Language of document : ECLI:EU:T:2023:67

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)

15 februarie 2023(*)

„Energie – Competența ACER – Retragerea Regatului Unit din Uniune – Eroare de drept – Articolul 2 punctul 1 din Regulamentul (UE) 2019/943 – Articolul 92 din Acordul de retragere – Regimul de scutire ad‑hoc de la articolul 308 și din anexa 28 la Acordul comercial și de cooperare”

În cauza T‑492/21,

Aquind Ltd, cu sediul în Londra (Regatul Unit),

Aquind Energy Sàrl, cu sediul în Luxemburg (Luxemburg),

Aquind SAS, cu sediul în Rouen (Franța),

reprezentate de S. Goldberg, solicitor, și E. White, avocat,

reclamante,

împotriva

Agenției Uniunii Europene pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER), reprezentată de P. Martinet și E. Tremmel, în calitate de agenți, asistați de B. Creve, avocat,

pârâtă,

susținută de

Parlamentul European, reprezentat de A. Tamás și O. Denkov, în calitate de agenți,

și de

Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de A. Lo Monaco, L. Vétillard și M. É. Sitbon, în calitate de agenți,

interveniente,

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus la deliberări din doamna V. Tomljenović, președintă, doamna P. Škvařilová-Pelzl și domnul I. Nõmm (raportor), judecători,

grefier: doamna I. Kurme, administratoare,

având în vedere faza scrisă a procedurii,

în urma ședinței din 24 octombrie 2022,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin acțiunea formulată în temeiul articolului 263 TFUE, reclamantele, Aquind Ltd, Aquind Energy Sàrl și Aquind SAS, solicită anularea deciziei Camerei de recurs a Agenției Uniunii Europene pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER) din 4 iunie 2021 privind o cerere de derogare referitoare la o interconexiune electrică între rețelele de transport de energie electrică din Regatul Unit și din Franța (denumită în continuare „decizia atacată”).

 Istoricul litigiului

2        Aquind Ltd este o societate pe acțiuni constituită în Regatul Unit. Ea este inițiatoarea unui proiect de interconexiune electrică între rețelele de transport de energie electrică din Regatul Unit și din Franța (denumit în continuare „interconexiunea Aquind”).

3        La 17 mai 2017, Aquind Ltd a formulat o cerere de obținere a unei derogări pentru interconexiunea Aquind în temeiul articolului 17 din Regulamentul (CE) nr. 714/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind condițiile de acces la rețea pentru schimburile transfrontaliere de energie electrică și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1228/2003 (JO 2009, L 211, p. 15). Această cerere a fost adresată autorităților de reglementare naționale franceză, Commission de régulation de l’énergie (CRE), și a Regatului Unit, Office of Gas and Electricity Markets (OFGEM, Oficiul pentru Piețele Gazelor Naturale și Energiei Electrice).

4        Întrucât autoritățile naționale de reglementare nu au ajuns la un acord cu privire la cererea de derogare, ele au transmis‑o ACER, la 29 noiembrie și, respectiv, la 19 decembrie 2017, conform articolului 17 alineatul (5) din Regulamentul nr. 714/2009, pentru ca aceasta din urmă să ia ea însăși decizia.

5        Printr‑o decizie din 19 iunie 2018, ACER a respins cererea de derogare pentru interconexiunea Aquind (denumită în continuare „decizia ACER”).

6        La 17 august 2018, Aquind Ltd a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii la Camera de recurs a ACER (denumită în continuare „camera de recurs”).

7        Printr‑o decizie din 17 octombrie 2018, camera de recurs a confirmat decizia ACER și a respins astfel cererea de derogare pentru interconexiunea Aquind.

8        Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 14 decembrie 2018, Aquind Ltd a contestat această decizie. Prin Hotărârea din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542), Tribunalul a anulat decizia menționată.

9        La 5 februarie 2021, camera de recurs a reluat procedura privind calea de atac introdusă de Aquind Ltd împotriva deciziei ACER.

10      La 19 mai 2021, a avut loc o ședință în fața camerei de recurs.

11      La 4 iunie 2021, camera de recurs a adoptat decizia atacată prin care a declarat că acțiunea este inadmisibilă pentru motivul că, în urma Brexitului, ea nu mai are competența de a se pronunța în cadrul procedurii referitoare la cererea de derogare pentru interconexiunea Aquind.

 Concluziile părților

12      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea ACER la plata cheltuielilor de judecată.

13      ACER, susținută în acest sens de Parlamentul European, solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

14      Consiliul Uniunii Europene solicită în esență respingerea acțiunii.

 În drept

15      În susținerea acțiunii, reclamantele invocă două motive. Potrivit primului motiv, camera de recurs a săvârșit o eroare prin faptul că s‑a declarat necompetentă în urma Brexitului și că a respins astfel acțiunea formulată în fața sa ca inadmisibilă. Al doilea motiv este întemeiat pe încălcarea cerințelor articolului 25 alineatul (3) și ale articolului 28 alineatul (4) din Regulamentul (UE) 2019/942 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 iunie 2019 de instituire a Agenției Uniunii Europene pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei (JO 2019, L 158, p. 22), precum și ale mai multor dispoziții ale deciziei nr. 1-2011 a camerei de recurs, adoptată la 1 decembrie 2011, de stabilire a normelor sale de organizare și de procedură.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare de drept săvârșită de camera de recurs prin faptul că sa declarat necompetentă în urma Brexitului

16      În cadrul primului motiv, reclamantele susțin că, în pofida Brexitului, camera de recurs rămânea competentă să aprecieze din nou decizia ACER după anularea de către Tribunal a deciziei sale din 17 octombrie 2018. Astfel, ele susțin că, în temeiul articolului 266 TFUE, comisia menționată era obligată să adopte o nouă decizie care să corespundă celei pe care ar fi adoptat‑o dacă nu ar fi săvârșit erorile identificate de Tribunal și subliniază că competența camerei de recurs decurge direct din articolele 19 și 20 din Regulamentul (CE) nr. 713/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 de instituire a Agenției pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei (JO 2009, L 211, p. 1), respectiv, în prezent, din articolele 28 și 29 din Regulamentul 2019/942 și din existența unei căi de atac pendinte.

17      Reclamantele subliniază de asemenea că, pentru a lua măsurile necesare pentru a se conforma Hotărârii din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542), în aplicarea articolului 20 alineatul (3) din Regulamentul nr. 713/2009 și al articolului 29 din Regulamentul 2019/942, camera de recurs ar fi trebuit să remedieze erorile săvârșite prin modificarea deciziei ACER în temeiul competențelor deținute și al procedurii aplicabile la acel moment, pentru a elimina nelegalitatea constatată în hotărârea menționată. Acestea apreciază că, asemenea căilor de atac formulate în temeiul articolului 263 TFUE, admisibilitatea căii de atac în fața camerei de recurs trebuie apreciată în funcție de situația așa cum se prezenta aceasta la momentul la care a fost depusă calea de atac și arată că decizia ACER și calea de atac împotriva acesteia la camera de recurs sunt anterioare intrării în vigoare a Regulamentului 2019/942 și a Brexitului.

18      ACER, susținută de Parlament, solicită respingerea acestui motiv.

19      Trebuie amintit că, în temeiul articolului 266 TFUE, instituția, organul, oficiul sau agenția emitentă a actului anulat este obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârii prin care s‑a anulat acest act. În această privință, Curtea a statuat că, pentru a se conforma unei asemenea hotărâri și pentru a‑i asigura executarea integrală, instituția, organul, oficiul sau agenția în cauză este obligată să respecte nu doar dispozitivul acestei hotărâri, ci și motivele pe baza cărora a fost pronunțat și care constituie temeiul necesar al hotărârii, în sensul că sunt indispensabile pentru a determina sensul exact a ceea ce s‑a hotărât în dispozitiv (Hotărârea din 26 aprilie 1988, Asteris și alții/Comisia, 97/86, 99/86, 193/86 și 215/86, EU:C:1988:199, punctul 27).

20      Cu toate acestea, înainte de adoptarea unor asemenea măsuri de către instituția, organul, oficiul sau agenția emitentă a actului anulat, se pune problema competenței acestora, dat fiind că ele nu pot acționa decât în limitele competenței lor de atribuire (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/McBride și alții, C‑361/14 P, EU:C:2016:434, punctul 36 și jurisprudența citată).

21      În plus, obligația de a acționa care rezultă din articolul 266 TFUE nu constituie o sursă de competență pentru instituția, organul, oficiul sau agenția în cauză și nici nu le permite acestora să se bazeze pe un temei juridic care a fost abrogat între timp (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/McBride și alții, C‑361/14 P, EU:C:2016:434, punctul 38, și Hotărârea din 29 aprilie 2020, Tilly‑Sabco/Consiliul și Comisia, T‑707/18, nepublicată, EU:T:2020:160, punctul 44).

22      Astfel, obligația de a acționa care rezultă din articolul 266 TFUE nu scutește instituția, organul, oficiul sau agenția în cauză de necesitatea de a întemeia actul care conține măsurile pe care le presupune executarea hotărârii de anulare pe un temei juridic care o abilitează să adopte acest act, pe de o parte, și care este în vigoare la data adoptării actului menționat, pe de altă parte (Hotărârea din 19 iunie 2019, C & J Clark International, C‑612/16, nepublicată, EU:C:2019:508, punctul 40).

23      În consecință, prima etapă constă în a stabili dacă o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție este competentă să acționeze și, în cazul unui răspuns afirmativ, pe baza cărei dispoziții concrete a dreptului Uniunii Europene. Abia apoi se identifică normele precise de fond și de procedură care guvernează acțiunea instituției respective. Dacă niciun temei juridic valid nu este în vigoare la momentul când o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii intenționează să ia o anumită decizie, nu este însă posibilă invocarea principiilor care guvernează succesiunea normelor în timp pentru a aplica dispozițiile de fond care erau aplicabile anterior unor acte adoptate în trecut (Concluziile avocatei generale Sharpston prezentate în cauza Comisia/McBride și alții, C‑361/14 P, EU:C:2016:25, punctul 86; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2007, SP și alții/Comisia, T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03, EU:T:2007:317, punctul 117).

24      În lumina acestei jurisprudențe, trebuie să se verifice dacă, ulterior pronunțării Hotărârii din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542), camera de recurs era în măsură să întemeieze actul care conține măsurile pe care le presupune executarea hotărârii menționate pe un temei juridic care o abilita să adopte acest act, pe de o parte, și care era în vigoare la data adoptării actului respectiv, pe de altă parte.

25      Aceasta implică să se stabilească în speță în ce ar fi putut consta măsurile pe care le presupune Hotărârea din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542).

26      În această privință, trebuie amintit că Aquind Ltd a prezentat CRE și OFGEM o cerere având ca obiect obținerea unei derogări pentru interconexiunea Aquind în temeiul articolului 17 din Regulamentul nr. 714/2009. În lipsa unui acord între aceste două autorități de reglementare naționale, cererea de derogare fusese transmisă ACER în conformitate cu articolul 17 alineatul (5) din Regulamentul nr. 714/2009.

27      Prin decizia ACER din 19 iunie 2018, cererea de derogare pentru interconexiunea Aquind a fost respinsă. ACER a considerat că Aquind Ltd nu îndeplinea una dintre condițiile necesare pentru obținerea unei derogări, și anume cea prevăzută la articolul 17 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 714/2009, potrivit căreia investiția prezintă un nivel de risc care nu ar permite realizarea sa fără acordarea unei derogări. Prin decizia din 17 octombrie 2018, camera de recurs a confirmat decizia ACER și a respins astfel cererea de derogare pentru interconexiunea Aquind.

28      Prin Hotărârea din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542), Tribunalul a anulat decizia camerei de recurs din 17 octombrie 2018 întrucât a considerat, pe de o parte, că aceasta nu a efectuat decât un control restrâns al deciziei ACER și, pe de altă parte, că a instituit o condiție suplimentară, neprevăzută de reglementare, de acordare a derogărilor pentru noile interconexiuni, atunci când a impus introducerea prealabilă a unei cereri de sprijin financiar pentru investițiile legate de un proiect de interes comun înainte de introducerea unei cereri de derogare.

29      Ținând seama de Hotărârea din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542), măsurile pe care executarea acesteia le‑ar putea presupune constau într‑un nou control al deciziei ACER, efectuat de camera de recurs, care nu se limitează la cel al erorii vădite de apreciere, asigurându‑se în același timp că nu se repetă eroarea constatată de Tribunal, referitoare la cerința introducerii prealabile a unei cereri de sprijin financiar atunci când apreciază condiția nivelului de risc prezentat de investiție.

30      În această privință și contrar celor susținute de reclamante, măsurile respective nu pot consta în adoptarea din oficiu a unei decizii prin care să li se acorde derogarea solicitată. Astfel, din Hotărârea din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18 cu recurs, EU:T:2020:542), nu reiese că Tribunalul a considerat că era îndeplinită condiția privind nivelul de risc prezentat de investiție, prevăzută la articolul 17 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 714/2009, și că camera de recurs era obligată să adopte o nouă decizie care să deschidă calea derogării.

31      Întrucât tipul de măsuri pe care îl presupune executarea hotărârii de anulare este identificat, trebuie să se stabilească dacă la data adoptării deciziei atacate, și anume 4 iunie 2021, exista un temei juridic în vigoare care să abiliteze camera de recurs să adopte un act care să cuprindă respectivul tip de măsuri.

32      În această privință, trebuie precizat că dispozițiile referitoare la temeiul juridic și la procedura urmată până la adoptarea deciziei atacate fac parte din normele de procedură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, EU:C:2011:191, punctul 90, Hotărârea din 12 septembrie 2007, González y Díez/Comisia, T‑25/04, EU:T:2007:257, punctul 60, și Hotărârea din 31 martie 2009, ArcelorMittal Luxembourg și alții/Comisia, T‑405/06, EU:T:2009:90, punctul 67). Or, potrivit unei jurisprudențe constante, se consideră în general că normele de procedură se aplică la data intrării lor în vigoare (a se vedea Hotărârea din 26 martie 2015, Comisia/Moravia Gas Storage, C‑596/13 P, EU:C:2015:203, punctul 33 și jurisprudența citată).

33      În speță, atunci când Tribunalul a anulat decizia camerei de recurs din 17 octombrie 2018 și aceasta a trebuit, așadar, să examineze din nou decizia ACER, temeiul juridic care a abilitat‑o să examineze căile de atac formulate împotriva deciziilor ACER, printre care cele în materie de derogare, figura la articolul 28 din Regulamentul 2019/942. Astfel, Regulamentul 2019/942 a înlocuit Regulamentul nr. 713/2009 și a intrat în vigoare la 4 iulie 2019, și anume înainte de adoptarea deciziei atacate. Așadar, dispozițiile articolului 28 din Regulamentul 2019/942 erau, în principiu, aplicabile în speță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2022, BNetzA/ACER, T‑631/19, EU:T:2022:509, punctele 21 și 81). În ceea ce privește ACER, temeiul juridic care o abilita să adopte o decizie cu privire la o cerere de derogare figura la articolul 10 din Regulamentul 2019/942 și la articolul 63 alineatul (5) din Regulamentul (UE) 2019/943 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 iunie 2019 privind piața internă de energie electrică (JO 2019, L 158, p. 54).

34      Aceste dispoziții care abilitează ACER să examineze o cerere de derogare referitoare la o interconexiune și cele care abilitează camera de recurs să aprecieze decizia ACER cu privire la cererea menționată nu își pot găsi însă aplicarea decât în ipoteza în care, așa cum se prevede la articolul 2 punctul 1 din Regulamentul 2019/943, precum și, de altfel, la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 714/2009, linia de transport traversează sau trece peste granița dintre statele membre și face legătura între sistemele de transport ale statelor membre.

35      În schimb, Regulamentele 2019/942 și 2019/943 nu abilitează ACER să examineze o cerere de derogare referitoare la interconexiunea dintre un stat membru și un stat terț și nici, a fortiori, nu conferă camerei de recurs competența de a aprecia decizia ACER privind o asemenea cerere.

36      Or, în urma Brexitului, proiectul de interconexiune Aquind privește în prezent o interconexiune între un stat membru și un stat terț. Aceasta are drept consecință faptul că nici ACER, nici camera de recurs nu erau în măsură să întemeieze un act care cuprinde măsurile pe care le presupune executarea Hotărârii din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542), pe temeiul juridic care, inițial, le abilita să adopte acest act.

37      Având în vedere această concluzie, trebuie să se stabilească dacă ACER și camera de recurs erau în măsură să întemeieze un act care conține măsurile de executare a Hotărârii din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542), pe un alt temei juridic decât cel care figurează în Regulamentele 2019/942 și 2019/943.

38      În această privință, relația dintre Uniune și Regatul Unit este guvernată de dispozițiile Acordului privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO 2020, L 29, p. 7, denumit în continuare „Acordul de retragere”) și de cele ale Acordului comercial și de cooperare dintre Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte (JO 2021, L 149, p. 10, denumit în continuare „ACC”).

39      În primul rând, în ceea ce privește Acordul de retragere, articolul 92 din acesta, intitulat „Proceduri administrative aflate în desfășurare”, prevede la alineatul (1) următoarele:

„Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii sunt în continuare competente în ceea ce privește procedurile administrative care au fost inițiate înainte de încheierea perioadei de tranziție având ca obiect: (a) respectarea dreptului Uniunii de către Regatul Unit sau de către persoane fizice sau juridice care își au reședința sau sunt stabilite în Regatul Unit sau (b) respectarea legislației Uniunii în materie de concurență în Regatul Unit.”

40      Articolul 92 alineatul (4) din Acordul de retragere prevede că Uniunea pune la dispoziția Regatului Unit, în termen de trei luni de la încheierea perioadei de tranziție, o listă a tuturor procedurilor administrative individuale aflate în desfășurare care intră sub incidența alineatului (1).

41      Mai întâi, o dispoziție al cărei sens este clar și lipsit de ambiguitate nu necesită nicio interpretare (Hotărârea din 25 noiembrie 2009, Germania/Comisia, T‑376/07, EU:T:2009:467, punctul 22, și Hotărârea din 13 iulie 2018, Société générale/BCE, T‑757/16, EU:T:2018:473, punctul 33). Or, o simplă lectură a articolului 92 alineatul (1) din Acordul de retragere permite să se concluzioneze că domeniul de aplicare al acestuia nu se extinde la procedurile administrative care privesc cererile de scutire pentru interconexiuni, în temeiul articolului 63 din Regulamentul 2019/943. Astfel, articolul 92 din Acordul de retragere nu atribuie competența instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii decât în anumite proceduri administrative care implică instituțiile, organele, oficiile și agențiile Regatului Unit sau persoanele fizice sau juridice care au reședința sau sediul în Regatul Unit în ceea ce privește respectarea dreptului Uniunii. Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii rămân astfel competente să investigheze și, dacă este cazul, să sancționeze aceste instituții, organe, oficii și agenții ale Regatului Unit și persoanele fizice sau juridice care au reședința sau care sunt stabilite în acest stat atunci când a fost inițiată o procedură înainte de sfârșitul perioadei de tranziție.

42      În continuare și în această privință, Comisia a confirmat camerei de recurs, printr‑un e‑mail din 10 mai 2021, că procedura administrativă referitoare la prezenta cauză nu figurează pe lista procedurilor administrative, întocmită în temeiul articolului 92 alineatul (4) din Acordul de retragere. Trebuie precizat că această dispoziție prevede fără ambiguitate că lista furnizată Regatului Unit în termen de trei luni de la încheierea perioadei de tranziție vizează „toate” procedurile administrative individuale aflate în desfășurare care intră sub incidența alineatului (1) și că, prin urmare, nu este vorba despre o listă „cu caracter pur informațional”, contrar celor afirmate de reclamante.

43      În plus, în același sens, la data de 27 ianuarie 2021, CRE și OFGEM au publicat un comunicat pe site‑urile lor internet respective indicând că s‑a hotărât încheierea procedurii de cerere de scutire pentru interconexiunea Aquind pentru motivul că regimul de scutire prevăzut la articolul 63 din Regulamentul 2019/942 nu mai era aplicabil acestui proiect în urma retragerii Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniune.

44      În sfârșit, contrar celor susținute de reclamante, articolul 92 din Acordul de retragere nu reflectă un principiu general potrivit căruia procedurile aflate în desfășurare nu ar trebui întrerupte de Brexit. Așa cum a subliniat în mod întemeiat ACER, această dispoziție constituie, dimpotrivă, o excepție de la principiul general potrivit căruia dreptul Uniunii – și, prin urmare, competența organelor Uniunii – nu se mai aplică Regatului Unit după retragerea sa din Uniune și din ordinea juridică a Uniunii.

45      În al doilea rând, în ceea ce privește ACC, acesta prevede, la articolul 309, următoarele:

„Fiecare parte se asigură că scutirile acordate, în jurisdicția proprie, interconectărilor dintre Uniune și Regatul Unit în temeiul articolului 63 din Regulamentul [2019/943], care rămân aplicabile după încheierea perioadei de tranziție, continuă să se aplice în conformitate cu legislația din jurisdicția proprie și cu condițiile aplicabile.”

46      Articolul 309 din ACC, al cărui sens este clar și lipsit de ambiguitate, nu necesită nicio interpretare. Astfel, acesta vizează numai scutirile „acordate”, și anume cele existente, și nu privește, așadar, cererile de scutire care fac încă obiectul unei examinări. Prin urmare, camera de recurs nu poate adopta măsurile pe care le presupune executarea Hotărârii din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542), acordând, în temeiul articolului 309 din ACC, scutirea pentru interconectarea Aquind.

47      ACC a prevăzut un regim de scutire specific la articolul 308 și în anexa 28. Astfel, această dispoziție și anexa la care face trimitere prevăd că o parte poate decide să nu aplice articolele 306 și 307 din ACC – care prevăd printre altele tarife pentru accesul și racordarea la rețele și tarife pentru utilizarea rețelelor – pentru construirea de noi infrastructuri dacă investiția în infrastructură prezintă un nivel de risc care nu ar permite realizarea sa fără acordarea unei derogări.

48      Cu toate acestea, nici articolul 308 și anexa 28, nici, de altfel, vreo altă dispoziție a ACC nu conferă ACER și, în consecință, camerei de recurs vreo competență să se pronunțe cu privire la cererile de derogare pentru interconexiuni electrice. Astfel cum a subliniat în mod întemeiat camera de recurs, punerea în aplicare a unui sistem de derogare implică aranjamente și demersuri din partea statelor membre vizate și a celor din Regatul Unit.

49      În plus, domeniul de aplicare al regimului de derogare de la normele pieței interne ale Uniunii, pe de o parte, și cel al regimului de derogare care figurează la articolul 308 și în anexa 28 la ACC, pe de altă parte, sunt diferite. Astfel, al doilea regim nu vizează decât derogări de la normele ACC, și anume cele care figurează la articolul 306 din acordul menționat, referitoare la accesul terților la rețelele de transport și distribuție, și cele cuprinse la articolul 307 din același acord, referitoare la funcționarea sistemului și la separarea operatorilor rețelei de transport.

50      Prin urmare, reclamantele nu se pot întemeia pe articolul 308 și pe anexa 28 la ACC pentru a susține că camera de recurs era competentă să ia măsurile pe care le presupune executarea Hotărârii din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542).

51      Rezultă că nu există nicio dispoziție echivalentă cu articolul 20 alineatul (3) din Regulamentul nr. 713/2009 și cu articolul 29 din Regulamentul 2019/942 care să confere ACER și camerei de recurs competența de a acționa în cazul unei interconexiuni între un stat membru și un stat terț și care le‑ar fi abilitat să aplice normele de fond prevăzute la articolul 17 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 714/2009 și la articolul 63 din Regulamentul 2019/943.

52      Niciunul dintre argumentele reclamantelor nu permite repunerea în discuție a temeiniciei raționamentului camerei de recurs.

53      În primul rând, trebuie respins argumentul reclamantelor potrivit căruia „restitutio in integrum” ar presupune ca ACER să reia procedura cu care a fost sesizată din punctul în care a apărut nelegalitatea și ca aceasta să adopte o nouă decizie care nu conține nelegalitatea constatată în hotărârea Tribunalului, admițând, așadar, cererea de derogare.

54      Astfel, acest argument nu este suficient pentru a repune în discuție faptul că camera de recurs nu mai este competentă să examineze decizia ACER. În plus, așa cum s‑a subliniat la punctul 30 de mai sus, Tribunalul nu a concluzionat că era îndeplinită condiția privind nivelul de risc prezentat de investiție, prevăzută la articolul 17 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 714/2009, și că camera de recurs era, așadar, obligată să adopte o nouă decizie care să deschidă calea derogării.

55      În al doilea rând, reclamantele susțin că deciziile referitoare la cereri de derogare sunt declarative prin natura lor și produc efecte la data cererii în discuție. Reclamantele susțin că acest lucru ar avea drept consecință faptul că derogarea care face obiectul cererii lor prezentate în anul 2017 ar trebui considerată o „scutire existentă” în sensul articolului 309 din ACC.

56      Acest argument nu poate fi admis. Astfel, camera de recurs a considerat în mod întemeiat că o decizie de admitere a unei cereri de derogare pentru o interconexiune este un act care produce efecte de la adoptarea sa și că, prin urmare, situația juridică a beneficiarului său este modificată abia la momentul acestei adoptări. O asemenea decizie nu poate, așadar, să creeze noi drepturi cu efect retroactiv de la data cererii de derogare.

57      În al treilea rând, reclamantele susțin în mod eronat că articolul 29 din Regulamentul 2019/942 conferă camerei de recurs competența de a lua măsurile pe care le presupune executarea Hotărârii din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542).

58      Astfel, ultima teză a articolului 29 din Regulamentul 2019/942 prevede că „ACER ia toate măsurile necesare pentru a respecta hotărârea Curții” și reiterează, așadar, conținutul articolului 266 TFUE. Or, în conformitate cu considerațiile referitoare la acest din urmă articol care figurează la punctele 19-22 de mai sus, nici obligația de a acționa care rezultă din articolul 29 din Regulamentul 2019/942 nu poate constitui o sursă de competență pentru ACER și nici nu poate permite acesteia din urmă să se bazeze pe un temei juridic care, între timp, a încetat să fie aplicabil situației din speță. Prin urmare, controlul exercitat de camera de recurs asupra deciziei ACER în cadrul adoptării măsurilor pe care le presupunea executarea Hotărârii din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542), necesita ca respectiva cameră de recurs să fie competentă la momentul la care lua decizia atacată, situație care nu se regăsea în speță.

59      Având în vedere tot ceea ce precedă, camera de recurs nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a considerat că, în urma Brexitului, nu mai este competentă să se pronunțe cu privire la decizia ACER prin luarea măsurilor pe care le presupune executarea Hotărârii din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542).

60      Rezultă că primul motiv trebuie să fie respins.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea cerințelor articolului 25 alineatul (3) și ale articolului 28 alineatul (4) din Regulamentul 2019/942, precum și a mai multor dispoziții din Regulamentul de procedură al camerei de recurs

61      Reclamantele susțin că camera de recurs a încălcat articolul 25 alineatul (3) și articolul 28 alineatul (4) din Regulamentul 2019/942, precum și dispozițiile propriului regulament de procedură. Astfel, acestea denunță faptul că unul dintre membrii camerei de recurs era absent la ședința din 19 mai 2021, reproșează celorlalți membri ai comisiei menționate atitudinea lor silențioasă în ședință, invocă caracterul insuficient de detaliat al procesului‑verbal al acestei ședințe și arată că, în lipsa publicării pe site‑ul internet al ACER a procesului‑verbal al reuniunii de deliberare a membrilor camerei de recurs, le este imposibil să știe dacă toți membrii camerei de recurs erau prezenți la această reuniune și au participat la procesul decizional.

62      ACER, susținută de Parlament, solicită respingerea acestui motiv ca fiind în esență inoperant, în măsura în care, în lipsa neregularităților invocate de reclamante, decizia atacată nu putea fi diferită pe fond.

63      Potrivit unei jurisprudențe constante, un reclamant nu are niciun interes legitim în anularea unei decizii pentru viciu de formă atunci când administrația nu dispune de nicio marjă de apreciere și este obligată să acționeze așa cum a acționat întrucât, într‑o asemenea ipoteză, anularea acestei decizii nu ar putea decât să determine adoptarea unei noi decizii identice pe fond cu decizia anulată (Hotărârea din 6 iulie 1983, Geist/Comisia, 117/81, EU:C:1983:191, punctul 7; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2016, Italian International Film/EACEA, T‑676/13, EU:T:2016:62, punctul 54, și Hotărârea din 7 iulie 2021, HM/Comisia, T‑587/16 RENV, nepublicată, EU:T:2021:415, punctul 30).

64      A fortiori, un reclamant nu justifică un interes de a solicita anularea unei decizii privind refuzul de a acționa într‑o anumită materie în temeiul unui anumit motiv în cazul în care instituția respectivă nu dispune, în orice caz, de nicio competență de a acționa în materie, astfel încât anularea unei asemenea decizii în temeiul acelui motiv nu ar putea conduce decât la o nouă decizie de refuz de a acționa în acea materie (Ordonanța din 14 iulie 2020, Shindler și alții/Comisia, T‑627/19, EU:T:2020:335, punctul 49).

65      Or, reiese din examinarea primului motiv că, în orice caz, camera de recurs nu mai era competentă, în urma Brexitului, să ia măsurile pe care le presupunea executarea Hotărârii din 18 noiembrie 2020, Aquind/ACER (T‑735/18, în prezent în recurs, EU:T:2020:542).

66      În consecință, astfel cum observă în mod întemeiat ACER, trebuie să se respingă al doilea motiv ca inoperant fără a fi necesar să se examineze temeinicia acestuia și, prin urmare, să se respingă acțiunea în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

67      Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Totuși, în conformitate cu articolul 135 din regulamentul menționat, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, doar o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte sau chiar să decidă ca ea să nu fie obligată la plata acestora.

68      În speță, deși este adevărat că reclamantele au căzut în pretenții, nu este mai puțin adevărat că necompetența camerei de recurs este consecința Brexitului. Acest eveniment independent de voința reclamantelor a intervenit în cursul procedurii în fața organelor ACER, după anularea de către Tribunal a deciziei inițiale a camerei de recurs. Ținând seama de aceste împrejurări speciale, Tribunalul consideră că se va face o justă apreciere a cauzei prin decizia ca reclamantele și ACER să suporte propriile cheltuieli de judecată.

69      Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Parlamentul și Consiliul vor suporta propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Aquind Ltd, Aquind SAS, Aquind Energy Sàrl și Agenția Uniunii Europene pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER) vor suporta propriile cheltuieli de judecată.

3)      Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene vor suporta propriile cheltuieli de judecată.

Tomljenović

Škvařilová-Pelzl

Nõmm

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 15 februarie 2023.

Semnături


*      Limba de procedură: engleza.