HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE
(Camera a doua)
30 aprilie 2014
Cauza F‑28/13
José Manuel López Cejudo
împotriva
Comisiei Europene
„Funcție publică – Ancheta Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) – Diurnă – Articolul 10 din anexa VII la statut – Rețineri efectuate cu privire la remunerație – Articolul 85 din statut – Intenția deliberată de a induce în eroare administrația – Termen rezonabil”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a din acesta, prin care domnul López Cejudo solicită, cu titlu principal, anularea notei din 6 iulie 2012 prin care autoritatea împuternicită să facă numiri din cadrul Comisiei Europene (denumită în continuare „AIPN”) l‑a informat pe reclamant în legătură cu decizia sa de a recupera diurnele, cu dobânzile aferente, pe care acesta le‑a primit în anii 1997 și 1998, precum și anularea deciziei din 17 decembrie 2012 prin care AIPN a respins, în ceea ce privește aceste indemnizații, reclamația introdusă de reclamant (în continuare „decizia de respingere a reclamației”)
Decizia: Respinge acțiunea. Domnul López Cejudo suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Comisia Europeană.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari – Decizie care lezează – Obligația de motivare – Întindere
(art. 296 al doilea paragraf TFUE; Statutul funcționarilor, art. 25 al doilea paragraf)
2. Funcționari – Rambursarea cheltuielilor – Diurnă – Condiții de acordare [Statutul funcționarilor, art. 20 și 71; anexa VII, art. 10 alin. (2)]
3. Funcționari – Restituire a plății nedatorate – Condiții – Neregularitate evidentă a plății – Cunoaștere de către persoana în cauză – Criterii
(Statutul funcționarilor, art. 85; anexa VII, art. 10)
4. Funcționari – Restituirea plăților nedatorate – Termen de prescripție – Agent care a indus în eroare în mod deliberat administrația – Inopozabilitatea termenului respectiv față de administrație – Încălcarea principiului solicitudinii – Inexistență
(Statutul funcționarilor, art. 11 și 71 și art. 85 al doilea paragraf)
1. Cerința prevăzută la articolul 296 al doilea paragraf TFUE, prevăzută de asemenea la articolul 25 al doilea paragraf din statut, are scopul de a permite Tribunalului să își exercite controlul asupra legalității deciziilor care lezează și de a acorda părților interesate indicații suficiente pentru a putea ști dacă aceste decizii sunt bine fundamentate sau dacă sunt afectate de un viciu care permite să li se conteste legalitatea. Rezultă de aici că, în principiu, motivarea trebuie comunicată persoanei interesate în același timp cu decizia care o lezează. Atunci când autoritatea împuternicită să facă numiri a furnizat o motivare adecvată în decizia de respingere a reclamației, iar această decizie confirmă nota prin care aceeași autoritate l‑a informat pe reclamant în legătură cu decizia de a recupera diurnele, legalitatea actului inițial care lezează trebuie examinată prin luarea în considerare a motivării care figurează în decizia de respingere a reclamației, această motivare trebuind să coincidă cu acest act. O decizie este suficient de motivată în cazul în care actul care face obiectul acțiunii a intervenit într‑un context cunoscut de funcționarul în cauză precum cel care rezultă din diferitele audieri ale reclamantului în fața Oficiului European de Luptă Antifraudă și îi permite să interpreteze întinderea măsurii luate în privința sa. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât caracterul elaborat al reclamației reclamantului reflectă înțelegerea motivelor pentru care Comisia a luat decizia, prin nota ei, să procedeze la recuperarea diurnelor în litigiu.
(a se vedea punctele 34 și 36-38)
Trimitere la:
Curte: 26 noiembrie 1981, Michel/Parlamentul, 195/80, punctul 22; 7 martie 1990, Hecq/Comisia, C‑116/88 și C‑149/88, punctul 26; 28 februarie 2008, Neirinck/Comisia, C‑17/07 P, punctul 50
Tribunalul Funcției Publice: 13 februarie 2012, Marcuccio/Comisia, F‑118/11 R, punctul 73; 19 martie 2013, Infante Garcia‑Consuegra/Comisia, F‑10/12, punctul 14 și jurisprudența citată; 11 iulie 2013, Tzirani/Comisia, F‑46/11, punctele 138-140
2. Atunci când funcționarul este ținut să își schimbe reședința pentru a îndeplini obligațiile prevăzute la articolul 20 din Statutul funcționarilor, diurna are în vedere, în esență, compensarea cheltuielilor și a inconvenientelor ocazionate de necesitatea de a se deplasa și de a se instala provizoriu la noul loc de repartizare. Astfel, acordarea diurnelor depinde de îndeplinirea a două condiții, și anume, pe de o parte, condiția ca persoana în cauză să își fi schimbat reședința pentru a îndeplini obligațiile prevăzute la articolul 20 din statut și, pe de altă parte, condiția că aceasta să fi suportat cheltuieli sau inconveniente ocazionate de necesitatea de a se deplasa sau de a se instala provizoriu la locul de repartizare. Dat fiind că aceste două condiții sunt cumulative, diurna nu poate, în special, să fie acordată funcționarului care nu demonstrează că a suportat astfel de cheltuieli sau de inconveniente. Deși dreptul la diurnă ia naștere, desigur, chiar înainte ca persoana în cauză să își fi deplasat reședința la noul loc de repartizare, articolul 10 alineatul (2) al treilea paragraf din anexa VII la statut prevede însă că această diurnă nu este acordată în niciun caz după data la care funcționarul a efectuat mutarea în vederea îndeplinirii obligațiilor prevăzute la articolul 20 din statut. Astfel, data mutării constituie o dată‑limită care pune capăt automat acordării diurnei. Totuși, acest motiv de decădere din dreptul la această indemnizație nu aduce atingere faptului că, pentru a putea beneficia de indemnizația respectivă, persoana în cauză trebuie să îndeplinească cel puțin cele două condiții prevăzute la articolul 20 din statut.
(a se vedea punctele 43, 44, 46 și 47)
Trimitere la:
Curte: 5 februarie 1987, Mouzourakis/Parlamentul, 280/85, punctul 9
Tribunalul de Primă Instanță: 10 iulie 1992, Benzler/Comisia, T‑63/91, punctul 20
Tribunalul Funcției Publice: 2 decembrie 2008, Baniel‑Kubinova și alții/Parlamentul, F‑131/07, punctele 17 și 24; Infante Garcia‑Consuegra/Comisia, citată anterior, punctul 29 și jurisprudența citată
3. În temeiul articolului 85 primul paragraf din statut, pentru a se putea solicita restituirea unei plăți nedatorate, trebuie să se facă dovada fie că beneficiarul avea cunoștință de faptul că nu existau motive pentru plata sumei respective, fie că era atât de evident că plata sumei respective nu era datorată încât era imposibil ca beneficiarul acesteia să nu fi avut cunoștință de ea. În această privință, se consideră că orice funcționar care dă dovadă de o diligență normală cunoaște statutul. În plus, ținând seama de grupa de funcții în care se încadrează funcționarul respectiv, de gradul său ridicat, de vechimea sa considerabilă și de experiența semnificativă atât în materie bugetară, cât și în materie de schimbări ale locului de repartizare, acesta nu poate pretinde în mod rezonabil că o astfel de reglementare i se părea complexă și că nu era în măsură să efectueze verificările care se impuneau.
(a se vedea punctele 61-63)
Trimitere la:
Curte: 11 octombrie 1979, Berghmans/Comisia, 142/78, punctul 9
Tribunalul de Primă Instanță: 19 mai 1999, Connolly/Comisia, T‑34/96 et T‑163/96, punctul 168; 15 iulie 2004, Gouvras/Comisia, T‑180/02 și T‑113/03, punctul 111; 16 mai 2007, F/Comisia, T‑324/04, punctele 144 și 145 și jurisprudența citată
Tribunalul Funcției Publice: 9 septembrie 2008, Ritto/Comisia, F‑18/08, punctul 29; 12 martie 2014, CR/Parlamentul, F‑128/12, punctul 45
4. În general, obiectivul urmărit de articolul 85 din statut este cel al protecției intereselor financiare ale Uniunii Europene în contextul specific al relațiilor dintre instituțiile Uniunii și agenții acestora, cu alte cuvinte, persoane care sunt legate de aceste instituții prin datoria specifică de loialitate, amintită în prezent în mod formal la articolul 11 din statut. A doua teză a celui de al doilea paragraf al articolului 85 din statut are în vedere situația în care agentul, într‑un demers prin care urmărește să beneficieze de o plată nedatorată, induce în eroare în mod deliberat autoritatea împuternicită să facă numiri, fie, de exemplu, omițând să îi furnizeze toate informațiile cu privire la situația sa personală, fie omițând să aducă la cunoștința acesteia schimbări intervenite în situația sa personală, fie chiar efectuând manevre pentru a face mai dificilă identificarea, de către autoritatea în cauză, a caracterului nedatorat al plății de care a beneficiat, inclusiv prin furnizarea de informații eronate sau inexacte.
Or, diurna este o prestație de natură repetitivă în timp. În consecință, persoana interesată trebuie să îndeplinească condițiile de atribuire a acesteia nu numai în momentul cererii inițiale, ci și pe toată perioada în care se acordă asemenea indemnizații. Astfel, revine acesteia, în special în temeiul datoriei de loialitate, obligația de a informa administrația cu privire la orice schimbare de natură să îi afecteze dreptul la prestația în discuție. De altfel, în cazul în care ar fi avut îndoieli cu privire la temeinicia plății diurnelor, persoana în cauză poate să adreseze o întrebare administrației și să îi expună interpretarea pe care a dat‑o în mod autonom articolului 10 din anexa VII din statut pentru a‑și asigura plata celei mai mari părți a indemnizațiilor prevăzute în temeiul articolului 71 din statut.
Trebuie respins ca nefondat argumentul potrivit căruia, în esență, administrația ar trebui, pentru a se prevala de articolul 85 al doilea paragraf a doua teză din statut, să fie în măsură să stabilească, în termen de cinci ani de la săvârșirea neregularității, că aceasta a fost indusă în eroare în mod deliberat de persoana în cauză și că, în lipsa prezentării acestei probe, prescripția ar trebui considerată împlinită. Astfel, un asemenea argument ar încălca chiar modul de redactare a acestei dispoziții și, în ipoteza în care ar fi admis, ar tinde să priveze această dispoziție de orice efect util. În plus, ținând seama de intenția de a o induce în eroare, persoana în cauză nu poate reproșa autorității împuternicite să facă numiri o încălcare a obligației sale de solicitudine într‑o situație în care tocmai funcționarul este cel care și‑a încălcat datoria de loialitate, astfel cum este amintită în prezent în mod formal la articolul 11 din statut.
(a se vedea punctele 66, 67, 69, 78, 79 și 103)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 29 septembrie 2005, Thommes/Comisia, T‑195/03, punctul 126
Tribunal Funcției Publice: CR/Parlamentul, citată anterior, punctul 61