul drepturilor și al obligațiilor pe care statutul le‑a stabilit în mod specific în raporturile dintre instituții și funcționarii lor pentru a garanta cetățenilor europeni buna îndeplinire a misiunilor de interes general încredințate instituțiilor.
45 Dacă, în Hotărârea Nardone/Comisia, punctul 27 de mai sus (punctele 162-173), instanța comunitară a verificat dacă pretinsa nelegalitate constituia o încălcare suficient de gravă a unei reguli de drept care are ca obiect să confere drepturi particularilor, o asemenea analiză nu se impunea în cazul de față, de vreme ce, în cadrul litigiilor cu privire la raporturile dintre instituții și funcționarii lor, reiese dintr‑o jurisprudență consacrată că simpla constatare a unei nelegalități este suficientă pentru a considera îndeplinită prima dintre cele trei condiții necesare pentru angajarea răspunderii Comunității pentru prejudiciile cauzate funcționarilor și foștilor săi funcționari în urma unei încălcări a dreptului comunitar al funcției publice (a se vedea punctul 42 de mai sus).
46 Așadar, primul aspect al primului motiv trebuie respins ca neîntemeiat.
Cu privire la al doilea aspect al primului motiv, întemeiat pe încălcarea articolelor 90 și 91 din statut, a obligației de motivare a hotărârilor și a condiției angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal
– Argumentele părților
47 Comisia impută Tribunalului Funcției Publice faptul că, în hotărârea atacată, a încălcat articolele 90 și 91 din statut, obligația de motivare a hotărârilor și condiția angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal, întrucât a acordat reclamantei Q o despăgubire pentru repararea prejudiciului rezultat din încălcarea obligației de solicitudine, demonstrată prin anumite comportamente denunțate în cererea de asistență.
48 În primul rând, Comisia susține că Tribunalul Funcției Publice a încălcat articolele 90 și 91 din statut, întrucât, în hotărârea atacată, a acordat reclamantei Q o despăgubire în temeiul unei greșeli de serviciu care nu a fost invocată nici în cererea de despăgubire formulată la 3 mai 2004, anexată cererii de asistență (denumită în continuare „cererea de despăgubire”), nici în reclamația din 26 noiembrie 2004, nici în cererea introductivă în fața primei instanțe.
49 În al doilea rând, Comisia consideră că Tribunalul Funcției Publice a încălcat obligația de motivare a hotărârilor, întrucât nu a precizat motivele care l‑au condus să considere, la punctele 236 și 237 din hotărârea atacată, că anumite comportamente denunțate în cererea de asistență, privite în ansamblu, puteau fi calificate din punct de vedere juridic drept greșeală de serviciu susceptibilă să dea naștere unei despăgubiri în cadrul acțiunii cu care fusese sesizat. Astfel, constatarea unei „anumite nerespectări […] a obligației de solicitudine” nu ar fi echivalentă cu constatarea unei încălcări vădite și grave a obligației de solicitudine. În plus, Tribunalul Funcției Publice s‑ar fi contrazis atunci când a statuat că niciuna dintre faptele denunțate în cererea de asistență nu aduseseră atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice a Q.
50 În al treilea rând, Comisia susține că Tribunalul Funcției Publice a încălcat condiția angajării răspunderii Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal, întrucât a angajat, în speță, răspunderea Comunității întemeindu‑se doar pe încălcarea obligației de solicitudine.
51 În orice caz, Comisia susține că faptele și comportamentele pe care Tribunalul Funcției Publice le‑a reținut la punctul 236 din hotărârea atacată ca demonstrând, privite în ansamblu, o anumită nerespectare de către administrație a obligației de solicitudine nu pot fi calificate drept greșeală de serviciu de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Comunității.
52 Q solicită respingerea celui de al doilea aspect al primului motiv.
53 În primul rând, Q solicită respingerea criticii întemeiate pe încălcarea articolelor 90 și 91 din statut, întrucât ea a invocat, în esență, în susținerea cererii sale de despăgubire, un prejudiciu legat de deteriorarea stării sale de sănătate rezultat din neîndeplinirea de către administrație a obligației de solicitudine în cererea de despăgubire, în reclamația din 24 noiembrie 2004, precum și, în mod explicit, în cererea introductivă în fața primei instanțe. În definitiv, potrivit jurisprudenței, capetele de cerere ale contestației ar putea fi dezvoltate în fața instanței comunitare prin prezentarea de motive și de argumente care nu figurează în mod necesar în reclamație, însă au un raport strâns cu aceasta.
54 În continuare, Q solicită respingerea criticii întemeiate pe o încălcare a obligației de motivare a hotărârilor. Tribunalul Funcției Publice ar fi arătat, la punctul 236 din hotărârea atacată, motivele pentru care exista în cazul de față o nerespectare de către administrație a obligației de solicitudine. Procedând astfel, prima instanță ar fi stabilit existența unei greșeli de serviciu de natură să angajeze răspunderea Comunității.
55 În sfârșit, Q solicită respingerea condiției angajării răspunderii Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal. Nerespectarea obligației de solicitudine ar putea fi invocată de un funcționar, independent de încălcarea unei dispoziții precise din statut, în toate cazurile în care administrația ar fi luat o decizie cu privire la situația sa fără să ia în considerare drepturile și interesele sale.
– Aprecierea Tribunalului
56 Potrivit dispozițiilor coroborate ale articolului 236 CE, ale articolului 1 din Statutul Curții și ale articolului 91 alineatul (1) din statut, Tribunalul Funcției Publice exercită în primă instanță competențe în litigiile dintre Comunități și oricare dintre persoanele cărora li se aplică statutul și privind legalitatea unui act care lezează persoana respectivă.
57 Potrivit articolului 91 alineatul (1) a doua teză din statut, în litigiile de natură financiară, Tribunalul Funcției Publice este competent să judece în fond. Această competență învestește Tribunalul Funcției Publice cu sarcina de a oferi o soluție completă în litigiile cu care este sesizat (Hotărârea Curții din 18 decembrie 2007, Weißenfels/Parlamentul European, C‑135/06 P, Rep., p. I‑12041, punctul 67, și Hotărârea Curții din 17 decembrie 2009, Réexamen M/EMEA, C‑197/09 RX‑II, Rep., p. I‑12033, punctul 56). Aceasta urmărește în principal să îi permită să asigure eficacitatea practică a hotărârilor pe care le pronunță în litigiile din domeniul funcției publice, astfel încât poate să acorde din oficiu o despăgubire unei persoane vizate de statut atunci când consideră că anularea actului nelegal care lezează nu este suficientă pentru a asigura valorificarea drepturilor acestei persoane sau pentru a‑i proteja în mod eficient interesele ori că anularea respectivului act ar constitui o sancțiune excesivă pentru nelegalitatea comisă și că acordarea unei despăgubiri persoanei interesate reprezintă o formă de reparație care corespunde cel mai bine atât intereselor acesteia, cât și intereselor serviciului (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 5 iunie 1980, Oberthür/Comisia, 24/79, Rec., p. 1743, punctele 13 și 14, Hotărârea Curții din 20 mai 2010, Gogos/Comisia, C‑583/08 P, Rep., p. I‑4469, punctul 50, și Hotărârea Tribunalului din 31 martie 2004, Girardot/Comisia, T‑10/02, RecFP, p. I‑A‑109 și II‑483, punctele 86, 87 și 89 și jurisprudența citată). Într‑un astfel de caz, revine Tribunalului Funcției Publice sarcina de a evalua prejudiciul suferit ex aequo et bono de persoana interesată, ținând seama de toate circumstanțele cauzei (a se vedea în special Hotărârile citate anterior Oberthür/Comisia, punctul 14, și ,Gogos/Comisia, punctul 44).
58 Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, prima teză a articolului 91 alineatul (1) din statut o guvernează pe cea de a doua, astfel încât această dispoziție nu atribuie instanței competența de fond decât în cazul în care există un litigiu privind legalitatea unui act care lezează, în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut (a se vedea Hotărârile Tribunalului din 1 decembrie 1994, Schneider/Comisia, T‑54/92, RecFP, p. I‑A‑281 și II‑887, punctul 49 și jurisprudența citată, și Ditterich/Comisia, T‑79/92, RecFP, p. I‑A‑289 și II‑907, punctul 37 și jurisprudența citată).
59 Pe de altă parte, potrivit articolului 91 alineatul (2) din statut, o acțiune nu poate fi formulată în fața Tribunalului Funcției Publice decât în cazul în care a fost depusă în prealabil o reclamație pe lângă autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”), în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut și la termenul prevăzut în acesta, iar reclamația respectivă a fost respinsă printr‑o decizie expresă sau implicită. Articolul 90 alineatul (2) din statut prevede că poate fi depusă o reclamație pe lângă AIPN împotriva unui act care lezează o persoană căreia i se aplică statutul, indiferent dacă AIPN a adoptat sau nu a adoptat o măsură impusă de statut. Un act care lezează poate consta, în special, în respingerea implicită sau expresă a unei cereri prealabile adresate AIPN de persoana în cauză, în conformitate cu articolul 90 alineatul (1) din statut.
60 Dacă dorește să conteste legalitatea unui act care o lezează, persoana căreia i se aplică statutul poate să adreseze o reclamație direct AIPN și, ulterior, să formuleze o acțiune în fața Tribunalului Funcției Publice, în cazul în care reclamația sa este respinsă. Potrivit unei jurisprudențe constante, în urma respingerii unei reclamații împotriva unui act care lezează, persoana căreia i se aplică statutul poate să formuleze o acțiune prin care să solicite anularea actului care lezează, plata unei despăgubiri sau și una, și alta (a se vedea Hotărârile Schneider/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctul 52 și jurisprudența citată, și Ditterich/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctul 40 și jurisprudența citată).
61 În schimb, dacă nelegalitatea invocată de o persoană căreia i se aplică statutul nu constituie un act care lezează în sensul statutului, ci o greșeală de serviciu comisă de administrație, respectiva persoană nu poate iniția procedura decât adresând o cerere către AIPN în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, a cărei eventuală respingere va constitui o decizie care o lezează și împotriva căreia va putea formula o reclamație, iar ulterior, dacă este cazul, o acțiune (a se vedea Hotărârile Schneider/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctul 53 și jurisprudența citată, și Ditterich/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctul 41 și jurisprudența citată).
62 În consecință, atunci când solicită despăgubiri pentru un prejudiciu pe care consideră că l‑a suferit în lipsa unui act care lezează, o persoană căreia i se aplică statutul trebuie, în principiu, să urmeze o procedură precontencioasă în două etape, și anume formularea unei cereri și ulterior a unei reclamații împotriva deciziei de respingere a cererii sale de despăgubire în conformitate cu articolul 90 alineatele (1) și (2) din statut.
63 Reiese astfel din articolele 90 și 91 din statut că, atunci când este sesizat cu o acțiune cu privire la legalitatea unui act care o lezează de către o persoană căreia i se aplică statutul, Tribunalul Funcției Publice nu poate, nici chiar din oficiu, în virtutea competenței sale de fond întemeiate pe articolul 91 alineatul (1) a doua teză din statut, să îi acorde o despăgubire acestei persoane, cu excepția cazului în care respectiva despăgubire urmărește să repare un prejudiciu suferit ca urmare a nelegalității actului care lezează și care constituie obiectul acțiunii sau, cel puțin, un prejudiciu rezultat dintr‑o nelegalitate care este în strânsă legătură cu acest act (a se vedea, în acest sens și prin analogie, Ordonanța Curții din 14 decembrie 2006, Meister/OAPI, C‑12/05 P, nepublicată în Recueil, punctele 112-116, și Hotărârea Gogos/Comisia, punctul 57 de mai sus, punctele 49-53).
64 În speță, reiese din cuprinsul punctelor 232-242 din hotărârea atacată că, în temeiul „concluziil[or] referitoare la repararea prejudiciului care rezultă din pretinsa hărțuire morală”, Tribunalul Funcției Publice a acordat reclamantei Q suma de 500 de euro cu titlu de reparație a „prejudiciului moral” suferit de aceasta ca urmare a unei greșeli de serviciu comise de Comisie, care ar fi „contribuit la izolarea [Q] în cadrul unității”. Greșeala de serviciu menționată în această privință constă în „neîndeplinirea de către Comisie a obligației de solicitudine” sau, astfel cum se arată la punctul 236 din hotărârea atacată, într‑o „anumită nerespectare de către Comisie a obligației de solicitudine” demonstrată prin „anumite fapte invocate de [Q] în susținerea cererii sale de despăgubire […] privite în ansamblu”. Această nerespectare este expusă la punctele 156-160, 164, 171 și 180 din hotărârea atacată și constă, în primul rând și în ceea ce privește prelungirea perioadei de probă a reclamantei Q, în faptul că Comisia nu i‑a adresat niciun reproș și a cauzat pierderea posibilității de a obține audierea sa și a persoanelor pe care le‑ar fi propus în acest sens de către comitetul de rapoarte, în al doilea rând, în faptul că Comisia a atribuit reclamantei Q birouri izolate până în vara 2004, în al treilea rând, în faptul că aceasta nu a atribuit reclamantei Q nicio sarcină între luna ianuarie și luna iunie 2003 și, în al patrulea rând, în faptul că a întârziat să răspundă cererii de concediu anual formulate de Q pentru perioada 19 iulie-27 august 2004 și în faptul că, în final, Comisia a dedus zilele corespunzătoare acestei cereri din soldul concediului său anual, deși Q depusese, la 5 iulie 2004, un certificat medical pentru perioada 17 iulie-27 august 2004, certificat care nu a fost contestat de administrație.
65 Reiese din constatările Tribunalului Funcției Publice din cuprinsul punctelor 112, 115 și 232 din hotărârea atacată, necontestate de Comisie în cadrul prezentului recurs, că, prin cererea sa de despăgubire, Q a solicitat repararea unui prejudiciu de ordin material constând în afectarea gravă a stării sale de sănătate, evidențiată de numeroase certificate și avize medicale, și în inaptitudinea de a‑și exercita în mod normal atribuțiile în cadrul unității, ca urmare a hărțuirii morale, în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut, denunțat în cererea sa de asistență, și că, întrucât Comisia nu a răspuns la respectiva cerere în termen de patru luni, lipsa răspunsului a determinat, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, o decizie de respingere a acesteia. În plus, reiese din constatările Tribunalului Funcției Publice menționate mai sus, precum și din constatările de la punctul 117 din hotărârea atacată că acțiunea în primă instanță avea ca obiect, în esență, anularea deciziei implicite de respingere a cererii de asistență și a celei în despăgubiri în temeiul articolului 24 din statut și, drept rezultat al acestei anulări, obligarea Comisiei la plata despăgubirii cerute de Q pentru repararea prejudiciului „care rezultă din pretinsa hărțuire morală”.
66 În această privință, trebuie amintit că obligația de asistență prevăzută la articolul 24 primul paragraf din statut privește apărarea funcționarilor de către instituție împotriva acțiunilor terților, iar nu împotriva actelor care emană de la instituția însăși, al căror control ține de alte dispoziții ale statutului (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 decembrie 1981, Bellardi‑Ricci și alții/Comisia, 178/80, Rec., p. 3187, punctul 23, și Hotărârea Curții din 25 martie 1982, Munk/Comisia, 98/81, Rec., p. 1155, punctul 21). Deși articolul 24 primul paragraf din statut este conceput, în primul rând, cu scopul de a apăra funcționarii împotriva atacurilor și a relelor tratamente din partea terților, acesta impune de asemenea o obligație de asistență în sarcina administrației în cazul în care autorul faptelor prevăzute de această dispoziție este un alt funcționar (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 iunie 1979, V./Comisia, 18/78, Rec., p. 2093, punctul 15, și Hotărârea Tribunalului din 9 martie 2005, L/Comisia, T‑254/02, RecFP, p. I‑A‑63 și II‑277, punctul 85 și jurisprudența citată).
67 Articolul 24 al doilea paragraf din statut se referă la repararea prejudiciilor cauzate unui funcționar prin acțiunile unor terți sau ale altor funcționari prevăzute la primul paragraf al aceluiași articol, sub rezerva ca acesta să nu fi putut obține repararea prejudiciilor de către autorii acestora (a se vedea în acest sens Ordonanța Curții din 5 octombrie 2006, Schmidt‑Brown/Comisia, C‑365/05 P, nepublicată în Recueil, punctul 78). Admisibilitatea acțiunii în despăgubiri introduse de un funcționar în temeiul articolului 24 al doilea paragraf din statut este astfel condiționată de epuizarea căilor de atac naționale, în măsura în care acestea asigură o protecție efectivă a persoanelor interesate și sunt de natură să conducă la repararea pretinsului prejudiciu (a se vedea Hotărârea L/Comisia, punctul 66 de mai sus, punctul 148 și jurisprudența citată).
68 Regimul special de răspundere instituit de articolul 24 al doilea paragraf din statut se întemeiază pe obligația administrației de a proteja sănătatea și securitatea funcționarilor și agenților săi împotriva atacurilor sau a relelor tratamente din partea terților sau a altor funcționari, cărora pot să le fie victime în exercitarea funcțiilor lor, în special sub forma unei hărțuiri morale, în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut. Este vorba despre un regim de răspundere independentă de culpă, care se diferențiază de regimul de drept comun al răspunderii Comunității în domeniul funcției publice, astfel cum este menționat la punctul 234 din hotărârea atacată și la punctul 42 de mai sus, care îi impune funcționarului care dorește să obțină repararea prejudiciului său de către Comunitate să demonstreze că a suferit un prejudiciu ca urmare a comportamentului culpabil al unei instituții (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 1993, Caronna/Comisia, T‑59/92, Rec., p. II‑1129, punctele 25 și 68, și Hotărârea L/Comisia, punctul 66 de mai sus, punctele 143-146 și 147-153). În plus, trebuie făcută distincția între acest regim special de răspundere independentă de culpă și regimul de indemnizare a funcționarilor pentru bolile contractate sau accidentele suferite în exercițiul funcțiilor lor sau pentru agravarea unor astfel de boli, în temeiul articolului 73 din statut și al reglementării comune privind acoperirea riscurilor de accident și de boală profesională a funcționarilor adoptate în temeiul acestui articol. Astfel, în lipsa oricărei dispoziții exprese în acest sens în reglementarea comună privind acoperirea riscurilor de accident și de boală profesională a funcționarilor, nu se poate considera că aceasta exclude dreptul funcționarului și al avânzilor cauză ai săi de a solicita o compensație suplimentară atunci când instituția este obligată la repararea prejudiciului, fie potrivit dreptului comun, în cazul în care ar fi considerată răspunzătoare de accidentul sau de boala acelui funcționar, fie în temeiul articolului 24 alineatul (2) din statut, în cazul în care acest accident sau această boală ar surveni ca urmare a acțiunilor din partea unor terți sau a altor funcționari în raport cu exercițiul funcțiilor de către respectivul funcționar în serviciul Comunităților, iar prestațiile prevăzute de statut nu ar fi suficiente pentru a asigura o reparare integrală a prejudiciului suferit (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia, 169/83 și 136/84, Rec., p. 2801, punctele 11 și 12).
69 Reiese din propriile constatări ale Tribunalului Funcției Publice din hotărârea atacată, astfel cum au fost amintite la punctele 64 și 65 de mai sus, că cererea de despăgubire se întemeia numai pe repararea prejudiciului de ordin material pe care Q pretindea că l‑a suferit ca urmare a hărțuirii morale denunțate în cererea de asistență din partea mai multor membri din ierarhia Direcției Generale (DG) Personal și Administrație a Comisiei, și anume acte imputabile în mod personal altor funcționari, iar nu ca urmare a unei greșeli de serviciu a Comisiei, al cărei control intră în domeniul de aplicare al altor dispoziții din statut, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 42 și 66 de mai sus.
70 În consecință, acțiunea în primă instanță nu avea alt obiect, în ceea ce privește concluziile referitoare la repararea pretinsului prejudiciu suferit de Q, decât cel prezentat în cererea de despăgubire, în temeiul articolului 24 al doilea paragraf din statut, și urmărea, în plus, ca rezultat al respingerii acesteia, obligarea Comisiei la plata despăgubirii solicitate pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a nelegalității respectivei decizii în limita unui cuantum de 100 000 de euro. În schimb, aceleași constatări nu permit să se ajungă la concluzia că, prin cererea sa de despăgubire, Q ar fi solicitat să fie despăgubită pentru un prejudiciu de ordin moral rezultat din greșeala de serviciu a Comisiei, constituită de neîndeplinirea de către aceasta a obligației de solicitudine, astfel cum reiese din anumite fapte denunțate în cererea de asistență.
71 În plus, nu se poate considera că greșeala de serviciu imputată, în speță, Comisiei, astfel cum a fost descrisă la punctul 64 de mai sus, este strâns legată de decizia implicită de respingere a cererii de despăgubire, în temeiul articolului 24 al doilea paragraf din statut, pentru repararea prejudiciului de ordin material pe care Q l‑ar fi suferit din cauza hărțuirii morale denunțate în cererea de asistență. Astfel, în timp ce faptele denunțate în cererea de asistență ca fiind constitutive de hărțuire morală, în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut, trebuie privite ca acte imputabile autorilor lor, și anume membrilor conducerii DG Personal și Administrație vizați în mod nominal, situația este diferită în cazul deciziei implicite de respingere a cererilor de asistență și de despăgubire, care este un act imputabil Comisiei. În orice caz, actele pe care Tribunalul Funcției Publice le‑a luat în considerare pentru a constata o greșeală de serviciu a Comisiei (a se vedea punctul 64 de mai sus) sunt anterioare datei la care a intervenit decizia implicită de respingere a cererilor de asistență și de despăgubire, și anume 3 septembrie 2004. Respectiva greșeală, care preexista astfel deciziei implicite de respingere, nu poate fi privită ca fiind în strânsă legătură cu aceasta din urmă, în sensul jurisprudenței citate la punctul 63 de mai sus.
72 Astfel, deși a fost sesizat în mod legal, în temeiul articolelor 90 și 91 din statut, cu o acțiune referitoare la legalitatea deciziei implicite de respingere a cererii de despăgubire, în raport cu dispozițiile articolului 24 al doilea paragraf din statut, Tribunalul Funcției Publice nu putea, fără încălcarea acelorași articole, să se pronunțe cu privire la aspectul dacă anumite fapte denunțate în cererea de asistență puteau, privite în ansamblu, să fie calificate drept greșeală de serviciu a Comisiei care a generat un prejudiciu de ordin moral suferit de Q și care trebuie reparat.
73 Așadar, Tribunalul Funcției Publice a încălcat articolele 90 și 91 din statut și a statuat ultra petita, modificând obiectul litigiului, întrucât, după cum reiese din cuprinsul punctului 242 din motivare și din cuprinsul punctului 2) din dispozitivul hotărârii atacate, acesta a obligat Comisia la repararea prejudiciului moral rezultat dintr‑o greșeală de serviciu care a contribuit la izolarea reclamantei Q în cadrul unității, constituită din neîndeplinirea de către Comisie a obligației de solicitudine, astfel cum reiese din anumite comportamente denunțate în cererea de asistență.
74 În consecință și fără a fi necesară examinarea celorlalte critici și argumente invocate în susținerea celui de al doilea aspect al primului motiv, acesta trebuie admis, iar punctul 2) din dispozitivul hotărârii atacate trebuie anulat, în măsura în care obligă Comisia la plata către Q a unei despăgubiri în valoare de 500 de euro.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea condiției angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal, a articolelor 7 și 24 din statut, precum și a obligației de motivare a hotărârilor
Argumentele părților
75 Comisia impută Tribunalului Funcției Publice faptul de a fi încălcat condiția angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal, articolele 7 și 24 din statut, precum și obligația de motivare a hotărârilor, întrucât, la punctul 2) din dispozitivul hotărârii atacate, acesta a admis în parte concluziile formulate de Q referitoare la repararea prejudiciului rezultat din nelegalitatea deciziei implicite de respingere a cererii de asistență după ce a statuat la punctele 250, 251 și 254 din hotărârea atacată că, în speță, condiția cu privire la existența unui comportament nelegal era îndeplinită, ca urmare a nelegalității deciziei implicite a Comisiei de refuz al adoptării unei măsuri provizorii de distanțare, astfel cum a fost constatată la punctele 209-212 din hotărârea atacată, precum și a întârzierii cu care a fost deschisă ancheta administrativă.
76 În primul rând, Comisia susține că Tribunalul Funcției Publice a încălcat condiția angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal, articolele 7 și 24 din statut și obligația de motivare a hotărârilor, la punctele 209-212, 250, 251 și 254 ale hotărârii atacate, întrucât a statuat, fără să fi constatat o încălcare evidentă și gravă a limitelor care se impuneau în speță puterii sale de apreciere, în conformitate cu jurisprudența (Hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia, punctul 27 de mai sus), că răspunderea extracontractuală a Comunității era angajată în măsura în care aceasta a refuzat să adopte o măsură temporară de distanțare. În privința măsurilor temporare de distanțare a unui funcționar care consideră că este victimă a hărțuirii morale, instituțiile ar beneficia, în temeiul articolului 7 din statut, de o largă putere de apreciere, recunoscută de jurisprudență (Hotărârea Tribunalului din 5 decembrie 2000, Campogrande/Comisia, T‑136/98, RecFP, p. I‑A‑267 și II‑1225, punctul 42) și de Comunicarea din 22 octombrie 2003 privind politica în materia hărțuirii morale în cadrul Comisiei [C(2003) 3644] (denumită în continuare „comunicarea privind hărțuirea morală”). Așadar, nu ar exista nicio obligație generală și absolută în sarcina administrației de a adopta în mod automat o măsură preventivă, precum o schimbare a repartizării sau un transfer, în cazul existenței celei mai mici suspiciuni de hărțuire morală. Astfel de schimbări ale repartizării sau transferuri ar fi, în orice caz, contrare articolului 7 din statut, care prevede că orice repartizare trebuie făcută în interesul serviciului.
77 Comisia susține că punctele 250, 251 și 254 din hotărârea atacată sunt afectate de o motivare insuficientă, întrucât Tribunalul Funcției Publice a omis să verifice, în conformitate cu jurisprudența, dacă Comisia a încălcat în mod vădit și grav limitele care se impuneau puterii sale de apreciere (Hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia, punctul 27 de mai sus, punctele 43 și 44).
78 În orice caz, Comisia consideră că, având în vedere acțiunile denunțate în cererea de asistență, absențele reclamantei Q pentru motive medicale sau pentru alte motive în cea mai mare parte a anului 2004, caracterul cronic și nepunctual al problemelor de rezolvat, refuzurile anumitor propuneri de schimbare a repartizării exprimate de Q și discuțiile purtate cu Q pentru a‑i găsi un post potrivit în una dintre direcțiile generale, la alegerea sa, decizia de a nu recurge la o schimbare forțată a repartizării reclamantei Q, ci de a o implica în căutarea unei soluții constructive, a fost adecvată atât în vederea reorientării sale profesionale, cât și din punctul de vedere al interesului serviciului. Pe parcursul perioadei de probă, Q fusese deja „îndepărtată” de mai multe ori, la cererea sa, iar administrația ar fi acționat în speță cu celeritate, oferindu‑i schimbarea repartizării în una dintre direcțiile generale, la alegerea sa.
79 În al doilea rând, Comisia susține, în esență, că Tribunalul Funcției Publice a încălcat de asemenea condiția angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal prin faptul că a statuat, la punctul 251 din hotărârea atacată, că administrația ar fi avut un comportament nelegal, întârziind deschiderea anchetei administrative referitoare la acțiunile denunțate în cererea de asistență. Pe de o parte, Tribunalul Funcției Publice nu ar fi luat în considerare legătura directă care există între soluția cu privire la concluziile în anulare și cea cu privire la concluziile în despăgubiri. În măsura în care, la punctul 200 din hotărârea atacată, a respins ca inadmisibile concluziile în anularea deciziei implicite de respingere a cererii de asistență, prin care se refuza deschiderea unei anchete administrative, Tribunalul Funcției Publice ar fi trebuit să respingă ca inadmisibile și concluziile în despăgubiri, care se aflau în strânsă legătură cu acestea. Pe de altă parte, jurisprudența ar admite existența unei anumit termen pentru deschiderea unei anchete administrative, dacă acesta se justifică în raport cu împrejurările din speță (Hotărârea Campogrande/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctul 54). În cazul de față, termenul de aproximativ patru luni pentru deschiderea anchetei administrative s‑ar fi justificat prin faptul că respectiva anchetă trebuia încredințată unui consilier auditor independent din cadrul Oficiului pentru Investigații și Disciplină (denumit în continuare „IDOC”), organ aflat sub autoritatea directorului general al DG Personal și Administrație.
80 Q solicită, în primul rând, respingerea criticii întemeiate pe încălcarea condiției angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal, a articolelor 7 și 24 din statut, precum și a obligației de motivare a hotărârilor. Jurisprudența Bergaderm și Goupil/Comisia (punctul 27 de mai sus) nu ar fi aplicabilă în cadrul litigiilor din domeniul funcției publice. Prin comunicarea privind hărțuirea morală, Comisia s‑ar fi angajat să interzică „exercitarea de represalii asupra unui membru al personalului care se plânge de hărțuire” și, pe această bază și „lu[ând] în considerarea situațiile specifice”, să adopte măsuri provizorii de distanțare care „vizează separarea părților respective” și care „permit victimei prezumate să se refacă, ajutând‑o să se îndepărteze” de problemă. În speță, Comisia ar fi trebuit să ia în considerare nu doar caracterul persistent și repetitiv al acțiunilor denunțate în cererea de asistență, ci și concluziile mai multor medici și experți care ar fi recomandat fără excepție distanțarea acesteia din cadrul DG Personal și Administrație. În plus, măsura provizorie de distanțare a pretinsei victime a unei hărțuiri morale putea fi considerată o repartizare în interesul serviciului, în sensul articolului 7 din statut. Decizia C(2006) 1264/3 a Comisiei din 26 aprilie 2006 privind politica în domeniul protecției demnității persoanei și lupta împotriva hărțuirii morale și sexuale în cadrul Comisiei, care a abrogat și a înlocuit comunicarea privind hărțuirea morală, ar fi confirmat că o „măsură de distanțare […] [lua] forma unei repartizări în interesul serviciului”. Având în vedere criteriile menționate în Hotărârea Campogrande/Comisia, punctul 76 de mai sus, Tribunalul Funcției Publice nu ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că Comisia a comis o greșeală de serviciu prin faptul că nu a intervenit cu toată energia necesară și nu a răspuns cererii de asistență cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările din speță.
81 În al doilea rând, Q solicită respingerea criticii întemeiate pe erorile de drept care viciază aprecierea Tribunalului Funcției Publice, potrivit căreia i s‑ar putea imputa Comisiei faptul că a întârziat deschiderea anchetei administrative referitoare la acțiunile denunțate în cererea de asistență. Punctul 54 din Hotărârea Campogrande/Comisia, punctul 76 de mai sus, nu ar permite Comisiei să considere că un anumit termen pentru deschiderea anchetei administrative ar putea fi justificat. Această hotărâre ar scoate în evidență, mai degrabă, cerințele de solicitudine, de rapiditate și de diligență inerente obligației de asistență prevăzute la articolul 24 din statut.
Aprecierea Tribunalului
82 În primul rând, trebuie să se examineze criticile Comisiei întemeiate pe încălcarea condiției angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal și a articolelor 7 și 24 din statut, întrucât Tribunalul Funcției Publice a statuat că răspunderea extracontractuală a Comunității era angajată în măsura în care, prin decizia implicită de respingere a cererii de asistență, AIPN a refuzat adoptarea unei măsuri de distanțare, deși, după cum se arată la punctul 209 din hotărârea atacată, „importanța și gravitatea faptelor invocate de [Q] în cererea de asistență revelau […] o «suspiciune de hărțuire morală», în sensul comunicării […] privind hărțuirea morală”.
83 Mai întâi, trebuie subliniat că articolul 24 din statut, care impune Comunităților o obligație de asistență față de funcționarii lor, este cuprins în titlul II referitor la „drepturile și obligațiile funcționarului”. În consecință, în orice situație care reunește condițiile de fapt necesare, această obligație de asistență corespunde unui drept al funcționarului în cauză prevăzut în statut (Hotărârea Caronna/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 58).
84 Potrivit unei jurisprudențe constante, în temeiul obligației de asistență prevăzute de articolul 24 primul paragraf din statut, administrația trebuie, în prezența unui incident incompatibil cu ordinea și cu liniștea serviciului, să intervină cu toată energia necesară și să răspundă cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările din speță pentru stabilirea faptelor și pentru adoptarea, în cunoștință de cauză, a măsurilor adecvate. În acest scop, este suficient ca funcționarul care solicită protecția instituției să aducă un început de dovadă cu privire la realitatea atacurilor al căror obiect afirmă că este. În prezența unor astfel de elemente, revine instituției în cauză sarcina de a adopta măsurile adecvate, în special procedând la o anchetă administrativă pentru a stabili faptele aflate la originea plângerii, în colaborare cu autorul acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 26 ianuarie 1989, Koutchoumoff/Comisia, 224/87, Rec., p. 99, punctele 15 și 16, și Hotărârea L/Comisia, punctul 66 de mai sus, punctul 84 și jurisprudența citată), în lipsa căreia instituția nu poate să adopte o poziție definitivă, în special cu privire la aspectul dacă plângerea trebuie să fie clasată fără a se lua vreo altă măsură sau dacă trebuie să fie deschisă o procedură disciplinară și, eventual, dacă se impune adoptarea unor sancțiuni disciplinare (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 11 iulie 1974, Guillot/Comisia, 53/72, Rec., p. 791, punctele 3, 12 și 21, și Hotărârea din 9 noiembrie 1989, Katsoufros/Curtea de Justiție, 55/88, Rec., p. 3579, punctul 16).
85 În plus, atunci când este sesizată de un funcționar cu o cerere de asistență formulată în temeiul articolului 24 primul paragraf din statut, administrația este de asemenea obligată, în virtutea obligației de protecție impuse de respectivul articol (Hotărârea V./Comisia, punctul 66 de mai sus, punctul 16), să adopte măsurile preventive adecvate, precum schimbarea repartizării sau transferul temporar al victimei, pentru a o proteja împotriva repetării comportamentului denunțat pe toată durata necesară pentru desfășurarea anchetei administrative (a se vedea în acest sens Hotărârea Campogrande/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctul 55).
86 Administrația dispune de o largă putere de apreciere, sub controlul instanței Uniunii, la alegerea măsurilor, atât provizorii, cât și definitive, care trebuie adoptate în temeiul articolului 24 din statut. Controlul instanței Uniunii se limitează la aspectul dacă instituția în cauză s‑a menținut în limite rezonabile și dacă nu și‑a utilizat puterea de apreciere într‑un mod vădit eronat (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2007, Lo Giudice/Comisia, T‑154/05, RepFP, p. I‑A-2-203, II‑A-2-1309, punctul 137 și jurisprudența citată).
87 Cu toate acestea, trebuie de asemenea să se sublinieze că, la momentul la care a intervenit decizia implicită de respingere a cererii de asistență formulate la 3 mai 2004, comunicarea privind hărțuirea morală fusese deja adoptată și că, atât prin modul de formulare și prin forma sa, cât și prin conținutul său, această comunicare avea valoare de dispoziție internă, obligatorie pentru Comisie, din moment ce nu și‑a manifestat în mod clar intenția de a se delimita de aceasta printr‑o decizie motivată și circumstanțiată (a se vedea, în acest sens și prin analogie, Hotărârea Curții din 30 ianuarie 1974, Louwage/Comisia, 148/73, Rec., p. 81, punctul 12, și Hotărârea Tribunalului din 6 februarie 2007, Wunenburger/Comisia, T‑246/04 și T‑71/05, RepFP, p. I‑A-2-21, II‑A-2-131, punctul 127).
88 Potrivit punctului 4.1.1. din comunicarea privind hărțuirea morală, consacrat „măsurilor care trebuie adoptate după identificarea hărțuirii”, politica de luptă împotriva hărțuirii morale trebuia să fie un nou instrument de protecție a persoanelor angajate în cadrul instituției și să le garanteze victimelor prezumate și eventualilor martori că vor beneficia de protecția instituției. În acest scop de protecție, punctul 4.1.1. litera (i) din comunicarea privind hărțuirea morală prevedea, cu titlu de „[m]ăsuri de urgență”, că, „în cazul existenței celei mai mici suspiciuni de hărțuire morală, pot fi avute în vedere măsuri de distanțare” și că „[a]ceste măsuri vizează separarea părților respective și nu trebuie confundate cu politica de mobilitate”, că „[a]cestea pot fi propuse AIPN, în scris, de către persoanele de încredere sau de către mediator” și că, „[î]n ceea ce privește măsurile provizorii, această distanțare nu va depinde de existența unui post liber”. În plus, această dispoziție prevedea că „[a]ceste măsuri de distanțare, care trebuie să țină cont de situațiile specifice, pot fi imediate și, dacă este necesar, definitive” și că „ele au scopul de a permite victimei prezumate să se refacă, ajutând‑o să se îndepărteze” de problemă.
89 Din aceste dispoziții reiese că respectiva comunicare privind hărțuirea morală, care a fost ulterior abrogată și înlocuită prin Decizia C(2006) 1264/3, avea la bază ideea că administrația nu trebuie să aștepte ca situația de conflict să se permanentizeze, ci, dimpotrivă, trebuie să intervină cu toată energia necesară și să răspundă cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările din speță adoptând, cu titlu preventiv, orice măsură de distanțare necesară. În această privință, Comisia nu este în drept să se prevaleze de utilizarea verbului „a putea” în comunicarea privind hărțuirea morală pentru a pretinde că avea libertatea, în orice ipoteză, să aprecieze dacă o măsură provizorie de distanțare era obligatorie în raport cu faptele din speță. Astfel, în contextul acestei comunicări, verbul „a putea” trebuia să fie înțeles în sensul că administrația avea competența de a adopta, cu titlu preventiv, o măsură de distanțare pe toată durata necesară desfășurării anchetei administrative, ceea ce urma să îi permită să stabilească situația de fapt și să adopte o poziție definitivă în această privință. În schimb, acest termen nu aducea atingere faptului că necesitatea de a garanta un efect util obligației de protecție care decurge din articolul 24 primul paragraf din statut presupune că administrația putea fi obligată, atunci când erau întrunite anumite condiții de fapt, să ofere asistență unui funcționar, adoptând cu titlu preventiv o măsură de distanțare.
90 Având în vedere articolul 24 primul paragraf din statut și comunicarea privind hărțuirea morală, trebuie să se constate că, la data la care a intervenit decizia implicită de respingere a cererii de asistență, administrația avea obligația să ofere asistență oricărui funcționar care solicita acest lucru, în temeiul articolului 24 primul paragraf din statut, adoptând cu titlu preventiv o măsură provizorie de distanțare atunci când, pe de o parte, se afla în prezența unor elemente care o determinau sau care, în mod rezonabil, trebuiau să o determine să suspecteze că acel funcționar fusese supus unor acte care intră în domeniul de aplicare al articolului 24 primul paragraf din statut, precum o hărțuire morală, în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea Lo Giudice/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 153) și când, pe de altă parte, se dovedea că această măsură este necesară pentru protecția sănătății și securității persoanei în cauză, în special împotriva riscului repetării actelor suspectate (a se vedea în acest sens Hotărârea Campogrande/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctul 55; a se vedea, în acest sens și prin analogie, Hotărârea Tribunalului din 3 martie 2004, Vainker/Parlamentul European, T‑48/01, RecFP, p. I‑A‑51 și II‑197, punctele 92 și 93).
91 În speță, deși, pentru motivele deja expuse la punctele 40-45 de mai sus, Comisia săvârșește o greșeală susținând că Tribunalul Funcției Publice ar fi trebuit să verifice dacă ea a încălcat în mod vădit și grav limitele care se impuneau puterii sale de apreciere, nu este mai puțin adevărat că, prin criticile sale, aceasta impută, în esență, Tribunalului Funcției Publice că a săvârșit o eroare de drept și că a încălcat obligație de motivare a hotărârilor prin faptul că a dispus anularea deciziei implicite de respingere a cererii de asistență prin care s‑a refuzat adoptarea unei măsuri provizorii de distanțare, fără să ia în considerare puterea de apreciere de care dispunea pentru adoptarea unei astfel de măsuri.
92 Cu titlu introductiv, trebuie remarcat că măsurile provizorii de distanțare adoptate în temeiul articolului 24 primul paragraf din statut urmăresc să protejeze, cu titlu preventiv, sănătatea și securitatea funcționarului despre care se prezumă a fi victimă a unuia dintre actele prevăzute de această dispoziție. În conformitate cu acest obiectiv de protecție, astfel de măsuri nu pot fi condiționate de existența unui post liber în cadrul serviciilor, astfel cum se arată în mod întemeiat în comunicarea privind hărțuirea morală. Astfel, aceste măsuri de asistență nu trebuie confundate cu deciziile de schimbare a repartizării în interesul serviciului, adoptate în temeiul articolului 7 alineatul (1) din statut. Aceste din urmă decizii urmăresc buna funcționare a serviciului, chiar și atunci când sunt justificate prin dificultăți relaționale interne și, în consecință, intră în sfera largii puteri de apreciere pe care jurisprudența Curții o recunoaște instituțiilor în organizarea serviciilor lor, în funcție de misiunile care le sunt încredințate, și în repartizarea personalului pe care îl au la dispoziție în vederea îndeplinirii respectivelor misiuni, cu condiția ca această repartizare să se facă cu respectarea echivalenței dintre post și grad (a se vedea Hotărârea Curții din 12 noiembrie 1996, Ojha/Comisia, C‑294/95 P, Rec., p. I‑5863, punctele 40 și 41 și jurisprudența citată).
93 În consecință, rămâne de examinat, potrivit jurisprudenței citate la punctul 86 de mai sus, dacă Tribunalul Funcției Publice a verificat dacă Comisia s‑a menținut în limite rezonabile și dacă nu și‑a utilizat puterea de apreciere într‑un mod vădit eronat prin faptul că nu a adoptat o măsură provizorie de distanțare, deși erau întrunite condițiile de fapt care impuneau Comisiei adoptarea unei astfel de măsuri, astfel cum au fost enunțate la punctul 90 de mai sus.
94 După ce a rezumat la punctul 208 din hotărârea atacată faptele denunțate în cererea de asistență și a arătat că „printre numeroasele acte pe care reclamanta le atașa[se] cererii sale de asistență figura o listă cu persoanele care puteau, în opinia persoanei interesate, să confirme existența pretinsei hărțuiri morale”, Tribunalul Funcției Publice a statuat la punctul 209 din hotărârea atacată că „importanța și gravitatea [acestor] fapte […] revelau, dacă nu existența unei hărțuiri morale, cel puțin o «suspiciune de hărțuire morală», în sensul comunicării […] privind hărțuirea morală, și impuneau Comisiei, înainte chiar de a proceda la o anchetă și de a verifica realitatea criticilor persoanei interesate, să ia «măsuri de distanțare»”. În consecință, la punctul 214 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice s‑a pronunțat în sensul că decizia implicită prin care Comisia a refuzat adoptarea unei măsuri de distanțare era viciată de nelegalitate și trebuia anulată. Acest fapt corespunde aprecierilor cuprinse la punctul 196 din hotărârea atacată, din care rezultă că, „înainte chiar de a adopta o poziție definitivă cu privire la cerere[a de asistență], Comisia era obligată să adopte anumite acte, cel puțin cu titlu asigurător”. La punctele 250 și 253 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a considerat că răspunderea extracontractuală a Comunității era angajată, în special, ca urmare a „refuzul[ui] Comisiei de a adopta măsuri provizorii, precum și [a] întârzier[ii] cu care a fost deschisă ancheta administrativă”, comportamente care au generat un „prejudiciu moral” constând într‑o „stare de incertitudine și de neliniște [în care Q s‑ar fi aflat], putând să se teamă că Comisia nu ar lua în considerare cererea sa de asistență și că comportamentele greșite pe care le‑a suportat din partea instituției s‑ar putea prelungi”. La punctul 254 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a inclus acest prejudiciu moral în prejudiciul care a fost, în opinia sa, în mod just reparat prin „obligarea Comisiei la plata către reclamantă a sumei de 15 000 de euro”.
95 Reiese în mod clar din cuprinsul punctului 250 din hotărârea atacată că singurul motiv invocat de Tribunalul Funcției Publice pentru a ajunge la concluzia că, în speță, Comisia era obligată să adopte o măsură provizorie de distanțare era existența unei „suspiciuni de hărțuire morală”, în sensul comunicării privind hărțuirea morală.
96 Cu toate acestea, nu reiese din cuprinsul punctelor 207-214 și 250 din hotărârea atacată că Tribunalul Funcției Publice ar fi examinat, după cum era obligat din punct de vedere legal în temeiul regulii enunțate la punctul 90 de mai sus, dacă o măsură provizorie de distanțare era necesară pentru protecția sănătății și securității reclamantei Q pe toată durata anchetei administrative.
97 În aceste condiții, Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a statuat la punctele 209-211 din hotărârea atacată că Comisia era obligată să adopte o măsură provizorie de distanțare, fără să examineze dacă, având în vedere împrejurările din speță, această măsură era necesară pentru protecția sănătății și securității reclamantei Q pe toată durata anchetei administrative.
98 Cu toate acestea, în conformitate cu jurisprudența Curții, o eroare de drept săvârșită de prima instanță nu este de natură să determine nelegalitatea hotărârii pronunțate de aceasta dacă dispozitivul ei apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept (a se vedea Hotărârea Curții din 10 decembrie 2002, Comisia/Camar și Tico, C‑312/00 P, Rec., p. I‑11355, punctul 57, și Hotărârea din 30 septembrie 2003, Biret International/Consiliul, C‑93/02 P, Rec., p. I‑10497, punctul 60 și jurisprudența citată). În cadrul unei asemenea substituiri a motivelor, instanța de recurs poate să ia în considerare faptele, astfel cum au fost constatate de prima instanță (Hotărârea Biret International/Consiliul, citată anterior, punctele 60-66).
99 În această privință, din cuprinsul punctului 41 din hotărârea atacată reiese, în primul rând, că, în urma unui control medical efectuat de medicul consultant al instituției, acesta a estimat, într‑un aviz din 7 mai 2004, că Q era „aptă de muncă în proporție de 100 % începând cu 10 [mai] 2004”, dar că „era de dorit o schimbare de post pentru sănătatea [reclamantei Q]”. În continuare, rezultă din cuprinsul punctului 54 din hotărârea atacată „că [l]a 18 mai 2004, medicul psihiatru căruia serviciul medical îi încredințase sarcina de a efectua o expertiză psihiatrică a [reclamantei Q] a subliniat în această expertiză că «[p]roblema fiind de ordin social (un conflict în cadrul [i]nstituției sale), soluția trebuia, prin urmare, să fie găsită la nivel social (reîncadrarea într‑o altă direcție generală)»”. În plus, punctul 69 din hotărârea atacată indică faptul că, „[l]a 6 septembrie 2004, controlul medical la care a fost supusă [Q] în urma depunerii certificatului medical pentru perioada 28 august-25 septembrie 2004 a concluzionat că [Q] era «aptă de muncă [în proporție de] 100 % în acest moment», dar, cu toate acestea, a reiterat observația formulată la 18 mai 2004 de medicul psihiatru care a examinat‑o atunci pe reclamantă, potrivit căreia «o schimbare a locului de muncă [era] de dorit pentru sănătatea [reclamantei Q] […]»”. În fine, reiese din cuprinsul punctului 73 din hotărârea atacată că, „[î]n concluziile raportului de examinare medico‑psihologică datat 6 octombrie 2004, medicul independent ales în urma cererii de arbitraj formulate de [Q] […] a constatat că [aceasta] [era] «[…]aptă să își reia munca, dar într‑o altă [DG]» și a precizat că «reluarea […] activității de către [Q] în postul anterior nu [putea] decât să îi reactiveze experiența de hărțuire morală trăită și să [o] destabilizeze[…]»”. Rezultă, așadar, din situația de fapt, astfel cum a fost constatată în hotărârea atacată, că numeroase avize și certificate medicale constatau că o măsură de distanțare era necesară pentru protecția stării de sănătate a Q, și aceasta chiar înainte ca administrația să procedeze la o anchetă administrativă pentru a permite să se verifice realitatea hărțuirii morale resimțite de Q, și că, în consecință, nu pot fi avute în vedere măsuri definitive pentru sancționarea autorilor respectivei hărțuiri și pentru repararea, cu titlu subsidiar, a consecințelor prejudiciabile ale actelor lor.
100 Având în vedere avizele și certificatele eliberate de persoane care aveau competența să limiteze, prin aprecierile lor de ordin medical, puterea de decizie a Comisiei, trebuie să se considere că, cel puțin începând cu 6 octombrie 2004, o măsură provizorie de distanțare se impunea pentru a asigura protecția imediată a stării de sănătate a Q. Astfel, în împrejurările din speță, erau întrunite condițiile de fapt care permiteau să se considere că, la momentul adoptării deciziei implicite de respingere a cererii de asistență, administrația era obligată să adopte, cu titlu preventiv, o măsură provizorie de distanțare, astfel cum a fost menționată la punctul 98 de mai sus. Prin urmare, Comisia nu s‑a menținut în limitele rezonabile și și‑a utilizat puterea de apreciere într‑un mod vădit eronat prin faptul că nu a adoptat o măsură provizorie de distanțare a reclamantei Q din cadrul DG Personal și Administrație, sau din cadrul unității D2 din respectiva DG, unde aceasta era repartizată, deși era dovedit că o astfel de măsură era necesară pentru protecția stării sale de sănătate.
101 În consecință, indiferent de eroarea de drept care afectează hotărârea atacată în această privință, Tribunalul Funcției Publice a statuat în mod întemeiat la punctele 1) și 2) din dispozitivul hotărârii atacate că decizia implicită de respingere a cererii de asistență trebuia anulată, întrucât refuza adoptarea unei măsuri provizorii de distanțare și că, prin urmare, Comisia trebuia obligată la repararea consecințelor prejudiciabile ale acestui refuz.
102 În această măsură, trebuie respinse criticile formulate în cadrul celui de al doilea motiv, întemeiate pe încălcarea condiției angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal și a articolelor 7 și 24 din statut, ca fiind inoperante.
103 În al doilea rând, trebuie să se examineze criticile formulate în cadrul celui de al doilea motiv, întemeiate pe faptul că Tribunalul Funcției Publice a încălcat, la punctul 251 din hotărârea atacată, condiția angajării răspunderii extracontractuale a Comunității cu privire la existența unui comportament nelegal prin faptul că a statuat că administrația a avut un comportament nelegal, întârziind deschiderea anchetei administrative, fără să țină seama de faptul că întârzierea deschiderii respectivei anchete era justificată prin necesitatea de a garanta imparțialitatea acesteia.
104 La punctul 251 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a arătat că, „la data la care a intervenit decizia implicită de respingere a cererii de asistență, ancheta administrativă nu fusese încă deschisă, pentru că abia la 8 septembrie 2004 consilierul auditor a primit mandat de la secretarul general al Comisiei pentru a conduce o astfel de anchetă, iar primele audieri desfășurate de acesta nu au debutat decât în octombrie 2004”. La punctul 253 din hotărârea atacată, instanța a considerat că prejudiciul moral rezultat din această întârziere trebuia reparat și l‑a inclus în prejudiciul moral care, potrivit Tribunalului Funcției Publice, a fost în mod just reparat prin „obligarea Comisiei la plata către [Q] a sumei de 15 000 de euro”.
105 Obligația de asistență prevăzută de articolul 24 primul paragraf din statut impune administrației să răspundă cu rapiditatea impusă de împrejurările speței, în special procedând la o anchetă administrativă pentru a stabili faptele care au stat la originea plângerii, în colaborare cu autorul acesteia (Hotărârea Campogrande/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctele 42 și 53). Totuși, această jurisprudență nu exclude faptul că motive obiective, care pot fi legate în special de necesitatea unei bune organizări a anchetei, pot justifica o întârziere în deschiderea respectivei anchete (a se vedea în acest sens Hotărârea Campogrande/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctul 56).
106 În speță, după cum reiese din cuprinsul punctului 40 din hotărârea atacată, în cererea de asistență, Q solicita deschiderea unei anchete administrative de către o „instanță neutră”, din afara DG Personal și Administrație și, prin urmare, independentă de IDOC. În plus, reiese din cuprinsul punctului 59 din hotărârea atacată că, printr‑o scrisoare din 11 iunie 2004, directorul IDOC i‑a indicat secretarului general al Comisiei că, „având în vedere acuzarea de către reclamantă a întregii ierarhii a DG Personal și Administrație, inclusiv a directorului general, i se părea oportun ca secretarul general al Comisiei să exercite atribuțiile AIPN în cadrul anchetei administrative și ca o persoană din afara DG Personal și Administrație să fie desemnată în calitate de «consilier auditor» pentru a conduce această anchetă”. În continuare, reiese din cuprinsul punctului 64 din hotărârea atacată că, „[l]a 1 iulie 2004, secretarul general al Comisiei l‑a informat pe directorul IDOC că accepta să exercite atribuțiile AIPN în cadrul anchetei administrative avute în vedere și a precizat numele consilierului auditor pe care l‑a ales pentru a desfășura această anchetă”. În sfârșit, reiese din cuprinsul punctului 71 din hotărârea atacată că, „[p]rintr‑o notă din 8 septembrie 2004, consilierul auditor desemnat de secretarul general al Comisiei în cadrul anchetei administrative solicitate de reclamantă a primit din partea acestuia mandatul de a «determina realitatea susținerilor formulate, în special în ceea ce privește comportamentul funcționarului sau al funcționarilor ale căror nume sunt citate în dosar și de a permite astfel să se aprecieze realitatea situației și măsurile care ar trebui luate, dacă este cazul»”.
107 În speță, Tribunalul Funcției Publice a omis totuși să examineze dacă necesitatea de a organiza o anchetă administrativă de către o „instanță neutră”, potrivit dorinței exprimate de Q în cererea de asistență, și de a nu încredința IDOC desfășurarea acesteia, după cum se prevede în mod normal, ci unui consilier auditor numit, în mod excepțional, dintre persoane din afara DG Personal și Administrație nu justificau respectiva întârziere.
108 Prin faptul că nu a efectuat toate verificările care se impuneau din punct de vedere legal, Tribunalul Funcției Publice nu a oferit un temei juridic hotărârii atacate atunci când a obligat Comisia la plata de daune interese către Q în considerarea termenului de aproximativ patru luni care s‑a scurs până la deschiderea anchetei administrative.
109 În această măsură, cel de al doilea motiv trebuie admis, iar punctul 2) din dispozitivul hotărârii atacate trebuie anulat, întrucât obligă Comisia la plata de daune interese către Q ca urmare a întârzierii în deschiderea anchetei administrative. Având în vedere că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 250-254 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice nu a diferențiat daunele interese datorate către Q în acest din urmă temei de daunele interese datorate în temeiul refuzului Comisiei de a adopta o măsură provizorie de distanțare, trebuie anulat punctul 2) din dispozitiv prin care Comisia este obligată la plata sumei de 15 000 de euro către Q, în măsura în care, prin această sumă, se urmărește repararea prejudiciului moral suferit de Q ca urmare a pretinsei întârzieri în deschiderea anchetei administrative.
110 Având în vedere toate considerațiile de mai sus, se impune admiterea în parte a recursului principal și respingerea acestuia cu privire la restul aspectelor.
Cu privire la recursul incident
111 Prin recursul incident, formulat în conformitate cu articolul 142 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, se urmărește anularea hotărârii atacate, întrucât aceasta respinge concluziile acțiunii în primă instanță având ca obiect anularea REC 2003 și repararea prejudiciului suplimentar rezultat din decizia implicită de respingere a cererii de adoptare a măsurilor definitive necesare pentru sancționarea autorilor pretinsei hărțuiri morale și pentru repararea, cu titlu subsidiar, a consecințelor prejudiciabile ale acțiunilor lor.
112 În susținerea recursului incident, Q invocă nouă motive. Primele opt motive sunt îndreptate împotriva hotărârii atacate, întrucât aceasta respinge concluziile acțiunii în primă instanță având ca obiect repararea prejudiciului suplimentar rezultat din decizia implicită de respingere a cererii de adoptare a măsurilor definitive necesare pentru sancționarea autorilor pretinsei hărțuiri morale și pentru repararea, cu titlu subsidiar, a consecințelor prejudiciabile ale acțiunilor lor. Primul motiv se întemeiază pe încălcarea articolului 12a alineatul (3) din statut. Al doilea motiv se referă la o eroare săvârșită în calificarea juridică a faptelor denunțate în cererea de asistență, în raport cu articolul 12a alineatul (3) din statut. Al treilea motiv se întemeiază pe o inexactitate materială a faptelor, care constituie sursa unei erori de drept în stabilirea obiectului litigiului. Al patrulea motiv se referă la denaturarea unor elemente de probă prezentate în primă instanță. Al cincilea motiv se întemeiază pe încălcarea de către Comisie a comunicării privind hărțuirea morală. Al șaselea motiv se referă la încălcarea obligației de motivare a hotărârilor. Al șaptelea motiv se întemeiază pe nerespectarea interdicției de a statua ultra petita și, în consecință, pe încălcarea limitelor impuse competenței Tribunalului Funcției Publice. Al optulea motiv se întemeiază pe o interpretare greșită a două note administrative. Al nouălea motiv se îndreaptă împotriva hotărârii atacate prin care sunt respinse concluziile acțiunii în primă instanță având ca obiect anularea REC 2003. Acesta se întemeiază pe o eroare de drept cu privire la existența unui interes de a exercita acțiunea în anularea REC 2003.
113 Comisia arată că, pentru a răspunde recursului incident, trebuie să adopte o poziție cu privire la interpretarea noțiunii de hărțuire morală, în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut, astfel cum a fost stabilită de Tribunalul Funcției Publice în hotărârea atacată. Comisia susține că această interpretare este viciată de o serie de erori de drept. Q respinge observațiile Comisiei în această privință.
114 Pentru motive legate de buna administrare a justiției, trebuie să se examineze, în primul rând, al cincilea motiv, în al doilea rând, al optulea motiv, în al treilea rând, primul, al doilea, al treilea, al patrulea și al șaselea motiv, împreună, precum și observațiile Comisiei și ale Q cu privire la noțiunea de hărțuirea morală, în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut, în al patrulea rând, al șaptelea motiv și, în al cincilea și ultimul rând, al nouălea motiv.
Cu privire la al cincilea motiv al recursului incident, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a comunicării privind hărțuirea morală
Argumentele părților
115 Q subliniază că punctele 2.2 și 4.1 din comunicarea privind hărțuirea morală au fost încălcate de Comisie, întrucât niciunul dintre superiorii săi ierarhici nu a acționat pentru a remedia hărțuirea morală denunțată în cererea sa de asistență.
116 Comisia solicită respingerea celui de al cincilea motiv ca fiind vădit inadmisibil. Q nu ar identifica nicio eroare de drept săvârșită de Tribunalul Funcției Publice în hotărârea atacată, ci s‑ar limita să reia argumentele pe care le‑a prezentat în susținerea acțiunii în primă instanță. În orice caz, interpretarea comunicării privind hărțuirea morală reținută de Tribunalul Funcției Publice în hotărârea atacată ar fi fost favorabilă intereselor Q.
117 Q solicită respingerea cauzei de inadmisibilitate invocate de Comisie împotriva celui de al cincilea motiv, pentru motivul că eroarea de drept care viciază hotărârea atacată ar fi fost suficient identificată în recursul incident.
Aprecierea Tribunalului
118 Rezultă din dispozițiile citate la punctul 24 de mai sus că un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere (a se vedea Ordonanța Tribunalului din 10 martie 2008, Lebedef‑Caponi/Comisia, T‑233/07 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 25 și jurisprudența citată).
119 Nu îndeplinește această condiție recursul care se limitează la a repeta sau la a reproduce textual motivele și argumentele care au fost deja invocate în fața primei instanțe, inclusiv cele care erau întemeiate pe fapte respinse în mod expres de această instanță. Într‑adevăr, un astfel de recurs constituie în realitate o cerere prin care se urmărește o simplă reexaminare a cererii introductive în primă instanță, ceea ce nu este de competența instanței de recurs (a se vedea Ordonanța Lebedef‑Caponi/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctul 26 și jurisprudența citată).
120 În cadrul celui de al cincilea motiv, Q invocă o eroare de drept săvârșită de Comisie, iar nu de Tribunalul Funcției Publice, întrucât indică faptul că „punctul 2.2 din comunicarea privind hărțuirea morală a fost încălcat de Comisie” sau că „[punctul 4.1. din aceeași comunicare] a fost de asemenea încălcat de Comisie”.
121 În consecință, trebuie admisă cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie și, prin urmare, trebuie respins al cincilea motiv ca fiind inadmisibil.
Cu privire la al optulea motiv al recursului incident, referitor la o interpretare greșită a două note administrative
Argumentele părților
122 Q susține că Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept interpretând în mod greșit două note administrative din dosar. Pe de o parte, la punctul 64 din hotărârea atacată, acesta ar fi interpretat greșit nota secretarului general adresată directorului IDOC la 1 iulie 2004, constatând că, prin aceasta, primul l‑ar fi informat pe cel din urmă că acceptă să exercite atribuțiile AIPN în cadrul anchetei administrative. În realitate, secretarul general ar fi indicat în această notă că acceptă să exercite atribuțiile AIPN cu privire la răspunsul instituției la cererea de asistență, acest demers având ca scop evitarea oricărei critici privind parțialitatea în cadrul DG Personal și Administrație. Pe de altă parte, la punctul 86 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice ar fi interpretat în mod greșit nota din 16 septembrie 2005 pe care directorul general al DG Personal și Administrație i‑a adresat‑o, indicând că aceasta cuprindea o decizie explicită a AIPN de respingere a cererii de asistență. Or, această notă nu ar fi provenit de la secretarul general al Comisiei, care exercita singur atribuțiile AIPN îndeplinind această funcție, iar nicio decizie a acestuia din urmă nu ar fi fost anexată notei, astfel încât nu ar fi fost adoptată nicio decizie explicită a AIPN cu privire la cererea de asistență.
123 Comisia ridică obiecția că punctele hotărârii atacate, contestate prin intermediul celui de al optulea motiv, fac parte din expunerea situației de fapt și nu sunt incluse, așadar, în partea „În drept” a acestei hotărâri. În plus, acest motiv ar fi inadmisibil, în lipsa identificării erorii de drept care ar fi fost săvârșită de Tribunalul Funcției Publice.
124 Q solicită respingerea cauzei de inadmisibilitate formulată de Comisie împotriva celui de al optulea motiv, pentru motivul că eroarea de drept invocată ar fi fost suficient identificată în recursul incident.
Aprecierea Tribunalului
125 Astfel cum s‑a constatat deja la punctul 118 de mai sus, un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere.
126 În speță, Q nu a identificat în înscrisurile sale o eroare de drept care să vicieze dispozitivul hotărârii atacate și care ar fi rezultat din interpretarea greșită a conținutului celor două note administrative menționate mai sus, afectând punctele 64 și 86 din hotărârea atacată referitoare la expunerea sumară a „[s]ituați[ei] de fapt”, în conformitate cu articolul 81 a zecea liniuță din Regulamentul de procedură.
127 Așadar, trebuie admisă cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie și, prin urmare, al cincilea motiv trebuie respins ca inadmisibil.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 12a alineatul (3) din statut, la al doilea motiv, referitor la o eroare săvârșită în calificarea juridică a faptelor denunțate în cererea de asistență în raport cu articolul 12a alineatul (3) din statut, la al treilea motiv, întemeiat pe o inexactitate materială a faptelor, care constituie sursa unei erori de drept în stabilirea obiectului litigiului, la al patrulea motiv, referitor la denaturarea unor elemente de probă prezentate în primă instanță, și la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare a hotărârilor
128 Primul, al doilea, al treilea, al patrulea și al șaselea motiv, precum și observațiile Comisiei și ale Q cu privire la noțiunea de hărțuirea morală, în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut sunt îndreptate împotriva motivelor hotărârii atacate, în special împotriva punctelor 189 și 236 din această hotărâre, prin care Tribunalul Funcției Publice s‑a pronunțat, după cum se arată la punctul 147 din hotărârea atacată, asupra „motivului referitor la hărțuirea morală invocat de [Q]” și a statuat, la punctul 189 din aceeași hotărâre, că Q „nu [a susținut] în mod întemeiat că ar fi fost victima unei hărțuiri morale” și că, prin urmare, nu era îndreptățită să obțină o reparare în temeiul acestei hărțuiri. Aceasta nu aduce atingere faptului că, la punctele 236 și 238-242 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a statuat că anumite fapte invocate de Q în susținerea cererii sale de asistență, privite în ansamblu, evidențiau o greșeală de serviciu a Comisiei constând într‑o anumită nerespectare a obligației de solicitudine și a acordat reclamantei Q o despăgubire pentru prejudiciul moral rezultat din respectiva greșeală, întrucât Comisia a contribuit la izolarea reclamantei Q în cadrul unității, dar nu pentru prejudiciul material aferent unei boli profesionale care ar fi rezultat din aceeași greșeală, în măsura în care o astfel de despăgubire ar fi fost prematură, în condițiile în care procedura de recunoaștere a originii profesionale a afecțiunilor de care ar fi suferit persoana interesată era încă în desfășurare și nu era posibil să se stabilească dacă integralitatea prejudiciului material suferit de Q nu putea fi reparată în temeiul regimului statutar privind asigurarea împotriva riscurilor de boală profesională.
129 În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 113 din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate oricând să examineze din oficiu cauzele de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică.
130 Întrucât condițiile de admisibilitate a unei acțiuni prevăzute la articolele 90 și 91 din statut sunt de ordine publică, este de competența instanței Uniunii, în cazul în care este necesar, să le examineze din oficiu (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 iunie 2009, Krcova/Curtea de Justiție, T‑498/07 P, punctul 52 și jurisprudența citată), sub rezerva de a fi solicitat în prealabil părților să prezinte observații (a se vedea în acest sens Hotărârea Réexamen M/EMEA, punctul 57 de mai sus, punctul 57 și jurisprudența citată).
131 Existența unui act care lezează, în sensul articolului 90 alineatul (2) și al articolului 91 alineatul (1) din statut, este o condiție indispensabilă pentru admisibilitatea oricărei acțiuni formulate de funcționari împotriva instituției de care aparțin (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 13 iulie 1993, Moat/Comisia, T‑20/92, Rec., p. II‑799, punctul 39 și jurisprudența citată, și Ordonanța Tribunalului din 25 martie 2003, J/Comisia, T‑243/02, RecFP, p. I‑A‑99 și II‑523, punctul 30).
132 Pentru a se pronunța cu privire la existența unei hărțuiri morale denunțate în cererea de asistență, Tribunalul Funcției Publice a reținut în mod implicit, dar necesar la punctele 118 și 119 din hotărârea atacată că a fost sesizat cu un act care lezează reprezentat de o decizie a AIPN de respingere, chiar și în mod implicit, a cererii de asistență, întrucât s‑ar fi refuzat constatarea existenței pretinsei hărțuiri morale.
133 Or, premisa pe care Tribunalul Funcției Publice s‑a întemeiat în mod necesar pentru a se pronunța cu privire la existența pretinsei hărțuiri morale este greșită, după cum reiese din propriile constatări în continuarea hotărârii atacate.
134 Astfel, Tribunalul Funcției Publice a constatat, mai întâi, la punctul 117 din hotărârea atacată că acțiunea în primă instanță trebuia considerată ca având ca obiect „anularea deciziei implicite de respingere a cererii de asistență”, „anularea celor două REC 2003” și „obligarea Comisiei la plata de daune interese către [Q]”.
135 Reiese în special din cuprinsul punctului 196 din hotărârea atacată că, în aceasta din urmă, Tribunalul Funcției Publice a considerat doar că decizia implicită de respingere a cererii de asistență reprezenta un act care o leza pe reclamanta Q prin faptul că reprezenta un refuz de a „adopta anumite acte, cel puțin cu titlu asigurător [pe parcursul duratei necesare pentru desfășurarea anchetei administrative]”. Prin aceasta, Tribunalul Funcției Publice nu a caracterizat existența unui act care lezează prin care se refuza constatarea existenței hărțuirii morale denunțate în cererea de asistență, act a cărui existență a reținut‑o în mod implicit, dar necesar, la punctele 118 și 119 din hotărârea atacată, pentru a statua asupra „motivului referitor la hărțuirea morală invocat de [Q]”.
136 În orice caz, trebuie să se ia în considerare faptul că, în speță, însăși Q a solicitat în cererea de asistență deschiderea unei anchete administrative pentru a stabili realitatea hărțuirii morale denunțate în cererea sa de asistență, invitând în același timp Comisia să încredințeze desfășurarea acesteia unei „instanțe neutre”, alta decât IDOC, care era organul competent în mod obișnuit să efectueze o asemenea anchetă. Reiese din cuprinsul punctelor 198, 199 și 251 din hotărârea atacată că, anterior formulării acțiunii, la data de 4 iulie 2005, administrația a admis această cerere, de vreme ce o anchetă administrativă a fost deschisă la 8 septembrie 2004, anchetă care a avut loc între luna octombrie 2004 și 21 martie 2005, în conformitate cu normele referitoare la anchetele administrative prevăzute în anexa IX la statut adoptate în conformitate cu articolul 86 alineatul (3) din statut.
137 În ceea ce privește procedura de anchetă desfășurată în temeiul articolului 86 alineatul (3) din statut, pentru a putea statua asupra unei cereri de asistență a unui funcționar formulate în temeiul articolului 24 din statut, aceasta ia sfârșit prin adoptarea unei decizii finale de către AIPN pe baza raportului de anchetă, după cum a arătat însuși Tribunalul Funcției Publice la punctul 196 din hotărârea atacată și după cum reiese, în plus, din articolul 3 din anexa IX la statut (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții Guillot/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctele 21, 22 și 36, și Hotărârea Curții din 1 iunie 1983, Seton/Comisia, 36/81, 37/81 și 218/81, Rec., p. 1789, punctele 29-31). În momentul adoptării acestei decizii, poziția juridică a funcționarului este afectată (a se vedea de asemenea, în acest sens și prin analogie, în ceea ce privește procedura desfășurată în temeiul articolului 73 din statut, Hotărârea L/Comisia, punctul 66 de mai sus, punctul 123).
138 În măsura în care aceasta se referă la concluziile raportului de anchetă administrativă, care a fost încheiat după ce a intervenit decizia implicită și în cadrul căruia afirmațiile funcționarului în cauză referitoare la existența unei hărțuiri morale au fost examinate în detaliu, pe baza documentelor și a mărturiilor produse sau obținute în timpul anchetei, decizia definitivă a AIPN nu trebuie considerată o decizie pur confirmativă a deciziei implicite, ci o decizie care se substituie acesteia din urmă, la finalul unei reexaminări a situației de către administrație (a se vedea în acest sens Hotărârea Lo Giudice/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctele 47 și 48).
139 În speță, reiese din cuprinsul punctului 86 din hotărârea atacată că, „printr‑o scrisoare din 16 septembrie 2005 adresată [reclamantei Q], AIPN a respins în mod expres cererea de asistență formulată de aceasta, apreciind, pe baza concluziilor anchetei administrative, că acuzațiile de hărțuire morală nu erau întemeiate sau nu au putut fi dovedite”. Potrivit jurisprudenței citate la punctul 138 de mai sus, decizia explicită a AIPN de respingere, în mod definitiv, a cererii de asistență, al cărei conținut a fost notificat reclamantei Q printr‑o scrisoare din 16 septembrie 2005, s‑a substituit, în cursul procedurii în primă instanță, deciziei implicite de respingere a cererii de asistență, la finalul unei reexaminări a situației de către AIPN pe baza concluziilor anchetei administrative, conform articolului 3 din anexa IX la statut.
140 Or, nu reiese din cuprinsul punctelor 117, 196 și 197 din hotărârea atacată că Tribunalul Funcției Publice ar fi fost sesizat, în primă instanță, cu privire la decizia explicită a AIPN de respingere, în mod definitiv, a cererii de asistență. Nu reiese din hotărârea atacată nici faptul că, în aceasta, Tribunalul Funcției Publice ar fi controlat legalitatea respectivei decizii sau numai a motivării pe care aceasta se întemeia.
141 Interpelată în legătură cu acest aspect în cadrul ședinței, Q a confirmat că litigiul cu care a sesizat Tribunalul Funcției Publice avea ca obiect, în special, să controleze legalitatea deciziei implicite de respingere a cererii de asistență, iar nu a deciziei explicite a AIPN de respingere a cererii de asistență, decizie al cărei conținut i‑a fost notificat prin scrisoarea din 16 septembrie 2005. Q nu a indicat că a formulat, pe parcursul procedurii în primă instanță, vreo cerere care să aibă ca obiect adaptarea concluziilor și a motivelor în urma înlocuirii primei decizii cu cea de a doua (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 2004, Brendel/Comisia, T‑55/03, RecFP, p. I‑A‑311 și II‑1437, punctul 50 și jurisprudența citată, și Ordonanța Tribunalului din 6 iulie 2001, Tsarnavas/Comisia, T‑161/00, RecFP, p. I‑A‑155 și II‑721, punctul 27 și jurisprudența citată). Comisia a susținut, la rândul ei, că doar decizia explicită a AIPN de respingere a cererii de asistență constituia actul care o lezează pe Q, întrucât se refuza constatarea hărțuirii morale denunțate în cererea de asistență, pe baza concluziilor anchetei administrative. În plus, Comisia a invocat faptul că, în hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a adoptat o decizie autonomă în raport cu decizia AIPN referitoare la existența hărțuirii morale denunțate.
142 Din considerațiile de mai sus rezultă că, întrucât nu a fost sesizat cu un litigiu care să aibă ca obiect aprecierea legalității deciziei explicite a AIPN de respingere a cererii de asistență, al cărei conținut a fost notificat reclamantei Q prin scrisoarea din 16 septembrie 2005, Tribunalul Funcției Publice a încălcat articolele 90 și 91 din statut și a depășit limitele controlului jurisdicțional, substituindu‑se, în practică, administrației, întrucât s‑a pronunțat, la punctele 147 și 189 din hotărârea atacată asupra „motivului referitor la hărțuirea morală invocat de [Q]” (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 3 aprilie 2003, Parlamentul European/Samper, C‑277/01 P, Rec., p. I‑3019, punctele 44 și 50) și a statuat la punctul 189 din aceeași hotărâre că Q nu susținea în mod întemeiat că ar fi fost victima unei hărțuiri morale, în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 16 mai 2006, Magone/Comisia, T‑73/05, RecFP, p. I‑A‑2-107 și II‑A‑2-485, punctele 14-16, și Hotărârea Lo Giudice/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctele 54-56).
143 Prin urmare, fără a mai fi necesară pronunțarea asupra primului, a celui de al doilea, a celui al treilea, a celui de al patrulea și a celui de al șaselea motiv, hotărârea atacată trebuie anulată, în măsura în care se pronunță asupra „motivului referitor la hărțuirea morală invocat de [Q]” și statuează că aceasta din urmă nu susținea în mod întemeiat că ar fi fost victima unei hărțuiri morale, în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut.
Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe nerespectarea interdicției de a statua ultra petita și, în consecință, pe încălcarea limitelor care se impun competenței Tribunalului Funcției Publice
Argumentele părților
144 Q impută Tribunalului Funcției Publice că a statuat ultra petita și, prin urmare, a încălcat limitele care se impun competenței sale prin faptul că, la punctul 241 din hotărârea atacată, a respins cererea de despăgubire pentru prejudiciul de ordin material corespunzător pierderii remunerației, rezultată din pensionarea sa din oficiu, pentru motiv de invaliditate, ca urmare a hărțuirii morale denunțate în cererea de asistență. Astfel, Tribunalul Funcției Publice ar fi respins respectiva cerere pe baza notei prin care aceasta introdusese, la 17 octombrie 2005, o cerere de recunoaștere ca boală profesională, în temeiul articolului 73 din statut, a „sindromului anxios‑depresiv” de care susținea că suferă, în condițiile în care această notă nu a fost supusă în mod vădit aprecierii Tribunalului Funcției Publice de părțile în litigiu și nu a făcut obiectul unei dezbateri în contradictoriu.
145 Comisia solicită respingerea celui de al șaptelea motiv ca fiind în mod vădit neîntemeiat.
Aprecierea Tribunalului
146 În speță, Q nu susține că Tribunalul Funcției Publice ar fi denaturat înscrisurile din dosarul primei instanțe la punctul 241 din hotărârea atacată.
147 Q susține doar că, deși, din înscrisurile din dosarul primei instanțe, reieșea că solicitase inițierea unei proceduri de recunoaștere a originii profesionale a bolii sale, Tribunalul Funcției Publice nu putea să ia în considerare acest element de fapt pentru a respinge ca inadmisibilă cererea sa de despăgubire, în măsura în care aceasta privea repararea unui prejudiciu de ordin material corespunzător pierderii remunerației, rezultată din pensionarea sa din oficiu, pentru motiv de invaliditate, de vreme ce elementul de fapt menționat și consecințele care ar decurge din acesta cu privire la admisibilitatea cererii de despăgubire nu ar fi fost invocate în mod specific de părți și nu ar fi fost puse în discuție în fața instanței.
148 Reiese din cuprinsul punctelor 232 și 233 din hotărârea atacată că problema caracterului prematur și, ca atare, inadmisibil al capătului de cerere în despăgubire în litigiu nu a fost invocată de Comisie și nici nu a fost pus în discuția părților în primă instanță.
149 Cu toate acestea, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 130 de mai sus, întrucât condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni prevăzute la articolele 90 și 91 din statut sunt de ordine publică, este de competența instanței Uniunii, în cazul în care este necesar, să le examineze din oficiu.
150 În plus, instanța Uniunii nu poate fi criticată pentru efectuarea unor constatări de fapt în cadrul examinării din oficiu a condițiilor de admisibilitate a unei cereri de despăgubire care îi este adresată în cadrul unei astfel de acțiuni, din moment ce acestea rezultă din înscrisurile din dosarul depus de părți pentru a statua cu privire la cererea lor.
151 Prin urmare, Q nu poate imputa în mod întemeiat Tribunalului Funcției Publice că a statuat ultra petita și, prin urmare, că a încălcat limitele care se impuneau competenței sale prin faptul că, la punctul 241 din hotărârea atacată, a invocat din oficiu inadmisibilitatea capătului de cerere în despăgubiri în litigiu după ce a efectuat anumite constatări de fapt pe baza elementelor din dosar.
152 Pentru aceste motive, cel de al șaptelea motiv trebuie respins ca fiind neîntemeiat.
Cu privire la al nouălea motiv, întemeiat pe o eroare de drept referitoare la existența unui interes de a exercita acțiunea în anularea REC 2003
Argumentele părților
153 Q consideră că respingerea de către Tribunalul Funcției Publice, la punctul 227 din hotărârea atacată, a concluziilor sale privind anularea REC 2003 este viciată printr‑o eroare de drept, întrucât nu ține seama de o jurisprudență recentă a Curții, potrivit căreia un funcționar în stare de invaliditate permanentă totală păstrează totuși interesul de a contesta rapoartele asupra evoluției carierei. Trebuie astfel să se facă o distincție, urmând exemplul Curții, între situația unui funcționar pensionat din oficiu în temeiul articolelor 53 și 78 din statut și situația unui funcționar care a împlinit vârsta de pensionare, care a demisionat sau care a fost concediat. În plus, articolul 53 din statut trebuie coroborat cu articolele 13 și 15 din anexa VIII la statut, care prevăd că activitatea funcționarului declarat în stare de invaliditate nu este decât suspendată și că invaliditatea sa poate fi controlată periodic până la data la care împlinește vârsta de 63 de ani. În plus, Q consideră că păstrează un interes cert și actual în a obține anularea REC 2003, date fiind aprecierile negative pe care le conțin cu privire la persoana sa.
154 În memoriul suplimentar, Q se întemeiază pe un document despre a cărui existență afirmă că nu a știut la momentul formulării recursului incident, și anume un document semnat la 26 iulie 2005 de medicul consultant al Comisiei, doctorul D, în calitate de membru al comisiei pentru invaliditate, în care acesta indică faptul că nu este de acord cu recunoașterea invalidității sale și cu decizia adoptată cu majoritate de ceilalți membri ai comisiei, doctorii R și S. Având în vedere avizul separat formulat de medicul consultant, concluziile comisiei pentru invaliditate, precum și decizia de recunoaștere a invalidității sale ar fi afectate de o neregularitate a cărei gravitate ar fi evidentă și care i‑ar da dreptul să solicite declararea respectivelor acte ca inexistente. Avizul separat ar demonstra că restabilirea sănătății sale este posibilă și că, în consecință, o reintegrare în cadrul Comisiei nu ar fi exclusă. Ea ar putea de asemenea să solicite reintegrarea sa, dacă ar considera că nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru a beneficia de prestația pentru invaliditate. În consecință, Tribunalul Funcției Publice ar fi săvârșit o eroare de drept deducând că aceasta nu mai are un interes de a exercita o acțiune împotriva REC 2003 și că nu mai era necesar să se pronunțe cu privire la cererea de anulare a acestora.
155 Comisia solicită respingerea celui de al nouălea motiv ca fiind neîntemeiat.
Aprecierea Tribunalului
156 Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru ca o persoană căreia i se aplică statutul să aibă dreptul, în cadrul unei acțiuni formulate în temeiul articolelor 90 și 91 din respectivul statut, să solicite anularea unui act care o lezează, în sensul articolului 90 alineatul (2), aceasta trebuie să aibă, la momentul formulării acțiunii, un interes născut și actual, suficient de important pentru a obține anularea acestui act, un astfel de interes presupunând ca cererea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să îi confere un avantaj (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 29 noiembrie 2006, Agne‑Dapper și alții/Comisia și alții, T‑35/05, T‑61/05, T‑107/05, T‑108/05 și T‑139/05, RecFP, p. I‑A‑2-291 și II‑A‑2‑1497, punctul 35 și jurisprudența citată). Fiind o condiție de admisibilitate, interesul reclamantului de a exercita o acțiune se analizează la momentul introducerii acesteia (a se vedea în acest sens Ordonanța Tribunalului din 28 iunie 2005, Ross/Comisia, T‑147/04, RecFP, p. I‑A‑171 și II‑771, punctul 25 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, după cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, pentru ca o persoană căreia i se aplică statutul să poată continua o acțiune privind anularea unei decizii a AIPN, trebuie ca aceasta să păstreze un interes personal privind anularea respectivei decizii atacate (Hotărârea Tribunalului din 24 aprilie 2001, Torre și alții/Comisia, T‑159/98, RecFP, p. I‑A‑83 și II‑395, punctul 30 și jurisprudența citată). În această privință, în lipsa unui interes actual de a exercita o acțiune, nu mai este necesară pronunțarea asupra acesteia (a se vedea Hotărârea Torre și alții/Comisia, citată anterior, punctul 31 și jurisprudența citată).
157 În ceea ce privește interesul unui funcționar sau al unui fost funcționar de a exercita o acțiune în anularea unui raport asupra evoluției carierei întocmit în privința sa, trebuie subliniat, în primul rând, că respectivul raport constituie o judecată de valoare realizată de superiorii ierarhici ai funcționarului evaluat cu privire la modul în care acesta și‑a îndeplinit sarcinile care i‑au fost încredințate și cu privire la comportamentul acestuia în serviciu în perioada vizată și că, independent de utilitatea sa viitoare, acesta constituie o dovadă scrisă și oficială a calității muncii realizate de funcționar. O astfel de evaluare nu este o simplă descriere a sarcinilor efectuate în perioada vizată, ci presupune și o apreciere a calităților umane pe care persoana evaluată le‑a dovedit în exercitarea activității sale profesionale. În consecință, fiecare funcționar dispune de dreptul ca munca sa să facă obiectul unei evaluări realizate în mod corect și echitabil. Prin urmare, în conformitate cu dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, unui funcționar trebuie să i se poată recunoaște în orice ipoteză dreptul de a contesta un raport asupra evoluției carierei întocmit în privința sa, atât în ce privește conținutul acestuia, cât și în ce privește respectarea dispozițiilor stabilite prin statut (Hotărârea Curții din 22 decembrie 2008, Gordon/Comisia, C‑198/07 P, Rep., p. I‑10701, punctele 43-45).
158 În al doilea rând, deși este adevărat că un funcționar a cărui invaliditate permanentă totală este recunoscută de comisia pentru invaliditate este pensionat din oficiu în temeiul articolelor 53 și 78 din statut, situația unui astfel de funcționar se distinge de cea a unui funcționar care a împlinit vârsta de pensionare, care a demisionat sau care a fost concediat, deoarece aici este vorba despre o situație reversibilă (Hotărârea Gordon/Comisia, punctul 157 de mai sus, punctul 46). Astfel, funcționarul care suferă de o astfel de invaliditate își poate relua, la un moment dat, funcția în cadrul unei instituții a Uniunii. În această privință, dispozițiile generale cuprinse în articolul 53 din statut trebuie coroborate cu dispozițiile speciale de la articolele 13-15 din anexa VIII la același statut. Activitatea funcționarului declarat în stare de invaliditate nu este decât suspendată, evoluția sa în cadrul instituțiilor fiind condiționată de existența în continuare a împrejurărilor care au justificat această invaliditate, care poate fi controlată periodic (Hotărârea Gordon/Comisia, punctul 157 de mai sus, punctul 47). În plus, întrucât un funcționar, a cărui invaliditate permanentă considerată totală este recunoscută, poate fi reîncadrat într‑un post în cadrul unei instituții, acesta păstrează interesul, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 156 de mai sus, de a solicita stabilirea unui raport asupra evoluției carierei întocmit în privința sa în mod echitabil, obiectiv și în conformitate cu normele unei evaluări normale. În ipoteza unei reîncadrări, respectivul raport ar avea o utilitate pentru evoluția funcționarului în cadrul serviciului sau al instituțiilor Uniunii (Hotărârea Gordon/Comisia, punctul 157 de mai sus, punctele 46-51).
159 Situația nu poate fi alta decât în anumite cazuri specifice, în care examinarea situației concrete a funcționarului recunoscut în stare de invaliditate arată că nu își mai poate relua funcția în cadrul unei instituții, având în vedere, de pildă, concluziile comisiei pentru invaliditate însărcinate cu examinarea situației sale de invaliditate, din care rezultă că patologia care a determinat invaliditatea are un caracter fix și că nu mai este necesar niciun examen medical de revizuire (a se vedea în acest sens Ordonanța Ross/Comisia, punctul 156 de mai sus, punctele 9 și 23), sau având în vedere declarațiile funcționarului în cauză din care rezultă că, în orice caz, nu își va mai relua funcțiile în cadrul unei instituții (a se vedea în acest sens Hotărârea Combescot/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctele 27 și 29).
160 În speță, Tribunalul Funcției Publice a statuat la punctul 117 din hotărârea atacată, necontestat de Q în cadrul recursului incident, că acțiunea formulată de Q în temeiul articolelor 90 și 91 din statut avea ca obiect, în special, o cerere de anulare a REC 2003. La punctele 218-224 din hotărârea atacată, acesta a prezentat motivele pentru care a considerat că, la data introducerii acțiunii în primă instanță, concluziile privind anularea REC 2003 erau admisibile. Cu toate acestea, Tribunalul Funcției Publice a considerat, la punctele 225-230 din hotărârea atacată, că nu mai trebuie să se pronunțe cu privire la acele concluzii, întrucât Q pierduse interesul să exercite o acțiune în anularea REC 2003. Pentru a nega, în speță, existența vreunui interes al Q de a exercita acțiunea, Tribunalul Funcției Publice a arătat că aceasta „a fost pensionată și i s‑a acordat o prestație de invaliditate prin decizia AIPN din 23 august 2005, cu efect de la 31 august 2005”, că, „[î]n plus, comisia pentru invaliditate a apreciat că, «având în vedere caracterul fix al patologiei care a determinat invaliditatea, nu [era] necesar niciun examen medical de revizuire»”, că, „[a]stfel, modificarea REC 2003 nu putea produce nicio consecință pentru cariera reclamantei” și că, „[p]e de altă parte, [Q] nu demonstrează și nici măcar nu invocă existența unei împrejurări speciale care să justifice menținerea unui interes personal și actual de a exercita acțiunea în anularea [REC 2003]”.
161 În aprecierea interesului de a exercita acțiunea al reclamantei Q, Tribunalul Funcției Publice s‑a întemeiat în mod corect pe concluziile comisiei pentru invaliditate din care rezulta, potrivit propriilor constatări, că putea fi considerat definitiv stabilit ansamblul condițiilor necesare pentru a justifica pensionarea din oficiu a reclamantei Q, pentru cauză de invaliditate permanentă totală, în conformitate cu articolul 13 din anexa VIII la statut, întrucât, pe de o parte, doar respectiva comisie avea competența, în temeiul articolelor 53 și 78 din statut, să se pronunțe cu privire la situația de invaliditate a reclamantei Q și, pe de altă parte, concluziile acestei comisii nu erau afectate de nelegalitate pentru simplul motiv că, după cum reieșea din documentul prezentat de Comisie, acestea nu fuseseră adoptate cu majoritatea membrilor comisiei, unul dintre aceștia exprimându‑și opinia divergentă. Astfel, deciziile comisiei pentru invaliditate sunt decizii colegiale, adoptate cu majoritatea membrilor săi.
162 Cu toate acestea, Tribunalul Funcției Publice a omis să ia în considerare, astfel cum era obligat din punct de vedere legal, interesul pe care Q îl păstra, în orice caz, pentru contestarea REC 2003 în privința conținutului lor și, în special, astfel cum s‑a constatat la punctul 273 din hotărârea atacată, întrucât acestea „cuprind aprecieri explicit negative cu privire la capacitățile [reclamantei Q]”, în conformitate cu interpretarea noțiunii de interes al unui funcționar sau al unui fost funcționar de a exercita o acțiune în anularea raportului asupra evoluției carierei întocmit în privința sa, reținută de Curte în Hotărârea Gordon/Comisia, punctul 157 de mai sus (punctele 43-45).
163 Desigur, Hotărârea Gordon/Comisia, punctul 157 de mai sus, a intervenit cu câteva zile mai târziu față de hotărârea atacată. Totuși, aceasta nu oferă o justificare Tribunalului pentru a examina temeinicia hotărârii atacate, în raport cu noțiunea de interes de a exercita o acțiune în anularea unui raport asupra evoluției carierei, fără să ia în considerare interpretarea pe care Curtea a dat‑o acestei noțiuni în Hotărârea Gordon/Comisia, punctul 157 de mai sus.
164 Astfel, interpretarea unei norme de drept al Uniunii făcută de Curte lămurește și precizează, dacă este nevoie, semnificația și câmpul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată chiar raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea Curții, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea, în acest sens și prin analogie, referitor la efectele în timp ale interpretărilor făcute de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 234 CE, Hotărârea Curții din 27 martie 1980, Denkavit italiana, 61/79, Rec., p. 1205, punctul 16, și Hotărârea Curții din 11 august 1995, Roders și alții, C‑367/93-C‑377/93, Rec., p. I‑2229, punctul 42). Având în vedere aceste principii, o limitare a efectelor interpretării făcute de Curte poate interveni doar în mod excepțional (Hotărârile citate anterior Denkavit italiana, punctul 17, și Roders și alții, punctul 43).
165 În speță, nu reiese din Hotărârea Gordon/Comisia, punctul 157 de mai sus, că ar exista împrejurări care justifică o derogare de la principiul retroactivității interpretării date de Curte în acea hotărâre noțiunii de interes de a exercita o acțiune în anularea unui raport asupra evoluției carierei.
166 În consecință, se impune admiterea celui de al nouălea motiv și, în consecință, anularea hotărârii atacate, în măsura în care a dispus că nu este necesar să se pronunțe asupra concluziilor prin care se urmărea anularea REC 2003.
167 Având în vedere toate considerațiile de mai sus, se impune admiterea în parte a recursului incident și respingerea sa în rest.
Cu privire la trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Funcției Publice
168 Conform articolului 13 alineatul (1) din anexa I la Statutul Curții, atunci când recursul este întemeiat, Tribunalul anulează decizia Tribunalului Funcției Publice și se pronunță el însuși asupra litigiului. Totuși, acesta trimite cauza Tribunalului Funcției Publice spre rejudecare în cazul în care litigiul nu este în stare de judecată.
169 În speță, întrucât Tribunalul Funcției Publice nu s‑a pronunțat, după cum reiese din cuprinsul punctului 230 din hotărârea atacată, cu privire la concluziile în anularea REC 2003, prezentul litigiu nu este în stare de judecată în această privință și trebuie trimis Tribunalului Funcției Publice pentru ca acesta să se pronunțe asupra respectivelor concluzii.
170 În plus, întrucât Tribunalul Funcției Publice nu s‑a pronunțat, după cum reiese din cuprinsul punctului 2) din dispozitivul hotărârii atacate coroborat cu punctele 250-254 din aceeași hotărâre cu privire la suma datorată de Comisie reclamantei Q cu titlu de prejudiciu moral rezultat din refuzul adoptării unei măsuri provizorii de distanțare, prezentul litigiu nu este în stare de judecată în această privință și trebuie trimis Tribunalului Funcției Publice pentru ca acesta să se pronunțe asupra respectivei sume.
Cu privire la cheltuielile de judecată
171 Întrucât cauza este trimisă Tribunalului Funcției Publice spre rejudecare, se impune soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată aferente prezentei proceduri de recurs.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera de recursuri)
declară și hotărăște:
1) Anulează Hotărârea Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera întâi) din 9 decembrie 2008, Q/Comisia (F‑52/05, nepublicată încă în Repertoriu), în măsura în care, la punctul 2) din dispozitiv, obligă Comisia Comunităților Europene la plata către Q a unei despăgubiri în valoare de 500 de euro, precum și a sumei de 15 000 de euro, întrucât aceasta urmărește repararea prejudiciului moral suferit de Q din cauza unei pretinse întârzieri în deschiderea anchetei administrative, iar pentru respingerea în rest a acțiunii în primă instanță la punctul 3) din dispozitiv, se pronunță la punctele 147-189 cu privire la „motivul referitor la hărțuirea morală invocat de [Q]” și apreciază, la punctul 230, că nu mai trebuie să se pronunțe cu privire la concluziile prin care se urmărea anularea rapoartelor asupra evoluției carierei întocmite în privința sa pentru perioadele 1 ianuarie-31 octombrie 2003 și 1 noiembrie-31 decembrie 2003.
2) Respinge în rest recursul principal și recursul incident.
3) Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Funcției Publice pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la concluziile în anularea rapoartelor asupra evoluției carierei sus‑menționate, precum și cu privire la suma datorată de Comisie Q exclusiv pentru prejudiciul moral care rezultă din refuzul Comisiei de a adopta o măsură provizorie de distanțare.
4) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Jaeger | Pelikánová | Dittrich |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 iulie 2011.
Semnături