Cauzele conexate T‑99/09 și T‑308/09
Republica Italiană
împotriva
Comisiei Europene
„FEDR – Programul operațional regional (POR) 2000-2006 pentru regiunea Campania – Regulamentul (CE) nr. 1260/1999 – Articolul 32 alineatul (3) litera (f) – Decizie de a nu efectua plățile intermediare aferente măsurii din POR referitoare la gestionarea și la eliminarea deșeurilor – Procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor îndreptată împotriva Italiei”
Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera întâi) din 19 aprilie 2013
1. Coeziune economică, socială și teritorială – Intervenții structurale – Finanțare de către Uniune – Regulamentul nr. 1260/1999 – Cereri de plăți intermediare – Procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor – Consecință – Inadmisibilitate provizorie a cererilor intermediare de plată – Criterii de aplicare – Noțiunea „măsuri” care fac obiectul cererilor de plată – Raport între obiectul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor și măsurile respective – Legătură directă – Întindere
[Regulamentul nr. 1260/1999 al Consiliului, art. 32 alin. (3) primul paragraf lit. (f) și art. 39 alin. (2) și (3)]
2. Procedură jurisdicțională – Invocarea de motive noi pe parcursul procesului – Motiv invocat pentru prima dată în replică – Inadmisibilitate
[Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 48 alin. (2)]
3. Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Conținut – Decizie a Comisiei privind inadmisibilitatea provizorie a unor cereri intermediare de plată în cadrul punerii în aplicare a FEDR – Referire la contextul respectivei decizii – Admisibilitate
(art. 253 CE)
1. Potrivit celei de a doua ipoteze prevăzute la articolul 32 alineatul (3) primul paragraf litera (f) din Regulamentul (CE) nr. 1260/1999 de stabilire a dispozițiilor generale privind fondurile structurale, noțiunea „măsură” are o sferă de aplicare generală, legată de o prioritate de strategie definită de o prioritate, constituind mijlocul de punere în aplicare a acesteia pe bază multianuală, ceea ce permite finanțarea unor „operațiuni”. Întrucât mai multe operațiuni pot fi acoperite de o astfel de măsură, această din urmă noțiune are astfel o sferă de aplicare mai largă decât cea a operațiunii, care, în ceea ce o privește, reflectă proiectele sau acțiunile care pot beneficia de o intervenție din partea fondurilor.
Pentru a se putea ajunge la concluzia inadmisibilității unei cereri de plată, a doua ipoteză prevăzută la articolul 32 alineatul (3) primul paragraf litera (f) din Regulamentul nr. 1260/1999 impune compararea obiectului procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor inițiate de Comisie cu cel al „măsuri[i] sau [al] măsuril[or]” – iar nu cu cel al „operațiunilor” – „care fac obiectul [respectivei] cereri”. Astfel, simplul fapt că o cerere de plată ar putea să se refere la mai multe operațiuni concrete, puse în practică în cadrul unei măsuri (multianuale), nu permite o interpretare contra legem a textului clar și precis al celei de a doua ipoteze prevăzute la articolul 32 alineatul (3) primul paragraf litera (f) din Regulamentul nr. 1260/1999, în sensul că ar fi necesar să se efectueze o astfel de comparație în raport cu obiectul fiecăreia dintre diferitele operațiuni ca atare, iar nu în raport cu măsura sau cu măsurile în cauză. Cu toate acestea, Comisia trebuie să demonstreze existența unei legături suficient de directe între măsura în cauză, pe de o parte, și obiectul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, pe de altă parte.
Aceste considerații corespund finalității dispozițiilor pertinente ale Regulamentului nr. 1260/1999. Chiar dacă este adevărat că a doua ipoteză prevăzută la articolul 32 alineatul (3) primul paragraf litera (f) din Regulamentul nr. 1260/1999 urmărește să evite ca fondurile structurale să finanțeze operațiuni realizate de statele membre cu încălcarea dreptului Uniunii, aceasta nu înseamnă că riscul concomitent al unei pierderi inadmisibile a unor fonduri comunitare trebuie să fie atribuit în mod specific nelegalității sau punerii în aplicare nelegale a unor operațiuni (proiecte sau acțiuni) precise care fac obiectul cererii de plată și nici că Comisia este obligată să demonstreze că acest risc rezultă în mod specific și direct din astfel de operațiuni nelegale, contestate în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Astfel, o asemenea interpretare restrictivă ar reduce efectul util al dispozițiilor în cauză, care conferă Comisiei, numai cu titlu provizoriu, competența de a suspenda anumite plăți efectuate în temeiul unor angajamente financiare ale fondurilor structurale asumate în cadrul unui program operațional, în cazul în care este confruntată cu o presupusă încălcare de către statul membru beneficiar a dreptului Uniunii care prezintă o legătură suficient de directă cu măsura care face obiectul finanțării preconizate, până când constatarea respectivei încălcări a dreptului Uniunii este confirmată sau respinsă în mod definitiv printr‑o hotărâre a Curții.
Această apreciere nu este pusă sub semnul întrebării nici de prima ipoteză prevăzută la articolul 32 alineatul (3) primul paragraf litera (f) din Regulamentul nr. 1260/1999, care are în vedere, în mod analog, posibilitatea Comisiei de a provoca un efect suspensiv în ceea ce privește plățile intermediare, prin intermediul procedurii de suspendare în temeiul articolului 39 alineatul (2) din regulamentul menționat, adică în afara cadrului unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Astfel, pe lângă faptul că nici această din urmă dispoziție nu privește noțiunea „operațiune”, prima ipoteză prevăzută la articolul 32 alineatul (3) primul paragraf litera (f) din Regulamentul nr. 1260/1999 stabilește, la fel ca a doua ipoteză, că nu trebuie să „existe o suspendare a plății” în ceea ce privește „măsura sau măsurile care fac obiectul cererii [de plată]”. În sfârșit, reiese în mod clar din textul celor două ipoteze prevăzute la articolul 32 alineatul (3) primul paragraf litera (f) din Regulamentul nr. 1260/1999 că este suficient ca Comisia să invoce numai unul dintre aceste cazuri pentru a putea refuza provizoriu o plată intermediară.
În consecință, pentru a justifica declararea inadmisibilității unor plăți intermediare în raport cu o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor aflată în curs, este suficient ca Comisia să demonstreze că obiectul acestei proceduri prezintă o legătură suficient de directă cu măsura în sfera căreia se încadrează operațiunile vizate de cererile de plată în cauză.
În consecință, pe de o parte, Comisia este îndreptățită să stabilească drept temei al unei decizii de inadmisibilitate a unor plăți intermediare a doua ipoteză prevăzută la articolul 32 alineatul (3) primul paragraf litera (f) din Regulamentul nr. 1260/1999 și, pe de altă parte, având în vedere competența care îi este astfel conferită de a refuza provizoriu respectivele plăți, nu este obligată să urmeze procedura stabilită de prima ipoteză prevăzută la articolul 32 alineatul (3) primul paragraf litera (f) din Regulamentul nr. 1260/1999 coroborat cu articolul 39 alineatele (2) și (3) din respectivul regulament.
(a se vedea punctele 45, 46, 49-51, 53 și 54)
2. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 63)
3. Obligația de a motiva o decizie individuală are ca scop să acorde persoanei interesate o indicație suficientă pentru a afla dacă decizia este bine fundamentată sau dacă este, eventual, afectată de un viciu care permite contestarea validității sale și să dea posibilitatea instanței Uniunii să își exercite controlul asupra legalității deciziei. Întinderea acestei obligații depinde de natura actului în cauză și de contextul adoptării sale. Dat fiind că o decizie a Comisiei, adoptată în cadrul punerii în aplicare a FEDR și care privește inadmisibilitatea, provizorie, a unor cereri intermediare de plată determină consecințe financiare negative atât pentru statul membru solicitant, cât și pentru beneficiarii finali ai respectivelor plăți, motivarea acestei decizii trebuie să evidențieze în mod clar motivele care justifică declararea inadmisibilității. Nu este însă obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor care reglementează materia respectivă.
(a se vedea punctul 71)