HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
5 iunie 2014(*)
„Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentele (CE) nr. 40/94 și nr. 44/2001 – Marcă comunitară – Articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 – Competența internațională în materie de contrafacere – Stabilirea locului unde s‑a produs fapta prejudiciabilă – Participare transfrontalieră a mai multor persoane la același act ilicit”
În cauza C‑360/12,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Bundesgerichtshof (Germania), prin decizia din 28 iunie 2012, primită de Curte la 31 iulie 2012, în procedura
Coty Germany GmbH, fostă Coty Prestige Lancaster Group GmbH,
împotriva
First Note Perfumes NV,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, domnul K. Lenaerts, vicepreședintele Curții, îndeplinind funcția de judecător al Camerei a patra, domnii M. Safjan (raportor) și J. Malenovský și doamna A. Prechal, judecători,
avocat general: domnul N. Jääskinen,
grefier: domnul M. Aleksejev, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 19 septembrie 2013,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Coty Germany GmbH, fostă Coty Prestige Lancaster Group GmbH, de K. Schmidt‑Hern și de U. Hildebrandt, Rechtsanwälte;
– pentru First Note Perfumes NV, de M. Dinnes, Rechtsanwalt;
– pentru guvernul german, de F. Wannek și de J. Kemper, precum și de T. Henze, în calitate de agenți;
– pentru guvernul Regatului Unit, de A. Robinson, în calitate de agent;
– pentru guvernul elvețian, de D. Klingele, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de F. Bulst și de M. Wilderspin, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 21 noiembrie 2013,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 93 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146) și a articolului 5 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Coty Germany GmbH (denumită în continuare „Coty Germany”), fostă Coty Prestige Lancaster Group GmbH, pe de o parte, și First Note Perfumes NV (denumită în continuare „First Note”), pe de altă parte, cu privire la o pretinsă atingere adusă unei mărci comunitare și la încălcarea Legii privind combaterea concurenței neloiale (Gesetz gegen den unlauteren Wettbewerb), ca urmare a vânzării, în Belgia, a unor produse contrafăcute unui întreprinzător german care le‑a revândut în Germania.
Cadrul juridic
Regulamentul nr. 40/94
3 Potrivit celui de al cincisprezecelea considerent al Regulamentului nr. 40/94:
„întrucât este indispensabil ca hotărârile privind validitatea și contrafacerea mărcilor comunitare să producă efecte și să se extindă în întreaga Comunitate, ca singură modalitate de a evita hotărâri contradictorii ale instanțelor și ale Oficiului [pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI)] și de a aduce atingere caracterului unitar al mărcilor comunitare; întrucât normele Convenției de la Bruxelles [din 27 septembrie 1968] privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3, denumită în continuare «Convenția de la Bruxelles»] se aplică tuturor acțiunilor în justiție care se referă la mărcile comunitare, cu excepția cazurilor în care prezentul regulament derogă de la aceasta”.
4 Articolul 9 din același regulament, intitulat „Drepturi conferite de marca comunitară”, prevede la alineatele (1) și (3):
„(1) O marcă comunitară conferă titularului său următoarele drepturi exclusive. Titularul este îndreptățit să interzică oricărui terț să folosească, fără acordul său, în comerț:
(a) un semn identic cu marca comunitară pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care este înregistrată;
(b) un semn pentru care, din cauza identității sau similitudinii sale cu marca comunitară și din cauza identității sau similitudinii produselor sau serviciilor acoperite de marca comunitară și de semn, există un risc de confuzie pentru public; riscul de confuzie cuprinde riscul de asociere între semn și marcă;
(c) un semn identic sau similar cu marca comunitară pentru produse sau servicii care nu sunt similare cu cele pentru care este înregistrată marca comunitară, atunci când aceasta este de notorietate [a se citi «se bucură de renume»] în Comunitate și când folosirea semnului fără motiv întemeiat generează un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare sau aduce atingere acestora.
[…]
(3) Dreptul conferit de o marcă comunitară nu este opozabil terților decât de la data publicării înregistrării mărcii. Cu toate acestea, poate fi solicitată o compensație rezonabilă cu privire la fapte, săvârșite după data publicării înregistrării mărcii, care ar fi interzise în temeiul acesteia. Instanța sesizată nu se poate pronunța asupra fondului până la publicarea înregistrării.”
5 Articolul 14 alineatul (2) din regulamentul menționat prevede:
„Prezentul regulament nu exclude intentarea unor acțiuni cu privire la o marcă comunitară în temeiul legislației unui stat membru referitoare în special la răspunderea civilă și la concurența neloială.”
6 Articolul 90 din Regulamentul nr. 40/94, intitulat „Aplicarea convenției de executare”, are următorul cuprins:
„(1) Dacă prezentul regulament nu prevede altfel, dispozițiile [Convenției de la Bruxelles], astfel cum a fost modificată prin convențiile privind aderarea la această convenție a statelor aderente la Comunitatea Europeană, ansamblul acestei convenții și al convențiilor de aderare fiind denumit «convenția de executare», se aplică procedurilor privind mărcile comunitare și cererile de înregistrare a mărcii comunitare, precum și procedurilor privind acțiunile simultane sau succesive intentate pe baza mărcilor comunitare și a mărcilor naționale.
(2) În ceea ce privește procedurile ce rezultă în urma acțiunilor și cererilor prevăzute la articolul 92:
(a) articolul 2, articolul 4, articolul 5 alineatele (1), (3), (4) și (5) și articolul 24 din convenția de executare nu se aplică;
[…]”
7 Articolul 91 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede:
„Statele membre desemnează pe teritoriul lor un număr cât mai limitat posibil de instanțe naționale de primul și al doilea grad de jurisdicție, denumite în continuare «instanțe competente în domeniul mărcilor comunitare», care au sarcina de a îndeplini funcțiile atribuite de prezentul regulament.”
8 Potrivit articolului 92 din același regulament, intitulat „Competență în domeniul contrafacerii și validității”:
„Instanțele competente în domeniul mărcilor comunitare au competență exclusivă:
(a) în materia acțiunilor în contrafacere și – în cazul în care dreptul intern o permite – în materia acțiunilor privind posibila contrafacere a unei mărci comunitare;
(b) în materia acțiunilor în constatarea inexistenței unei contrafaceri, dacă sunt prevăzute de dreptul intern;
(c) în materia acțiunilor intentate ca urmare a faptelor menționate la articolul 9 alineatul (3) a doua teză;
(d) în materia cererilor reconvenționale de decădere sau în nulitatea mărcii comunitare menționate la articolul 96.”
9 Articolul 93 din Regulamentul nr. 40/94, intitulat „Competență internațională”, prevede:
„(1) Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, precum și a dispozițiilor convenției de executare aplicabile în temeiul articolului 90, procedurile care rezultă din acțiunile și cererile prevăzute la articolul 92 sunt aduse în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are domiciliul pârâtul sau, în cazul în care acesta nu are domiciliul într‑unul dintre statele membre, în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are o unitate.
(2) În cazul în care pârâtul nu are nici domiciliul, nici unitatea pe teritoriul unui stat membru, aceste proceduri sunt aduse în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are domiciliul reclamantul sau, în cazul în care acesta nu are domiciliul într‑unul dintre statele membre, în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are o unitate.
(3) În cazul în care nici reclamantul, nici pârâtul nu au un astfel de domiciliu sau o astfel de unitate, procedurile în cauză sunt aduse în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia se află sediul [OAPI].
[…]
(5) Procedurile care rezultă din acțiunile și cererile menționate la articolul 92, cu excepția acțiunilor în constatarea inexistenței unei contrafaceri a unei mărci comunitare, pot, de asemenea, să fie aduse în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia a fost săvârșită fapta de contrafacere sau a fost semnalat pericolul de contrafacere sau pe teritoriul căruia s‑a săvârșit o faptă menționată la articolul 9 alineatul (3) a doua teză.”
10 Articolul 94 din regulamentul menționat, intitulat „Întinderea competenței”, prevede la alineatul (2):
„O instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare a cărei competență se întemeiază pe articolul 93 alineatul (5) are competența de a hotărî numai în privința faptelor comise sau asupra pericolelor de contrafacere existente pe teritoriul statului membru în care este situată această instanță.”
Regulamentul nr. 44/2001
11 Din cuprinsul considerentului (2) al Regulamentul nr. 44/2001 reiese că acesta vizează, pentru buna funcționare a pieței interne, adoptarea „de dispoziții care să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială și la simplificarea formalităților în vederea recunoașterii și executării rapide și simple a hotărârilor de către statele membre legate prin prezentul regulament […]”
12 Considerentele (11), (12) și (15) ale regulamentului menționat au următorul cuprins:
„(11) Normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență.
(12) În afară de instanța domiciliului pârâtului, trebuie să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și litigiu sau în scopul bunei administrări a justiției.
[…]
(15) În interesul administrării armonioase a justiției, este necesar să se reducă la minimum posibilitatea apariției procedurilor concurente și să se evite pronunțarea în două state membre […]”
13 Normele de competență figurează în capitolul II din regulamentul menționat, la articolele 2-31 din acesta.
14 În același capitol II, secțiunea 1, intitulată „Dispoziții generale”, conține articolul 2, al cărui alineat (1) are următorul cuprins:
„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”
15 Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, care face parte din aceeași secțiune, prevede:
„Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol”.
16 Articolul 5 punctul 3 din regulamentul menționat, care face parte din secțiunea 2 din capitolul II din acesta, intitulată „Competențe speciale”, prevede:
„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:
[…]
3. în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.”
17 Articolul 68 alineatul (2) din același regulament prevede:
„În măsura în care prezentul regulament înlocuiește dispozițiile Convenției de la Bruxelles în relațiile între statele membre, orice trimitere la această convenție se înțelege ca trimitere la prezentul regulament.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
18 Din decizia de trimitere reiese că Coty Germany, stabilită în Mainz (Germania), produce și distribuie parfumuri și produse cosmetice. Aceasta este titulara drepturilor asupra mărcii comunitare tridimensionale (alb/negru) nr. 003788767 reprezentând un flacon, înregistrată pentru produse de parfumerie.
19 Coty Germany comercializează parfumul pentru femei denumit „Davidoff Cool Water Woman” într‑un flacon colorat conținând inscripții ce reproduce respectiva marcă comunitară.
20 First Note, o societate stabilită în Oelegem (Belgia), are ca obiect de activitate comerțul cu ridicata de parfumuri. În cursul lunii ianuarie a anului 2007, aceasta a vândut parfumul denumit „Blue Safe for Women” lui Stefan P. Warenhandel (denumit în continuare „Stefan P.”), al cărui sediu comercial este situat în Germania. Din decizia de trimitere reiese că produsele i‑au fost livrate acestuia din urmă la sediul First Note din Belgia și că acesta le‑a revândut ulterior pe teritoriul Germaniei.
21 Coty Germany a formulat o acțiune împotriva First Note, susținând că distribuirea de către aceasta din urmă a parfumului respectiv într‑un flacon similar celui a cărui reprezentare face obiectul mărcii menționate mai sus constituie o contrafacere de marcă, o publicitate comparativă ilicită și o imitație neloială.
22 Această acțiune a fost respinsă atât în primă instanță, cât și în apel. Prin hotărârea pronunțată în apel s‑a decis în sensul necompetenței internaționale a instanțelor germane. Coty Germany a formulat recurs la Bundesgerichtshof. În susținerea recursului, aceasta invocă marca comunitară nr. 003788767, precum și faptul că, în Legea privind combaterea concurenței neloiale, astfel de practici comerciale sunt interzise, iar în subsidiar, în ipoteza în care un asemenea cumul de pretenții ar fi exclus, recurenta se întemeiază, în primul rând, pe marca comunitară și, în al doilea rând, pe Legea germană privind combaterea concurenței neloiale.
23 În aceste condiții, Bundesgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul […] nr. 40/94 trebuie interpretat în sensul că o faptă de contrafacere a fost săvârșită într‑un stat membru (statul membru A) în sensul [dispoziției menționate], în cazul în care o faptă săvârșită într‑un alt stat membru (statul membru B) reprezintă o participare la atingerea adusă drepturilor de marcă săvârșită pe teritoriul primului stat membru (statul membru A)?
2) Articolul 5 punctul 3 din Regulamentul […] nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că fapta prejudiciabilă s‑a produs într‑un stat membru (statul membru A) în cazul în care fapta ilicită, care face obiectul procedurii sau care stă la baza pretențiilor invocate, a fost săvârșită într‑un alt stat membru (statul membru B) și reprezintă o participare la fapta ilicită (fapta principală) săvârșită pe teritoriul primului stat membru (statul membru A)?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
24 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă noțiunea „teritoriul [statului membru în care] a fost săvârșită fapta de contrafacere”, care figurează la articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul nr. 40/94, trebuie interpretată în sensul că, în cazul unei vânzări și al unei livrări a unui produs contrafăcut efectuate pe teritoriul unui stat membru, urmate de o revânzare de către dobânditor pe teritoriul unui alt stat membru, instanțele din acest din urmă stat sunt competente, în temeiul dispoziției menționate, să soluționeze o acțiune în contrafacere îndreptată împotriva vânzătorului inițial care nu a acționat el însuși în statul membru de care aparține instanța sesizată.
25 Astfel cum reiese din decizia de trimitere, instanța de trimitere ridică problema dacă noțiunea „teritoriul [statului membru în care] a fost săvârșită fapta de contrafacere”, utilizată la articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul nr. 40/94, trebuie interpretată într‑un mod analog cu noțiunea „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă”, care figurează la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.
26 În această privință, trebuie arătat că, în pofida existenței principiului potrivit căruia Regulamentul nr. 44/2001 se aplică acțiunilor în justiție privind o marcă comunitară, aplicarea anumitor dispoziții din acest regulament în cazul procedurilor ce rezultă din acțiunile și din cererile vizate la articolul 92 din Regulamentul nr. 40/94 este exclusă în temeiul articolului 90 alineatul (2) din acest din urmă regulament.
27 Ținând seama de această excludere, competența instanțelor din domeniul mărcilor comunitare prevăzute la articolul 91 alineatul (1) din Regulamentul nr. 40/94 de a soluționa acțiunile și cererile vizate la articolul 92 din acesta rezultă din normele prevăzute direct de același regulament, care au, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 36 din concluzii, caracterul unei lex specialis în raport cu normele din Regulamentul nr. 44/2001.
28 Mai precis, în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 90 alineatul (2) și ale articolului 92 din Regulamentul nr. 40/94, este exclusă în mod expres aplicarea articolului 5 alineatul (3) din Convenția de la Bruxelles, căruia îi corespunde articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 în cazul acțiunilor în contrafacerea unei mărci comunitare.
29 În această privință, trebuie arătat că articolul 93 din Regulamentul nr. 40/94 prevede mai multe criterii de competență internațională.
30 În special, articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul nr. 40/94 instituie, printre altele, o competență în favoarea instanțelor statului membru pe teritoriul căruia a fost săvârșită fapta de contrafacere sau a fost semnalat pericolul de contrafacere.
31 În ceea ce privește interpretarea respectivului articol 93 alineatul (5), ținând seama de cele arătate la punctele 27 și 28 din prezenta hotărâre, noțiunea „teritoriul [statului membru în care] a fost săvârșită fapta de contrafacere sau a fost semnalat pericolul de contrafacere”, care figurează la această dispoziție, trebuie interpretată în mod autonom în raport cu noțiunea „locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă” care figurează la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.
32 În consecință, dualitatea factorilor de legătură, și anume cel al locului unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului și cel al materializării prejudiciului, reținută de jurisprudența Curții referitoare la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (a se vedea Hotărârea Bier, 21/76, EU:C:1976:166, punctul 19, și, în ultimul rând, Hotărârea Kainz, C‑45/13, EU:C:2014:7, punctul 23 și jurisprudența citată), nu se poate aplica în mod automat în interpretarea noțiunii „teritoriul [statului membru în care] a fost săvârșită fapta de contrafacere sau a fost semnalat pericolul de contrafacere”, care figurează la articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul nr. 40/94.
33 Pentru a stabili dacă interpretarea autonomă a acestei din urmă dispoziții conduce totuși la recunoașterea unei astfel de dualități a factorilor de legătură, se impune, conform unei jurisprudențe constante a Curții, să se țină seama nu numai de modul de redactare a dispoziției menționate, ci și de contextul și de obiectivele sale.
34 În ceea ce privește modul de redactare a articolului 93 alineatul (5) din Regulamentul nr. 40/94, noțiunea „teritoriul [statului membru în care] a fost săvârșită fapta de contrafacere” sugerează, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 31 din concluzii, că acest factor de legătură se raportează la un comportament activ al autorului contrafacerii. În consecință, factorul de legătură prevăzut la această dispoziție vizează teritoriul statului membru unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta generatoare a contrafacerii invocate, iar nu teritoriul statului membru unde respectiva contrafacere își produce efectele.
35 Trebuie arătat de asemenea că existența unei competențe jurisdicționale potrivit respectivului articol 93 alineatul (5), întemeiată pe locul unde își produce efecte contrafacerea invocată, ar fi contrară textului articolului 94 alineatul (2) din acest regulament, care limitează competența instanțelor din domeniul mărcilor comunitare potrivit acestui articol 93 alineatul (5) la faptele săvârșite sau cu privire la care există pericolul de a fi săvârșite pe teritoriul statului membru în care este situată instanța sesizată.
36 Pe de altă parte, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 28 și 29 din concluzii, atât geneza, cât și contextul Regulamentului nr. 40/94 confirmă intenția legiuitorului Uniunii de a deroga de la norma de competență prevăzută la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 ținând seama printre altele de caracterul insuficient al acestei din urmă norme de competență pentru a răspunde la problemele speciale legate de încălcarea dreptului asupra unei mărci comunitare.
37 În consecință, competența jurisdicțională în temeiul articolului 93 alineatul (5) din Regulamentul nr. 40/94 poate fi stabilită numai în favoarea instanțelor competente în domeniul mărcilor comunitare din statul membru pe teritoriul căruia pârâtul a săvârșit actul ilicit invocat.
38 În lumina considerațiilor de mai sus, trebuie să se răspundă la prima întrebare că noțiunea „teritoriul [statului membru în care] a fost săvârșită fapta de contrafacere”, care figurează la articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul nr. 40/94, trebuie interpretată în sensul că, în cazul unei vânzări și al unei livrări a unui produs contrafăcut efectuate pe teritoriul unui stat membru, urmate de o revânzare de către dobânditor pe teritoriul unui alt stat membru, această dispoziție nu permite să se stabilească o competență jurisdicțională pentru a soluționa o acțiune în contrafacere îndreptată împotriva vânzătorului inițial care nu a acționat el însuși în statul membru de care aparține instanța sesizată.
Cu privire la a doua întrebare
39 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care se invocă publicitatea comparativă ilicită sau imitația neloială a unui semn protejat de o marcă comunitară, interzise de Legea privind combaterea concurenței neloiale din statul membru de care aparține instanța sesizată, această dispoziție permite să se stabilească competența jurisdicțională pentru a soluționa o acțiune în răspundere întemeiată pe legea națională formulată împotriva unuia dintre presupușii autori stabilit într‑un alt stat membru și cu privire la care se pretinde că a săvârșit în acest stat fapta invocată.
40 În această privință, trebuie arătat că articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 40/94 prevede în mod expres că acțiuni cu privire la o marcă comunitară pot fi formulate în temeiul legislației unui stat membru referitoare în special la răspunderea civilă și la concurența neloială.
41 Aceste acțiuni nu intră în sfera de competență a instanțelor din domeniul mărcilor comunitare. Competența pentru a soluționa astfel de acțiuni nu este, așadar, reglementată de Regulamentul nr. 40/94. Prin urmare, competența pentru a soluționa acțiuni întemeiate pe legea națională privind combaterea concurenței neloiale trebuie stabilită pe baza dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001.
42 Astfel, în ceea ce privește o cerere întemeiată pe încălcarea legii naționale privind combaterea concurenței neloiale, articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabil în scopul de a stabili competența jurisdicțională a instanței sesizate.
43 În ceea ce privește interpretarea articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, este necesar să se amintească de la bun început că dispozițiile acestui regulament trebuie interpretate în mod autonom, prin referire la sistemul și la obiectivele acestuia (Hotărârea Melzer, C‑228/11, EU:C:2013:305, punctul 22 și jurisprudența citată).
44 Numai prin derogare de la principiul fundamental enunțat la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, prin care competența este atribuită instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află domiciliul pârâtului, capitolul II secțiunea 2 din acest regulament prevede atribuirea unui anumit număr de competențe speciale, printre care figurează cea de la articolul 5 punctul 3 din regulamentul menționat (Hotărârea Melzer, EU:C:2013:305, punctul 23).
45 Întrucât competența instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă constituie o normă de competență specială, aceasta este de strictă interpretare, nefiind posibilă interpretarea sa dincolo de ipotezele prevăzute în mod explicit de regulamentul menționat (Hotărârea Melzer, EU:C:2013:305, punctul 24).
46 Nu este mai puțin adevărat că termenii „locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”, care figurează la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, vizează atât locul materializării prejudiciului, cât și locul unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât pârâtul poate fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în fața instanței de la unul dintre cele două locuri (Hotărârea Melzer, EU:C:2013:305, punctul 25).
47 În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că norma de competență specială prevăzută la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 se întemeiază pe existența unei legături deosebit de strânse între litigiu și instanțele de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă, care justifică atribuirea competenței în favoarea acestora din urmă pentru motive legate de buna administrare a justiției și de organizarea utilă a procesului (Hotărârea Melzer, EU:C:2013:305, punctul 26).
48 Întrucât identificarea unuia dintre factorii de legătură recunoscuți de jurisprudența amintită la punctul 46 din prezenta hotărâre trebuie să permită stabilirea competenței instanței care se află în mod obiectiv în poziția cea mai potrivită pentru a aprecia dacă elementele constitutive ale răspunderii pârâtului sunt reunite, rezultă că numai instanța în a cărei rază teritorială se află factorul de legătură relevant poate fi sesizată în mod valabil (a se vedea în acest sens Hotărârea Folien Fischer și Fofitec, C‑133/11, EU:C:2012:664, punctul 52, precum și Hotărârea Melzer, EU:C:2013:305, punctul 28).
49 În ceea ce privește locul unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, din decizia de trimitere reiese că mai mulți autori sunt presupuși a se afla la originea pretinsului prejudiciu și că First Note, care este unica pârâtă din litigiul principal, a acționat numai în Belgia și, prin urmare, în afara razei teritoriale a instanței în fața căreia a fost chemată în judecată.
50 Or, astfel cum Curtea a statuat deja, în împrejurări în care unul singur dintre mai mulți autori prezumați ai unui pretins prejudiciu este acționat în justiție în fața unei instanțe în a cărei rază teritorială nu a acționat, nu se poate considera că evenimentul cauzator al prejudiciului s‑a produs în raza teritorială a acestei instanțe în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (a se vedea Hotărârea Melzer, EU:C:2013:305, punctul 40).
51 În consecință, articolul 5 punctul 3 din regulamentul menționat nu permite să se stabilească, în temeiul locului unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, competența jurisdicțională de a soluționa o acțiune în răspundere întemeiată pe Legea privind combaterea concurenței neloiale a statului membru de care aparține instanța sesizată îndreptată împotriva unuia dintre presupușii autori ai prejudiciului care nu a acționat în raza teritorială a instanței sesizate (a se vedea Hotărârea Melzer, EU:C:2013:305, punctul 41).
52 Cu toate acestea, contrar cauzei care a determinat pronunțarea Hotărârii Melzer (EU:C:2013:305), în cauza principală, instanța de trimitere nu și‑a limitat întrebarea cu privire la interpretarea articolului 5 punctul 3 din regulamentul menționat numai la stabilirea competenței instanțelor germane în temeiul locului unde s‑a produs evenimentul cauzator al pretinsului prejudiciu.
53 Prin urmare, este necesar să se examineze și dacă, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în care unul sau mai mulți autori ai pretinsului prejudiciu au acționat în state membre diferite, articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 permite să se stabilească, în temeiul locului materializării prejudiciului, competența instanțelor unui stat membru de a soluționa o acțiune în răspundere întemeiată pe Legea privind combaterea concurenței neloiale din același stat membru de care aparține instanța sesizată îndreptată împotriva unuia dintre presupușii autori ai prejudiciului care nu a acționat în raza teritorială a instanței sesizate.
54 Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că locul materializării prejudiciului este acela în care s‑a produs un prejudiciu ca urmare a faptei susceptibile să angajeze răspunderea delictuală sau cvasidelictuală (a se vedea Hotărârea Zuid‑Chemie, C‑189/08, EU:C:2009:475, punctul 26).
55 În ceea ce privește prejudiciile rezultate din atingeri aduse unui drept de proprietate intelectuală și comercială, Curtea a precizat că materializarea prejudiciului într‑un anumit stat membru este condiționată de protecția, în acesta din urmă, a dreptului a cărui încălcare este invocată (a se vedea Hotărârea Wintersteiger, C‑523/10, EU:C:2012:220, punctul 25, și Hotărârea Pinckney, C‑170/12, EU:C:2013:635, punctul 33).
56 Această cerință poate fi transpusă la cazurile în care este în discuție protecția unui astfel de drept prin intermediul unei legi naționale privind combaterea concurenței neloiale.
57 Prin urmare, este necesar să se considere că, în împrejurări precum cele din cauza principală, un litigiu cu privire la încălcarea legii menționate poate fi soluționat de instanțele germane, în măsura în care fapta săvârșită în alt stat membru a produs sau riscă să producă un prejudiciu în raza teritorială a instanței sesizate.
58 În această privință, revine instanței sesizate sarcina de a aprecia, în lumina elementelor de care dispune, în ce măsură vânzarea parfumului denumit „Blue Safe for Women” lui Stefan P., efectuată pe teritoriul Belgiei, a fost de natură să încalce dispozițiile Legii germane privind combaterea concurenței neloiale și a putut, ca urmare a acestui fapt, să producă un prejudiciu în raza teritorială a acestei instanțe.
59 În lumina considerațiilor de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care se invocă publicitatea comparativă ilicită sau imitația neloială a unui semn protejat de o marcă comunitară, interzise de Legea privind combaterea concurenței neloiale a statului membru de care aparține instanța sesizată, această dispoziție nu permite să se stabilească, în temeiul locului unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului rezultat din încălcarea acestei legi, competența unei instanțe din statul membru în condițiile în care acela dintre presupușii autori care este chemat în judecată în fața acesteia nu a acționat el însuși în acest stat membru. În schimb, într‑un astfel de caz, dispoziția amintită permite să se stabilească, în temeiul locului materializării prejudiciului, competența jurisdicțională pentru a soluționa o acțiune în răspundere întemeiată pe respectiva lege națională formulată împotriva unei persoane stabilite în alt stat membru și cu privire la care se pretinde că a săvârșit în acest stat o faptă care a produs sau riscă să producă un prejudiciu în raza teritorială a instanței sesizate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
60 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:
1) Noțiunea „teritoriul [statului membru în care] a fost săvârșită fapta de contrafacere”, care figurează la articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară, trebuie interpretată în sensul că, în cazul unei vânzări și al unei livrări a unui produs contrafăcut efectuate pe teritoriul unui stat membru, urmate de o revânzare de către dobânditor pe teritoriul unui alt stat membru, această dispoziție nu permite să se stabilească o competență jurisdicțională pentru a soluționa o acțiune în contrafacere îndreptată împotriva vânzătorului inițial care nu a acționat el însuși în statul membru de care aparține instanța sesizată.
2) Articolul 5 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care se invocă publicitatea comparativă ilicită sau imitația neloială a unui semn protejat de o marcă comunitară, interzise de Legea privind combaterea concurenței neloiale (Gesetz gegen den unlauteren Wettbewerb) a statului membru de care aparține instanța sesizată, această dispoziție nu permite să se stabilească, în temeiul locului unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului rezultat din încălcarea acestei legi, competența unei instanțe din statul membru în condițiile în care acela dintre presupușii autori care este chemat în judecată în fața acesteia nu a acționat el însuși în acest stat membru. În schimb, într‑un astfel de caz, dispoziția amintită permite să se stabilească, în temeiul locului materializării prejudiciului, competența jurisdicțională pentru a soluționa o acțiune în răspundere întemeiată pe respectiva lege națională formulată împotriva unei persoane stabilite în alt stat membru și cu privire la care se pretinde că a săvârșit în acest stat o faptă care a produs sau riscă să producă un prejudiciu în raza teritorială a instanței sesizate.
Semnături