HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)

12 iulie 2018(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața europeană a cablurilor electrice – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE – Încălcare unică și continuă – Nelegalitatea deciziei de inspecție – Termen rezonabil – Principiul bunei administrări – Principiul răspunderii personale – Răspundere solidară pentru plata amenzii – Dovadă suficientă a încălcării – Durata încălcării – Amenzi – Proporționalitate – Egalitate de tratament – Competență de fond”

În cauza T‑475/14,

Prysmian SpA, cu sediul în Milano (Italia),

Prysmian Cavi e Sistemi Srl, cu sediul în Milano,

reprezentate de C. Tesauro, de F. Russo, de L. Armati și de C. Toniolo, avocați,

reclamante,

susținute de

The Goldman Sachs Group, Inc., cu sediul în New York, New York (Statele Unite), reprezentată de W. Deselaers, de J. Koponen și de A. Mangiaracina, avocați,

intervenientă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de C. Giolito, de L. Malferrari, de P. Rossi și de H. van Vliet, ulterior de C. Giolito, de P. Rossi și de H. van Vliet, în calitate de agenți, asistați de S. Kingston, barrister,

pârâtă,

susținută de

Pirelli & C. SpA, cu sediul în Milano, reprezentată de M. Siragusa, de G. Rizza, de P. Ferrari, de F. Moretti și de A. Fava, avocați,

intervenientă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită, pe de o parte, anularea Deciziei C(2014) 2139 final a Comisiei din 2 aprilie 2014 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul AT.39610 – Cabluri electrice), în ceea ce privește reclamantele, și, pe de altă parte, reducerea cuantumului amenzilor aplicate acestora,

TRIBUNALUL (Camera a opta),

compus din domnul A. M. Collins, președinte, doamna M. Kancheva (raportor) și domnul R. Barents, judecători,

grefier: doamna C. Heeren, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 20 martie 2017,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

 Reclamantele și sectorul în cauză

1        Reclamantele, Prysmian SpA și Prysmian Cavi e Sistemi Srl (denumite în continuare „PrysmianCS”), sunt două societăți italiene care constituie, în ansamblu, grupul Prysmian. A doua dintre acestea, deținută integral de prima, este un actor mondial prezent în sectorul cablurilor electrice submarine și subterane. Între 18 februarie 1999 și 28 iulie 2005, PrysmianCS a fost deținută de Pirelli & C. SpA (denumită în continuare „Pirelli”), fostă Pirelli SpA, mai întâi cu alte activități în cadrul Pirelli Cavi e Sistemi SpA (denumită în continuare „PirelliCS”), ulterior, după divizarea acesteia, sub forma autonomă a Pirelli Cavi e Sistemi Energia SpA (denumită în continuare „PirelliCSE”). În luna iulie a anului 2005, această din urmă societate a fost cedată unei filiale a The Goldman Sachs Group, Inc. (denumit în continuare „Goldman Sachs”), devenind inițial Prysmian Cavi e Sistemi Energia Srl (denumită în continuare „PrysmianCSE”), iar în final PrysmianCS.

2        Cablurile electrice submarine și subterane sunt utilizate sub apă și, respectiv, sub pământ pentru transportul și distribuția de energie electrică. Ele sunt clasificate în trei categorii: joasă tensiune, medie tensiune, precum și înaltă și foarte înaltă tensiune. Cablurile electrice de înaltă și de foarte înaltă tensiune sunt vândute, în majoritatea cazurilor, în cadrul unor proiecte. Aceste proiecte constau într‑o combinare a cablului electric și a echipamentelor, a instalațiilor și a serviciilor suplimentare necesare. Cablurile electrice de înaltă și de foarte înaltă tensiune sunt vândute în întreaga lume unor operatori majori de rețele naționale și altor întreprinderi din sectorul energiei electrice, în principal în cadrul unor achiziții publice.

 Procedura administrativă

3        Prin scrisoarea din 17 octombrie 2008, societatea suedeză ABB AB a transmis Comisiei Comunităților Europene o serie de declarații și de documente referitoare la unele practici comerciale restrictive în sectorul producției și al furnizării cablurilor electrice subterane și submarine. Aceste declarații și documente au fost transmise în cadrul unei cereri de imunitate în sensul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2006, C 298, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind clemența”).

4        În intervalul 28 ianuarie-3 februarie 2009, în urma declarațiilor date de ABB, Comisia a efectuat inspecții în incintele Prysmian SpA și ale PrysmianCSE, precum și ale altor societăți europene în cauză, și anume Nexans SA și Nexans France SAS.

5        La 2 februarie 2009, societățile japoneze Sumitomo Electric Industries Ltd, Hitachi Cable Ltd și J‑Power Systems Corp. au introdus o cerere comună de imunitate la amendă în conformitate cu punctul 14 din Comunicarea privind clemența sau, cu titlu subsidiar, de reducere a cuantumului acesteia, în conformitate cu punctul 27 din această comunicare. Ulterior, ele au transmis Comisiei alte declarații orale și alte documente.

6        În cursul investigației, Comisia a trimis mai multe solicitări de informații, conform articolului 18 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269) și punctului 12 din Comunicarea privind clemența, unor întreprinderi din sectorul producției și al furnizării de cabluri electrice subterane și submarine.

7        La 30 iunie 2011, Comisia a deschis o procedură și a adoptat o comunicare privind obiecțiunile împotriva următoarelor entități juridice: Nexans France, Nexans, Pirelli, Goldman Sachs, Sumitomo Electric Industries, Hitachi Cable, J‑Power Systems, Furukawa Electric Co. Ltd, Fujikura Ltd, Viscas Corp., SWCC Showa Holdings Co. Ltd, Mitsubishi Cable Industries Ltd, Exsym Corp., ABB, ABB Ltd, Brugg Kabel AG, Kabelwerke Brugg AG Holding, nkt cables GmbH, NKT Holding A/S, Silec Cable SAS, Grupo General Cable Sistemas, SA, Safran SA, General Cable Corp., LS Cable & System Ltd, Taihan Electric Wire Co. Ltd și reclamantele.

8        În intervalul 11-18 iunie 2012, toți destinatarii comunicării privind obiecțiunile, cu excepția Furukawa Electric, au participat la o audiere administrativă în fața Comisiei.

9        Prin Hotărârea din 14 noiembrie 2012, Nexans France și Nexans/Comisia (T‑135/09, EU:T:2012:596), și prin Hotărârea din 14 noiembrie 2012, Prysmian și Prysmian Cavi e Sistemi Energia/Comisia (T‑140/09, nepublicată, EU:T:2012:597), Tribunalul a anulat în parte deciziile de inspecție adresate, pe de o parte, Nexans și Nexans France și, pe de altă parte, Prysmian și PrysmianCSE, în măsura în care aceste decizii priveau alte cabluri electrice decât cele submarine și cele subterane de înaltă tensiune și materialul asociat acestor alte cabluri, și a respins acțiunile în rest. La 24 ianuarie 2013, Nexans și Nexans France au formulat recurs împotriva primei dintre aceste hotărâri. Prin Hotărârea din 25 iunie 2014, Nexans și Nexans France/Comisia (C‑37/13 P, EU:C:2014:2030), Curtea a respins acest recurs.

10      La 2 aprilie 2014, Comisia a adoptat Decizia C(2014) 2139 final privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul AT.39610 – Cabluri electrice) (denumită în continuare „decizia atacată”).

 Decizia atacată

 Încălcarea în cauză

11      Articolul 1 din decizia atacată prevede că mai multe întreprinderi au participat, în perioade diferite, la o încălcare unică și continuă a articolului 101 TFUE în „sectorul cablurilor electrice de (foarte) înaltă tensiune subterane și/sau submarine”. În esență, Comisia a constatat că, începând cu luna februarie 1999 și până la sfârșitul lunii ianuarie 2009, principalii producători europeni, japonezi și sud‑coreeni de cabluri electrice submarine și subterane au participat la o rețea de reuniuni multilaterale și bilaterale și au stabilit contacte care urmăreau restrângerea concurenței în cazul unor proiecte privind cabluri electrice subterane și submarine de (foarte) înaltă tensiune pe teritorii specifice, prin împărțirea piețelor și a clienților și prin denaturarea în acest mod a desfășurării normale a concurenței [considerentele (10)-(13) și (66) ale deciziei menționate].

12      În decizia atacată, Comisia a considerat că înțelegerea avea două configurații principale care constituiau un ansamblu compozit. Mai exact, în opinia sa, înțelegerea avea două componente, și anume:

–        „configurația A/R a înțelegerii”, ce regrupa întreprinderile europene denumite în general „membrii R”, inclusiv reclamantele, întreprinderile japoneze, desemnate ca „membri A” și, în sfârșit, întreprinderile sud‑coreene, desemnate ca „membri K”. Configurația menționată permitea realizarea obiectivului de alocare a teritoriilor și a clientelelor între producătorii europeni, japonezi și sud‑coreeni. Această alocare se realiza potrivit unui acord privind „teritoriul național”, în temeiul căruia producătorii japonezi și sud‑coreeni se abțineau să intre în concurență pentru proiecte care se desfășurau pe „teritoriul național” al producătorilor europeni, în timp ce aceștia din urmă se angajau să rămână în afara piețelor din Japonia și din Coreea de Sud. La aceasta se adăuga alocarea de proiecte în „teritorii de export”, și anume restul lumii, cu excepția în special a Statelor Unite, care, într‑o anumită perioadă, respecta o cotă „60/40”, în sensul că 60 % din proiecte erau rezervate producătorilor europeni, iar restul de 40 % producătorilor asiatici;

–        „configurația europeană a înțelegerii”, care implica alocarea de teritorii și de clienți de către producătorii europeni pentru proiecte care urmau să fie realizate pe „teritoriul național” european sau alocate unor producători europeni [a se vedea punctul 3.3 din decizia atacată și în special considerentele (73) și (74) ale acestei decizii].

13      Comisia a constatat că participanții la înțelegere instituiseră obligații de comunicare a datelor pentru a permite supravegherea acordurilor de alocare [considerentele (94)-(106) și (111)-(115) ale deciziei atacate].

14      Luând în considerare rolul pe care diferiții participanți la înțelegere l‑au jucat în cadrul punerii în aplicare a acesteia, Comisia i‑a clasificat în trei grupe. Mai întâi, Comisia a definit nucleul dur al înțelegerii, căruia îi aparțineau, pe de o parte, întreprinderile europene Nexans France, întreprinderile filiale ale Pirelli care au participat succesiv la înțelegere și PrysmianCSE și, pe de altă parte, întreprinderile japoneze Furukawa Electric, Fujikura și întreprinderea în comun a acestora, Viscas, precum și Sumitomo Electric Industries, Hitachi Cable și întreprinderea în comun a acestora, J‑Power Systems [considerentele (545)-(561) ale deciziei atacate]. În continuare, Comisia a diferențiat un grup de întreprinderi care nu făceau parte din nucleul dur, dar care nu puteau fi considerate totuși actori marginali ai înțelegerii și a clasificat în acest grup ABB, Exsym, Brugg Kabel și entitatea constituită de Sagem SA, Safran și Silec Cable [considerentele (562)-(575) ale deciziei menționate]. În sfârșit, Comisia a considerat că Mitsubishi Cable Industries, SWCC Showa Holdings, LS Cable & System, Taihan Electric Wire și nkt cables erau actori marginali ai înțelegerii [considerentele (576)-(594) ale acestei decizii].

 Răspunderea reclamantelor

15      Răspunderea reclamantelor a fost reținută din cauza participării directe la înțelegere a PrysmianCS între 18 februarie 1999 și 28 ianuarie 2009, precum și din cauza exercitării unei influențe decisive din partea Prysmian asupra comportamentului PrysmianCS, între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009 [considerentele (782)-(785) ale deciziei atacate].

 Amenzile aplicate

16      Prin articolul 2 literele (f) și (g) din decizia atacată se aplică, pe de o parte, o amendă în cuantum de 37 303 000 de euro, în sarcina PrysmianCS, „în solidar” cu Prysmian și cu Goldman Sachs, și, pe de altă parte, o amendă în cuantum de 67 310 000 de euro, în sarcina PrysmianCS, „în solidar” cu Pirelli.

17      Pentru calcularea cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 și metodologia expusă în Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul [articolului menționat] (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor”).

18      În primul rând, în ceea ce privește cuantumul de bază al amenzilor, după ce a stabilit valoarea vânzărilor adecvată, în conformitate cu punctul 18 din Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor [considerentele (963)-(994) ale deciziei atacate], Comisia a stabilit proporția din această valoare a vânzărilor care să reflecte gravitatea încălcării, în conformitate cu punctele 22 și 23 din orientările menționate. În această privință, Comisia a apreciat că încălcarea, prin natura sa, constituia una dintre restrângerile cele mai grave aduse concurenței, ceea ce justifica o cotă de gravitate de 15 %. De asemenea, Comisia a aplicat o majorare de 2 % a coeficientului pentru gravitate în privința tuturor destinatarilor din cauza cotei de piață cumulate, precum și a sferei geografice cvasimondiale a înțelegerii, care acoperea printre altele întreg teritoriul Spațiului Economic European (SEE). Pe de altă parte, Comisia a considerat printre altele că comportamentul întreprinderilor europene producea mai multe prejudicii concurenței decât comportamentul celorlalte întreprinderi, în sensul că, în afară de participarea la „configurația A/R a înțelegerii”, întreprinderile europene împărțiseră între ele proiectele privind cablurile electrice în cadrul „configurației europene a înțelegerii”. Pentru acest motiv, Comisia a stabilit proporția din valoarea vânzărilor ce urma a fi luată în considerare pentru gravitatea încălcării la 19 % în cazul întreprinderilor europene și la 17 % în cazul celorlalte întreprinderi [considerentele (997)-(1010) ale deciziei menționate].

19      În ceea ce privește coeficientul multiplicator referitor la durata încălcării, Comisia a reținut, în ceea ce privește PrysmianCS, un coeficient de 9,91 pentru perioada cuprinsă între 18 februarie 1999 și 28 ianuarie 2009 și, în ceea ce privește Prysmian, un coeficient de 3,5 pentru perioada cuprinsă între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009. În plus, în cazul PrysmianCS, Comisia a inclus în cuantumul de bază al amenzilor un cuantum suplimentar (taxa de intrare) ce reprezintă 19 % din valoarea vânzărilor. Cuantumul menționat stabilit în acest mod s‑a ridicat la 104 613 000 de euro [considerentele (1011)-(1016) ale deciziei atacate].

20      În al doilea rând, în ceea ce privește modalitățile de sistematizare a cuantumului de bază al amenzilor, Comisia nu a constatat circumstanțe agravante care ar putea afecta cuantumul de bază al amenzii stabilite în privința fiecăruia dintre participanții la înțelegere, cu excepția ABB. În schimb, în ceea ce privește circumstanțele atenuante, Comisia a decis să reflecte în cuantumul amenzilor nivelul de participare a diferitor întreprinderi la punerea în aplicare a înțelegerii. Astfel, Comisia a redus cu 10 % cuantumul de bază al amenzii care urma să fie aplicată actorilor marginali ai înțelegerii și cu 5 % cuantumul de bază al amenzii care urma să fie aplicată întreprinderilor a căror implicare în înțelegere era medie. În plus, a acordat Mitsubishi Cable Industries și SWCC Showa Holdings, pentru perioada care a precedat constituirea Exsym, precum și LS Cable & System și Taihan Electric Wire o reducere suplimentară de 1 % pentru faptul că nu au avut cunoștință de anumite aspecte ale încălcării unice și continue și pentru lipsa răspunderii lor în privința acestora. În schimb, întreprinderilor care aparțineau nucleului dur al înțelegerii, inclusiv reclamantelor, nu le‑a fost acordată nicio reducere a cuantumului de bază al amenzii [considerentele (1017)-(1020) și (1033) ale deciziei atacate]. Pe de altă parte, în temeiul Orientărilor din 2006 privind calcularea amenzilor, Comisia a acordat Mitsubishi Cable Industries o reducere suplimentară de 3 % pentru cooperarea sa efectivă în afara cadrului clemenței [considerentul (1041) al deciziei menționate].

 Procedura și concluziile părților

21      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 iunie 2014, reclamantele au introdus prezenta acțiune.

22      Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 27 octombrie 2014 și la 4 noiembrie 2014, Pirelli și, respectiv, Goldman Sachs au formulat cereri de intervenție în prezenta cauză, prima în susținerea concluziilor Comisiei, iar a doua în susținerea concluziilor reclamantelor.

23      Prin două Ordonanțe din 25 iunie 2015, președintele Camerei a opta a Tribunalului (vechea compunere) a autorizat intervenția Pirelli și a Goldman Sachs în prezenta cauză.

24      Pirelli și Goldman Sachs au prezentat fiecare memoriul lor în intervenție la 24 septembrie 2015. Comisia a prezentat observații cu privire la memoriile în intervenție ale Pirelli și Goldman Sachs prin memoriile depuse la grefa Tribunalului la 27 noiembrie 2015. La 30 noiembrie 2015, reclamantele au comunicat de asemenea observații cu privire la memoriile în intervenție ale Pirelli și Goldman Sachs.

25      Prin Ordonanța din 14 septembrie 2016, președintele Camerei a opta a Tribunalului a admis cererea de aplicare a regimului de confidențialitate depusă de Comisie la 10 și la 23 decembrie 2014 în privința intervenientelor. În schimb, Tribunalul a respins cererile de aplicare a regimului de confidențialitate depuse de reclamante la 7 ianuarie 2015 în privința Pirelli și, respectiv, la 8 decembrie 2015 în privința Goldman Sachs, în măsura în care au fost contestate de aceste din urmă societăți.

26      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, Tribunalul (Camera a opta) a adresat întrebări părților în vederea unui răspuns scris. Părțile au răspuns la aceste întrebări în termenul stabilit.

27      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, în aplicarea articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a opta (noua compunere), căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

28      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, Tribunalul (Camera a opta) a solicitat Comisiei să depună documente. Comisia a depus anumite documente dintre cele cerute și a solicitat adoptarea unei măsuri de cercetare judecătorească pentru a depune celelalte documente a căror depunere fusese solicitată de Tribunal, și anume transcrierea declarațiilor orale date de ABB în cererea sa de imunitate și de J‑Power Systems în cadrul cererii sale de imunitate introduse în comun cu Sumitomo Electric Industries și cu Hitachi Cable. Prin Ordonanțele din 9 februarie 2017 și din 2 martie 2017, președintele Camerei a opta a Tribunalului a adoptat o măsură de cercetare judecătorească prin care Comisiei i s‑a solicitat să depună transcrierile în discuție. Comisia a dat curs acestei măsuri de cercetare judecătorească la 20 februarie 2007 și la 9 martie 2017.

29      La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a opta) a decis deschiderea fazei orale a procedurii. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 20 martie 2017.

30      Reclamantele, susținute de Goldman Sachs, solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal, anularea deciziei atacate în măsura în care le privește;

–        cu titlu subsidiar:

–        anularea articolului 1 alineatul (5) din decizia atacată, în care Comisia constată participarea PrysmianCS la încălcarea sus‑menționată în perioada cuprinsă între 18 februarie 1999 și 27 noiembrie 2001;

–        anularea articolului 2 literele (f) și (g) din decizia atacată, prin care se stabilește cuantumul amenzilor aplicate „în solidar”, pe de o parte, Goldman Sachs și reclamantelor și, pe de altă parte, Prysmian CS și Pirelli;

–        reducerea cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate;

–        anularea anexelor I și II, în măsura în care acestea îl privesc pe domnul R.;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

31      Comisia, susținută de Pirelli, solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

32      În cadrul acțiunii, reclamantele formulează atât concluzii în anularea în parte a deciziei atacate, cât și concluzii privind reducerea cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate.

 Cu privire la concluziile în anulare

33      În susținerea concluziilor în anulare, reclamantele invocă nouă motive. Primul motiv este întemeiat pe caracterul nelegal al inspecțiilor efectuate de Comisie. Al doilea motiv este întemeiat pe încălcarea principiului termenului rezonabil în procedurile de concurență. Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări. Al patrulea motiv este întemeiat pe stabilirea în mod eronat a răspunderii PrysmianCS pentru perioada anterioară datei de 27 noiembrie 2001. Al cincilea motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 întrucât Comisia nu a stabilit cotele‑părți ale codebitorilor solidari în cadrul relației lor interne. Al șaselea motiv este întemeiat pe insuficiența probelor privind existența unei încălcări a articolului 101 TFUE. Al șaptelea motiv este întemeiat pe stabilirea eronată a duratei încălcării. Al optulea motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 23 alineatul (2) din regulamentul menționat, a Orientărilor din 2006 privind calcularea amenzilor și a principiilor egalității de tratament și proporționalității în ceea ce privește calcularea amenzilor aplicate. Al nouălea motiv este întemeiat pe o eroare de fapt care consta în menționarea domnului R. în lista persoanelor relevante pentru decizia atacată.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe caracterul nelegal al inspecțiilor Comisiei

34      Reclamantele susțin că măsurile luate de Comisie cu ocazia inspecției inopinate la care au trebuit să se supună între 28 și 30 ianuarie 2009, conform deciziei acesteia din 9 ianuarie 2009 (denumită în continuare „decizia de inspecție”), sunt nelegale din cauza în special a copiilor‑imagini ale hard diskurilor unor computere portabile a trei angajați. În esență, reclamantele apreciază că informațiile obținute pornindu‑se de la aceste copii‑imagini nu ar fi trebuit să fie admise în procedura administrativă și nici să fie luate în considerare în decizia atacată.

35      Pe de o parte, reclamantele susțin că, prin faptul că au luat copii ale tuturor documentelor care se găseau în computerele angajaților Prysmian, fără însă a cunoaște natura sau pertinența acestora, Comisia, pe de o parte, și‑a depășit competențele cu care este învestită în temeiul articolului 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și, pe de altă parte, a încălcat termenii deciziei de inspecție, extinzându‑i sfera geografică și temporală. Potrivit reclamantelor, regulamentul menționat impune ca fiecare măsură luată de Comisie în contextul inspecției să se desfășoare la fața locului, în locul indicat în acea decizie, și anume, în speță, incintele reclamantelor de la Milano (Italia), iar nu în birourile Comisiei. Reclamantele adaugă că un asemenea comportament al Comisiei nu putea să fie justificat de dispozițiile conținute în nota explicativă pe care au primit‑o în ceea ce privește inspecțiile desfășurate în temeiul articolului 20 alineatul (4) din acest regulament.

36      Pe de altă parte, reclamantele susțin că prelungirea inspecției cu o lună a creat un obstacol în calea posibilității lor de a efectua o evaluare serioasă a oportunității de a introduce o cerere de imunitate deoarece, în acea perioadă, nu s‑a putut aprecia care era „valoarea adăugată importantă” care putea fi dată elementelor de probă colectate deja de Comisie.

37      Comisia contestă argumentele reclamantelor.

38      Înainte de a se răspunde la argumentele părților, trebuie să se revină pe scurt la desfășurarea inspecției realizate de agenții Comisiei în incintele reclamantelor.

–       Cu privire la desfășurarea inspecției

39      Astfel cum reiese din expunerea situației de fapt cuprinsă în Hotărârea din 14 noiembrie 2012, Prysmian și Prysmian Cavi e Sistemi Energia/Comisia (T‑140/09, nepublicată, EU:T:2012:597), necontestată de reclamante în ședință, la 28 ianuarie 2009, inspectorii Comisiei, însoțiți de reprezentanți ai Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato (Autoritatea pentru Garantarea Concurenței și a Pieței), s‑au deplasat la incintele reclamantelor de la Milano) pentru a efectua o inspecție în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003. Ei au notificat întreprinderii decizia de inspecție privind „Prysmian […], precum și toate întreprinderile direct sau indirect controlate de aceasta, [incluzând PrysmianCS]” și nota explicativă privind inspecțiile.

40      În continuare, în prezența reprezentanților și a avocaților reclamantelor, inspectorii au controlat computerele a cinci angajați. În a doua zi a inspecției, 29 ianuarie 2009, inspectorii au informat reclamantele că inspecția necesita mai mult timp decât cele trei zile prevăzute inițial. Reclamantele s‑au declarat pregătite fie să permită accesul în incintele lor în cursul week‑endului, fie să fie aplicate sigilii în aceste incinte pentru ca inspecția să fie reluată săptămâna următoare. Totuși, în a treia zi de inspecție, 30 ianuarie 2009, inspectorii au decis să ia o copie‑imagine a hard diskurilor computerelor a trei dintre cei cinci angajați vizați inițial pentru a examina informațiile cuprinse în acestea în birourile Comisiei de la Bruxelles (Belgia).

41      Reclamantele au arătat că metoda de control avută în vedere de inspectori era nelegală. Pe de o parte, articolul 20 din Regulamentul nr. 1/2003 ar prevedea că verificarea poate fi efectuată „la întreprinderi”. Pe de altă parte, obținerea unei copii‑imagine a hard diskurilor computerelor în discuție ar fi contrară „principiului pertinenței” care trebuie să caracterizeze activitățile de investigație ale Comisiei, în temeiul căruia materialul ridicat în cursul unei inspecții trebuie să fie pertinent pentru obiectul unei investigații.

42      Inspectorii au informat reclamantele că orice opoziție la procedura de control avută în vedere ar fi considerată „lipsă a colaborării”. Reclamantele s‑au supus, așadar, acestei proceduri, însă au redactat o declarație, semnată de inspectori, prin care și‑au rezervat dreptul de a contesta în justiție legalitatea procedurii.

43      Inspectorii au efectuat trei copii‑imagini ale hard diskurilor computerelor în discuție. Copiile‑imagine ale hard diskurilor a două computere au fost salvate pe un suport informatic de înregistrare a datelor. Copia‑imagine a hard diskului celui de al treilea computer a fost salvată pe un hard disk al unui computer al Comisiei. Suportul informatic de înregistrare a datelor sus‑menționat și acest din urmă hard disk au fost introduse în plicuri sigilate pe care inspectorii le‑au transportat la Bruxelles. Inspectorii i‑au invitat pe reprezentanții reclamantelor să se deplaseze la birourile Comisiei în termen de două luni pentru ca informațiile copiate să poată fi examinate în prezența lor.

44      La 26 februarie 2009, plicurile sigilate menționate la punctul 43 de mai sus au fost deschise în prezența avocaților reclamantelor în birourile Comisiei. Inspectorii au examinat copiile‑imagini ale computerelor în discuție, conținute în aceste plicuri, și au imprimat pe hârtie documentele pe care le‑au considerat pertinente pentru investigație. O a doua copie pe hârtie și o listă a acestor documente au fost remise avocaților reclamantelor. Aceste operațiuni au continuat la 27 februarie 2009 și s‑au încheiat la 2 martie 2009. Biroul în care au avut loc aceste operațiuni a fost sigilat la sfârșitul fiecărei zile de lucru, în prezența avocaților reclamantelor, și a fost redeschis a doua zi, tot în prezența lor. La sfârșitul acestor operațiuni, în prezența reprezentanților reclamantelor, Comisia a șters copiile‑imagini pe care le realizase după hard diskurile computerelor respective.

–       Cu privire la pretinsa lipsă a temeiului juridic

45      Reclamantele impută în esență Comisiei că a realizat o copie‑imagine a hard diskurilor computerelor anumitor angajați ai Prysmian în vederea utilizării lor ulterioare în scopul investigației în birourile Comisiei de la Bruxelles fără să fi verificat în prealabil pertinența documentelor conținute pentru obiectul investigației. Potrivit reclamantelor, această practică excedează competențelor conferite Comisiei prin articolul 20 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

46      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit articolului 4 din Regulamentul nr. 1/2003, „[î]n scopul aplicării articolelor [101] și [102] din tratat, Comisia are competențele prevăzute de [acest] regulament”.

47      Articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că, pentru a‑și îndeplini îndatoririle atribuite prin regulamentul menționat, Comisia poate să desfășoare toate inspecțiile necesare la întreprinderi și la asociații de întreprinderi.

48      În ceea ce privește competențele de care dispune Comisia, articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede printre altele următoarele:

„Reprezentanții oficiali și celelalte persoane care îi însoțesc, autorizate de Comisie să desfășoare o inspecție, sunt împuternicite:

[…]

(b)      să examineze registrele și alte documente privind activitatea, indiferent de suportul pe care sunt păstrate;

(c)      să ia sau să obțină, sub orice formă, copii sau extrase din aceste registre și documente;

(d)      să sigileze orice incinte destinate activității și orice registre și documente pe perioada inspecției și în măsura necesară inspecției;

[…]”

49      În speță, trebuie să se precizeze că practica ce constă în realizarea unei copii‑imagine a unui hard disk al unui computer sau a unei copii a datelor stocate pe un suport de date digitale este folosită în cadrul aplicării tehnologiei de investigare digitală legală (denumită în continuare „FIT”), care este utilizată de agenții Comisiei cu ocazia inspecțiilor. Astfel, după cum descrie Comisia în înscrisurile sale, fără ca aceasta să fie contestată de reclamante, utilizarea acestei tehnologii constă în căutarea în hard diskul unui computer sau în orice alt suport de date digitale, cu ajutorul unui program specific, a informațiilor pertinente în raport cu obiectul inspecției, prin utilizarea unor cuvinte‑cheie. Această căutare necesită o etapă prealabilă numită „indexare”, în cursul căreia programul plasează într‑un catalog toate literele și cuvintele conținute într‑un hard disk al unui computer sau în orice alt suport de date numerice supus inspecției. Durata acestei indexări depinde de dimensiunea suportului digital în discuție, însă ia în general un timp considerabil. În aceste condiții, agenții Comisiei realizează în general o copie a datelor conținute în suportul de date numerice al întreprinderii care face obiectul inspecției pentru a efectua indexarea datelor stocate în acesta. În cazul unui hard disk al unui computer, această copie poate lua forma unei copii‑imagine. Această copie‑imagine permite obținerea unei copii exacte a hard diskului supus inspecției, care conține toate datele prezente pe acest hard disk în momentul exact în care este efectuată copia, inclusiv fișierele aparent șterse.

50      În această privință, în primul rând, trebuie să se constate că, întrucât, pe de o parte, astfel cum s‑a explicat la punctul 49 de mai sus, copierea datelor stocate pe un suport de date digitale al întreprinderii care face obiectul inspecției este realizată în vederea efectuării indexării și, pe de altă parte, această indexare urmărește să permită ulterior căutarea documentelor pertinente pentru investigație, realizarea unei asemenea copii se încadrează în sfera competențelor conferite Comisiei prin articolul 20 alineatul (2) literele (b) și (c) din Regulamentul nr. 1/2003.

51      Astfel, în mod contrar celor susținute de reclamante, din articolul 20 alineatul (2) literele (b) și (c) din Regulamentul nr. 1/2003 nu reiese că competența Comisiei de a lua sau de a obține copii sau extrase din registrele și din documentele privind activitatea ale unei întreprinderi inspectate se limitează la registrele și la documentele privind activitatea pe care le‑a controlat deja.

52      În plus, trebuie să se observe că o asemenea interpretare ar putea să aducă atingere efectului util al articolului 20 alineatul (2) litera (b) din regulamentul menționat, întrucât, în anumite împrejurări, controlul registrelor și al documentelor privind activitatea ale întreprinderii inspectate poate necesita realizarea prealabilă a unor copii ale acestor registre sau ale documentelor privind activitatea sau poate fi simplificat, ca în speță, prin intermediul acestei realizări.

53      În consecință, din moment ce realizarea copiei‑imagine a hard diskului computerelor în discuție se înscria în cadrul aplicării de către Comisie a FIT, al cărei obiect era căutarea informațiilor pertinente pentru investigație, realizarea acestor copii se încadra în sfera competențelor prevăzute la articolul 20 alineatul (2) literele (b) și (c) din Regulamentul nr. 1/2003.

54      În al doilea rând, în măsura în care argumentația reclamantelor trebuie să fie interpretată în sensul că acestea impută Comisiei că a depus la dosarul de investigare conținutul copiilor‑imagini ale hard diskurilor computerelor în discuție fără să fi verificat în prealabil că toate documentele conținute în copiile‑imagini respective erau pertinente în raport cu obiectul inspecției, această argumentație nu poate fi admisă.

55      Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 44 de mai sus, numai după ce a constatat, cu ocazia controlului documentelor conținute în copiile‑imagini ale hard diskurilor computerelor în discuție, în birourile Comisiei de la Bruxelles și în prezența reprezentanților reclamantelor, că unele documente erau pertinente prima facie în raport cu obiectul inspecției, Comisia a depus în final la dosarul de investigare o versiune pe suport de hârtie a documentelor în discuție.

56      Așadar, trebuie să se constate că, în mod contrar celor susținute de reclamante, agenții Comisiei nu au depus direct la dosarul de investigare documentele conținute în copiile‑imagini ale hard diskurilor computerelor în discuție fără să fi verificat în prealabil pertinența lor în raport cu obiectul inspecției.

57      În al treilea rând, în ședință, reclamantele au precizat, în urma unei întrebări adresate de Tribunal în legătură cu acest aspect, că nu contestau realizarea, în sine, în cursul inspecțiilor, a copiilor‑imagini ale hard diskurilor computerelor în discuție în cadrul aplicării FIT, ci transportarea acestor copii‑imagini la birourile Comisiei de la Bruxelles pentru a fi căutate ulterior în acestea elemente pertinente pentru investigație.

58      În această privință, trebuie să se arate că articolul 20 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003 nu prevede, astfel cum susțin reclamantele, că controlul registrelor și al documentelor privind activitatea ale întreprinderilor supuse inspecției se efectuează exclusiv la sediile lor dacă, precum în speță, inspecția respectivă nu a putut fi finalizată în intervalul de timp prevăzut inițial. Acesta obligă doar Comisia să respecte, cu ocazia controlului documentelor în birourile sale, aceleași garanții în privința întreprinderilor inspectate ca cele care i se impun cu ocazia unui control la fața locului.

59      În speță, trebuie să se arate că în înscrisurile lor reclamantele nu impută Comisiei că, în cadrul controlului copiilor‑imagini ale hard diskurilor computerelor în discuție, aceasta a acționat într‑un mod diferit de cel în care ar fi acționat dacă acest control s‑ar fi desfășurat în incintele lor. În orice caz, trebuie amintit, astfel cum reiese din expunerea situației de fapt rezultată din cuprinsul punctelor 43 și 44 de mai sus, că aceste copii au fost transportate la Bruxelles în plicuri sigilate, că Comisia a remis reclamantelor o copie a acestor date, că deschiderea plicurilor care conțineau copiile respective și examinarea lor au fost efectuate la data convenită cu reclamantele și în prezența reprezentanților lor, că birourile Comisiei în care a fost efectuată această examinare erau protejate în mod corespunzător prin aplicarea de sigilii, că documentele extrase din aceste date pe care Comisia a decis să le atașeze la dosarul de investigare au fost imprimate și listate, că reclamantelor le‑a fost furnizată o copie a acestora și că, la sfârșitul examinării, copiile‑imagini respective au fost șterse definitiv.

60      Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se concluzioneze că, în cadrul inspecției, Comisia nu a acționat în afara competențelor care îi sunt conferite prin articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Astfel, critica reclamantelor în această privință trebuie respinsă.

–       Cu privire la pretinsa încălcare a deciziei de inspecție

61      În ceea ce privește argumentul reclamantelor potrivit căruia, prin faptul că au efectuat căutarea unor informații pertinente pentru investigație în copiile‑imagini ale hard diskurilor computerelor în discuție în birourile Comisiei de la Bruxelles, aceasta a încălcat sfera geografică și temporală a deciziei de inspecție, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, motivarea acestei decizii delimitează sfera atribuțiilor conferite agenților Comisiei prin articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (Hotărârea din 18 iunie 2015, Deutsche Bahn și alții/Comisia, C‑583/13 P, EU:C:2015:404, punctul 60).

62      În speță, în ceea ce privește, pe de o parte, sfera geografică a deciziei de inspecție, trebuie să se constate că articolul 1 al doilea paragraf din decizia menționată are următorul cuprins:

„Inspecția poate avea loc în orice incintă a [Prysmian] sau a întreprinderilor aflate sub controlul acesteia, în special în birourile situate în Viale Scarca 222, 20126 Milano, Italia.”

63      Reiese, așadar, din decizia de inspecție că, deși inspecția „p[utea]” să se desfășoare efectiv în „orice incintă” a grupului Prysmian, în special în birourile lor situate în Milano, aceasta nu trebuia, după cum susțin reclamantele, să se desfășoare exclusiv în incintele lor. Prin urmare, decizia de inspecție nu a exclus posibilitatea Comisiei de a continua inspecția la Bruxelles.

64      În ceea ce privește, pe de altă parte, sfera temporală a deciziei de inspecție, trebuie să se arate că articolul 2 din această decizie prevedea data de la care inspecția putea să aibă loc, însă nu preciza data la care trebuia să se încheie.

65      Desigur, lipsa unei precizări cu privire la data încheierii inspecției nu înseamnă că aceasta putea să aibă o întindere nelimitată în timp, Comisia având obligația, în această privință, să respecte un termen rezonabil, în conformitate cu articolul 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

66      Totuși, în speță, trebuie să se constate că, în cadrul prezentului motiv, reclamantele nu susțin că perioada de o lună cuprinsă între inspecția efectuată în incintele reclamantelor, pe de o parte, și continuarea acestei inspecții la Bruxelles, pe de altă parte, era nerezonabilă.

67      Rezultă că, în mod contrar celor susținute de reclamante, decizia de inspecție nu se opunea faptului ca agenții Comisiei să continue în birourile acesteia din Bruxelles căutarea unor elemente pertinente pentru investigație în copiile‑imagini ale hard diskurilor computerelor anumitor angajați ai Prysmian.

68      Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se concluzioneze că, prin adoptarea măsurilor în litigiu cu ocazia desfășurării inspecției, Comisia nu a încălcat nici sfera deciziei de inspecție. Prin urmare, trebuie respinse criticile reclamantelor în această privință.

–       Cu privire la imposibilitatea de a depune o cerere de imunitate

69      Reclamantele susțin că prelungirea inspecției între 28 ianuarie 2009 și 26 februarie 2009, data la care au fost deschise plicurile sigilate care conțineau copiile‑imagini ale hard diskurilor computerelor anumitor angajați ai Prysmian, le‑a lipsit de posibilitatea de a efectua o evaluare a riscurilor în scopul depunerii unei cereri de imunitate. În special, ele susțin că, întrucât nu mai dispuneau de informații care să prezinte o valoare adăugată în raport cu elementele de probă colectate deja de Comisie, au fost puse într‑o poziție dezavantajoasă față de alte întreprinderi în cadrul aplicării programului de clemență.

70      În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu punctul 10 din Comunicarea privind clemența, imunitatea la amendă nu poate fi acordată „în cazul în care, la data [comunicării informațiilor și a elementelor de probă], Comisia dispunea de elemente de probă suficiente pentru a adopta o decizie în vederea efectuării unui control în legătură cu presupusa înțelegere sau efectuase deja un astfel de control”.

71      Or, în speță, astfel cum reiese din expunerea situației de fapt cuprinsă la punctele 1-11 din Hotărârea din 14 noiembrie 2012, Prysmian și Prysmian Cavi e Sistemi Energia/Comisia (T‑140/09, nepublicată, EU:T:2012:597), necontestată de reclamante, Comisia dispunea de probe suficiente, în ceea ce privește cablurile electrice submarine și subterane de înaltă tensiune, pentru a dispune inspecția care a fost efectuată în incintele Prysmian. Rezultă din această împrejurare că reclamantele nu ar fi putut să beneficieze de imunitate la amendă în temeiul Comunicării privind clemența.

72      Desigur, în conformitate cu punctul 23 din Comunicarea privind clemența, întreprinderile care își divulgă participarea la o presupusă înțelegere care afectează Uniunea Europeană, dar care nu îndeplinesc condițiile prevăzute pentru a beneficia de imunitate la amendă pot beneficia totuși de o reducere a cuantumului oricărei amenzi care le‑ar fi fost altfel impusă. Potrivit punctului 24 din comunicarea menționată, pentru a putea solicita o astfel de reducere, o întreprindere trebuie să furnizeze Comisiei elemente de probă cu privire la presupusa încălcare ce reprezintă o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă aflate deja în posesia Comisiei.

73      Cu toate acestea, trebuie să se arate că realizarea copiilor‑imagini ale hard diskurilor computerelor anumitor angajați ai Prysmian nu a lipsit reclamantele de informațiile conținute în aceste hard diskuri, care au rămas în aceeași stare originală în posesia lor. Așadar, reclamantele erau perfect în măsură să determine informațiile care nu erau cuprinse în aceste copii digitale și care, față de obiectul inspecției, erau susceptibile să reprezinte o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă aflate deja în posesia Comisiei.

74      În plus, chiar dacă, astfel cum susțin în esență reclamantele, Comisia dispunea deja de hard diskurile computerelor care conțineau informațiile ce ar fi putut să fie prezentate în cererea lor de imunitate parțială, trebuie reamintit că faptul că Comisia a realizat copii‑imagini ale hard diskurilor computerelor anumitor angajați ai Prysmian nu înseamnă că le‑a inspectat și că avusese deja acces la informațiile cuprinse în acestea. Astfel, o asemenea inspecție a continuat numai după ce copiile‑imagini respective au fost scoase din plicurile sigilate la Bruxelles. În acest context, reclamantele aveau încă posibilitatea să examineze conținutul hard diskurilor respective și să informeze Comisia cu privire la documentele sau la elementele de probă conținute în acestea care reprezentau o valoare adăugată în raport cu celelalte elemente de probă colectate deja de Comisie în cadrul investigației.

75      Rezultă din această împrejurare că, în mod contrar celor susținute de reclamante, Comisia nu a ridicat un obstacol în calea posibilității lor de a efectua o evaluare pentru a depune o cerere de imunitate parțială.

76      Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că aceste copii ale datelor electronice în discuție nu au fost obținute în mod nelegal și că, în consecință, în mod contrar celor susținute de reclamante, Comisia a putut să utilizeze în mod legal aceste date pentru a întemeia concluziile sale referitoare la existența încălcării constatate în decizia atacată.

77      Prin urmare, primul motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului termenului rezonabil

78      Reclamantele susțin că decizia atacată trebuie să fie anulată întrucât durata totală a procedurii, și anume 62 de luni, precum și durata fiecăreia dintre etapele care o compun au depășit cu mult ceea ce poate fi considerat rezonabil. În special, reclamantele arată că nu au fost în măsură să își pregătească apărarea întrucât, în perioada anterioară primirii comunicării privind obiecțiunile, obiectul exact al investigației nu era clar. Ele subliniază de asemenea că trecerea anilor a diminuat amintirile în privința faptelor imputate de Comisie. În sfârșit, reclamantele apreciază că, în conformitate cu jurisprudența, Comisia ar fi trebuit să aplice o reducere a cuantumului amenzii, în echitate, pentru a compensa durata excesivă a procedurii administrative.

79      Comisia contestă argumentele reclamantelor.

80      Potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea unui termen rezonabil în cadrul desfășurării procedurilor administrative în materia politicii privind concurența constituie un principiu general de drept al Uniunii, a cărui respectare este asigurată de instanțele Uniunii (a se vedea Hotărârea din 19 decembrie 2012, Heineken Nederland și Heineken/Comisia, C‑452/11 P, nepublicată, EU:C:2012:829, punctul 97 și jurisprudența citată).

81      Principiul termenului rezonabil în cadrul unei proceduri administrative a fost reafirmat la articolul 41 alineatul (1) din cartă, potrivit căruia „[o]rice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii” (a se vedea Hotărârea din 5 iunie 2012, Imperial Chemical Industries/Comisia, T‑214/06, EU:T:2012:275, punctul 284 și jurisprudența citată).

82      Caracterul rezonabil al fiecărei etape a procedurii trebuie să fie apreciat în funcție de împrejurările proprii fiecărei cauze și în special în funcție de contextul acesteia, de conduita părților în cursul procedurii, de importanța cauzei pentru diferitele întreprinderi interesate și de gradul său de complexitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, EU:T:1999:80, punctul 126).

83      Curtea s‑a pronunțat de asemenea în sensul că, în materia politicii în domeniul concurenței în fața Comisiei, procedura administrativă putea determina examinarea a două perioade succesive, fiecăreia dintre acestea corespunzându‑i o logică internă proprie. Prima perioadă, care durează până la comunicarea privind obiecțiunile, are ca punct de plecare data la care Comisia, făcând uz de competențele care i‑au fost acordate de legiuitorul Uniunii, adoptă măsuri care implică acuzația de a se fi săvârșit o încălcare și trebuie să îi permită să adopte o poziție cu privire la orientarea procedurii. În ceea ce privește a doua perioadă, aceasta este cuprinsă între comunicarea privind obiecțiunile și adoptarea deciziei finale. Ea trebuie să permită Comisiei să se pronunțe definitiv cu privire la încălcarea imputată (Hotărârea din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, EU:C:2006:592, punctul 38).

84      Pe de altă parte, reiese din jurisprudență că atunci când încălcarea termenului rezonabil a avut un posibil efect asupra finalizării procedurii, o asemenea încălcare este de natură să determine anularea deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2006, Technische Unie/Comisia, C‑113/04 P, EU:C:2006:593, punctul 48 și jurisprudența citată).

85      Trebuie să se precizeze însă că, în ceea ce privește aplicarea normelor de concurență, depășirea termenului rezonabil poate constitui un motiv de anulare numai în cazul unor decizii prin care se constată încălcări, din moment ce s‑a demonstrat că încălcarea principiului termenului rezonabil a adus atingere dreptului la apărare al întreprinderilor în cauză. În afara acestei ipoteze specifice, nerespectarea obligației de pronunțare într‑un termen rezonabil este lipsită de incidență asupra validității procedurii administrative în temeiul Regulamentului nr. 1/2003 (Hotărârea din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, EU:C:2006:592, punctul 42).

86      În sfârșit, întrucât respectarea dreptului la apărare, principiu al cărui caracter fundamental a fost subliniat în numeroase rânduri în jurisprudența Curții, are o importanță capitală în procedurile precum cea în speță, trebuie să se evite ca acest drept să poată fi compromis în mod iremediabil din cauza duratei excesive a etapei de investigare și ca această durată să poată împiedica obținerea unor probe prin care se urmărește infirmarea existenței unor comportamente de natură să angajeze răspunderea întreprinderilor în cauză. Pentru acest motiv, examinarea eventualului obstacol în calea exercitării dreptului la apărare nu trebuie să fie limitată la etapa în sine în care acest drept își produce efectele depline, și anume a doua etapă a procedurii administrative. Aprecierea originii eventualei diluări a exercitării eficiente a dreptului la apărare trebuie extinsă la ansamblul acestei proceduri, cu referire la durata totală a acesteia (a se vedea Hotărârea din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, EU:C:2006:592, punctul 50 și jurisprudența citată).

87      În speță, trebuie să se constate că, în ceea ce privește prima etapă a procedurii administrative, respectiv cea cuprinsă între comunicarea deciziei de inspecție reclamantelor în luna ianuarie a anului 2009 și primirea comunicării privind obiecțiunile în luna iunie a anului 2011, s‑a scurs un interval de timp de 29 de luni. A doua etapă a procedurii administrative, cuprinsă între primirea comunicării privind obiecțiunile și adoptarea deciziei atacate în luna aprilie a anului 2014 acoperă, la rândul ei, o perioadă de 33 de luni.

88      În această privință, trebuie să se considere că durata primei etape a procedurii administrative și durata celei de a doua etape a acestei proceduri nu sunt excesive, având în vedere demersurile efectuate de Comisie pentru a completa investigația și pentru a adopta decizia atacată.

89      Astfel, mai întâi, trebuie să se arate, ca și Comisia, că investigația a privit o înțelegere care avea o sferă globală, cu un număr total important de participanți, care a durat aproape zece ani și în cursul căreia Comisia a trebuit să actualizeze cantități considerabile de elemente de probă incluse în dosar, inclusiv toate elementele colectate cu ocazia inspecțiilor și primite de la solicitantele de clemență. În plus, în cursul acestei investigații, Comisia a trimis participanților din sectorul în cauză mai multe solicitări de informații, conform articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 și punctului 12 din Comunicarea privind clemența.

90      În continuare, trebuie să se arate că volumul elementelor de probă a determinat Comisia să adopte o decizie, având 287 de pagini în versiunea în limba engleză, a cărei anexă I conține în plus toate referirile complete la toate elementele de probă colectate în cursul etapei de investigare și că amploarea și sfera înțelegerii, precum și dificultățile de ordin lingvistic sunt deopotrivă notabile. În această privință, trebuie să se constate că decizia atacată a avut 26 de destinatari care provin dintr‑o serie largă de țări, o mare parte dintre aceștia participând la înțelegere sub diferite forme juridice și fiind restructurați înainte și după perioada înțelegerii. Mai mult, trebuie să se arate că decizia menționată, redactată în limba engleză, a trebuit să facă obiectul unei traduceri integrale în limbile germană, franceză și italiană.

91      În sfârșit, din istoricul litigiului expus la punctele 3-10 de mai sus reiese că, în cadrul procedurii administrative, Comisia a adoptat o întreagă serie de demersuri care justifică durata fiecărei etape a procedurii respective, al cărei caracter adecvat în scopul investigației nu a fost pus în discuție de reclamante într‑un mod specific, deși acestora li s‑au adresat întrebări în legătură cu acest aspect în cursul ședinței.

92      Prin urmare, durata celor două etape ale procedurii administrative avea un caracter rezonabil pentru a permite Comisiei să evalueze în mod aprofundat elementele de probă și argumentele invocate de părțile vizate de investigație.

93      Rezultă că reclamantele nu pot susține în mod întemeiat că durata procedurii administrative în fața Comisiei a fost excesivă și că aceasta din urmă a încălcat principiul termenului rezonabil.

94      În orice caz, chiar dacă se constată eventualul caracter excesiv al duratei globale a procedurii administrative și încălcarea principiului termenului rezonabil, o asemenea constatare nu ar fi, în sine, suficientă, având în vedere jurisprudența citată la punctele 84-86 de mai sus, pentru a se concluziona în sensul anulării deciziei atacate.

95      Trebuie amintit în primul rând că, potrivit reclamantelor, dreptul lor la apărare a fost încălcat în sensul că nu au putut să identifice cu exactitate obiectul investigației desfășurate de Comisie până la primirea comunicării privind obiecțiunile.

96      În această privință, trebuie să se constate că, având în vedere faptul că inspecțiile intervin la începutul anchetei, Comisia nu dispune încă de informații precise pentru a face o apreciere juridică specifică și trebuie mai întâi să verifice temeinicia suspiciunilor sale, precum și întinderea faptelor intervenite, scopul inspecției fiind tocmai acela de a colecta probe referitoare la o încălcare prezumată (a se vedea Hotărârea din 25 iunie 2014, Nexans și Nexans France/Comisia, C‑37/13 P, EU:C:2014:2030, punctul 37 și jurisprudența citată).

97      Or, trebuie să se constate de la bun început că decizia de inspecție adresată reclamantelor în luna ianuarie a anului 2009 prevedea că investigația Comisiei se raporta la practici anticoncurențiale specifice cum ar fi împărțirea piețelor sau schimbul de informații în sectorul cablurilor electrice subterane și submarine. În pofida anulării în parte a acestei decizii în ceea ce privește alte cabluri electrice decât cablurile electrice submarine și subterane de înaltă tensiune și în mod contrar celor susținute de reclamante, această formulare permitea să se determine cu exactitate obiectul investigației, să se identifice încălcările articolului 101 alineatul (1) TFUE care puteau fi imputate reclamantelor și să se cunoască piețele pe care aceste încălcări ar fi avut loc.

98      În continuare, trebuie să se arate că solicitările de informații adresate reclamantelor precizau tipurile de întâlniri, datele, precum și locurile care făceau obiectul investigației desfășurate de Comisie. Astfel, reclamantele erau în măsură să deducă din aceste solicitări care erau evenimentele și reuniunile asupra cărora planau suspiciunile Comisiei. În aceste împrejurări, ele nu pot susține în mod întemeiat că nu erau informate, încă de la începutul investigației, despre obiectul acesteia, precum și despre eventualele obiecțiuni ale Comisiei. Reclamantele erau, așadar, în măsură să își pregătească apărarea începând cu acel moment și să reunească mijloacele materiale de probă dezincriminatoare de care dispuneau, precum și să adreseze întrebări angajaților implicați.

99      În al doilea rând, reclamantele susțin că conținutul și contextul notelor olografe utilizate de Comisie ca elemente de probă a reuniunilor anticoncurențiale nu au putut să fie reconstituite din cauza faptului că participanții la acele reuniuni nu își mai aminteau de ele.

100    Acest argument nu poate fi admis. Astfel, deși se poate admite că un eveniment, cu cât este mai îndepărtat în timp, cu atât amintirile despre ele sunt mai puține, făcând astfel apărarea mai dificilă, reclamantele s‑au abținut să indice dificultățile specifice pe care le‑au avut.

101    Mai mult, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, în temeiul obligației generale de prudență care revine oricărei întreprinderi sau asocieri de întreprinderi, reclamantele au obligația de a asigura păstrarea corespunzătoare, în registrele sau în arhivele lor, a elementelor care permit reconstituirea activității lor, printre altele pentru a dispune de probele necesare în cazul unor acțiuni judiciare sau administrative (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2011, Heineken Nederland și Heineken/Comisia, T‑240/07, EU:T:2011:284, punctul 301 și jurisprudența citată). În cazul în care, astfel cum reclamantele recunosc în cererea lor introductivă, au făcut obiectul unor solicitări de informații din partea Comisiei în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003, acestea erau obligate, a fortiori, să acționeze cu o diligență sporită și să ia toate măsurile necesare pentru a păstra probele de care puteau să dispună în mod rezonabil.

102    Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se concluzioneze că, presupunând că în speță s‑ar constata o depășire a termenului rezonabil, reclamantele nu au reușit să demonstreze că această depășire a adus efectiv atingere dreptului lor la apărare.

103    În consecință, al doilea motiv trebuie respins.

104    În ceea ce privește argumentația reclamantelor invocată în cadrul prezentului motiv potrivit căreia „Comisia nu a aplicat o reducere echitabilă a cuantumului amenzilor [care le‑au fost] aplicate, având în vedere durata procedurii administrative” și „compensația echitabilă” pe care o solicită în consecință, aceasta trebuie privită ca fiind invocată în susținerea concluziilor lor referitoare la reducerea cuantumului respectiv, care vor fi examinate la punctul 271 de mai jos.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări

105    Reclamantele susțin că decizia atacată se întemeiază pe afirmații orale vagi, imprecise și arbitrare cuprinse în cererile de clemență. În plus, ele impută Comisiei că nu a adăugat la aceste declarații elemente de probă directe și că nu le‑a interpretat cu precauție și cu prudență, astfel cum ar impune jurisprudența. În opinia reclamantelor, din această cauză, Comisia a încălcat principiul bunei administrări.

106    În plus, reclamantele pun sub semnul întrebării credibilitatea declarațiilor date de solicitanții de clemență, în măsura în care declarațiile respective nu ar fi fost date de martori direcți ai faptelor invocate, ci de avocați externi. În ceea ce privește în special al doilea solicitant de clemență, ele arată că aceste declarații au fost formulate de un avocat care era afectat de un conflict de interese.

107    Comisia respinge aceste argumente.

108    Potrivit articolului 41 alineatul (1) din cartă, intitulat „Dreptul la bună administrare”, „[o]rice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii”.

109    În plus, articolul 48 alineatul (1) din cartă, intitulat „Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare”, prevede că „[o]rice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea”.

110    Potrivit jurisprudenței, în cadrul unei proceduri care urmărește aplicarea unei amenzi unor întreprinderi pentru o încălcare a articolului 101 TFUE,, Comisia nu se poate limita să examineze elementele de probă prezentate de întreprinderi, ci trebuie, pentru o bună administrare, să contribuie cu propriile mijloace la stabilirea faptelor și a circumstanțelor relevante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 1966, Consten și Grundig/Comisia, 56/64 și 58/64, EU:C:1966:41, p. 501).

111    În speță, trebuie să se constate că, prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamantele pun la îndoială credibilitatea și precizia probelor utilizate de Comisie pentru a le imputa o încălcare a articolului 101 TFUE. În această privință, trebuie să se arate, în primul rând, în ceea ce privește argumentația reclamantelor referitoare nerespectarea articolului 101 TFUE și la lipsa unor probe suficiente pentru a se constata participarea lor la o încălcare unică și continuă a articolului menționat, că aceasta va fi examinată în comun cu argumentele similare invocate în cadrul celui de al șaselea motiv (a se vedea punctele 168-186 de mai jos).

112    În al doilea rând, în ceea ce privește argumentația reclamantelor referitoare la caracterul vag și imprecis al declarațiilor orale ale solicitanților de clemență, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, deși textul cererii introductive poate fi susținut și completat, cu privire la aspecte specifice, prin trimiteri la anumite pasaje din înscrisurile și mijloacele materiale de probă anexate, o trimitere globală la alte înscrisuri, chiar anexate la cererea introductivă, nu poate suplini lipsa elementelor esențiale ale argumentației în drept, care trebuie să figureze în cererea introductivă (a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2007, Microsoft/Comisia, T‑201/04, EU:T:2007:289, punctul 94 și jurisprudența citată). Or, în speță, această argumentație face doar obiectul unei trimiteri la anexele la cererea introductivă. În aceste împrejurări, trebuie să se considere că această argumentație este inadmisibilă.

113    În al treilea rând, reclamantele nu pot pune în discuție în mod întemeiat caracterul exhaustiv al procedurii de investigare pentru a invoca o încălcare de către Comisie a principiului bunei administrări.

114    Astfel, trebuie să se constate, ca și Comisia, că, pe lângă informațiile obținute prin intermediul declarațiilor privind clemența, procedura de investigare a determinat inspecții inopinate în incintele Nexans, ale Nexans France și ale reclamantelor, multiple solicitări de informații și scrisori de prezentare a situației de fapt adresate fiecărui destinatar, precum și argumentații în scris și orale ale părților, ceea ce a reprezentat un dosar compus în mare parte din e‑mailuri, note, foi de poziție etc. Aceste elemente de probă, menționate la punctul 3 din decizia atacată, intitulat „Descrierea faptelor”, care conține 398 de considerente, 784 de note de subsol, și alte elemente suplimentare sunt reunite în anexa I la această decizie.

115    În consecință, trebuie respinse criticile reclamantelor, formulate în plus la modul general și fără a fi detaliate, potrivit cărora, pe de o parte, Comisia s‑a întemeiat în întregime pe declarațiile orale colectate pe baza programului de clemență fără a desfășura o investigație autonomă și, pe de altă parte, Comisia a încălcat principiul bunei administrări în cadrul examinării probelor colectate în procedura de investigare.

116    În ceea ce privește pretinsul conflict de interese care îl afectează, în opinia reclamantelor, pe unul dintre avocații care au dat declarații în cadrul cererii comune de imunitate, introdusă la 2 februarie 2009 de Sumitomo Electric Industries, de Hitachi Cable și de J‑Power Systems, este suficient să se arate că un asemenea argument nu este susținut prin elemente concrete, astfel încât trebuie respins.

117    Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se considere că Comisia nu a încălcat principiul bunei administrări.

118    Așadar, al treilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe stabilirea în mod eronat, în sarcina PrysmianCS, a unei răspunderi pentru perioada anterioară datei de 27 noiembrie 2001

119    Reclamantele apreciază că Comisia a stabilit în mod eronat că PrysmianCS este răspunzătoare pentru o perioadă în care nici măcar nu a existat, și anume perioada anterioară datei de 27 noiembrie 2001. Acest motiv cuprinde două aspecte întemeiate, pe de o parte, pe încălcarea principiului răspunderii personale și, pe de altă parte, pe încălcarea principiului egalității de tratament și a obligației de motivare.

–       Cu privire la primul aspect, întemeiat pe încălcarea principiului răspunderii personale

120    Reclamantele formulează critici privind concluzia reținută de Comisie în considerentul (730) al deciziei atacate potrivit căreia PirelliCSE, devenită ulterior PrysmianCSE, iar apoi PrysmianCS, constituia „succesorul juridic și economic” al PirelliCS și trebuia, așadar, să răspundă pentru comportamentul anticoncurențial al acestei din urmă societăți înainte de 27 noiembrie 2001.

121    În special, în ceea ce privește constatarea referitoare la succesiunea juridică, reclamantele arată că, la 27 noiembrie 2001, activele principale privind activitatea în sectorul energiei a PirelliCS au fost transferate la Pirelli CSE în cadrul unei divizări parțiale a primei dintre aceste două societăți. Or, PirelliCSE nu ar fi preluat nici drepturile, nici obligațiile PirelliCS, astfel încât nu ar putea să fie considerată succesorul juridic al acesteia. În schimb, întrucât PirelliCS ar fi fost absorbită de Pirelli la 30 decembrie 2002, această din urmă societate ar fi cea care ar deveni succesorul juridic al PirelliCS și care, prin urmare, ar trebui să răspundă pentru pretinsa încălcare în perioada anterioară datei de 27 noiembrie 2001.

122    În ceea ce privește constatarea referitoare la succesiunea economică, reclamantele apreciază că Comisia a concluzionat în mod eronat că PirelliCSE a succedat PirelliCS. În această privință, ele arată că principiul continuității economice constituie o excepție de la principiul răspunderii personale, care se aplică în condiții stricte în cazul în care acest principiu nu garantează efectivitatea și efectul disuasiv ale normelor de concurență. Reclamantele adaugă că, potrivit jurisprudenței, teoria succesiunii economice este aplicabilă numai atunci când raporturile structurale dintre autor și beneficiarul transferului de active există la data la care Comisia a adoptat decizia. Potrivit reclamantelor, în speță, entitățile juridice care formau întreprinderea însărcinată cu operarea sectorului de activitate al cablurilor electrice până la 27 noiembrie 2001, și anume PirelliCS și Pirelli, formează în prezent o entitate unică, în sarcina căreia ar trebui să se stabilească răspunderea pentru comportamentul ilicit înaintea datei respective.

123    Comisia și Pirelli contestă argumentele reclamantelor.

124    Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 5.2.2 din decizia atacată și în special din considerentul (729) al deciziei menționate, Comisia a considerat că PrysmianCS era răspunzătoare pentru încălcarea unică și continuă săvârșită de ramura sa care desfășura activitățile privind cablurile electrice pe întreaga durată a încălcării, și anume între 18 februarie 1999 și 28 ianuarie 2009.

125    Mai specific, potrivit considerentului (730) al deciziei atacate, activitățile grupului Pirelli privind cablurile electrice erau desfășurate inițial de PirelliCS, ulterior, începând din 1 iulie 2001, de PirelliCSE Italia SpA și, în sfârșit, începând din 27 noiembrie 2001, de PirelliCSE. Pe de altă parte, potrivit considerentelor (739)-(741) ale deciziei menționate, în urma achiziționării PirelliCSE de o filială a Goldman Sachs la 28 iulie 2005, PirelliCSE a devenit PrysmianCSE și, în continuare, PrysmianCS.

126    În acest context, PirelliCSE și, în consecință, PrysmianCS au fost considerate de Comisie, în calitate de „succesor[i] economic și juridic” ai PirelliCS, ca fiind răspunzătoare pentru încălcare în perioada anterioară datei de 27 noiembrie 2001, concluzie pe care reclamantele o contestă. De asemenea, trebuie să se rețină că, astfel cum părțile au precizat în înscrisurile lor, la 30 decembrie 2002 PirelliCS a fuzionat prin absorbție cu Pirelli SpA, care, la rândul său, a fuzionat cu Pirelli la 4 august 2003. Potrivit reclamantelor, Pirelli, în calitate de succesor juridic al PirelliCS, iar nu PirelliCSE ar fi entitatea care ar trebui să fie singura răspunzătoare pentru comportamentul ilicit imputat în privința perioadei anterioare datei de 27 noiembrie 2001.

127    Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul Uniunii în materie de concurență vizează activitățile întreprinderilor, iar noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare. În cazul în care o asemenea entitate încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare revine, potrivit principiului răspunderii personale, întreprinderii respective (a se vedea Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin, C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, punctul 39 și jurisprudența citată).

128    Curtea a precizat că, în cazul în care o entitate care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență făcea obiectul unei modificări juridice sau organizaționale, această modificare nu avea neapărat ca efect crearea unei noi întreprinderi exonerate de răspunderea pentru comportamentele contrare normelor de concurență ale entității precedente dacă, din punct de vedere economic, exista o identitate între cele două entități. Astfel, dacă întreprinderile ar putea eluda sancțiunile prin simplul fapt al modificării identității lor în urma restructurărilor, a cesiunilor sau a altor schimbări juridice sau organizaționale, ar fi compromis obiectivul de a reprima comportamentele contrare normelor de concurență și de a preveni repetarea acestora prin intermediul unor sancțiuni disuasive (a se vedea Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin, C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, punctul 40 și jurisprudența citată).

129    Curtea a statuat astfel că, atunci când două entități constituiau aceeași entitate economică, faptul că entitatea care a săvârșit încălcarea exista încă nu împiedică, în sine, sancționarea entității căreia aceasta i‑a transferat activitățile sale economice. În special, o asemenea aplicare a sancțiunii este admisibilă atunci când aceste entități au fost sub controlul aceleiași persoane și, având în vedere legăturile strânse care le unesc pe plan economic și organizațional, au aplicat în esență aceleași instrucțiuni comerciale (a se vedea Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin, C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, punctul 41 și jurisprudența citată).

130    În speță, astfel cum s‑a explicat la punctul 125 de mai sus, activitatea privind cablurile electrice în cadrul grupului Pirelli era desfășurată de o entitate care a participat în mod direct la încălcarea în discuție și care a făcut obiectul mai multor restructurări interne și cesiuni între 18 februarie 1999 și 28 iulie 2005. Cu toate acestea, este vorba despre operațiuni care nu împiedică Comisia să concluzioneze în mod specific că PirelliCSE a devenit succesorul economic al PirelliCS începând cu 27 noiembrie 2001 și că, pentru acest motiv, prima dintre aceste societăți trebuia să răspundă pentru participarea la încălcarea în discuție în privința perioadei anterioare acestei din urmă date.

131    Astfel, pe de o parte, trebuie arătat, similar celor descrise în decizia atacată, că între 18 februarie 1999 și 1 iulie 2001, entitatea care desfășura activitatea privind cablurile electrice în cadrul grupului Pirelli și care participa în mod direct la încălcarea în cauză a fost mai întâi inserată în cadrul PirelliCS sub forma unei divizii specifice. În continuare, la 1 iulie 2001, PirelliCS a cedat o parte dintre activitățile de operare în sectorul cablurilor electrice filialei sale, PirelliCSE Italia. Cesiunea a privit activele din Italia și instalațiile de fabricare a cablurilor electrice. În plus, la 27 noiembrie 2001, Pirelli a cedat PirelliCSE partea care a rămas a activităților sale privind cablurile electrice, precum și participația la PirelliCSE, inclusiv entitatea care a participat la încălcarea în cauză. În această privință, trebuie să se precizeze că, deși reclamantele au susținut în înscrisurile lor că nu toate activele PirelliCS au fost transferate la PirelliCSE, o asemenea afirmație este contrazisă de punctul 37 din răspunsul reclamantelor la comunicarea privind obiecțiunile din 24 octombrie 2011, anexat la cererea introductivă. Mai mult, Tribunalul a putut să constate, în urma unei întrebări adresate în legătură cu acest aspect în ședință, că activele care nu fuseseră transferate PirelliCSE aveau în speță doar un caracter marginal și neproductiv. În sfârșit, din cele ce precedă rezultă că, începând cu 27 noiembrie 2001, PirelliCSE a devenit singura întreprindere care deținea controlul complet asupra activităților privind cablurile electrice subterane și submarine în cadrul acestui grup.

132    Pe de altă parte, este important să se rețină că, la momentul în care prima cesiune a activelor a intervenit între PirelliCS și PirelliCSE Italia, cele două entități erau unite prin legături strânse, conform jurisprudenței citate la punctul 129 de mai sus, în sensul că PirelliCSE Italia era societatea filială deținută integral de PirelliCS și că, astfel cum reiese din considerentul (730) al deciziei atacate, cele două aparțineau aceluiași grup Pirelli. Mai mult, trebuie să se considere că, în cadrul celei de a doua cesiuni a activelor, PirelliCS și PirelliCSE au aplicat în esență aceleași instrucțiuni comerciale, având în vedere legăturile strânse care le uneau pe plan economic și organizațional. În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că aceste două entități au fost sub controlul aceleiași persoane juridice, Pirelli SpA, devenită Pirelli, și, pe de altă parte, că în considerentele (737) și (738) ale deciziei atacate Comisia a constatat că în perioada cuprinsă între 18 februarie 1999 și 28 iulie 2005 Pirelli a exercitat o influență decisivă asupra diviziei operaționale pentru cablurile electrice implicată în înțelegerea în cauză, aspect care nu a fost contestat de reclamante.

133    Rezultă din aceste împrejurări că, în temeiul principiului continuității economice, astfel cum este definit de jurisprudența Curții, Comisia a considerat în mod întemeiat că răspunderea pentru comportamentul ilicit al PirelliCS până la 27 noiembrie 2001 a fost transferată PirelliCSE.

134    Concluzia de mai sus nu poate fi pusă în discuție în mod întemeiat prin celelalte argumente formulate de reclamante.

135    În primul rând, trebuie să se respingă argumentul reclamantelor potrivit căruia legăturile strânse care unesc societatea cedentă și societatea cesionară trebuie să existe la data la care Comisia adoptă decizia de constatare a săvârșirii unei încălcări. Astfel, deși este necesar ca la data cesiunii să existe, între cedent și cesionar, legături structurale care să permită să se considere, în conformitate cu principiul răspunderii personale, că cele două entități formează o singură întreprindere, nu este însă necesar, având în vedere finalitatea urmărită de principiul continuității economice, ca aceste legături să persiste pe întreaga perioadă rămasă a încălcării sau până la adoptarea deciziei de sancționare a încălcării (Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin, C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, punctul 51).

136    În al doilea rând, nu poate fi admis argumentul reclamantelor potrivit căruia PrysmianCS nu ar trebui să răspundă pentru o perioadă în care chiar nu exista. În această privință, este suficient să se arate că nu se poate exclude o situație de continuitate economică a unei întreprinderi nou create, ca în speță, căreia îi sunt cedate activele unei anumite activități economice și care ulterior este transmisă unui terț independent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin, C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, punctul 53).

137    În al treilea rând, trebuie să se respingă argumentul reclamantelor potrivit căruia, întrucât PirelliCS a continuat să existe până la fuziunea sa cu Pirelli SpA la 30 decembrie 2002, Pirelli ar trebui să fie răspunzătoare pentru partea încălcării săvârșită până la cesiunea completă către PirelliCSE a activităților în sectorul cablurilor. În această privință, astfel cum reiese din jurisprudență, atunci când două entități constituie aceeași entitate economică, faptul că entitatea care a săvârșit încălcarea există încă nu împiedică, în sine, sancționarea entității căreia aceasta i‑a transferat activitățile sale economice (Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin, C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, punctul 54).

138    În al patrulea rând, împrejurarea că Pirelli rămânea o societate viabilă până când Comisia a adoptat decizia atacată nu poate justifica, astfel cum afirmă reclamantele, stabilirea răspunderii pentru participarea directă la înțelegerea în discuție, în special până la 27 noiembrie 2001. Astfel, este suficient să se arate că viabilitatea economică a fostei societăți‑mamă a întreprinderii în cauză, la data adoptării deciziei atacate, este doar unul dintre criteriile care, potrivit jurisprudenței Curții citate la punctele 128 și 129 de mai sus, trebuie luate în considerare în scopul aplicării principiului continuității economice. Pe de altă parte, trebuie amintit că răspunderea Pirelli în calitate de societate‑mamă până la 28 iulie 2005 a fost recunoscută în decizia menționată în sensul că, în temeiul articolului 2 litera (g) din această decizie, este răspunzătoare „în solidar” pentru plata unei părți a amenzii.

139    Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că Comisia nu a încălcat principiul răspunderii personale stabilind în sarcina PirelliCSE răspunderea pentru participarea directă la încălcare în privința perioadei anterioare datei de 27 noiembrie 2001.

140    În rest, chiar dacă se consideră, astfel cum susțin reclamantele, că Comisia a săvârșit o eroare apreciind că PirelliCSE este succesorul juridic al PirelliCS, această constatare nu are niciun efect asupra stabilirii în sarcina primei dintre aceste societăți a răspunderii pentru participarea directă la încălcare înainte de 27 noiembrie 2001, din moment ce, în orice caz, Comisia a constatat în mod întemeiat că PirelliCSE era succesorul economic al PirelliCS și, prin urmare, era răspunzătoare în privința unei asemenea perioade.

141    Primul aspect al prezentului motiv trebuie respins.

–       Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament și a obligației de motivare

142    Reclamantele susțin că Comisia a încălcat principiul egalității de tratament și obligația de motivare din cauză că, în esență, PrysmianCS este singura entitate care a fost considerată răspunzătoare în calitatea sa de succesor al unei alte întreprinderi. Potrivit reclamantelor, în sarcina Nexans France și a Silec Cable nu s‑ar fi stabilit această răspundere, deși situația lor era similară.

143    Comisia și Pirelli combat argumentele reclamantelor.

144    Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul egalității de tratament sau al nediscriminării impune ca situațiile comparabile să nu fie tratate în mod diferit, iar situațiile diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2012, Bolloré/Comisia, T‑372/10, EU:T:2012:325, punctul 85 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 19 ianuarie 2016, Mitsubishi Electric/Comisia, T‑409/12, EU:T:2016:17, punctul 108 și jurisprudența citată).

145    Pe de altă parte, Curtea a amintit recent că, din moment ce o întreprindere a încălcat, prin comportamentul său, articolul 101 TFUE, nu poate să fie exonerată de orice sancțiune pentru motivul că unui alt operator economic nu i s‑ar fi aplicat o amendă. Astfel, o întreprindere căreia i s‑a aplicat o amendă din cauza participării sale la o înțelegere, cu încălcarea normelor de concurență, nu poate solicita anularea amenzii sau reducerea cuantumului acesteia pentru motivul că un alt participant la aceeași înțelegere nu ar fi fost sancționat, în parte sau integral, pentru participarea sa la acea înțelegere [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2016, Evonik Degussa și AlzChem/Comisia, C‑155/14 P, EU:C:2016:446, punctele 58 și 59, și Hotărârea din 9 martie 2017, Samsung SDI și Samsung SDI (Malaysia)/Comisia, C‑615/15 P, nepublicată, EU:C:2017:190, punctele 37 și 38 și jurisprudența citată].

146    Respectarea principiului egalității de tratament trebuie să se concilieze cu respectarea principiului legalității, ceea ce presupune că nimeni nu poate invoca în beneficiul său o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia. Astfel, o eventuală nelegalitate săvârșită în privința altei întreprinderi, care nu este parte în prezenta procedură, nu poate determina instanța Uniunii să constate o discriminare și, prin urmare, să constate o nelegalitate în privința reclamantelor. O asemenea abordare ar echivala cu consacrarea principiului „egalității de tratament în inegalitate” și cu faptul de a impune Comisiei, în speță, obligația de a ignora elementele de probă de care dispune pentru a sancționa întreprinderea care a săvârșit o încălcare ce poate fi pedepsită, pentru singurul motiv că o altă întreprindere care se găsea eventual într‑o situație comparabilă a fost exonerată în mod nelegal de o asemenea sancțiune. În plus, astfel cum reiese, de altfel, în mod clar din jurisprudența referitoare la principiul egalității de tratament, din moment ce, prin propriul comportament, o întreprindere a încălcat articolului 101 alineatul (1) TFUE, aceasta nu poate fi exonerată de orice sancțiune pentru motivul că altor operatori nu li s‑a aplicat o amendă atunci când, precum în speță, instanța Uniunii nu este sesizată cu privire la situația acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Peróxidos Orgánicos/Comisia, T‑120/04, EU:T:2006:350, punctul 77).

147    În speță, trebuie să se arate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 139 de mai sus, Comisia nu a săvârșit nicio încălcare a principiului răspunderii personale prin faptul că a stabilit în sarcina PirelliCSE și, în consecință, în sarcina PrysmianCS răspunderea pentru participarea la încălcarea în perioada anterioară datei de 27 noiembrie 2001. Prin urmare, chiar dacă se presupune că Comisia a săvârșit o eventuală nelegalitate prin faptul că nu a reținut răspunderea Nexans France și a Silec Cable în sensul invocat de reclamante, în lumina jurisprudenței citate la punctele 145 și 146 de mai sus, Tribunalul consideră o asemenea nelegalitate eventuală, cu privire la care nu a fost sesizat în cadrul prezentei acțiuni, nu poate în niciun caz să îl conducă la a constata o discriminare și, așadar, o nelegalitate în privința reclamantelor.

148    Prin urmare, se impune respingerea celui de al doilea aspect al prezentului motiv și, așadar, a motivului menționat în totalitate.

 Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, întrucât Comisia nu a stabilit cotele‑părți ale codebitorilor solidari în cadrul relației lor interne

149    Reclamantele și Goldman Sachs susțin că Comisia ar fi trebuit să stabilească cotele‑părți ale codebitorilor solidari în cadrul relației lor interne. Potrivit reclamantelor, o asemenea stabilire nu este indispensabilă în cazul în care societățile aparțin aceluiași grup la momentul adoptării deciziei atacate. În schimb, în cazul în care unitatea economică formată de aceste societăți nu mai există, ca în speță, Comisia ar avea obligația să recurgă la această stabilire în decizia menționată.

150    Comisia și Pirelli contestă aceste argumente.

151    Potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de solidaritate la plata amenzii din dreptul concurenței al Uniunii, întrucât nu este decât o manifestare a unui efect de plin drept al noțiunii de întreprindere, nu privește decât întreprinderea, iar nu societățile care o compun (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Villeroy & Boch/Comisia, C‑625/13 P, EU:C:2017:52, punctul 150 și jurisprudența citată).

152    Deși din articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 reiese că Comisia poate obliga la plata în solidar a unei amenzi mai multe societăți, întrucât făceau parte din aceeași întreprindere, nici modul de redactare a acestei dispoziții, nici obiectivul mecanismului de solidaritate nu permit să se considere că această competență de a aplica sancțiuni ar cuprinde, pe lângă stabilirea relației externe de solidaritate, și competența de a stabili cotele‑părți ale codebitorilor solidari în cadrul relației lor interne (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Villeroy & Boch/Comisia, C‑625/13 P, EU:C:2017:52, punctul 151 și jurisprudența citată).

153    Dimpotrivă, obiectivul mecanismului de solidaritate constă în faptul că reprezintă un instrument juridic suplimentar de care Comisia dispune pentru a consolida eficacitatea acțiunii sale în materie de recuperare a amenzilor aplicate pentru încălcări ale dreptului concurenței, întrucât acest mecanism reduce riscul de insolvabilitate pentru Comisie în calitatea sa de creditor al datoriei pe care o reprezintă aceste amenzi, ceea ce contribuie la realizarea obiectivului de descurajare care este urmărit în general de dreptul concurenței (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Villeroy & Boch/Comisia, C‑625/13 P, EU:C:2017:52, punctul 152 și jurisprudența citată).

154    Or, stabilirea, în cadrul relației interne care există între codebitorii solidari, a cotelor‑părți ale acestora nu vizează acest dublu obiectiv. Astfel, este vorba despre un litigiu care intervine într‑un stadiu ulterior, care în principiu nu mai prezintă interes pentru Comisie, deoarece amenda i‑a fost plătită în totalitate de unul sau de mai mulți dintre codebitorii menționați (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Villeroy & Boch/Comisia, C‑625/13 P, EU:C:2017:52, punctul 153 și jurisprudența citată).

155    Este suficient să se constate, în lumina jurisprudenței citate la punctele 151-154 de mai sus, că în speță Comisia nu avea obligația să determine cotele‑părți ale reclamantelor și ale intervenientelor în cadrul relației lor interne. Astfel, întrucât Comisia a concluzionat că pe întreaga perioadă a încălcării reclamantele și intervenientele constituiau o singură întreprindere în sensul dreptului concurenței, aspect care nu este contestat de reclamante, putea să se limiteze să determine cuantumul amenzii pe care aceste societăți trebuiau să o plătească în solidar.

156    În plus, argumentul reclamantelor potrivit căruia, la data adoptării deciziei atacate, intervenientele nu mai constituiau cu ele o entitate unică nu poate pune în discuție concluzia menționată la punctul 155 de mai sus.

157    Pe de o parte, trebuie să se arate că acceptarea acestui argument ar contraveni simplei noțiuni de răspundere solidară. În această privință, se impune constatarea că mecanismul de solidaritate implică, prin definiție, posibilitatea Comisiei de a se adresa fie societății‑mamă, fie societății filiale, fără să prevadă cote‑părți în sensul invocat de reclamante. Astfel, după cum Curtea a statuat deja, nu există o „prioritate” în ceea ce privește aplicarea unei amenzi de către Comisie uneia sau alteia dintre aceste societăți (a se vedea Hotărârea din 18 iulie 2013, Dow Chemical și alții/Comisia, C‑499/11 P, EU:C:2013:482, punctul 49 și jurisprudența citată).

158    Pe de altă parte, trebuie să se considere că acceptarea unui asemenea argument ar putea aduce atingere obiectivului mecanismului de solidaritate care, conform jurisprudenței citate la punctul 153 de mai sus, constă în faptul că reprezintă un instrument juridic suplimentar de care Comisia dispune pentru a consolida atât eficacitatea acțiunii sale de recuperare a amenzilor aplicate, cât și obiectivul de descurajare care este urmărit în general de dreptul concurenței.

159    Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se considere că, în speță, Comisia nu a încălcat dispozițiile articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 prin faptul că nu a stabilit cotele‑părți ale reclamantelor și ale intervenientelor în cadrul relației lor interne.

160    Așadar, al cincilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe o insuficiență a probelor privind existența unei încălcări a articolului 101 TFUE

161    Reclamantele susțin în esență că Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale existența unui acord anticoncurențial contrar articolului 101 TFUE și, în consecință, participarea lor la acesta. Potrivit reclamantelor, existența acordului pe „teritoriul național” nu este susținută de probe suficiente și, din această cauză, existența „configurației europene a înțelegerii”, astfel cum este descrisă de Comisie.

162    În primul rând, reclamantele apreciază că concluziile Comisiei referitoare la existența acordului pe „teritoriul național” se întemeiază pe un raționament tautologic care nu le lasă niciun spațiu pentru a se apăra. În această privință, ele susțin că Comisia nu a prezentat vreo probă directă a existenței principiului menționat. Pe de altă parte, ele critică faptul că lipsa discuțiilor privind proiectele europene este interpretată ca un semn al existenței unui acord anticoncurențial și că încercările societăților japoneze și sud‑coreene de a „reveni” în SEE nu sunt interpretate ca un semn al concurenței, ci ca o încălcare a acestui principiu.

163    În al doilea rând, reclamantele afirmă că au prezentat în cadrul procedurii administrative numeroase explicații alternative ale evenimentelor menționate în decizia atacată, precum și explicații ale faptului că producătorii japonezi și sud‑coreeni erau descurajați să exercite o concurență în SEE.

164    Pe de o parte, reclamantele evidențiază că reuniunile „A/R/K” în materia cooperării la export au avut loc între anii 1998 și 2005 ca urmare a Super Tension Cables Export Agreement (Acordul privind exportul cablurilor de foarte înaltă tensiune, denumit în continuare „STEA”) și a Sub‑marine Cable Export Association (Asocierea pentru exportul cablurilor submarine, denumită în continuare „SMEA”) și referitoare la proiectele executate sau care urmau să fie executate în afara SEE, fără ca totuși să se ajungă la vreun acord.

165    Pe de altă parte, reclamantele arată că mai multe obstacole împiedicau societățile japoneze și sud‑coreene să desfășoare o activitate în SEE, iar societățile europene să desfășoare o activitate în Japonia și în Coreea de Sud. În special, aceste obstacole ar privi variația sensibilă de la o țară la alta a caracteristicilor proiectelor, diferențele culturale și lingvistice, faptul că anumiți operatori de rețele ar refuza să negocieze cu furnizori care nu dispun de cel puțin un agent local prezent fizic în țara respectivă și costurile de transport. În sfârșit, reclamantele susțin că faptul că de la deschiderea investigației mai multe părți japoneze și sud‑coreene au întreprins demersuri pentru a „intra” în SEE nu poate fi suficient pentru a exclude aceste argumente.

166    În al treilea rând, reclamantele subliniază că, întrucât Comisia nu a demonstrat existența acordului privind „teritoriul național”, nu poate nici să le impute existența unei înțelegeri privind alocarea proiectelor la nivel european.

167    Comisia contestă aceste argumente.

168    Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, în cadrul prezentului motiv, reclamantele reiterează argumente al căror obiectiv este de a demonstra că Comisia s‑a întemeiat exclusiv pe cereri de clemență în scopul efectuării constatărilor sale, ceea ce ar evidenția o atitudine de investigare diminuată. Or, astfel cum reiese din examinarea efectuată în cadrul celui de al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a principiului bunei administrări, trebuie să se constate că afirmația potrivit căreia Comisia s‑a întemeiat integral pe declarațiile orale colectate pe baza programului de clemență, fără a efectua o investigație autonomă, nu este susținută de elementele rezultate din decizia atacată, în special de conținutul punctului 3 din această decizie, în care, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 114 de mai sus, Comisia prezintă varietatea de elemente de probă la care a recurs pentru a‑și susține concluziile privind înțelegerea în discuție.

169    În ceea ce privește argumentele reclamantelor potrivit cărora Comisia nu a reușit să demonstreze existența acordului privind „teritoriul național”, trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 12 de mai sus, precum și din considerentul (76) și următoarele ale deciziei atacate, în conformitate cu acest acord, producătorii sud‑coreeni și japonezi erau considerați că nu vor intra în concurență cu producătorii europeni în „teritoriul național” european, astfel cum a fost definit de participanții la înțelegere, în schimbul angajamentului producătorilor europeni de a nu intra în concurență în „teritoriile naționale”, în special ale Japoniei și Coreei de Sud. Acest acord era legat, potrivit Comisiei, de acordul privind „teritoriile de export” care consta în împărțirea între producătorii europeni, pe de o parte, și între producătorii japonezi și sud‑coreeni, pe de altă parte, a unor proiecte situate în afara „teritoriilor naționale”, în conformitate cu o cotă „60/40”. În această ultimă privință, din considerentele (79) și (247) ale deciziei menționate reiese că Grecia nu a făcut parte mult timp din „teritoriul național” european, în sensul acordului în discuție, și că proiectele implantate în Grecia se înscriau în alocarea „teritoriilor de export”.

170    În speță, existența unui acord privind „teritoriul național”, precum și a „configurației europene a înțelegerii” nu poate fi repusă în discuție în mod întemeiat prin argumentele formulate de reclamante în această privință.

171    Astfel, în primul rând, trebuie arătat că acordul privind „teritoriul național” este descris în considerentele (76)-(86) ale deciziei atacate, întemeindu‑se pe elemente care nu sunt contestate în mod specific de reclamante. Existența acordului este, în plus, susținută de elementele de probă enumerate la punctul 3 din decizia menționată, intitulat „Descrierea faptelor”, care nici ele nu au fost contestate de reclamante prin elemente concrete. În plus, în considerentele (107)-(115) ale acestei decizii, Comisia rezumă, fără ca reclamantele să încerce să demonstreze contrariul, elementele de probă privind existența „configurației europene a înțelegerii”.

172    Pe de altă parte, în considerentul (493) al deciziei atacate, Comisia rezumă toate elementele de probă colectate cu ocazia investigației, printre care cele referitoare la acordul privind „teritoriul național” și la „configurația europeană a înțelegerii”, care nu sunt contestate prin argumente specifice de reclamante, cu excepția celor cuprinse în considerentul (234) al deciziei menționate, fără a prezenta probe în susținere. În special, din examinarea elementelor citate în considerentul (493) al acestei decizii reies următoarele:

–        primo, participanții la înțelegere au aderat implicit sau explicit la un acord sau la o practică concertată în temeiul cărora „teritoriul național” european era protejat de concurența exercitată de furnizorii de cabluri electrice japonezi și sud‑coreeni și invers [considerentul (493) litera (a) al deciziei atacate];

–        secundo, membrii R ai înțelegerii au participat la „configurația europeană a înțelegerii”, care împărțea teritoriile și clienții în cadrul SEE [considerentul (493) litera (b) al deciziei atacate];

–        tertio, mai mulți participanți, printre care și reclamantele, au convenit cu privire la prețurile care urmau să fie propuse pentru cablurile electrice submarine și subterane, inclusiv pentru proiectele în SEE [considerentul (493) litera (d) al deciziei atacate];

–        quarto, mai mulți participanți, printre care și reclamantele, erau implicați în prezentarea unor oferte de acoperire pentru a garanta împărțirea convenită referitoare la proiectele privind cablurile electrice submarine și subterane, inclusiv pentru proiecte în SEE [considerentul (493) litera (e) al deciziei atacate];

–        quinto, mai mulți participanți, printre care și reclamantele, erau implicați în schimbul de informații comerciale sensibile și strategice precum capacitatea disponibilă sau interesul lor pentru licitații specifice, inclusiv pentru proiecte în SEE [considerentul (493) litera (f) al deciziei atacate];

–        sexto, anumiți participanți, printre care și reclamantele, erau implicați în practici care urmăreau consolidarea înțelegerii, ce includea un refuz colectiv de furnizare a accesoriilor sau de asistență tehnică anumitor concurenți [considerentul (493) litera (g) al deciziei atacate];

–        septimo, mai mulți participanți, printre care și reclamantele, supravegheau punerea în aplicare a acordurilor de alocare și de stabilire a prețurilor printr‑un schimb de foi de poziție și de informații referitoare la piață și instituirea unor obligații de informare, inclusiv pentru proiecte în SEE [considerentul (493) litera (h) al deciziei atacate].

173    În sfârșit, trebuie să se arate că, pe lângă constatările Comisiei referitoare în special la acordul privind „teritoriul național” și la „configurația europeană a înțelegerii”, considerentul (493) al deciziei atacate face trimitere și la toate elementele de probă legate de regula privind „teritoriile de export”, în care reclamantele erau deopotrivă implicate.

174    În consecință, elementele de probă colectate de Comisie, a căror prezentare a fost solicitată de Tribunal pe baza măsurilor de organizare și de cercetare judecătorească în cadrul procedurii scrise în prezenta cauză (a se vedea punctul 28 de mai sus), confirmă existența acordului privind „teritoriul național” și a „configurației europene a înțelegerii”, precum și participarea reclamantelor la această înțelegere, fără ca acestea să fi prezentat elemente concrete care să poată repune în discuție, astfel cum susțin, un concurs de voințe pentru punerea în aplicare a unui acord referitor la SEE.

175    În al doilea rând, trebuie să se sublinieze, similar Comisiei, că în înscrisurile lor reclamantele nu repun în discuție elementele de probă prezentate în decizia atacată, ci se limitează să citeze extrase izolate din această decizie, în special considerentele (78), (501) și (626) ale acestei decizii, pentru a contesta credibilitatea constatărilor efectuate în ceea ce privește existența acordului privind „teritoriul național”. În această privință se impune însă constatarea că aceeași decizie expune numeroase elemente care confirmă elementele incriminatoare comunicate de solicitantele de clemență, declarațiile orale și răspunsurile la solicitările de informații, în plus față de documentele colectate în cursul inspecțiilor, care demonstrează această existență.

176    În special, trebuie să se arate că în considerentul (626) al deciziei atacate se face trimitere la mai multe considerente ale acestei decizii, care conțin elemente de probă referitoare la existența acordului privind „teritoriul național”, și anume considerentele (306), (329), (353), (355), (357), (358), (380), (384), (386), (393), (428) și (437) ale deciziei atacate, care nu sunt contestate de reclamante în mod detaliat. Mai mult, considerentele (80)-(86) ale aceleiași decizii menționează că un asemenea acord se aplica unor proiecte europene care făceau obiectul unor discuții între operatorii europeni, japonezi și sud‑coreeni. Mai mult, astfel cum arată Comisia, aceste elemente de probă contrazic extrasul din declarația orală a J‑Power Systems citată de reclamante pentru a‑și susține afirmația potrivit căreia contactele care au existat între producătorii de cabluri electrice referitoare la „teritoriile de export” au fost întrerupte la sfârșitul anului 2004. Ele sunt de asemenea suficiente pentru a contrazice explicația formulată de reclamante potrivit căreia reuniunile în care acești producători au decis să coopereze pe piață priveau numai proiectele în afara SEE.

177    În al treilea rând, în considerentele (502)-(509) ale deciziei atacate, Comisia expune elementele prin care urmărește să se demonstreze că acordul privind „teritoriul național” și „configurația europeană a înțelegerii” au fost puse în aplicare. În această privință, trebuie să se constate că, în cadrul prezentului motiv, reclamantele citează fragmente din elementele menționate, însă omit în mod specific să conteste instrucțiunile date producătorilor asiatici pentru garantarea punerii în aplicare a acordului respectiv. În plus, astfel cum subliniază Comisia și astfel cum reiese din considerentele sus‑menționate, reclamantele nu contestă nici elementele de probă referitoare la faptele în privința cărora părțile erau conștiente de caracterul nelegal al activităților lor și au recurs la anumite precauții de ordin organizatoric și tehnic pentru a nu fi descoperite.

178    În al patrulea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantelor potrivit căruia Comisia ar fi trebuit să analizeze efectele înțelegerii, este suficient să se arate că o asemenea obligație nu se impune atunci când sunt vizate încălcări prin obiect precum situația împărțirii pieței care a fost constatată în decizia atacată (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 2015, FSL și alții/Comisia, T‑655/11, EU:T:2015:383, punctul 420 și jurisprudența citată). În orice caz, trebuie să se arate că punctul 3.3 al deciziei atacate prezintă elementele de probă, necontestate de reclamante în mod concret, prin care se urmărește să se demonstreze că înțelegerea a fost pusă în aplicare și prezintă în special exemple, printre care cele din considerentele (113) și (114) ale deciziei menționate. Pe de altă parte, trebuie să se adauge că, deși, astfel cum arată reclamantele, anumite proiecte împărțite între părțile la înțelegere, evidențiate îndeosebi în considerentul (192), în considerentul (234) litera (a) și în considerentul (151) ale acestei decizii, nu au fost puse în aplicare, din jurisprudența citată în considerentul (645) al aceleiași decizii reiese că punerea în aplicare, chiar și parțială, a unui acord al cărui obiect este anticoncurențial este suficientă pentru a respinge posibilitatea de a concluziona că nu există un impact al acelui acord asupra pieței (Hotărârea din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, EU:T:2005:367, punctul 148). Trebuie să se adauge că, în orice caz, aceste proiecte nu sunt susceptibile să repună în discuție toate celelalte elemente de probă citate de Comisie.

179    În al cincilea rând, reclamantele arată în esență că, din cauza unor rațiuni de ordin tehnic, comercial și istoric, producătorii japonezi și sud‑coreeni nu aveau motive să concureze pentru „proiecte europene”. Potrivit reclamantelor, aceste rațiuni ar constitui o explicație plauzibilă a elementelor de probă prezentate în decizia atacată.

180    În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, un acord care urmărește să protejeze producătorii europeni pe teritoriul Uniunii de o concurență reală sau potențială din partea celorlalți producători străini poate restrânge concurența, cu excepția situației în care nu există bariere insurmontabile la intrarea pe piața europeană care să excludă orice concurență potențială din partea acestor producători străini (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 mai 2014, Toshiba/Comisia, T‑519/09, nepublicată, EU:T:2014:263, punctul 230).

181    În speță, reclamantele nu pot susține că producătorii japonezi și sud‑coreeni nu erau cel puțin concurenți potențiali ai producătorilor europeni în SEE.

182    Astfel, trebuie să se arate, primo, că, după cum reiese din considerentul (658) al deciziei atacate, aderarea la acord a fost confirmată în mod regulat de participanți, iar „membrii A” și „R” ai înțelegerii s‑au informat reciproc despre invitațiile de a prezenta oferte provenite din „teritoriile” celeilalte părți. Secundo, în conformitate cu considerentul (663) al deciziei menționate, clienții europeni îi invitau în mod regulat pe producătorii japonezi și sud‑coreeni să le prezinte oferte pentru proiectele lor. În plus, în acest din urmă considerent, Comisia face trimitere la considerentele (231) și (279) ale acestei decizii, în care sunt menționate anumite elemente de probă din care reiese că doi producători japonezi erau solicitați pentru proiecte care trebuiau să fie realizate în SEE, în special în Spania, în Italia, în Țările de Jos și în Regatul Unit. Tertio, faptul că, astfel cum reiese din considerentele (664) și (666) ale aceleiași decizii, clienți diferiți pot avea cerințe tehnice diferite, după cum susțin reclamantele, s‑ar aplica tuturor furnizorilor potențiali, indiferent că sunt europeni, japonezi sau sud‑coreeni. Quarto, după cum s‑a arătat în considerentul (666) al deciziei în discuție, de la deschiderea investigației de către Comisie, mai mulți participanți japonezi și sud‑coreeni au efectuat demersuri pentru a participa la proiecte care trebuiau să fie realizate în SEE. Quinto, trebuie să se arate că, în anii 2001 și 2005, o întreprindere sud‑coreeană a participat, potrivit considerentului (661) al aceleiași decizii, la proiecte care trebuiau să fie realizate în SEE și care constau în vânzări de sisteme de cabluri electrice, în special în Germania, în Irlanda și în Țările de Jos. O asemenea participare confirmă faptul că acea întreprindere era cel puțin un concurent potențial al producătorilor europeni în SEE și că nu existau bariere de acces insurmontabile la intrarea pe piața europeană.

183    Rezultă din aceste împrejurări că, în mod contrar celor susținute de reclamante, participarea producătorilor japonezi și sud‑coreeni în SEE nu era nici imposibilă din punct de vedere tehnic, nici neviabilă din punct de vedere economic.

184    În consecință, reclamantele nu reușesc să pună în discuție constatarea Comisiei potrivit căreia au participat la un acord anticoncurențial, care prevedea în special acordul privind „teritoriul național”.

185    Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se concluzioneze că reclamantele nu demonstrează că Comisia nu a demonstrat în mod suficient existența unei încălcări a articolului 101 TFUE.

186    Așadar, al șaselea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe stabilirea eronată a duratei încălcării

187    Reclamantele apreciază că Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale data la care a început acordul anticoncurențial, în special în ceea ce privește perioada cuprinsă între anii 1999 și 2000, în care, în opinia lor, era în curs doar o „etapă strictă de negociere”. Ele susțin îndeosebi că nimic nu dovedește că încălcarea a început cu ocazia reuniunii din 18 februarie 1999 de la Zürich (Elveția) și că niciun element nu dovedește că a fost încheiat un acord în cursul celorlalte reuniuni la care Pirelli a asistat în anii 1999 și 2000.

188    În ceea ce privește, pe de o parte, reuniunea din 18 februarie 1999 de la Zürich, reclamantele arată că singurul mijloc material de probă scris care figurează în dosarul Comisiei este o notă internă întocmită de domnul Y., angajat al Sumitomo Electric Industries, depusă în cadrul cererii comune de imunitate, care ar fi fost interpretată ca fiind un proces‑verbal al reuniunii menționate, deși autorul nu ar fi menționat, iar nota nu ar fi fost distribuită altor persoane prezente la acea reuniune. În opinia reclamantelor, este vorba despre o probă care are o valoare probantă redusă, care nu ar fi confirmată de niciuna dintre declarațiile orale ale J‑Power Systems, nici de o serie mai largă de elemente de probă. De asemenea, reclamantele evidențiază că însăși Comisia arată în considerentul (497) al deciziei atacate că, în cadrul reuniunii respective, discuțiile nu s‑au finalizat cu un acord în ceea ce privește stabilirea „teritoriilor naționale” și alocările cotelor pentru proiectele localizate în afara acestor teritorii. Astfel, Comisia nu poate susține că, începând de la o asemenea dată, exista o înțelegere și nici că participanții au eliminat sau au redus substanțial incertitudinea cu privire la comportamentul lor pe piață. În sfârșit, potrivit reclamantelor, analiza practicii decizionale a Comisiei demonstrează că punctul de plecare al unei înțelegeri nu s‑a întemeiat niciodată pe elemente atât de puțin susținute.

189    În ceea ce privește, pe de altă parte, celelalte elemente de probă, reclamantele arată în esență că în decizia atacată nu se susține, cel puțin în privința perioadei anterioare sfârșitului anului 2000, că producătorii europeni și japonezi s‑ar fi înțeles să pună în aplicare „configurația A/R a înțelegerii”, nici să pună în aplicare „configurația europeană” a acestei înțelegeri. Ar fi vorba îndeosebi despre reuniunile din 24 mai 1999 de la Kuala Lumpur (Malaysia), din 3 și 4 iunie 1999 de la Tokyo (Japonia), din 26 iulie 1999 de la Londra (Regatul Unit), din 19 octombrie 1999 de la Kuala Lumpur, din 1 și 2 martie 2000 de la Tokyo, din 11 mai 2000 de la Paris (Franța), din luna iulie de la Milano sau de la Londra și din 29 noiembrie 2000 de la Kuala Lumpur.

190    Comisia contestă aceste argumente.

191    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 101 alineatul (1) TFUE interzice acordurile și practicile care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne, în special cele care împart piețele sau sursele de aprovizionare.

192    Pentru a exista un acord în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod. Se poate considera că s‑a încheiat un acord în sensul dispoziției menționate în cazul în care există un concurs de voințe cu privire la însuși principiul unei restrângeri a concurenței, chiar dacă elementele specifice ale restrângerii avute în vedere fac încă obiectul unor negocieri (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 2011, Solvay/Comisia, T‑186/06, EU:T:2011:276, punctele 85 și 86 și jurisprudența citată). În această privință, este lipsit de pertinență să se analizeze dacă întreprinderile s‑au considerat obligate – din punct de vedere juridic, în fapt sau moral – să adopte comportamentul asupra căruia au convenit (Hotărârea din 14 mai 1998, Mayr‑Melnhof/Comisia, T‑347/94, EU:T:1998:101, punctul 65, și Hotărârea din 8 iulie 2008, Lafarge/Comisia, T‑54/03, nepublicată, EU:T:2008:255, punctul 219 și jurisprudența citată).

193    Noțiunea de practică concertată vizează o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi mers până la realizarea unei convenții propriu‑zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între ele (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 2011, Solvay/Comisia, T‑186/06, EU:T:2011:276, punctul 87 și jurisprudența citată).

194    Articolul 101 alineatul (1) TFUE se opune astfel oricărui contact direct sau indirect între operatorii economici de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care o întreprindere a decis să îl adopte ea însăși pe piață sau pe care intenționează să îl adopte pe piață, atunci când aceste contacte au ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței. Faptul de a comunica informații concurenților săi în vederea pregătirii unui acord anticoncurențial este suficient pentru a dovedi existența unei practici concertate în sensul dispoziției menționate (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 2011, Solvay/Comisia, T‑186/06, EU:T:2011:276, punctele 88 și 89 și jurisprudența citată).

195    Noțiunile de acord și de practică concertată, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, cuprind, din punct de vedere subiectiv, forme de coluziune care au aceeași natură și nu se disting decât prin intensitatea lor și prin formele sub care se manifestă. Prin urmare, este suficient să se facă dovada elementelor constitutive ale oricăreia dintre aceste forme de încălcare prevăzute de dispoziția menționată pentru ca această dispoziție să se aplice în orice ipoteză (Hotărârea din 5 decembrie 2013, Solvay/Comisia, C‑455/11 P, nepublicată, EU:C:2013:796, punctul 53).

196    Pe de altă parte, reiese din jurisprudență obligația Comisiei de a dovedi nu numai existența înțelegerii, ci și durata sa (Hotărârea din 14 iulie 2005, ThyssenKrupp/Comisia, C‑65/02 P și C‑73/02 P, EU:C:2005:454, punctul 31).

197    Deși Comisia trebuie să furnizeze dovezi precise și concordante pentru a dovedi existența unei încălcări a articolului 101 alineatul (1) TFUE, nu este obligatoriu ca fiecare dintre dovezile pe care le prezintă să îndeplinească aceste criterii în raport cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să îndeplinească această cerință. Astfel, indiciile invocate de Comisie în decizia atacată cu scopul de a dovedi existența unei încălcări a acestei dispoziții de către o întreprindere trebuie apreciate nu în mod izolat, ci în ansamblul lor (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2014, Repsol Lubricantes y Especialidades și alții/Comisia, T‑562/08, nepublicată, EU:T:2014:1078, punctele 152 și 153 și jurisprudența citată).

198    În majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă din anumite coincidențe și indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență (Hotărârea din 17 septembrie 2015, Total Marketing Services/Comisia, C‑634/13 P, EU:C:2015:614, punctul 26).

199    În speță, Comisia a constatat îndeosebi în considerentele (138) și (506) ale deciziei atacate că înțelegerea vizată de decizia menționată a început la 18 februarie 1999, în momentul în care reprezentanții a patru furnizori japonezi de cabluri electrice, și anume Furukawa Electric, Fujikura, Sumitomo Electric Industries și Hitachi Cable, și reprezentanții a doi furnizori europeni de cabluri electrice, printre care Pirelli, au avut o reuniune la un hotel din Zürich. Chiar dacă reclamantele nu au participat ca atare la această reuniune, trebuie amintit că, astfel cum reiese din examinarea celui de al patrulea motiv, ele sunt răspunzătoare pentru participarea la această reuniune în calitate de succesori ai Pirelli.

200    Comisia își întemeiază constatarea menționată la punctul 199 de mai sus pe mai multe elemente de fapt, care pot fi rezumate după cum urmează.

201    Mai întâi, Comisia a arătat că înțelegerea vizată de decizia atacată își avea originea în două regimuri de export care decurgeau din STEA și din SMEA, încheiate de principalii furnizori europeni de cabluri electrice în anii ’70 în cadrul International Cable Development Corporation (Societatea Internațională pentru Dezvoltarea Cablurilor). Potrivit considerentului (64) al deciziei menționate, STEA și SMEA prevedeau cadrul inițial pentru prezentarea de oferte și pentru atribuirea contractelor și a proiectelor privind cablurile electrice subterane și submarine de înaltă tensiune în afara „teritoriilor naționale” ale societăților care au încheiat aceste acorduri. Comisia arată în același considerent, fără să fi fost contrazisă în această privință de reclamante, că investigația a evidențiat că, în plus față de aceste acorduri, exista o convenție nescrisă între producătorii europeni, japonezi și sud‑coreeni prin care cele trei grupe de producători se angajau să nu concureze în „teritoriile naționale” ale fiecăruia dintre ei. În alte regiuni, obiectivul producătorilor consta în împărțirea proiectelor între ei, producătorii europeni obținând o cotă de aproximativ 60 % din proiecte, iar producătorii japonezi o cotă de aproximativ 40 % din proiecte. În scopul organizării alocării, un președinte și un secretar (sau coordonator) erau desemnați pentru fiecare grup. Membrii acordurilor în discuție și ai convenției nescrise menționate care primeau solicitări de la clienți în legătură cu eventuale proiecte privind cablurile electrice subterane și submarine aveau obligația să semnaleze aceste solicitări secretarului japonez sau european dacă tipul și lungimea cablurilor electrice îndeplineau anumite criterii. Secretarii sau coordonatorii discutau în consecință și conveneau cu privire la grupul de producători căruia i‑ar fi fost alocat proiectul.

202    Este cert că înțelegerea vizată de decizia atacată reproduce schema descrisă la punctul 201 de mai sus.

203    În continuare, STEA și SMEA, inclusiv convenția nescrisă care le însoțea, au fost dizolvate, potrivit considerentului (117) al deciziei atacate, la sfârșitul anului 1997. Comisia prezintă probe, necontestate de reclamante cu elemente concrete, din care reiese, pe de o parte, că societățile care au încheiat aceste acorduri erau conștiente de caracterul lor nelegal și, pe de altă parte, că aveau în vedere o reorganizare a acestor acorduri în viitor. Comisia a prezentat de asemenea probe, în considerentele (119) și (121)-(136) ale deciziei atacate și la punctele 3-15 din anexa I la această decizie, care confirmă că societățile menționate au continuat să aibă reuniuni și să discute despre consecințele dizolvării acordurilor menționate și despre posibilitatea încheierii unui nou acord. În această privință, reclamantele nu contestă că au participat la 11 reuniuni cu ceilalți furnizori japonezi, organizate în cursul anului 1998, și la o reuniune organizată în luna în octombrie a anului 1998 la Kuala Lumpur, la care au participat printre altele Pirelli, Sumitomo Electric Industries, Hitachi Cable, Furukawa Electric și Fujikura și o altă societate europeană.

204    Trebuie să se rețină că, în cursul uneia dintre reuniunile menționate la punctul 203 de mai sus, a avut loc o discuție, menționată de Comisie în considerentul (129) al deciziei atacate și necontestată de reclamante, referitoare la un proiect privind cablurile electrice care urma să fie realizat în Singapore, alocat inițial întreprinderilor europene înainte de dizolvarea STEA și a SMEA și în privința căruia Furukawa Electric a fost criticată pentru că a prezentat o ofertă la un preț mic. În cadrul acestei critici, s‑a remarcat de asemenea că unele comportamente similare ar fi susceptibile să determine eșecul „viitorului plan în discuție între [producătorii japonezi și europeni]”.

205    În plus, Comisia a reținut o serie de șase reuniuni regulate organizate în anul 1999 între reprezentanții Pirelli, ai Fujikura, ai Furukawa Electric, ai Hitachi Cable și ai Sumitomo Electric Industries. Aceste reuniuni au fost urmate de alte reuniuni ale furnizorilor japonezi și europeni și de mai multe reuniuni bilaterale organizate în anul 2000. Reiese din notele contemporane acestor reuniuni, citate de Comisie în considerentele (137), (141), (143), (144) și (154) ale deciziei atacate, că ele aveau un conținut anticoncurențial deoarece priveau instituirea și funcționarea unui acord referitor la împărțirea piețelor care să reia structura STEA și a SMEA. Participanții la aceste reuniuni discutau despre regulile de împărțire a piețelor, definirea „teritoriilor naționale” ale fiecăruia, cotele în funcție de care trebuiau împărțite proiectele localizate în „teritoriile de export”, voltajul cablurilor electrice acoperite de acord, numirea coordonatorilor regionali și noile întreprinderi care ar fi trebuit să fie implicate în discuții pentru asigurarea unei funcționări mai eficiente a noului acord.

206    În sfârșit, Comisia a reținut în considerentul (145) al deciziei atacate că, în cererea lor comună de imunitate, J‑Power Systems, Sumitomo Electric Industries și Hitachi Cable au confirmat că, în perioada inițială a înțelegerii, cel puțin Sumitomo Electric Industries și Hitachi Cable au respectat acordul privind „teritoriul național”, asigurându‑se ca anumite proiecte localizate în „teritoriul național” european să nu le fie propuse, ci să fie propuse unor societăți europene.

207    Tocmai în acest context, potrivit deciziei atacate, a avut loc reuniunea din 18 februarie 1999 de la Zürich, în cursul căreia domnul Y., angajat al Sumitomo Electric Industries, a redactat notele reproduse de Comisie în considerentul (137) al acestei decizii. Din aceste note, care expun fără ambiguitate data și locul reuniunii menționate și a căror natură contemporană nu poate fi, așadar, pusă în discuție de reclamante, reiese că această reuniune a vizat condițiile ce reglementau înțelegerea referitoare la proiectele privind cablurile electrice submarine, și anume cotele ce urmau să fie alocate grupurilor europene și japoneze, alocarea „teritoriilor naționale” în funcție de amplasarea instalațiilor de producție ale întreprinderilor, precum și urmărirea și supravegherea cotelor în „teritoriile de export” prin intermediul foilor de poziție. Participanții au discutat și despre integrarea în acord a ABB și a întreprinderilor japoneze SWCC Showa Holdings și Mitsubishi Cable Industries, au abordat chestiunea amenzii aplicate ABB pentru participarea la înțelegerea pentru conductele precalorifuge și au arătat că erau, prin urmare, conștiente de anumite riscuri în această privință.

208    În ceea ce privește reuniunea din 18 februarie 1999 de la Zürich, Comisia a arătat în considerentul (497) al deciziei atacate că anumite aspecte care au fost discutate în cadrul acesteia nu s‑au finalizat printr‑un acord. Astfel, din transcrierea declarației orale a J‑Power Systems și din nota scrisă a reuniunii menționate reiese că părțile nu s‑au înțeles cu privire la cota ce urma să fie aplicată (o „cotă 60/40” sau o „cotă 70/30”) în privința „teritoriilor de export” și nu au decis în mod definitiv dacă „teritoriile naționale” trebuiau să acopere Suedia (sediul activităților de producție ale ABB), Coreea de Sud și Taiwan. Totuși, Comisia a considerat că această reuniune marca începutul încălcării. În această privință, în considerentul (506) al deciziei atacate, Comisia a arătat următoarele:

„Având în vedere […] comportamentul adoptat înainte de reuniunea din 18 februarie 1999, atunci când părțile planificau în mod incontestabil o reluare a acordurilor lor precedente, și […] comportamentul adoptat ulterior, atunci când alocau în mod deschis proiecte în teritoriile de export, respectau teritoriile naționale ale fiecăruia și preconizau să invite alte societăți să adere la «plan» […], este rezonabil să se concluzioneze că reuniunea din 18 februarie 1999 dovedește existența unei voințe comune în acea perioadă de alocare a piețelor și a clienților și de denaturare a procesului normal al concurenței în cadrul unor proiecte privind atât cablurile [subterane], cât și cablurile [submarine]. Începând cel puțin de la acea dată, exista un concurs de voințe privind însuși principiul de restrângere a concurenței între participanți. Prin urmare, părțile au încheiat un acord sau au aplicat o practică concertată în sensul articolului 101 alineatul (1) [TFUE], chiar dacă anumite modalități de punere în aplicare a înțelegerii erau încă în curs de discuție în acea perioadă.”

209    Tribunalul apreciază că, având în vedere jurisprudența citată la punctele 192-198 de mai sus, concluzia Comisiei referitoare la conținutul reuniunii din 18 februarie 1999 de la Zürich, expusă în considerentul (506) al deciziei atacate, nu conține o eroare de drept sau de apreciere.

210    Astfel, în primul rând, Comisia a demonstrat corespunzător cerințelor legale și luând în considerare în mod întemeiat contextul dizolvării STEA și a SMEA la care a participat Pirelli că, începând cu anul 1998, membrii acestor acorduri, și anume principalii furnizori europeni și japonezi de cabluri electrice submarine și subterane, au reluat negocierile pentru instituirea unui nou acord și că odată cu trecerea timpului au ajuns să pună în aplicare acest nou acord. Nota scrisă a reuniunii din 18 februarie 1999 de la Zürich, prima notă care prezintă în mod complet bazele noului acord, confirmă că, la momentul în care a fost adoptată această notă, întreprinderile prezente la această reuniune s‑au înțeles asupra principiului însuși al împărțirii piețelor în ceea ce privește atât „teritoriile de export”, cât și „teritoriile naționale”. Existența acestui principiu, precum și faptul că societățile care au încheiat STEA și SMEA îl respectau este confirmată de discuția care implică reclamantele, reprodusă la punctul 204 de mai sus.

211    În această privință, pe de o parte, trebuie amintit că nimic nu împiedică Comisia să ia în considerare etapele pregătitoare realizării propriu‑zise a înțelegerii pentru a constata situația economică anterioară realizării înțelegerii și care o explica sau pentru a stabili și pentru a evalua rolul respectiv pe care membrii înțelegerii l‑au avut în conceperea, în realizarea și în punerea în aplicare a acesteia (Hotărârea din 27 iunie 2012, Coats Holdings/Comisia, T‑439/07, EU:T:2012:320, punctul 60).

212    Pe de altă parte, trebuie să se rețină, astfel cum procedează în mod întemeiat Comisia în considerentul (498) al deciziei atacate, că chestiunea decisivă pentru aprecierea conținutului reuniunii din 18 februarie 1999 de la Zürich nu este aceea dacă la acea dată cele șase societăți care au participat la aceasta s‑au înțeles în mod definitiv asupra tuturor elementelor acordului, ci aceea dacă discuțiile desfășurate cu ocazia reuniunii respective au permis acestor șase societăți, prin participarea lor, eliminarea sau, cel puțin, reducerea în măsură substanțială a incertitudinii cu privire la comportamentul care trebuia așteptat din partea lor pe piață (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T‑53/03, EU:T:2008:254, punctul 182 și jurisprudența citată).

213    Astfel, nici utilizarea modului condițional și a timpului viitor în notele luate de domnul Y., nici faptul că acesta din urmă ar fi declarat că nu a fost încheiat niciun acord nici după reuniunea organizată în luna octombrie a anului 1999 la Kuala Lumpur nu sunt suficiente pentru a considera că la 18 februarie 1999 societățile care au participat la reuniunea de la Zürich nu încălcaseră încă articolul 101 alineatul (1) TFUE. Mai mult, deși reclamantele pun în discuție valoarea probantă a notelor domnului Y. pe baza faptului că era vorba despre un document intern al J‑Power Systems neconfirmat, în opinia lor, de alte note ale altor participanți la reuniune, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, natura internă a unui document nu poate împiedica Comisia să îl invoce în calitate de element incriminator pentru a corobora alte elemente de probă, mai ales în cadrul unei serii mai largi de elemente de probă concordante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2004, JFE Engineering/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, EU:T:2004:221, punctul 231). În această privință, trebuie să se adauge că, pentru a ajunge la această concluzie, Comisia nu s‑a întemeiat exclusiv pe notele domnului Y., ci și, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 201-206 de mai sus, pe contextul general care are la bază alte elemente de probă referitoare în special la conduita părților înainte și după această din urmă reuniune. În sfârșit, în mod contrar celor susținute de reclamante, valoarea probantă a notelor în discuție nu este diminuată de faptul că au fost interpretate după mai mulți ani de autorul lor pe baza, în opinia lor, a unor „amintiri îndepărtate”. În această privință, este suficient să se arate, similar Comisiei, că o asemenea interpretare îndepărtată în timp nu este susceptibilă să aducă atingere valorii probante a acestor note în calitate de probe scrise contemporane.

214    În al doilea rând, în mod contrar celor susținute de reclamante, diferitele elemente referitoare la contextul reuniunii din 18 februarie 1999 de la Zürich, inclusiv corespondența care a avut loc ulterior între întreprinderile în cauză, confirmă că în perioada inițială a înțelegerii principalii furnizori europeni și japonezi de cabluri electrice submarine și subterane, inclusiv Pirelli, aveau voința comună de împărțire a piețelor urmând schema STEA și a SMEA și că, mai mult, au pus în aplicare această împărțire a piețelor. Aceasta privește îndeosebi proiectele menționate în considerentul (145) al deciziei atacate, care ar fi fost alocate întreprinderilor europene în conformitate cu acordul privind „teritoriul național”.

215    Din considerațiile care precedă rezultă că Comisia a apreciat în mod întemeiat că, la 18 februarie 1999, principalii furnizori japonezi și europeni de cabluri electrice submarine și subterane de înaltă și de foarte înaltă tensiune, inclusiv reclamantele, aveau voința comună să restrângă concurența printr‑o împărțire a piețelor. Prin urmare, fără a săvârși o eroare, Comisia a constatat că încălcarea articolului 101 alineatul (1) TFUE imputată reclamantelor a început la această dată.

216    În ceea ce privește argumentele reclamantelor potrivit cărora caracterul anticoncurențial al reuniunilor care s‑au desfășurat în cursul anului 2000 nu a fost suficient de susținut, trebuie să se constate că, întrucât Comisia nu a săvârșit o eroare considerând că începutul încălcării este stabilit de reuniunea din 18 februarie 1999 de la Zürich, aceste argumente sunt inoperante.

217    Prin urmare, al șaptelea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, a Orientărilor din 2006 privind calcularea amenzilor și a principiilor egalității de tratament și proporționalității în ceea ce privește calcularea amenzilor aplicate

218    Prin intermediul celui de al optulea motiv, reclamantele susțin, pe de o parte, că evaluarea gravității încălcării în decizia atacată și stabilirea taxelor de intrare au fost disproporționate. Pe de altă parte, ele arată că prin aplicarea unei proporții din valoarea vânzărilor mai ridicate în cazul întreprinderilor europene decât în cazul întreprinderilor japoneze, Comisia a încălcat principiul egalității de tratament.

219    Înainte de examinarea celor două aspecte ale prezentului motiv, trebuie amintit că, în temeiul articolului 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia poate aplica, prin decizie, întreprinderilor care au săvârșit în mod intenționat sau din neglijență o încălcare a dispozițiilor articolului 101 alineatul (1) TFUE amenzi al căror cuantum este stabilit cu luarea în considerare atât a gravității încălcării, cât și a duratei acesteia.

220    Conform punctelor 19-22 din Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor, unul dintre cei doi factori pe care se întemeiază cuantumul de bază al amenzii este proporția din valoarea vânzărilor în cauză stabilită în funcție de gradul de gravitate a încălcării. Aprecierea gravității încălcării se face de la caz la caz pentru fiecare tip de încălcare, ținându‑se seama de toate circumstanțele speței. Pentru a decide proporția din valoarea vânzărilor de care trebuie să se țină seama într‑un anumit caz, Comisia ia în considerare anumiți factori precum natura încălcării, cota de piață cumulată a tuturor părților în cauză, sfera geografică a încălcării și punerea în aplicare a încălcării.

221    Comisia dispune de o marjă de apreciere la stabilirea cuantumului amenzilor pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2012, Novácke chemické závody/Comisia, T‑352/09, EU:T:2012:673, punctul 43 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 14 martie 2013, Dole Food și Dole Germany/Comisia, T‑588/08, EU:T:2013:130, punctul 662 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, în cadrul controlului cuantumului amenzii, instanța nu se poate întemeia pe această marjă de apreciere nici în ceea ce privește alegerea elementelor luate în considerare în aplicarea criteriilor prevăzute în Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor, nici în ceea ce privește aprecierea acestor elemente pentru a renunța la exercitarea unui control aprofundat atât în drept, cât și în fapt (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia, C‑272/09 P, EU:C:2011:810, punctul 102). De asemenea, de fiecare dată când Comisia decide să aplice amenzi în temeiul dreptului concurenței, aceasta este obligată să respecte principiile generale de drept, printre care figurează principiile egalității de tratament și proporționalității, astfel cum au fost interpretate de instanțele Uniunii (Hotărârea din 12 decembrie 2012, Novácke chemické závody/Comisia, T‑352/09, EU:T:2012:673, punctul 44).

222    În speță, trebuie amintit că în decizia atacată, în special în considerentele (997)-(1010) ale acesteia, Comisia a apreciat că, în ceea ce privește cuantumul de bază al amenzii și stabilirea gravității, încălcarea, prin natura ei, constituia una dintre restrângerile cele mai grave ale concurenței, ceea ce justifica, în opinia sa, aplicarea unui procent de 15 %. De asemenea, Comisia a aplicat o majorare cu 2 % a acestui procent tuturor destinatarilor, din cauza cotei de piață cumulate, precum și din cauza sferei geografice cvasimondiale a înțelegerii, care cuprindea printre altele întreg teritoriul SEE. Pe de altă parte, Comisia a considerat în special că comportamentul întreprinderilor europene, incluzând reclamantele, producea prejudicii mai mari concurenței decât comportamentul celorlalte întreprinderi, în sensul că, dincolo de participarea lor la „configurația A/R a înțelegerii”, întreprinderile europene și‑au împărțit proiectele privind cablurile electrice în cadrul „configurației europene” a înțelegerii menționate. Pentru acest motiv, Comisia a stabilit proporția din valoarea vânzărilor de care să se țină seama pentru gravitatea încălcării la 19 % în cazul întreprinderilor europene și la 17 % în cazul celorlalte întreprinderi.

223    În lumina acestor considerații, trebuie examinate cele două aspecte invocate de reclamante.

–       Cu privire la primul aspect, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității

224    Reclamantele impută în esență Comisiei că nu a ținut seama în mod suficient de contextul încălcării în etapa stabilirii amenzii. În special, ele consideră mai întâi că cuantumul de bază ar fi trebuit să facă obiectul unei ajustări în special în lumina întinderii limitate a încălcării, chiar a inexistenței unor efecte reale a încălcării în SEE. În continuare, ele susțin că încălcarea nu a afectat majoritatea vânzărilor de cabluri electrice vizate de comunicarea privind obiecțiunile și că acordul anticoncurențial imputat nu a putut avea efecte asupra clienților finali, îndeosebi asupra prețurilor care le‑au fost facturate. În plus, reclamantele apreciază că Comisia ar fi trebuit să țină seama de desființarea progresivă a înțelegerii începând cu anul 2004. În sfârșit, ele susțin că unele împrejurări de fapt exterioare înțelegerii, precum costul materiilor prime, i‑au diminuat efectele.

225    Comisia contestă aceste argumente.

226    În primul rând, în ceea ce privește argumentul reclamantelor întemeiat pe întinderea limitată a încălcării, trebuie să se arate că, în măsura în care se întemeiază pe lipsa probelor privind existența acordului privind „teritoriul național”, acesta trebuie respins. Astfel, după cum reiese din concluzia stabilită la punctul 184 de mai sus, reclamantele nu au reușit să pună în discuție constatarea Comisiei potrivit căreia au participat la un acord anticoncurențial care prevedea în special acordul privind „teritoriul național”. În aceste împrejurări, trebuie să se arate că înțelegerea nu avea o întindere limitată în sensul invocat de reclamante.

227    În plus, trebuie să se arate, ca și în considerentul (1001) al deciziei atacate, că în speță se justifica un procent de 15 % doar din cauza naturii încălcării la care au participat reclamantele, și anume împărțirea piețelor privind cablurile electrice subterane. Astfel, o asemenea încălcare se numără printre restrângerile cele mai grave ale concurenței în sensul punctului 23 din Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor și un asemenea procent de 15 % corespunde procentului cel mai scăzut din intervalul sancțiunilor prevăzut pentru astfel de încălcări în temeiul acestor orientări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Laufen Austria/Comisia, C‑637/13 P, EU:C:2017:51, punctul 65 și jurisprudența citată).

228    În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul lipsei de incidență a înțelegerii asupra pieței, trebuie amintit că, din moment ce încălcarea constatată în decizia atacată este o încălcare prin obiect, conform jurisprudenței constante, Comisia nu avea obligația să demonstreze efectele acesteia (a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 2012, Expedia, C‑226/11, EU:C:2012:795, punctul 35 și jurisprudența citată). În plus, astfel cum s‑a amintit deja la punctul 178 de mai sus, reiese din jurisprudență că punerea în aplicare, chiar și parțială, a unui acord al cărui obiect este anticoncurențial este suficientă pentru a înlătura posibilitatea de a concluziona în sensul unei lipse de impact al acordului respectiv asupra pieței (Hotărârea din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, EU:T:2005:367, punctul 148).

229    Totuși, în replică, reclamantele susțin în esență că un acord anticoncurențial care nu a fost pus pe deplin în aplicare și care, în orice caz, nu are nicio incidență asupra prețurilor plătite de clienți trebuie să fie considerat mai puțin grav decât un acord care este pus în aplicare pe deplin și care cauzează clienților un prejudiciu prin majorarea prețurilor.

230    În această privință, trebuie să se constate că cea mai mare parte a argumentelor reclamantelor privesc criteriul impactului real asupra pieței, în special asupra prețurilor plătite de clienții finali care, în cazul în care putea fi măsurat, putea fi luat în considerare de Comisie la stabilirea amenzii, potrivit punctului 1. A din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69). Or, potrivit chiar textului punctului 22 din Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor, aplicabile situației de fapt din speță, în cadrul aprecierii gravității încălcării în vederea calculării amenzii, Comisia nu trebuie să țină seama în mod obligatoriu de impactul real asupra pieței sau de lipsa acestuia, în calitate de factor agravant sau atenuant. Este suficient, precum în speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 222 de mai sus, ca nivelul stabilit de Comisie pentru proporția din valoarea vânzărilor ce urmează a fi luat în considerare să fie justificat prin alte elemente susceptibile să influențeze determinarea gravității în temeiul acestei din urmă dispoziții, precum natura însăși a încălcării, cota de piață cumulată a tuturor părților în cauză și sfera sa geografică. Prin urmare, în măsura în care reclamantele, prin argumentele pe care le invocă, încearcă să demonstreze că, din motive independente de voința membrilor înțelegerii, aceasta nu a putut să își producă efectele sau să aibă rezultatele așteptate, argumentele respective trebuie respinse.

231    În măsura în care argumentația reclamantelor trebuie privită în sensul că ele apreciază că Comisia nu a demonstrat punerea în aplicare a încălcării, nu poate fi admisă nici această argumentație.

232    Astfel, constatarea Comisiei efectuată în considerentul (1009) al deciziei atacate potrivit căreia înțelegerea a fost pusă în aplicare în mod global și aderarea părților la aceasta era controlată prin schimbul de foi de poziție și prin obligația de raportare nu este viciată de nicio eroare, astfel cum s‑a arătat la punctul 178 de mai sus. Mai mult, din ansamblul observațiilor prin care se urmărește demonstrarea existenței încălcării, expuse în special la punctele 3.3 și 3.4 din decizia atacată și necontestate în mod detaliat de reclamante în cadrul prezentului aspect, rezultă că, după o perioadă inițială de elaborare a regulilor unui nou acord privind împărțirea teritoriilor între întreprinderile care fabricau cabluri electrice submarine și subterane, aceste întreprinderi au urmat, în mod global și în cea mai mare parte a perioadei în cauză, consemnele care decurgeau din acest acord, referitoare la retragerea reciprocă din „teritoriile naționale”, la împărțirea „teritoriilor de export” și la alocarea proiectelor în cadrul „configurației europene a înțelegerii”.

233    În al treilea rând, reclamantele susțin în esență că, la stabilirea gradului de gravitate, Comisia ar fi trebuit să țină seama de relaxarea semnificativă a înțelegerii începând cu anul 2004. În această privință, este suficient să se evidențieze caracterul unic și continuu al încălcării constatate de Comisie, necontestat în mod specific de reclamante, și faptul că probele colectate de Comisie nu menționează o întrerupere în înțelegere în perioada anterioară anului 2009.

234    În al patrulea rând, reclamantele arată că din considerentele (998)-(1010) ale deciziei atacate reiese că Comisia a majorat proporția din valoarea vânzărilor cu 2 % în cazul tuturor întreprinderilor, pe de o parte, din cauza dimensiunii cotei de piață cumulate a tuturor întreprinderilor și, pe de altă parte, din cauza sferei geografice a încălcării. Ele arată că această majorare, în măsura în care se întemeiază pe dimensiunea cotei de piață cumulate, nu este întemeiată, dat fiind că în cursul încălcării s‑au schimbat anumiți participanți și că, în special, anumite întreprinderi s‑au alăturat încălcării tocmai după 18 februarie 1999 și au încetat participarea înaintea datei finale, 28 ianuarie 2009.

235    În această privință, trebuie să se arate că, deși nu toate întreprinderile implicate în înțelegere au participat la aceasta în întreaga perioadă în cauză, astfel cum susțin reclamantele, nu este mai puțin adevărat că, pe de o parte, în cea mai mare parte a existenței sale, înțelegerea regrupa principalii producători europeni și japonezi de cabluri electrice submarine și subterane de înaltă și de foarte înaltă tensiune. În plus, într‑o perioadă considerabilă, cuprinsă între sfârșitul anului 2001 și anul 2006, înțelegerea a fost consolidată prin participarea unor furnizori europeni de dimensiune mai mică precum Brugg Kabel, nkt cables, Safran și Silec Cable, și, în perioada cuprinsă între sfârșitul anului 2002 și jumătatea anului 2005, prin participarea furnizorilor sud‑coreeni. Pe de altă parte, astfel cum arată Comisia, fără a fi contrazisă de reclamante, numărul actorilor de pe piața în cauză care nu sunt destinatarii deciziei atacate este foarte limitat. În aceste împrejurări, trebuie să se constate, la încheierea unui control aprofundat, că Comisia a putut să considere fără a săvârși o eroare că destinatarii deciziei constituiau aproape toți producătorii de cabluri electrice submarine și subterane de înaltă și de foarte înaltă tensiune. Comisia a putut să considere de asemenea în mod întemeiat că acest element și sfera geografică cvasimondială a înțelegerii, necontestată de reclamante, agravau încălcarea și majorau, în consecință, cu 2 % proporția din valoarea vânzărilor ce urma să fie luată în considerare pentru a ține seama de aceste două elemente.

236    În al cincilea rând, reclamantele susțin că, la stabilirea gravității, Comisia ar fi trebuit să excludă costul materiilor prime. În esență, ele evidențiază că, pentru a se raporta mai bine la avantajul economic obținut de fiecare participant la încălcare și, așadar, la ponderea relativă a fiecărei întreprinderi în înțelegere, Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor au introdus noțiunea „valoarea vânzărilor” aferentă comportamentelor în litigiu. Or, reclamantele consideră că în aceste împrejurări este necesar să se asigure ca valoarea luată în considerare să reflecte în mod fidel avantajele obținute de participanții la înțelegere, în special în termeni de profituri.

237    În această privință, este suficient să se arate că, astfel cum Comisia a arătat în considerentul (976) al deciziei atacate, Tribunalul a respins deja un argument similar invocat în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 mai 2014, Reagens/Comisia (T‑30/10, nepublicată, EU:T:2014:253, punctul 233). Astfel, din hotărârea menționată, precum și din jurisprudența citată reiese că niciun motiv temeinic nu impunea calcularea cifrei de afaceri pe o piață determinată prin excluderea unor costuri de producție, toate sectoarele industriale suportând costuri inerente produsului final care ies de sub controlul fabricantului, dar care constituie însă un element esențial al activității sale globale și care, prin urmare, nu pot fi excluse din cifra sa de afaceri la momentul stabilirii cuantumului de bază al amenzii.

238    Pe de altă parte, trebuie să se arate că, astfel cum Curtea a statuat în Hotărârea din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia (C‑272/09 P, EU:C:2011:810, punctul 53), luarea în considerare a cifrei de afaceri brute în anumite cazuri, iar în alte cazuri nu, ar impune determinarea unui prag, sub forma unui raport între cifra de afaceri netă și cifra de afaceri brută, care ar fi dificil de aplicat și ar conduce la controverse interminabile și de nerezolvat, inclusiv la acuzații privind discriminarea. Niciunul dintre argumentele prezentate de reclamante împotriva unei asemenea constatări, printre care faptul că Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor iau în considerare „valoarea vânzărilor” întreprinderilor în cauză, iar nu „cifra de afaceri”, precum Liniile directoare din 1998 privind calcularea amenzilor, nu poate justifica în speță adoptarea unui criteriu jurisprudențial diferit.

239    Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se concluzioneze că Comisia nu a încălcat principiul proporționalității la stabilirea cuantumului de bază al amenzii, în sensul invocat de reclamante.

240    Prin urmare, primul aspect al prezentului motiv trebuie respins.

–       Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament

241    Reclamantele susțin că diferențierea efectuată de Comisie între întreprinderile europene și întreprinderile japoneze în ceea ce privește proporția din valoarea vânzărilor reținută pentru a se ține seama de gravitatea încălcării este contrară principiului egalității de tratament.

242    Reclamantele amintesc că proporția din valoarea vânzărilor aplicată de Comisie întreprinderilor europene era cu 2 % mai mare decât cea aplicată altor întreprinderi. Pentru a motiva această diferențiere, în considerentul (999) al deciziei atacate, Comisia ar fi arătat că, în afară de mecanismele de alocare specifice „configurației A/R a înțelegerii”, „anumite proiecte privind SEE au făcut obiectul unei împărțiri suplimentare între producătorii europeni prin intermediul configurației europene a înțelegerii”. Or, reclamantele subliniază că, potrivit Comisiei, „aceste alte activități ilicite, care [erau] desfășurate doar de producătorii europeni, au intensificat atingerea adusă concurenței care era cauzată deja prin acordul de împărțire a piețelor între producătorii europeni, japonezi și [sud‑]coreeni și, prin urmare, gradul de gravitate a încălcării” și că „[d]enaturarea suplimentară cauzată de configurația europeană a înțelegerii [justifica] o majorare a gradului de gravitate cu 2 % în cazul întreprinderilor care au participat la acest aspect al înțelegerii”.

243    Reclamantele contestă această diferențiere, pe de o parte, susținând că „configurația europeană a înțelegerii” nu a fost pusă în aplicare exclusiv de întreprinderile europene. Astfel, din decizia atacată ar rezulta că întreprinderile japoneze și sud‑coreene au participat la înțelegere la același nivel ca întreprinderile europene. Pe de altă parte, reclamantele apreciază că Comisia nu a demonstrat modul în care această configurație a „intensificat atingerea adusă concurenței cauzată deja” și nici care era „denaturarea suplimentară” provocată de această configurație.

244    Comisia contestă aceste argumente.

245    Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, de fiecare dată când Comisia decide să impună amenzi în temeiul dreptului concurenței, aceasta are obligația de a respecta principiile generale de drept, printre care se numără principiul egalității de tratament, astfel cum este interpretat de instanțele Uniunii. Acest principiu impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit, iar situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2012, Bolloré/Comisia, T‑372/10, EU:T:2012:325, punctul 85 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 19 ianuarie 2016, Mitsubishi Electric/Comisia, T‑409/12, EU:T:2016:17, punctul 108 și jurisprudența citată).

246    În ceea ce privește aprecierea gravității comportamentului întreprinderilor europene în raport cu comportamentul întreprinderilor asiatice, în special întreprinderile japoneze, trebuie amintit că Comisia a calificat încălcarea vizată de decizia atacată ca fiind o încălcare unică și continuă, compusă din două configurații, și anume „configurația A/R” a înțelegerii și „configurația europeană” a înțelegerii. Prima configurație cuprindea, pe de o parte, un acord privind „teritoriul național”, în temeiul căruia întreprinderile japoneze și sud‑coreene se angajau să părăsească „teritoriul național” european, rezervat „membrilor R” ai înțelegerii, în schimbul unui angajament reciproc ai acestora din urmă de a părăsi „teritoriul național” japonez și sud‑coreean, și, pe de altă parte, o împărțire a proiectelor localizate în cea mai mare parte a restului lumii, denumită „teritorii de export”. A doua configurație, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 12 de mai sus, urmărea împărțirea între întreprinderile europene a proiectelor localizate pe „teritoriul național” european și proiectele alocate pe latura europeană în „teritoriile de export”.

247    Motivele pentru care Comisia a apreciat că cele două configurații ale înțelegerii făceau parte dintr‑o singură încălcare sunt expuse în considerentele (527)-(619) ale deciziei atacate. În acest cadru, în ceea ce privește condiția existenței aceluiași scop unic care să facă legătura între configurațiile menționate ale înțelegerii, în considerentul (534) din decizia menționată, Comisia a constatat următoarele:

„Configurația europeană a înțelegerii (precum și alocarea între întreprinderile asiatice) era supusă acordului global și o punea în aplicare. Astfel, cu ocazia acestor reuniuni europene R, coordonatorul european retransmitea discuțiile care aveau loc cu ocazia reuniunilor A/R […]. Pentru a proceda în acest mod, părțile organizau adesea reuniuni R la puțin timp după reuniunile A/R […]. Mai mult, cu ocazia reuniunilor R, părțile își exprimau interesul pentru proiecte în teritoriile de export, proiecte care trebuiau să fie discutate cu ocazia reuniunilor A/R. De asemenea, părțile care participau la reuniunile A/R erau informate cu privire la discuțiile principale în [configurația respectivă]. Astfel, [aceasta din urmă] făcea parte integrantă din planul global.”

248    Comisia a stabilit în sarcina celei mai mari părți a întreprinderilor japoneze și sud‑coreene răspunderea pentru participarea la întreaga înțelegere, inclusiv la „configurația europeană” a acesteia. În special, Comisia a recunoscut, pentru întreaga înțelegere menționată, răspunderea întreprinderilor japoneze regrupate în nucleul dur al înțelegerii, și anume Sumitomo Electric Industries, Hitachi Cable și întreprinderea lor comună J‑Power Systems, precum și Furukawa Electric, Fujikura și întreprinderea lor comună Viscas.

249    Totuși, în considerentul (537) al deciziei atacate, Comisia a nuanțat nivelul de participare la înțelegere a diferitor întreprinderi. Astfel, aceasta a considerat următoarele:

„Nucleul dur al participanților la înțelegere (Nexans, Pirelli/Prysmian, Furukawa [Electric], Fujikura și Viscas, [Sumitomo Electric Industries], [Hitachi Cable] și [J‑Power Systems]) era același în privința cablurilor [electrice subterane și submarine] și aplica în egală măsură principiul teritoriul[ui] național și acordul privind alocarea proiectelor în teritoriile de export. În timp ce, din motive obiective, întreprinderile japoneze și [sud‑coreene] nu erau implicate în configurația europeană a înțelegerii, Nexans și Pirelli/Prysmian erau active în ambele.”

250    Pornind de la această constatare, în considerentul (999) al deciziei atacate, avut în vedere de argumentele reclamantelor, Comisia a concluzionat că încălcarea săvârșită de întreprinderile europene trebuie considerată mai gravă decât cea săvârșită de întreprinderile japoneze și că, așadar, din cauza implicării lor în „configurația europeană a înțelegerii”, proporția din valoarea vânzărilor întreprinderilor europene, reținută pentru calcularea cuantumului de bază al amenzii, trebuia majorată cu 2 %.

251    În această privință, trebuie să se considere că faptul că, astfel cum susțin reclamantele, participarea întreprinderilor japoneze a fost asemănătoare celei a întreprinderilor europene în ceea ce privește participarea la „configurația europeană a înțelegerii”, chiar dacă se presupune că este dovedit, nu este de natură să repună în discuție concluzia Comisiei potrivit căreia împărțirea proiectelor în cadrul SEE constituia un element suplimentar care merita să fie sancționat printr‑un procent suplimentar pentru gravitatea încălcării.

252    Astfel, pe de o parte, trebuie să se arate că, în afară de „configurația A/R a înțelegerii”, în cadrul căreia întreprinderile europene și asiatice au convenit în special să nu intre pe „teritoriile naționale” ale acestora, producătorii europeni, inclusiv reclamantele, și‑au împărțit diferite proiecte privind cablurile electrice alocate „membrilor R” ai înțelegerii. În special, astfel cum rezultă din considerentul (73) al deciziei atacate, o asemenea împărțire a privit atât alocarea proiectelor în „teritoriile de export”, efectuată în cadrul configurației menționate, cât și alocarea proiectelor ce reveneau membrilor respectivi în conformitate cu acordul privind „teritoriul național”, și anume proiectele situate pe „teritoriul național” european. Pe de altă parte, trebuie să se arate că, deși împărțirea proiectelor în cadrul acestei configurații și împărțirea proiectelor în cadrul „configurației europene a înțelegerii” erau strâns legate, astfel cum Comisia explică în considerentul (534) al deciziei atacate, această din urmă configurație a implicat un angajament suplimentar de împărțire a proiectelor care depășea regulile de alocare existente în „configurația A/R a înțelegerii.

253    În plus, în mod contrar celor susținute de reclamante, nu există nicio îndoială că împărțirea proiectelor privind cablurile electrice de înaltă tensiune în cadrul „configurației europene a înțelegerii” a agravat atingerea adusă concurenței cauzată în SEE de „configurația A/R” a înțelegerii menționate.

254    Așadar, se justifica, astfel cum susține Comisia, ca aprecierea gravității comportamentului producătorilor care participau la „configurația europeană a înțelegerii”, în special producătorii europeni, să reflecte prejudiciul suplimentar cauzat concurenței în cadrul SEE.

255    Rezultă că argumentul reclamantelor potrivit căruia, în esență, Comisia a săvârșit o eroare de apreciere considerând că întreprinderile japoneze nu au participat la același nivel ca întreprinderile europene la „configurația europeană a înțelegerii” nu are nicio consecință asupra existenței unei încălcări a principiului egalității de tratament în privința reclamantelor.

256    Astfel, un asemenea argument, presupunând că este întemeiat, ar fi de natură să justifice majorarea procentului valorii vânzărilor reținut împotriva întreprinderilor japoneze.

257    În schimb, această împrejurare este lipsită de pertinență în ceea ce privește procentul valorii vânzărilor reținut împotriva reclamantelor pentru a se ține seama de gravitatea comportamentului lor, din moment ce principiul egalității de tratament nu poate sta la baza vreunui drept la aplicarea nediscriminatorie a unui tratament nelegal (Hotărârea din 11 septembrie 2002, Pfizer Animal Health/Consiliul, T‑13/99, EU:T:2002:209, punctul 479).

258    Rezultă din cele ce precedă că se impune respingerea celui al doilea aspect al prezentului motiv și, prin urmare, a celui de al optulea motiv în ansamblu.

 Cu privire la al nouălea motiv, întemeiat pe pretinsa eroare de a‑l menționa pe domnul R. pe lista persoanelor vizate de decizia atacată

259    Reclamantele arată că în anexa II la decizia atacată, intitulată „Numele și parcursul profesional al unor persoane vizate de prezenta decizie”, Comisia a inclus în mod eronat numele domnului R., membru al consiliului de administrație al Prysmian și director de strategie în cadrul grupului Prysmian. În special, ele susțin că orice menționare a domnului R. în calitate de persoană fizică care avea un raport oarecare cu încălcarea este falsă și neîntemeiată și, în consecință, trebuie să fie retrasă din anexele la această decizie.

260    Comisia contestă aceste argumente.

261    În această privință, este suficient să se constate, pe de o parte, că în considerentul (759) al deciziei atacate Comisia a menționat că domnul R. era unul dintre membrii consiliului de administrație al Prysmian, numit de Goldman Sachs. Pe de altă parte, în anexele I și II la decizia atacată, numele domnului R. este menționat în calitate de persoană vizată de această decizie.

262    Or, în mod contrar celor susținute de reclamante, nu reiese din niciun considerent al deciziei atacate și nici din anexele la această decizie că Comisia atribuie domnului R. cu titlu personal participarea la înțelegerea în discuție. Astfel, în această decizie, Comisia nu a considerat că domnul R. a fost implicat personal în înțelegere, ci l‑a menționat doar în calitatea sa de angajat al uneia dintre reclamante. În aceste împrejurări, trebuie să se considere că Comisia nu a săvârșit o eroare prin includerea, îndeosebi în anexa II la decizie, a numelui domnului R.

263    Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, investigațiile și deciziile Comisiei nu au în principiu ca obiectiv să determine că anumite persoane fizice au participat la o înțelegere, ci să determine participarea întreprinderilor, cu încălcarea articolului 101 alineatul (1) TFUE. În decizia atacată, Comisia a stabilit că reclamantele printre altele sunt cele care au încălcat această dispoziție prin participarea la un acord unic și continuu și la practici concertate în sectorul cablurilor electrice. Domnul R. nu este vizat la articolul 1 din decizia atacată ca fiind unul dintre participanții la înțelegere (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 februarie 2012, EI du Pont de Nemours și alții/Comisia, T‑76/08, nepublicată, EU:T:2012:46, punctul 159).

264    Rezultă că prezentul motiv, în măsura în care prin intermediul acestuia se urmărește contestarea temeiniciei concluziei Comisiei referitoare la participarea domnului R. la înțelegere, trebuie respins.

265    Prin urmare, al nouălea motiv trebuie respins.

266    Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că reclamantele nu au reușit să demonstreze existența unor neregularități săvârșite de Comisie care să justifice anularea deciziei atacate în măsura în care le privește.

267    Prin urmare, concluziile în anulare formulate de reclamante trebuie respinse.

 Cu privire la concluziile prin care se solicită reducerea cuantumului amenzilor aplicate reclamantelor

268    Reclamantele solicită Tribunalului reducerea cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate pentru a se ține seama de erorile săvârșite de Comisie la calcularea cuantumurilor respective. De asemenea, ele solicită Tribunalului „modificarea echitabilă a amenzii” din cauza duratei excesive a procedurii administrative.

269    Înainte de examinarea diferitor cereri ale reclamantelor prin care urmăresc să obțină o reducere a cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate, trebuie amintit că controlul legalității este completat de competența de fond care este recunoscută instanței Uniunii de articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, în conformitate cu articolul 261 TFUE. Această competență autorizează instanța, dincolo de simplul control al legalității sancțiunii, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să anuleze, să reducă sau să majoreze amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată. Trebuie însă subliniat că exercitarea competenței de fond nu echivalează cu un control din oficiu și trebuie amintit că procedura în fața instanțelor Uniunii este în contradictoriu. Cu excepția motivelor de ordine publică pe care instanța este ținută să le ridice din oficiu, cum ar fi nemotivarea deciziei atacate, sarcina de a invoca motive împotriva acesteia din urmă și de a prezenta elemente de probă în susținerea acestor motive revine reclamantului (Hotărârea din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia, C‑389/10 P, EU:C:2011:816, punctele 130 și 131).

 Cu privire la cererea de reducere a cuantumului amenzilor aplicate din cauza erorilor săvârșite de Comisie la calcularea acestui cuantum

270    În ceea ce privește, în primul rând, cererea reclamantelor de reducere a cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate pentru a se ține seama de erorile săvârșite de Comisie la calcularea acestui cuantum, trebuie să se arate, pe de o parte, că motivele invocate de reclamante în susținerea concluziilor în anulare au fost respinse și, pe de altă parte, că nu există elemente care, în speță, ar fi de natură să justifice o reducere a acestor cuantumuri. Rezultă că prezenta cerere trebuie respinsă.

 Cu privire la cererea de reducere a cuantumului amenzilor aplicate din cauza duratei excesive a procedurii administrative

271    În ceea ce privește, în al doilea rând, cererea reclamantelor de reducere în mod echitabil a cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate din cauza duratei excesive a procedurii administrative, este suficient să se amintească faptul că, deși încălcarea de către Comisie a principiului respectării termenului rezonabil poate justifica anularea unei decizii adoptate de aceasta la finalul unei proceduri administrative întemeiate pe articolele 101 și 102 TFUE întrucât presupune și o încălcare a dreptului la apărare al întreprinderii în cauză, o asemenea încălcare a principiului menționat, presupunând că este dovedită, nu poate conduce la o reducere a cuantumului amenzii aplicate (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Villeroy și Boch/Comisia, C‑644/13 P, EU:C:2017:59, punctul 79 și jurisprudența citată).

272    În orice caz, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 93 de mai sus, în speță nu a putut fi constatată o durată excesivă a procedurii administrative. Rezultă că prezenta cerere nu poate fi admisă și, în consecință, se impune respingerea în ansamblu a concluziilor privind reducerea cuantumului amenzilor aplicate reclamantelor.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

273    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

274    Întrucât reclamantele au căzut în pretenții cu privire la ansamblul concluziilor și al motivelor, iar Comisia a solicitat obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea lor la suportarea în întregime a cheltuielilor de judecată.

275    Potrivit articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate decide ca un intervenient, altul decât cei menționați la alineatele (1) și (2) ale aceluiași articol, să suporte propriile cheltuieli de judecată. În împrejurările din prezentul litigiu, trebuie să se declare că Goldman Sachs și Pirelli suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a opta)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Prysmian SpA și Prysmian Cavi e Sistemi Srl suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele ale Comisiei Europene.

3)      The Goldman Sachs Group, Inc. și Pirelli & C. SpA suportă propriile cheltuieli de judecată.

Collins Kancheva Barents

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 iulie 2018.

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei

Reclamantele și sectorul în cauză

Procedura administrativă

Decizia atacată

Încălcarea în cauză

Răspunderea reclamantelor

Amenzile aplicate

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la concluziile în anulare

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe caracterul nelegal al inspecțiilor Comisiei

– Cu privire la desfășurarea inspecției

– Cu privire la pretinsa lipsă a temeiului juridic

– Cu privire la pretinsa încălcare a deciziei de inspecție

– Cu privire la imposibilitatea de a depune o cerere de imunitate

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului termenului rezonabil

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe stabilirea în mod eronat, în sarcina PrysmianCS, a unei răspunderi pentru perioada anterioară datei de 27 noiembrie 2001

– Cu privire la primul aspect, întemeiat pe încălcarea principiului răspunderii personale

– Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament și a obligației de motivare

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, întrucât Comisia nu a stabilit cotele părți ale codebitorilor solidari în cadrul relației lor interne

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe o insuficiență a probelor privind existența unei încălcări a articolului 101 TFUE

Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe stabilirea eronată a duratei încălcării

Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, a Orientărilor din 2006 privind calcularea amenzilor și a principiilor egalității de tratament și proporționalității în ceea ce privește calcularea amenzilor aplicate

– Cu privire la primul aspect, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității

– Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament

Cu privire la al nouălea motiv, întemeiat pe pretinsa eroare de a l menționa pe domnul R. pe lista persoanelor vizate de decizia atacată

Cu privire la concluziile prin care se solicită reducerea cuantumului amenzilor aplicate reclamantelor

Cu privire la cererea de reducere a cuantumului amenzilor aplicate din cauza erorilor săvârșite de Comisie la calcularea acestui cuantum

Cu privire la cererea de reducere a cuantumului amenzilor aplicate din cauza duratei excesive a procedurii administrative

Cu privire la cheltuielile de judecată

*      Limba de procedură: engleza.