HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
20 iunie 2022(*)
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă și comercială – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Recunoașterea unei hotărâri pronunțate într‑un alt stat membru – Motive de nerecunoaștere – Articolul 34 punctul 3 – Hotărâre ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior între aceleași părți în statul membru solicitat – Condiții – Respectarea în hotărârea pronunțată anterior și prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale a dispozițiilor și a obiectivelor fundamentale ale Regulamentului (CE) nr. 44/2001 – Articolul 34 punctul 1 – Recunoaștere vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat – Condiții”
În cauza C‑700/20,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera comercială), Regatul Unit], prin decizia din 21 decembrie 2020, primită de Curte la 22 decembrie 2020, în procedura
London Steam‑Ship Owners’ Mutual Insurance Association Limited
împotriva
Kingdom of Spain,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul L. Bay Larsen, vicepreședinte, doamna K. Jürimäe, domnii C. Lycourgos, E. Regan, I. Jarukaitis și N. Jääskinen, președinți de cameră, domnii M. Ilešič, J.‑C. Bonichot, M. Safjan (raportor) și A. Kumin, doamna M. L. Arastey Sahún, domnii M. Gavalec, Z. Csehi și doamna O. Spineanu‑Matei, judecători,
avocat general: domnul A. M. Collins,
grefier: doamna C. Strömholm, administratoare,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 31 ianuarie 2022,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru London Steam‑Ship Owners’ Mutual Insurance Association Limited, de A. Song și M. Volikas, solicitors, A. Thompson și C. Tan, barristers, C. Hancock și T. de la Mare, QC;
– pentru guvernul Regatului Unit, de L. Baxter, B. Kennelly și F. Shibli, în calitate de agenți;
– pentru guvernul german, de J. Möller, U. Bartl și M. Hellmann, în calitate de agenți;
– pentru guvernul spaniol, de S. Centeno Huerta, A. Gavela Llopis, S. Jiménez García și M. J. Ruiz Sánchez, în calitate de agenți;
– pentru guvernul francez, de A. Daniel și A.‑L. Desjonquères, în calitate de agenți;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și S. Żyrek, în calitate de agenți;
– pentru guvernul elvețian, de M. Schöll, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de C. Ladenburger, X. Lewis și S. Noë, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 5 mai 2022,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (2) litera (d) și a articolului 34 punctele 1 și 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 3).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între London Steam‑Ship Owners’ Mutual Association Limited (denumită în continuare „London P&I Club”), pe de o parte, și Kingdom of Spain (Regatul Spaniei), pe de altă parte, în legătură cu recunoașterea în Regatul Unit a unei hotărâri pronunțate de o instanță spaniolă.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Regulamentul nr. 44/2001
3 Considerentul (16) al Regulamentului nr. 44/2001 enunță:
„Încrederea reciprocă în administrarea justiției la nivel[ul Uniunii Europene] justifică recunoașterea de plin drept a hotărârilor pronunțate într‑un stat membru fără să fie necesară, cu excepția contestațiilor, recurgerea la o altă procedură.”
4 Articolul 1 alineatele (1) și (2) din acest regulament prevede:
„(1) Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței. El nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.
(2) Prezentul regulament nu se aplică pentru:
[…]
(d) arbitraj.”
5 Capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001, intitulat „Competența”, este împărțit în zece secțiuni.
6 Secțiunea 3 din acest capitol se referă la competența în materie de asigurări.
7 În cadrul acestei secțiuni, articolul 13 din regulamentul menționat prevede:
„De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții:
[…]
5. care privesc un contract de asigurări, în măsura în care acesta acoperă unul sau mai multe dintre riscurile enumerate la articolul 14.”
8 Potrivit articolului 14 din acest regulament, care figurează de asemenea în secțiunea menționată:
„Riscurile prevăzute la articolul 13 alineatul (5) sunt următoarele:
1. orice prejudicii produse:
(a) navelor maritime, instalațiilor din zona de coastă sau din largul mării sau aeronavelor, rezultate în urma evenimentelor asociate utilizării lor în scopuri comerciale;
[…]
2. orice răspundere, alta decât cea pentru vătămările corporale produse călătorilor sau pentru prejudiciile aduse bagajelor acestora:
(a) decurgând din utilizarea sau exploatarea navelor, instalațiilor sau aeronavelor menționate la punctul 1 litera (a) în măsura în care, în privința celor din urmă, legislația statului membru în care aeronavele sunt înregistrate nu interzice clauzele atributive de competență în materia asigurării acestor riscuri;
[…]”
9 Secțiunea 7 din capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001 privește prorogarea de competență și cuprinde printre altele articolul 23 din acest regulament, care prevede la alineatul (1):
„Dacă prin convenția părților, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența în soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. Convenția atributivă de competență se încheie:
(a) în scris ori verbal cu confirmare scrisă sau
(b) într‑o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți sau
(c) în comerțul internațional, într‑o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care, în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.”
10 Secțiunea 9 din același capitol II, referitoare la litispendență și conexitate, cuprinde printre altele articolul 27 din acest regulament, care prevede:
„(1) În cazul în care cereri având același obiect și aceeași cauză sunt introduse între aceleași părți înaintea unor instanțe din state membre diferite, instanța sesizată ulterior suspendă din oficiu acțiunea până în momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate.
(2) Dacă se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată ulterior își declină competența în favoarea acesteia.”
11 Capitolul III din Regulamentul nr. 44/2001, intitulat „Recunoaștere și executare”, cuprinde articolele 32-56 din acesta.
12 Articolul 32 din acest regulament prevede:
„În sensul prezentului regulament, «hotărâre» înseamnă o hotărâre pronunțată de o instanță dintr‑un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentință, ordonanță sau mandat de executare, precum și stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată.”
13 Potrivit articolului 33 din regulamentul menționat:
„(1) O hotărâre pronunțată într‑un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială.
(2) În cazul unei contestații, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoașterea unei hotărâri poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute în secțiunile 2 și 3 din prezentul capitol, ca hotărârea să fie recunoscută.
(3) Dacă recunoașterea este invocată pe cale incidentală înaintea unei instanțe a unui stat membru, aceasta din urmă este competentă în materie.”
14 Articolul 34 din același regulament prevede:
„O hotărâre nu este recunoscută:
1. dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;
[…]
3. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într‑un litigiu între aceleași părți în statul membru solicitat;
[…]”
15 Articolul 35 din Regulamentul nr. 44/2001 are următorul cuprins:
„(1) De asemenea, o hotărâre nu este recunoscută dacă sunt nesocotite dispozițiile din secțiunile 3, 4 și 6 din capitolul II sau într‑unul din cazurile prevăzute la articolul 72.
(2) La verificarea temeiurilor de competență prevăzute în alineatul precedent, autoritatea solicitată este legată de constatările de fapt pe baza cărora instanța din statul membru de origine și‑a întemeiat competența.
(3) Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (1), competența instanței din statul membru de origine nu poate fi revizuită. Criteriul ordinii publice prevăzut la articolul 34 punctul 1 nu poate fi aplicat normelor în materie de competență.”
16 Potrivit articolului 43 alineatul (1) din acest regulament:
„Oricare dintre părți poate introduce o acțiune împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării.”
Regulamentul (UE) nr. 1215/2012
17 Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) a abrogat și a înlocuit Regulamentul nr. 44/2001.
18 Considerentul (12) al Regulamentului nr. 1215/2012 are următorul cuprins:
„Prezentul regulament nu ar trebui să se aplice arbitrajului. Niciuna dintre dispozițiile prezentului regulament nu ar trebui să împiedice instanțele dintr‑un stat membru, atunci când sunt sesizate cu privire la o cauză în legătură cu care părțile au încheiat o convenție de arbitraj, să recomande părților să urmeze procedura arbitrală, să suspende ori să încheie procedurile sau să analizeze dacă o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat, în conformitate cu legislația lor națională.
O hotărâre pronunțată de o instanță a unui stat membru pentru a stabili dacă o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat nu ar trebui să intre sub incidența normelor privind recunoașterea și executarea prevăzute în prezentul regulament, indiferent dacă instanța s‑a pronunțat asupra acestei chestiuni pe cale principală sau pe cale accesorie.
Pe de altă parte, în cazul în care o instanță dintr‑un stat membru, exercitându‑și competența în temeiul prezentului regulament sau în temeiul legislației naționale, a stabilit că o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat, acest lucru nu ar trebui să împiedice recunoașterea sau, după caz, executarea hotărârii adoptate de aceasta pe fond, în conformitate cu prezentul regulament. Acest lucru nu ar trebui să aducă atingere competenței instanțelor din statele membre de a hotărî cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale în conformitate cu Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, semnată la New York la 10 iunie 1958 [(Recueil des traités des Nations unies, vol. 330, p. 3)] («Convenția de la New York din 1958»), care primează asupra prezentului regulament.
Prezentul regulament nu ar trebui să se aplice în cazul acțiunilor sau procedurilor auxiliare privind, în special, înființarea unui tribunal arbitral, competențele arbitrilor, desfășurarea unei proceduri de arbitraj sau orice alte aspecte aferente unei astfel de proceduri și nici în cazul acțiunilor sau hotărârilor privind anularea, revizuirea, căile de atac, recunoașterea sau executarea unei sentințe arbitrale.”
19 Potrivit articolului 73 alineatul (2) din regulamentul menționat:
„Prezentul regulament nu aduce atingere aplicării Convenției de la New York din 1958.”
Dreptul Regatului Unit
20 Articolul 66 din Arbitration Act 1996 (Legea din 1996 privind arbitrajul), intitulat „Executarea sentinței arbitrale”, prevede:
„(1) O sentință arbitrală pronunțată de tribunalul [arbitral] în temeiul unei convenții de arbitraj poate fi executată, cu autorizarea instanței, în același mod ca o hotărâre sau o ordonanță a instanței și are același efect.
(2) În caz de autorizare, poate fi pronunțată o hotărâre prin care se preiau termenii sentinței arbitrale.
(3) Autorizarea executării unei sentințe arbitrale nu se acordă atunci când sau în măsura în care persoana împotriva căreia se solicită executarea demonstrează că tribunalul arbitral nu era competent pe fond să pronunțe sentința. Poate interveni decăderea din dreptul de a invoca o astfel de obiecție (a se vedea articolul 73).
(4) Nicio dispoziție a prezentului articol nu aduce atingere recunoașterii sau executării unei sentințe în temeiul unei legi sau al unei norme de drept, în special în temeiul părții a II‑a din Legea din 1950 privind arbitrajul (executarea sentințelor arbitrale în temeiul Convenției de la Geneva) sau al dispozițiilor părții a III‑a din prezenta lege privind recunoașterea și executarea sentințelor în temeiul Convenției de la New York [din 1958] sau printr‑o cale de atac împotriva sentinței arbitrale [«action on the award»].”
21 Articolele 67-72 din Legea din 1996 privind arbitrajul precizează condițiile în care părțile la procedura de arbitraj pot contesta competența tribunalului arbitral, legalitatea procedurii și temeinicia sentinței.
22 Articolul 73 din această lege, intitulat „Decăderea din dreptul de a invoca o obiecție”, prevede:
„(1) În cazul în care o parte la o procedură arbitrală participă sau continuă să participe la procedură fără să formuleze, fie imediat, fie în termenul permis de convenția de arbitraj sau de instanță sau de orice dispoziție din prezenta parte, o obiecție în sensul că:
(a) tribunalul nu are competență materială;
(b) procedura a fost desfășurată în mod necorespunzător;
(c) nu s‑a respectat convenția de arbitraj sau oricare dispoziție din prezenta parte ori
(d) a existat vreo altă neregulă care a afectat tribunalul sau procedura,
partea în cauză nu poate ridica respectiva obiecție ulterior în fața tribunalului arbitral sau a instanței, cu excepția cazului în care demonstrează că, în momentul în care a participat sau a continuat să participe la procedură, nu a cunoscut și nu ar fi putut, cu o diligență rezonabilă, să descopere motivele care stau la baza obiecției.
(2) În cazul în care tribunalul arbitral constată că are competență materială, iar o parte la procedura arbitrală care ar fi putut contesta hotărârea respectivă
(a) prin orice procedură de apel sau de revizuire disponibilă în materie de arbitraj sau
(b) prin contestarea sentinței arbitrale
nu face acest lucru sau nu face acest lucru în termenul prevăzut de convenția de arbitraj sau de orice dispoziție din prezenta parte, aceasta nu poate contesta ulterior competența materială a tribunalului pentru niciun motiv care a făcut obiectul hotărârii respective.”
Dreptul spaniol
23 Articolul 117 din Código Penal (Codul penal, denumit în continuare „Codul penal spaniol”) prevede:
„Asigurătorii care și‑au asumat riscul răspunderii financiare rezultate din utilizarea sau exploatarea oricăror bunuri, ramuri de activitate, întreprinderi sau activități, în cazul în care evenimentul care constituie riscul asigurat se materializează ca urmare a unei împrejurări prevăzute de prezentul cod, își asumă răspunderea civilă directă până la limita despăgubirii prevăzute de lege sau prin contract, fără a aduce atingere dreptului de recuperare împotriva persoanei în cauză.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
24 În urma naufragiului, în luna noiembrie 2002, al petrolierului Prestige în largul coastelor spaniole, care le‑a cauzat acestora, precum și coastelor franceze daune semnificative privind mediul, în Spania a fost inițiată, la sfârșitul anului 2002, o cercetare penală împotriva, printre alții, a comandantului acestei nave.
25 La încheierea acestei cercetări, cauza a fost trimisă la Audiencia Provincial de A Coruña (Curtea Provincială din La Coruña, Spania) și mai multe persoane juridice, printre care statul spaniol, au inițiat, în cadrul procedurii penale, acțiuni civile împotriva comandantului Prestige, împotriva proprietarilor acestuia și, în temeiul articolului 117 din Codul penal spaniol, referitor la acțiunea directă, împotriva London P&I Club, asigurător de răspundere a navei și a proprietarilor acesteia. Deși a consemnat la instanțele penale spaniole sesizate, începând cu 16 iunie 2003, o sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciile susceptibile a fi cauzate de naufragiu, London P&I Club nu s‑a înfățișat în cadrul acestei proceduri.
26 La 16 ianuarie 2012, și anume ulterior introducerii acțiunilor civile menționate, London P&I Club a inițiat o procedură de arbitraj la Londra (Regatul Unit), solicitând să se constate că, în temeiul clauzei compromisorii cuprinse în contractul de asigurare încheiat cu proprietarii Prestige, Regatul Spaniei era obligat să își formuleze cererile în temeiul articolului 117 din Codul penal spaniol în cadrul acestui arbitraj. London P&I Club a solicitat de asemenea să se constate că răspunderea sa nu putea fi angajată față de Regatul Spaniei în ceea ce privește aceste cereri, întrucât contractul de asigurare prevedea că, în conformitate cu clauza „pay to be paid” (plătește pentru a fi plătit), persoana asigurată trebuie mai întâi să plătească victimei despăgubirile datorate înainte de a putea recupera cuantumul acestora de la asigurător. Regatul Spaniei nu a participat la procedura de arbitraj, deși a fost invitat de tribunalul arbitral.
27 Prin sentința pronunțată la 13 februarie 2013, tribunalul arbitral a reținut că, întrucât cererile Regatului Spaniei erau de natură contractuală potrivit dreptului internațional privat englez, contractului i se aplică dreptul englez. Prin urmare, potrivit tribunalului arbitral, Regatul Spaniei nu se putea prevala de drepturile contractuale ale proprietarilor fără a respecta atât clauza compromisorie, cât și clauza „pay to be paid”. Tribunalul arbitral a dedus de aici că cererile de despăgubire formulate de Regatul Spaniei în fața instanțelor spaniole ar fi trebuit să fie formulate în cadrul arbitrajului la Londra, că răspunderea London P&I Club nu putea fi angajată față de Regatul Spaniei în lipsa plății prealabile către acesta a prejudiciilor de către proprietarii navei și că, în orice caz, această răspundere nu putea depăși, în conformitate cu prevederile contractului de asigurare, un miliard de dolari americani (USD) (aproximativ 900 000 000 de euro).
28 În luna martie 2013, London P&I Club a sesizat High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera comercială), Regatul Unit], în temeiul articolului 66 alineatele (1) și (2) din Legea din 1996 privind arbitrajul, pentru ca aceasta să încuviințeze executarea sentinței arbitrale pe teritoriul național la fel cum ar proceda în cazul unei hotărâri sau al unei ordonanțe și să pronunțe o hotărâre prin care se preiau termenii acestei sentințe. Regatul Spaniei s‑a opus acestei cereri și a solicitat instanței sesizate să anuleze sentința menționată sau să o declare ca fiind inoperantă, în temeiul articolului 67 sau al articolului 72 din Legea din 1996 privind arbitrajul. Regatul Spaniei a arătat de asemenea că instanța menționată trebuia să refuze, în temeiul puterii sale discreționare, pronunțarea unei hotărâri prin care se preiau termenii aceleiași sentințe.
29 Prin ordonanța din 22 octombrie 2013, pronunțată în urma unei ședințe în cursul căreia au fost prezentate elemente de probă factuale și au fost audiați experți în dreptul spaniol, High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera comercială)] a încuviințat executarea de către London P&I Club a sentinței arbitrale din 13 februarie 2013. Curtea a pronunțat, tot la 22 octombrie 2013, o hotărâre prin care se preiau termenii acestei sentințe.
30 Regatul Spaniei a formulat apel împotriva acestei ordonanțe la Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) [Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor) (Secția civilă), Regatul Unit]. Prin hotărârea din 1 aprilie 2015, această instanță a respins apelul.
31 Prin hotărârea din 13 noiembrie 2013, pronunțată în cadrul procedurii penale inițiate în fața instanțelor spaniole, Audiencia Provincial de A Coruña (Curtea Provincială din La Coruña) l‑a achitat pe comandantul Prestige în ceea ce privește infracțiunile împotriva mediului, l‑a condamnat pentru nesupunere gravă față de autoritate și a statuat că persoana interesată nu răspunde civil pentru daunele provocate de deversarea carburanților, în lipsa unei legături între infracțiunea de nesupunere și pagubele respective. Aceasta nu s‑a pronunțat cu privire la răspunderea civilă a proprietarilor Prestige sau a London P&I Club.
32 Mai multe părți au formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania). Prin hotărârea din 14 ianuarie 2016, această din urmă instanță l‑a achitat pe comandantul Prestige pentru infracțiunea de nesupunere gravă față de autoritate, însă l‑a condamnat pentru infracțiunea de imprudență împotriva mediului. În ceea ce privește acțiunea civilă, aceasta a statuat că răspund civil comandantul Prestige, proprietarii navei, precum și, în temeiul articolului 117 din Codul penal spaniol, London P&I Club, în limita, pentru acesta din urmă, a plafonului contractual de răspundere stabilit la un miliard USD. În sfârșit, aceasta a trimis cauza spre rejudecare la Audiencia Provincial de A Coruña (Curtea Provincială din La Coruña) în vederea stabilirii cuantumului daunelor interese datorate de pârâți în cadrul procedurii spaniole.
33 Prin hotărârea din 15 noiembrie 2017, îndreptată la 11 ianuarie 2018, Audiencia Provincial de A Coruña (Curtea Provincială din La Coruña) a statuat că comandantul Prestige, proprietarii acesteia și London P&I Club sunt răspunzători față de peste 200 de părți distincte, inclusiv statul spaniol, în limita, în ceea ce privește London P&I Club, a plafonului contractual de răspundere stabilit la un miliard USD. În urma unui recurs formulat împotriva hotărârii menționate, aceasta a fost confirmată în esență printr‑o hotărâre a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) din 19 decembrie 2018.
34 Prin ordonanța de executare din 1 martie 2019, Audiencia Provincial de A Coruña (Curtea Provincială din La Coruña) a stabilit sumele pe care fiecare reclamant era îndreptățit să le solicite pârâților respectivi. Instanța menționată a statuat printre altele că aceștia datorau statului spaniol suma de aproximativ 2,3 miliarde de euro, în limita, în ceea ce privește London P&I Club, a unei sume de 855 de milioane de euro.
35 Prin cererea introductivă din 25 martie 2019, Regatul Spaniei a solicitat High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench], în temeiul articolului 33 din Regulamentul nr. 44/2001, recunoașterea în Regatul Unit a ordonanței de executare din 1 martie 2019. Instanța menționată a admis această cerere prin ordonanța din 28 mai 2019.
36 La 26 iunie 2019, London P&I Club a sesizat instanța de trimitere cu un apel împotriva acestei ordonanțe în temeiul articolului 43 din Regulamentul nr. 44/2001.
37 În susținerea apelului său, London P&I Club a pretins, pe de o parte, că ordonanța de executare din 1 martie 2019 este ireconciliabilă, în sensul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, cu ordonanța și cu hotărârea din 22 octombrie 2013 pronunțate în temeiul articolului 66 din Legea din 1996 privind arbitrajul și confirmate la 1 aprilie 2015 de Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) [Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor) (Secția civilă)]. Pe de altă parte și în orice caz, acesta a arătat, întemeindu‑se pe articolul 34 punctul 1 din regulamentul menționat, că recunoașterea sau executarea ordonanței de executare respective ar fi vădit contrară ordinii publice, în special din perspectiva principiului autorității de lucru judecat.
38 Regatul Spaniei a solicitat respingerea apelului.
39 Instanța de trimitere consideră că litigiul principal ridică problema dacă, în primul rând, o hotărâre precum hotărârea sa pronunțată în temeiul articolului 66 din Legea din 1996 privind arbitrajul poate fi calificată drept „hotărâre” în sensul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, în cazul în care această instanță nu a judecat ea însăși pe fond întregul litigiu soluționat de tribunalul arbitral. În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă o hotărâre care nu intră în domeniul de aplicare material al acestui regulament din motivul excepției privind arbitrajul prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (d) din acesta poate fi totuși invocată pentru a fi opusă, în temeiul articolului 34 punctul 3 din regulamentul menționat, recunoașterii și executării unei hotărâri a unui alt stat membru. În al treilea rând, instanța menționată ridică problema dacă, în cazul unui răspuns negativ, articolul 34 punctul 1 din același regulament permite să se refuze recunoașterea și executarea unei astfel de hotărâri în măsura în care aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a unei sentințe arbitrale anterioare sau a unei hotărâri prin care se preiau termenii unei astfel de sentințe.
40 În aceste condiții, High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera comercială)] a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Având în vedere natura chestiunilor pe care instanța națională trebuie să le soluționeze pentru a decide dacă va pronunța o hotărâre prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale în temeiul articolului 66 din Legea din 1996 privind arbitrajul, o hotărâre pronunțată în temeiul acestei dispoziții poate constitui o «hotărâre» relevantă a statului membru în care se solicită recunoașterea în sensul articolului 34 punctul 3 din [Regulamentul nr. 44/2001]?
2) Având în vedere că o hotărâre prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale în temeiul articolului 66 din Legea din 1996 privind arbitrajul este o hotărâre care nu intră în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 44/2001 în temeiul excepției privind arbitrajul prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (d), o astfel de hotărâre poate constitui o «hotărâre» relevantă a statului membru în care se solicită recunoașterea în sensul articolului 34 punctul 3 din [acest] regulament?
3) În ipoteza în care articolul 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 nu se aplică și dacă recunoașterea și executarea unei hotărâri a unui alt stat membru s‑ar opune ordinii publice interne pentru motivul că ar încălca principiul res iudicata ca urmare a unei sentințe arbitrale naționale anterioare sau a unei hotărâri anterioare prin care se încorporează termenii unei sentințe arbitrale pronunțate de instanța din statul membru în care se solicită recunoașterea, se poate invoca articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 ca motiv de refuz al recunoașterii sau al executării sau punctele 3 și 4 ale articolului 34 din regulament prevăd în mod exhaustiv motivele pentru care res iudicata și/sau caracterul ireconciliabil se pot opune recunoașterii și executării unei hotărâri pronunțate în temeiul regulamentului?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima și la a doua întrebare
41 Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă articolul 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o hotărâre pronunțată de o instanță a unui stat membru și prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale poate constitui o hotărâre în sensul acestei dispoziții, hotărâre ce se opune recunoașterii, în statul membru respectiv, a unei hotărâri pronunțate de o instanță în alt stat membru dacă aceste hotărâri sunt ireconciliabile.
42 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în măsura în care Regulamentul nr. 1215/2012 a abrogat și a înlocuit Regulamentul nr. 44/2001, care, la rândul lui, a înlocuit Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive referitoare la aderarea noilor state membre la această convenție, interpretarea dată de Curte dispozițiilor unuia dintre aceste instrumente juridice rămâne valabilă și pentru celelalte, atunci când dispozițiile respective pot fi calificate ca echivalente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Volvo și alții, C‑30/20, EU:C:2021:604, punctul 28).
43 Aceasta este situația articolului 1 alineatul (2) litera (d) din fiecare dintre aceste două regulamente și a articolului 1 alineatul (4) din convenția menționată, care exclud arbitrajul din domeniul lor de aplicare.
44 Or, această excludere vizează arbitrajul în ansamblul său, inclusiv procedurile introduse în fața instanțelor naționale (Hotărârea din 25 iulie 1991, Rich, C‑190/89, EU:C:1991:319, punctul 18).
45 Rezultă că procedura de recunoaștere și de executare a unei sentințe arbitrale nu este guvernată de Regulamentul nr. 44/2001, ci de dreptul național și de dreptul internațional aplicabile în statul membru în care se solicită această recunoaștere și executare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 mai 2015, Gazprom, C‑536/13, EU:C:2015:316, punctul 41).
46 În același sens, considerentul (12) al Regulamentului nr. 1215/2012 subliniază în prezent că acest regulament nu se aplică unei acțiuni sau unei hotărâri privind recunoașterea sau executarea unei sentințe arbitrale.
47 Rezultă că o hotărâre prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale intră sub incidența excluderii arbitrajului prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 44/2001 și că, prin urmare, aceasta nu poate să beneficieze de recunoaștere reciprocă între statele membre și să circule în spațiul judiciar al Uniunii în conformitate cu dispozițiile regulamentului menționat.
48 În aceste condiții, o astfel de hotărâre poate fi considerată o hotărâre în sensul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.
49 În această privință, în primul rând, din definiția largă a noțiunii de „hotărâre” dată la articolul 32 din Regulamentul nr. 44/2001 rezultă că această noțiune acoperă orice hotărâre pronunțată de o instanță dintr‑un stat membru, fără a fi necesar să se facă distincție în funcție de conținutul hotărârii în cauză, cu condiția ca aceasta să fi făcut sau să fi fost susceptibilă de a face, în statul membru de origine, în diverse moduri, obiectul unei cercetări contradictorii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 aprilie 2022, H Limited, C‑568/20, EU:C:2022:264, punctele 24 și 26, precum și jurisprudența citată). În plus, această definiție largă se aplică tuturor dispozițiilor acestui regulament în care apare noțiunea respectivă, printre altele articolului 34 punctul 3 din regulamentul menționat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 iunie 1994, Solo Kleinmotoren, C‑414/92, EU:C:1994:221, punctul 20).
50 Această interpretare a noțiunii de „hotărâre” care figurează la articolul 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 este confirmată de finalitatea acestei dispoziții, și anume protejarea integrității ordinii juridice interne a unui stat membru și asigurarea faptului că ordinea sa socială nu este perturbată prin faptul că este obligat să recunoască o hotărâre pronunțată în alt stat membru care este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată, între aceleași părți, de către propriile instanțe (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 iunie 1994, Solo Kleinmotoren, C‑414/92, EU:C:1994:221, punctul 21).
51 În al doilea rând, reiese din jurisprudența Curții că excluderea unei materii din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 nu împiedică posibilitatea ca o hotărâre referitoare la aceasta să intre sub incidența articolului 34 punctul 3 din regulamentul menționat și, prin urmare, să se opună recunoașterii unei hotărâri pronunțate în alt stat membru cu care aceasta este ireconciliabilă.
52 Astfel, Curtea a considerat printre altele ca fiind ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată în alt stat membru o hotărâre a unei instanțe a statului membru solicitat care, întrucât privea starea persoanelor fizice, nu intra în domeniul de aplicare al convenției menționate la punctul 42 din prezenta hotărâre, aceste două hotărâri având consecințe juridice care se excludeau reciproc (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 1988, Hoffmann, 145/86, EU:C:1988:61, punctul 25).
53 Prin urmare, o hotărâre pronunțată într‑un stat membru și prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale poate constitui o hotărâre în sensul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, hotărâre ce se opune recunoașterii, în acest stat membru, a unei hotărâri pronunțate de o instanță în alt stat membru dacă hotărârile respective sunt ireconciliabile.
54 Situația este însă diferită în ipoteza în care sentința arbitrală ai căror termeni sunt preluați în această hotărâre a fost adoptată în împrejurări care nu ar fi permis adoptarea, cu respectarea dispozițiilor și a obiectivelor fundamentale ale regulamentului menționat, a unei hotărâri judecătorești care să intre în domeniul de aplicare al acestuia.
55 În această privință, trebuie amintit că, pentru interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele reglementării din care face parte această dispoziție. Prin urmare, pentru a răspunde la prima și la a doua întrebare preliminară, trebuie să se țină seama, pe lângă cuprinsul și obiectivul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, de contextul acestei dispoziții și de ansamblul obiectivelor urmărite de regulamentul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 mai 2010, TNT Express Nederland, C‑533/08, EU:C:2010:243, punctul 44 și jurisprudența citată).
56 Aceste obiective se reflectă în principiile care stau la baza cooperării judiciare în materie civilă în cadrul Uniunii, precum cel al liberei circulații a hotărârilor care țin de această materie, al previzibilității instanțelor competente și, prin urmare, al securității juridice pentru justițiabili, al bunei administrări a justiției, al reducerii la minimum a riscului apariției unor proceduri concurente și al încrederii reciproce în administrarea justiției (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 mai 2010, TNT Express Nederland, C‑533/08, EU:C:2010:243, punctul 49, și Hotărârea din 19 decembrie 2013, Nipponka Insurance, C‑452/12, EU:C:2013:858, punctul 36).
57 Trebuie adăugat că încrederea reciprocă în administrarea justiției la nivelul Uniunii, pe care se întemeiază, potrivit considerentului (16) al Regulamentului nr. 44/2001, normele pe care acesta le prevede în materia recunoașterii hotărârilor judecătorești, nu se extinde la hotărârile pronunțate de tribunale arbitrale și nici la hotărârile judecătorești prin care se preiau termenii acestora.
58 În consecință, o sentință arbitrală poate, prin intermediul unei hotărâri prin care se preiau termenii acesteia, să producă efecte în cadrul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 numai în cazul în care acest lucru nu împiedică dreptul la o cale de atac eficientă garantat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 mai 2016, Meroni, C‑559/14, EU:C:2016:349, punctul 44) și permite atingerea obiectivului liberei circulații a hotărârilor în materie civilă, precum și al încrederii reciproce în administrarea justiției la nivelul Uniunii în condiții cel puțin la fel de favorabile precum cele care rezultă din aplicarea acestui regulament (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 mai 2010, TNT Express Nederland, C‑533/08, EU:C:2010:243, punctul 55, și Hotărârea din 19 decembrie 2013, Nipponka Insurance, C‑452/12, EU:C:2013:858, punctul 38).
59 În speță, trebuie arătat că conținutul sentinței arbitrale în discuție în litigiul principal nu ar fi putut face obiectul unei hotărâri judecătorești care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 fără a încălca două norme fundamentale ale acestuia referitoare, pe de o parte, la efectul relativ al unei clauze compromisorii cuprinse într‑un contract de asigurare și, pe de altă parte, la litispendență.
60 Astfel, în ceea ce privește, pe de o parte, efectul relativ al unei clauze compromisorii cuprinse într‑un contract de asigurare, din jurisprudența Curții reiese că o clauză atributivă de competență convenită între un asigurător și un asigurat nu poate fi opusă persoanei vătămate de un prejudiciu asigurat care, atunci când dreptul național permite aceasta, dorește să acționeze direct, în temeiul răspunderii delictuale sau cvasidelictuale, împotriva asigurătorului în fața instanței de la locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă sau în fața instanței de la locul unde este domiciliată aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2017, Assens Havn, C‑368/16, EU:C:2017:546, punctele 31 și 40, precum și jurisprudența citată).
61 În consecință, o altă instanță decât cea sesizată deja cu acțiunea directă nu ar trebui să se declare competentă în temeiul unei astfel de clauze compromisorii pentru a garanta obiectivul urmărit de Regulamentul nr. 44/2001, și anume protejarea persoanelor vătămate de un prejudiciu față de asigurătorul respectiv, în caz contrar încălcând acest drept al persoanei vătămate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2017, Assens Havn, C‑368/16, EU:C:2017:546, punctele 36 și 41).
62 Or, acest obiectiv de protejare a persoanelor care au suferit prejudicii ar fi compromis în cazul în care o hotărâre prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale prin care un tribunal arbitral s‑a declarat competent în temeiul unei astfel de clauze compromisorii, cuprinsă în contractul de asigurare respectiv, ar putea fi considerată o „hotărâre pronunțată între aceleași părți în statul membru solicitat” în sensul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.
63 Astfel, așa cum ilustrează împrejurările din litigiul principal, a admite că o asemenea hotărâre poate împiedica recunoașterea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru ca urmare a unei acțiuni directe în răspundere formulate de persoana vătămată ar fi de natură să o priveze pe aceasta din urmă de repararea efectivă a prejudiciului pe care l‑a suferit.
64 Pe de altă parte, în ceea ce privește litispendența, din decizia de trimitere reiese că, la data inițierii procedurii de arbitraj, respectiv 16 ianuarie 2012, era deja pendinte o procedură în fața instanțelor spaniole între, printre alții, statul spaniol și London P&I Club.
65 În plus, din dosarul de care dispune Curtea reiese că acțiunile civile introduse în fața instanțelor spaniole fuseseră notificate către London P&I Club în luna iunie 2011 și că Regatul Spaniei a fost invitat de către arbitrul unic să participe la procedura de arbitraj inițiată de London P&I Club la Londra.
66 Or, întrucât articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 vizează „cereri […] introduse între aceleași părți”, fără a impune o participare efectivă la procedurile respective, trebuie să se considere că aceleași părți au fost implicate în procedurile menționate la punctul 64 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 2017, Merck, C‑231/16, EU:C:2017:771, punctele 31 și 32).
67 În sfârșit, aceste proceduri aveau același obiect și aceeași cauză, și anume eventuala angajare a răspunderii London P&I Club față de statul spaniol, în temeiul contractului de asigurare încheiat între London P&I Club și proprietarii Prestige, pentru prejudiciile cauzate de naufragiul acestuia din urmă.
68 În această privință, Curtea, interpretând articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, a declarat că o cerere prin care se solicită stabilirea faptului că pârâtul răspunde pentru un prejudiciu și obligarea acestuia la plata de despăgubiri are aceeași cauză și același obiect ca o acțiune în constatare negativă formulată de acel pârât prin care se solicită să se constate că nu răspunde pentru prejudiciul respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Nipponka Insurance, C‑452/12, EU:C:2013:858, punctul 42, și Hotărârea din 20 decembrie 2017, Schlömp, C‑467/16, EU:C:2017:993, punctul 51). Or, în speță, în timp ce acțiunile civile formulate în Spania aveau ca obiect printre altele angajarea în acest stat membru a răspunderii London P&I Club, procedura de arbitraj inițiată de acesta din urmă la Londra avea ca obiect obținerea unei constatări negative privind aceeași răspundere.
69 Astfel de împrejurări corespund unei situații de litispendență în care, în conformitate cu articolul 27 din Regulamentul nr. 44/2001, instanța sesizată ulterior suspendă din oficiu acțiunea până în momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, iar ulterior, dacă se stabilește această competență, își declină competența în favoarea instanței respective.
70 Or, după cum s‑a subliniat la punctul 56 din prezenta hotărâre, reducerea la minimum a riscului apariției unor proceduri concurente, urmărită de această dispoziție, este unul dintre obiectivele și principiile care stau la baza cooperării judiciare în materie civilă în cadrul Uniunii.
71 Revine instanței sesizate în vederea pronunțării unei hotărâri prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale sarcina de a verifica respectarea dispozițiilor și a obiectivelor fundamentale ale Regulamentului nr. 44/2001 pentru a preveni o eludare a acestora, precum cea care constă în finalizarea unei proceduri arbitrale cu încălcarea concomitentă a efectului relativ al unei clauze compromisorii cuprinse într‑un contract de asigurare și a normelor privind litispendența prevăzute la articolul 27 din acest regulament. Or, în speță, din dosarul de care dispune Curtea și din dezbaterile din cadrul ședinței reiese că o asemenea verificare nu a avut loc nici în fața High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera comercială)], nici în fața Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) [Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor) (Secția civilă)], întrucât niciuna dintre aceste două instanțe nu a sesizat, pe de altă parte, Curtea cu o trimitere preliminară în temeiul articolului 267 TFUE.
72 În astfel de împrejurări, o hotărâre prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale precum cea în discuție în litigiul principal nu se poate opune, în temeiul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, recunoașterii unei hotărâri pronunțate în alt stat membru.
73 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o hotărâre pronunțată de o instanță a unui stat membru și prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale nu constituie o hotărâre în sensul acestei dispoziții atunci când o hotărâre prin care se ajunge la un rezultat echivalent cu cel al acestei sentințe nu ar fi putut fi adoptată de o instanță a statului membru respectiv fără a încălca dispozițiile și obiectivele fundamentale ale regulamentului menționat, în special efectul relativ al unei clauze compromisorii cuprinse într‑un contract de asigurare și normele privind litispendența prevăzute la articolul 27 din acesta, hotărârea în cauză neputând să se opună, în acest caz, recunoașterii în statul membru respectiv a unei hotărâri pronunțate de o instanță în alt stat membru.
Cu privire la a treia întrebare
74 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care articolul 34 punctul 3 din regulamentul menționat nu se aplică unei hotărâri prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale, acesta permite să se refuze recunoașterea sau executarea unei hotărâri pronunțate de un alt stat membru ca urmare a caracterului contrar ordinii publice al acesteia, pentru motivul că această din urmă hotărâre ar încălca autoritatea de lucru judecat a respectivei hotărâri de preluare a termenilor unei sentințe arbitrale.
75 În această privință, din răspunsul la primele două întrebări rezultă că, în speță, inaplicabilitatea articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 în privința hotărârii vizate la punctul 29 din prezenta hotărâre decurge din faptul că procedura arbitrală care a condus la sentința ce a fost confirmată prin hotărârea menționată a fost desfășurată cu încălcarea normelor referitoare la litispendență prevăzute la articolul 27 din acest regulament și a efectului relativ al unei clauze compromisorii cuprinse în contractul de asigurare în discuție.
76 În aceste împrejurări, nu se poate considera că pretinsa nerespectare a acestei hotărâri prin ordonanța de executare din 1 martie 2019, vizată la punctul 34 din prezenta hotărâre, intervenită într‑o procedură de care însăși hotărârea menționată a omis să țină seama, ar putea constitui o încălcare a ordinii publice în Regatul Unit.
77 În orice caz, potrivit jurisprudenței Curții, articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat strict în măsura în care constituie un obstacol în calea realizării unuia dintre obiectivele fundamentale ale acestui regulament. Prin urmare, nu trebuie să se recurgă la acesta decât în cazuri excepționale (Hotărârea din 25 mai 2016, Meroni, C‑559/14, EU:C:2016:349, punctul 38 și jurisprudența citată).
78 Or, Curtea a statuat deja că invocarea noțiunii de „ordine publică” este exclusă atunci când este vorba despre compatibilitatea unei hotărâri străine cu o hotărâre națională (Hotărârea din 4 februarie 1988, Hoffmann, 145/86, EU:C:1988:61, punctul 21).
79 Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 77 din concluzii și așa cum a precizat guvernul francez, legiuitorul Uniunii a intenționat să reglementeze în mod exhaustiv, prin intermediul articolului 34 punctele 3 și 4 din Regulamentul nr. 44/2001, problema autorității de lucru judecat a unei hotărâri pronunțate anterior și în special pe cea a caracterului ireconciliabil al hotărârii care trebuie recunoscută cu această hotărâre anterioară, excluzând astfel posibilitatea de a recurge, în această privință, la excepția de ordine publică prevăzută la articolul 34 punctul 1 din regulamentul menționat.
80 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care articolul 34 punctul 3 din regulamentul menționat nu se aplică unei hotărâri prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale, recunoașterea sau executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru nu poate fi refuzată ca urmare a caracterului său contrar ordinii publice, pentru motivul că această din urmă hotărâre ar încălca autoritatea de lucru judecat a respectivei hotărâri de preluare a termenilor unei sentințe arbitrale.
Cu privire la cheltuielile de judecată
81 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Articolul 34 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că o hotărâre pronunțată de o instanță a unui stat membru și prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale nu constituie o hotărâre în sensul acestei dispoziții atunci când o hotărâre prin care se ajunge la un rezultat echivalent cu cel al acestei sentințe nu ar fi putut fi adoptată de o instanță a statului membru respectiv fără a încălca dispozițiile și obiectivele fundamentale ale regulamentului menționat, în special efectul relativ al unei clauze compromisorii cuprinse într‑un contract de asigurare și normele privind litispendența prevăzute la articolul 27 din acesta, hotărârea în cauză neputând să se opună, în acest caz, recunoașterii în statul membru respectiv a unei hotărâri pronunțate de o instanță în alt stat membru.
2) Articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care articolul 34 punctul 3 din regulamentul menționat nu se aplică unei hotărâri prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale, recunoașterea sau executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru nu poate fi refuzată ca urmare a caracterului său contrar ordinii publice, pentru motivul că această din urmă hotărâre ar încălca autoritatea de lucru judecat a respectivei hotărâri de preluare a termenilor unei sentințe arbitrale.
Semnături