HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)
12 iulie 2019(*)
„Ajutoare de stat – Schemă de ajutor pusă în aplicare de Franța între 1994 și 2008 – Subvenții pentru investiții acordate de regiunea Île‑de‑France – Decizie prin care schema de ajutor este declarată compatibilă cu piața internă – Noțiunile de «ajutor existent» și de «ajutor nou» – Articolul 107 TFUE – Articolul 108 TFUE – Articolul 1 litera (b) punctele (i) și (v) din Regulamentul (UE) 2015/1589 – Termen de prescripție – Articolul 17 din Regulamentul 2015/1589 – Obligația de motivare”
În cauza T‑291/17,
Transdev, cu sediul în Issy‑les‑Moulineaux (Franța),
Transdev Île de France, cu sediul în Issy‑les‑Moulineaux,
Transports rapides automobiles (TRA), cu sediul în Villepinte (Franța),
reprezentate de F. Salat‑Baroux, avocat,
reclamante,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de L. Armati, de C. Georgieva‑Kecsmar și de T. Maxian Rusche, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE, având ca obiect anularea în parte a Deciziei (UE) 2017/1470 a Comisiei din 2 februarie 2017 privind schemele de ajutor SA.26763 2014/C (ex 2012/NN) puse în aplicare de Franța în favoarea întreprinderilor de transport cu autobuzul în regiunea Île‑de‑France (JO 2017, L 209, p. 24),
TRIBUNALUL (Camera întâi),
compus din doamna I. Pelikánová, președinte, și domnii V. Valančius și U. Öberg (raportor), judecători,
grefier: doamna M. Marescaux, administrator,
având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 25 septembrie 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
I. Istoricul cauzei
1 Prin prezenta acțiune, reclamantele, Transdev, Transdev Île de France și Transports rapides automobiles (TRA), solicită anularea în parte a Deciziei (UE) 2017/1470 a Comisiei din 2 februarie 2017 privind schemele de ajutor SA.26763 2014/C (ex 2012/NN) puse în aplicare de Franța în favoarea întreprinderilor de transport cu autobuzul în regiunea Île‑de‑France (JO 2017, L 209, p. 24, denumită în continuare „decizia atacată”).
2 Reclamantele sunt întreprinderi de drept francez constituite sub forma unor societăți pe acțiuni și a unei societăți pe acțiuni simplificate, care fac parte din grupul Transdev și care își exercită activitățile pe teritoriul regiunii Île‑de‑France (Franța, denumită în continuare „regiunea”), unde exploatează rețele de transport rutier de călători.
3 La 20 octombrie 1994, Conseil régional d’Île‑de‑France (Consiliul Regional al Île‑de‑France) a adoptat Hotărârea CR 34-94 privind ajutorul pentru îmbunătățirea serviciilor de transport rutier în comun operate de întreprinderi private sau în regie pentru reînnoirea unui set de măsuri de ajutor puse în aplicare anterior în favoarea întreprinderilor menționate. I‑au urmat două hotărâri, și anume Hotărârile CR 44-98 și CR 47-01 (denumite în continuare, împreună cu Hotărârea CR 34-94, „hotărârile în litigiu”), în anul 1998 și, respectiv, în anul 2001, înainte ca schema de ajutor în cauză să fi fost abrogată în anul 2008.
4 În aplicarea hotărârilor în litigiu, regiunea acorda ajutoare financiare colectivităților publice de pe teritoriul său care au încheiat contracte de exploatare a unor linii regulate de autobuz cu întreprinderi private de transport rutier în comun regulat sau care exploatau în mod direct astfel de linii, prin intermediul unei regii. Colectivitățile publice acordau apoi mai departe ajutoarele întreprinderilor de transport menționate (denumite în continuare „beneficiarii finali”).
5 Ajutoarele erau acordate sub formă de subvenții pentru investiții și vizau promovarea achiziției de vehicule noi și instalarea de noi echipamente de către beneficiarii finali pentru a îmbunătăți oferta de transport în comun și a remedia externalitățile negative legate de circulația rutieră deosebit de intensă a rețelei regiunii.
6 Potrivit autorităților franceze, 135 de întreprinderi, printre care două dintre cele trei reclamante, au beneficiat de schema de ajutor în cauză între 1994 și 2008. Utilizarea ajutoarelor era reglementată de acte adiționale la convențiile de exploatare încheiate între colectivitățile publice și beneficiarii finali. Actele adiționale erau contrasemnate de președintele Consiliului Regional al Île‑de‑France și detaliau obligațiile care le reveneau beneficiarilor finali în schimbul plății ajutoarelor.
7 La 17 octombrie 2008, a fost introdusă o plângere la Comisia Europeană privind schemele de ajutor de stat prezumate ilegale constituite din măsurile de sprijin puse în aplicare în favoarea anumitor întreprinderi de transport cu autobuzul, între 1994 și 2008, de către regiune pe teritoriul său și ulterior, începând din 2008, de syndicat des transports d’Île‑de‑France (Sindicatul Transporturilor din Île‑de‑France) (STIF, Franța).
8 Prin scrisoarea din 11 martie 2014, Comisia a notificat Republicii Franceze decizia sa de a iniția procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE. Prin publicarea acestei decizii în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO 2014, C 141, p. 38), Comisia a invitat părțile interesate să își prezinte observațiile referitoare la măsurile în cauză.
9 La 30 aprilie 2014, Republica Franceză a transmis Comisiei observațiile sale. Toate observațiile depuse de părțile interesate, printre care Transdev Île de France, au fost comunicate Republicii Franceze, care nu a formulat niciun comentariu.
10 La 21 iunie 2016, Comisia a primit o notă comună din partea a patru dintre cele șapte părți interesate, prin care se urmărea precizarea poziției lor în urma pronunțării Hotărârii din 6 octombrie 2015, Comisia/Andersen (C‑303/13 P, EU:C:2015:647). La 9 noiembrie 2016, regiunea, în calitate de parte interesată, și‑a completat observațiile.
11 La 2 februarie 2017, Comisia a adoptat decizia atacată și a închis procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE.
12 În decizia atacată, Comisia a considerat printre altele că subvențiile pentru investiții acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză de către regiune între 1994 și 2008 constituiau ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, care nu afectaseră schimburile comerciale dintre statele membre într‑o măsură contrară interesului comun și erau, în consecință, compatibile cu piața internă în sensul articolului 107 alineatul (3) TFUE. În schimb, ea a concluzionat că, în măsura în care aceste ajutoare nu fuseseră notificate și trebuiau să fie calificate drept „ajutoare noi”, ele au fost puse în aplicare în mod ilegal, cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE.
13 Partea dispozitivă a deciziei atacate are următorul cuprins:
„Articolul 1
Schema de ajutor pusă în aplicare în mod ilegal de [Republica Franceză] între 1994 și 2008 sub forma subvențiilor pentru investiții acordate de regiunea Île‑de‑France în temeiul hotărârilor CR 34-94, CR 44-98 și CR 47-01 este compatibilă cu piața internă.
[…]
Articolul 4
Prezenta decizie se adresează Republicii Franceze.”
II. Procedura în fața instanțelor naționale
14 În mai 2004, syndicat autonome des transporteurs de voyageurs (Sindicatul Autonom al Transportatorilor de Călători, denumit în continuare „SATV”) i‑a solicitat președintelui Consiliului Regional al Île‑de‑France abrogarea hotărârilor în litigiu. Ca urmare a respingerii acestei cereri, SATV a sesizat tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris, Franța) cu o acțiune în anulare împotriva deciziei președintelui Consiliului Regional al Île‑de‑France, la 17 iunie 2004.
15 Prin hotărârea nr. 0417015 din 10 iulie 2008, tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) a admis acțiunea SATV și a obligat regiunea să supună o nouă hotărâre conseil régional d’Île‑de‑France pentru motivul că dispozitivul de ajutor instituit în aplicarea hotărârilor în litigiu nu fusese notificat Comisiei. Pe de altă parte, tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) a obligat regiunea să procedeze la abrogarea hotărârilor în litigiu.
16 Regiunea, formulând apel împotriva acestei decizii, a adoptat Hotărârea CR 80-08 din 16 octombrie 2008 de abrogare a hotărârilor în litigiu.
17 Prin hotărârea nr. 08PA04753 din 12 iulie 2010, cour administrative d’appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris, Franța) a confirmat hotărârea tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) nr. 0417015 din 10 iulie 2008. Regiunea a formulat recurs împotriva acestei decizii la Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța). Prin hotărârea nr. 343440 din 23 iulie 2012, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a respins acest recurs.
18 La 27 februarie 2015, Transdev Île de France și TRA au depus o acțiune în terță opoziție împotriva Hotărârii cour administrative d’appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris) din 12 iulie 2010.
19 Ca urmare a respingerii acțiunii în terță opoziție de către cour administrative d’appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris), la 27 noiembrie 2015 (hotărârea nr. 15PA00927), Transdev Île de France și TRA au introdus un recurs la Conseil d’État (Consiliul de Stat), care era încă pendinte la data introducerii cererii introductive.
20 În urma unei noi cereri introduse de SATV la 27 octombrie 2008, tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris), prin hotărârea nr. 0817138 din 4 iunie 2013, a obligat regiunea să emită titluri executorii care permit recuperarea ajutoarelor plătite, pe baza hotărârilor contestate. La 27 noiembrie 2015, cour administrative d’appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris) a respins apelul regiunii împotriva acestei decizii (hotărârea nr. 13PA03172). Regiunea a formulat recurs la Conseil d’État (Consiliul de Stat), care era încă pendinte la data introducerii cererii introductive.
III. Procedura și concluziile părților
21 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 16 mai 2017, reclamantele au introdus, în aplicarea articolului 263 TFUE, prezenta acțiune, solicitând anularea în parte a deciziei atacate.
22 Reclamantele solicită Tribunalului:
– declararea admisibilității acțiunii;
– anularea deciziei atacate în măsura în care în aceasta se constată, cu titlu principal, că schema de ajutor instituită în cadrul hotărârilor CR 34-94, CR 44-98 și CR 47-01 constituie o schemă de ajutor nouă care a fost „pusă în aplicare ilegal” și, în subsidiar, că prescripția nu se aplică decât subvențiilor plătite înainte de luna mai 1994;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
23 Comisia solicită Tribunalului:
– cu titlu principal, declararea inadmisibilității acțiunii;
– cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii și
– obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.
IV. În drept
A. Cu privire la admisibilitate
24 Comisia, fără a ridica o excepție de inadmisibilitate prin act separat în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, concluzionează în sensul inadmisibilității acțiunii pentru motivul lipsei calității procesuale active și a interesului de a exercita acțiunea al reclamantelor.
25 Reclamantele susțin că acțiunea este admisibilă, întrucât au atât calitate procesuală activă, cât și interes de a exercita acțiunea împotriva deciziei atacate.
26 În această privință, trebuie amintit că instanța Uniunii Europene are dreptul de a aprecia, potrivit împrejurărilor fiecărei spețe, dacă buna administrare a justiției justifică respingerea pe fond a acțiunii, fără pronunțarea prealabilă cu privire la admisibilitate (Hotărârea din 26 februarie 2002, Consiliul/Boehringer, C‑23/00 P, EU:C:2002:118, punctele 51 și 52, și Hotărârea din 14 septembrie 2015, Brouillard/Curtea de Justiție, T‑420/13, nepublicată, EU:T:2015:633, punctul 18).
27 În împrejurările speței, Tribunalul consideră că, din motive de economie de procedură, este necesar să se examineze de la bun început temeinicia acțiunii, fără a statua în prealabil asupra admisibilității sale.
B. Cu privire la fond
28 În susținerea acțiunii formulate, reclamantele invocă în esență două motive. Primul motiv este întemeiat pe o încălcare, pe de o parte, a articolului 108 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 1 litera (b) punctele (i) și (v) din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 TFUE (JO 2015, L 249, p. 9), întrucât Comisia ar fi considerat în mod eronat în decizia atacată că ajutoarele acordate în temeiul schemei de ajutor în cauză, între 1994 și 2008, erau ajutoare noi care, în lipsa notificării, au fost puse în aplicare în mod ilegal și, pe de altă parte, a obligației de motivare în cadrul aplicării articolului 1 litera (b) punctul (v) din regulamentul menționat, întrucât Comisia nu ar fi detaliat suficient motivele pentru care estima că respectivele ajutoare constituiau deja ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, la momentul introducerii lor. Al doilea motiv, invocat în subsidiar, se întemeiază pe o încălcare a articolului 17 alineatul (2) din același regulament, întrucât Comisia ar fi concluzionat în mod eronat în decizia atacată că numai ajutoarele plătite în cadrul schemei de ajutor în cauză înainte de luna mai 1994 erau prescrise.
1. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 108 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 1 litera (b) punctele (i) și (v) din Regulamentul 2015/1589 și pe o încălcare a obligației de motivare
a) Cu privire la admisibilitatea primului motiv
29 Comisia consideră că primul motiv este inadmisibil, întrucât argumentele prezentate de reclamante în cadrul acestui motiv nu au făcut obiectul recursului formulat de Transdev Île de France și de TRA în fața Conseil d’État (Consiliul de Stat) și nu au fost invocate în cadrul celorlalte proceduri în fața instanțelor naționale.
30 Reclamantele contestă argumentele Comisiei.
31 În această privință, trebuie amintit că, contrar celor susținute de Comisie în înscrisurile sale, precum și în ședință, nu este de competența Tribunalului să aprecieze dacă motivele sau argumentele invocate în fața sa fac sau nu obiectul unui recurs sau al unei proceduri contencioase în fața instanțelor naționale. Astfel, este suficient ca, prin rezultatul său, acțiunea în anulare introdusă la instanța Uniunii să poată aduce un beneficiu părții care a introdus‑o, iar anularea actului să poată avea, în sine, consecințe juridice în privința sa (a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 55 și jurisprudența citată).
32 Pe de altă parte, potrivit articolului 108 alineatul (3) TFUE, atunci când un ajutor a fost acordat ilegal, instanțele naționale sunt obligate să deducă toate consecințele juridice din această ilegalitate, în conformitate cu dreptul lor național (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iulie 2005, Xunta de Galicia, C‑71/04, EU:C:2005:493, punctul 49 și jurisprudența citată).
33 În consecință, deși chestiunea caracterului nou sau existent al schemei de ajutor în cauză nu ar fi fost invocată în cadrul procedurilor pendinte la instanțele naționale, anularea în parte a deciziei atacate în temeiul prezentului motiv ar putea avea consecințe juridice în privința reclamantelor și le‑ar putea conferi un beneficiu, întrucât ar avea ca efect eliberarea instanțelor naționale de obligația care le revine în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE.
34 Prin urmare, primul motiv trebuie declarat admisibil.
b) Cu privire la temeinicia primului motiv
35 Reclamantele susțin în esență că Comisia a calificat în mod eronat în decizia atacată subvențiile pentru investiții acordate de regiune între 1994 și 2008 drept schemă de ajutor nouă și că ea nu și‑a motivat suficient aprecierea în această privință.
36 În sprijinul susținerilor, reclamantele invocă trei critici principale. În primul rând, ele arată că schema de ajutor în cauză trebuie să fie calificată drept schemă de ajutor existentă, în aplicarea articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589, pentru motivul că posibilitatea colectivităților teritoriale de a acorda subvenții întreprinderilor de transport public rutier de călători a fost introdusă de articolul 19 din Decretul nr. 49-1473 din 14 noiembrie 1949 privind coordonarea și armonizarea transporturilor feroviare și rutiere (JORF din 15 noiembrie 1949, p. 11104, denumit în continuare „Decretul din 1949”), înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene (devenit Tratatul FUE) în Franța, la 1 ianuarie 1958. În al doilea rând, ele estimează că, în măsura în care piețele transportului public ale statelor membre ale Uniunii erau închise concurenței anterior anului 1995, data reținută în Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415), cu privire la deschiderea piețelor menționate, Comisia nu putea considera că ajutoarele acordate în temeiul schemei de ajutor în cauză constituiau deja ajutoare în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE în momentul introducerii lor și nu erau astfel susceptibile să constituie ajutoare existente în temeiul articolului 1 litera (b) punctul (v) prima teză din Regulamentul 2015/1589. În al treilea rând, ele susțin că analiza efectuată de Comisie în privința caracterului nou sau existent al schemei de ajutor în cauză în raport cu articolul 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589 nu le permite să cunoască rațiunile pentru care Comisia a estimat că subvențiile pentru investiții acordate de regiune constituiau, de la prima lor punere în aplicare, o schemă de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
37 În această privință, trebuie amintit că nemotivarea sau insuficiența motivării urmărește să stabilească încălcarea unor norme fundamentale de procedură și necesită, în consecință, o examinare distinctă, ca atare, a aprecierii inexactității motivării deciziei atacate, al cărei control ține de examinarea temeiniciei acestei decizii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink's France, C‑367/95 P, EU:C:1998:154, punctul 67, și Hotărârea din 15 decembrie 2005, Italia/Comisia, C‑66/02, EU:C:2005:768, punctul 26).
38 Așadar, trebuie să se examineze critica întemeiată pe încălcarea obligației de motivare în cadrul aplicării articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589 înaintea celorlalte critici formulate în cadrul prezentului motiv, care privesc legalitatea pe fond a deciziei atacate.
1) Cu privire la critica întemeiată pe încălcarea obligației de motivare
39 Reclamantele reproșează în esență Comisiei că nu a detaliat suficient în decizia atacată motivele pentru care considera că subvențiile pentru investiții ale regiunii constituiau o schemă de ajutor de stat începând de la introducerea lor și trebuiau, în consecință, să fie calificate drept ajutoare noi, în aplicarea articolului 1 litera (b) punctul (v) a doua teză din Regulamentul 2015/1589.
40 Comisia contestă argumentele reclamantelor.
41 Trebuie amintit că, în temeiul articolului 296 al doilea paragraf TFUE, actele juridice se motivează. În plus, potrivit articolului 41 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dreptul la bună administrare include obligația administrației de a‑și motiva deciziile.
42 Potrivit unei jurisprudențe constante, conținutul obligației de motivare depinde de natura actului în cauză și de contextul în care acesta a fost adoptat. Motivarea trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției, astfel încât să dea posibilitatea, pe de o parte, instanței Uniunii să își exercite controlul de legalitate și, pe de altă parte, persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate pentru a putea să își apere drepturile și să verifice dacă decizia este sau nu bine fundamentată (a se vedea Hotărârea din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, EU:T:2003:57, punctul 278 și jurisprudența citată).
43 Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse la articolul 296 al doilea paragraf TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, EU:T:2003:57, punctul 279).
44 Totuși, deși Comisia nu este obligată să adopte o poziție cu privire la toate argumentele invocate în fața sa de persoanele interesate, ea trebuie să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, EU:T:2003:57, punctul 280).
45 În ceea ce privește calificarea unei măsuri drept ajutor, obligația de motivare impune indicarea motivelor pentru care Comisia consideră că măsura în cauză intră în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 13 iunie 2000, EPAC/Comisia, T‑204/97 și T‑270/97, EU:T:2000:148, punctul 36).
46 În plus, chiar în cazurile în care, din împrejurările în care a fost acordat ajutorul rezultă că acesta este de natură să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența, Comisia are obligația minimă să evoce aceste împrejurări în motivarea deciziei sale (Hotărârea din 7 iunie 1988, Grecia/Comisia, 57/86, EU:C:1988:284, punctul 15, Hotărârea din 24 octombrie 1996, Germania și alții/Comisia, C‑329/93, C‑62/95 și C‑63/95, EU:C:1996:394, punctul 52, și Hotărârea din 30 aprilie 1998, Vlaamse Gewest/Comisia, T‑214/95, EU:T:1998:77, punctul 64).
47 Astfel, fără a lipsi de substanță articolul 107 alineatul (1) TFUE, afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre nu poate fi pur ipotetică sau prezumată. Așadar, este necesar să se determine motivul pentru care măsura analizată denaturează sau amenință să denatureze concurența și este susceptibilă să afecteze, prin efectele sale previzibile, schimburile comerciale dintre statele membre (Hotărârea din 18 mai 2017, Fondul Proprietatea, C‑150/16, EU:C:2017:388, punctul 30).
48 În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589, este considerat existent orice ajutor care, în momentul punerii în aplicare, nu reprezenta un ajutor și care a devenit ajutor ulterior, datorită evoluției pieței interne și fără să fi fost modificat de statul membru. În schimb, măsurile care devin ajutoare ca urmare a liberalizării unei activități în conformitate cu dreptul Uniunii nu sunt considerate ajutor existent după data fixată pentru liberalizare.
49 Comisia a concluzionat, în considerentele (226) și (237) ale deciziei atacate, că, în măsura în care beneficiarii finali erau susceptibili să utilizeze materialul subvenționat în cadrul unei activități de transport ocazional sau pe alte piețe de transport regulat deschise concurenței în Franța sau pe teritoriul Uniunii, ajutoarele acordate în temeiul schemei de ajutor în cauză erau susceptibile să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și, în consecință, să constituie ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE de la prima lor punere în aplicare.
50 În susținerea acestei concluzii, Comisia a citat hotărârea nr. 0417015 din 10 iulie 2008 a tribunal administratif de Paris (Tribunalul administrativ din Paris) și hotărârea nr. 08PA 04753 din 12 iulie 2010 a cour administrative d’appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris), concluzionând în sensul instituirii ilegale a schemei de ajutor în cauză.
51 În plus, după ce a indicat că acordarea ajutoarelor regionale era reglementată de hotărârile în litigiu care datau, prima, din 1994 și constituiau temeiul juridic al schemei de ajutor în cauză, Comisia a ținut seama în mod corespunzător de argumentele părților în procedura administrativă care urmărea să stabilească faptul că regimul menționat fusese introdus fie la o dată anterioară intrării în vigoare a Tratatului de instituire a Comunității Europene în Franța, fie la o dată anterioară anului 1994, când piața transportului în comun rutier regulat nu era încă deschisă concurenței, și anume în anul 1984 sau, mai devreme, în anul 1979.
52 În această privință, reiese din considerentele (234)-(237) ale deciziei atacate că Comisia a examinat problema dacă existența unei scheme de ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, ar fi putut fi deja constatată în ceea ce privește eventualele ajutoare acordate anterior anului 1994 numai pentru a răspunde la argumentele regiunii și ale anumitor părți interesate prezentate în cursul procedurii administrative.
53 În consecință, nu se poate deduce din considerentele (234)-(237) ale deciziei atacate că Comisia a considerat ea însăși că schema de ajutor în cauză a putut fi instituită în orice moment între 1979 și 2008. Dimpotrivă, ea a estimat că perioada 1979-1994 era anterioară introducerii schemei de ajutor în cauză. În aceste condiții, nu i se poate reproșa că a omis să explice din ce motiv subvențiile plătite în această perioadă puteau fi calificate drept ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
54 În plus, nu se poate reproșa Comisiei că nu a detaliat suficient motivele pentru care estima că trebuiau respinse argumentele părților interesate prin care se susținea că schema de ajutor în cauză a fost introdusă la o dată anterioară anului 1994 și trebuia să fie calificată drept schemă de ajutor existentă pentru motivul că piața transportului regulat de călători nu era încă deschisă concurenței la acea dată.
55 Astfel, Comisia a explicat, în considerentele (226) și (237) ale deciziei atacate, că, deși schema de ajutor în cauză ar fi fost instituită la o dată anterioară anului 1994, ea ar fi putut să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și, prin urmare, să îndeplinească criteriile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE de la introducerea sa, ținând seama de prezența beneficiarilor finali pe piața transportului ocazional de călători.
56 În consecință, Comisia a furnizat o motivare vădit sumară, dar, în speță, suficientă pentru a permite reclamantelor să înțeleagă motivele pentru care considera că, de la crearea schemei de ajutor în cauză, ajutoarele acordate în temeiul schemei menționate erau susceptibile să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, constituind, prin urmare, ajutoare noi în sensul articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589.
57 Prin urmare, critica întemeiată pe încălcarea obligației de motivare trebuie să fie respinsă.
2) Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589
58 Reclamantele susțin că schema de ajutor în cauză este o schemă de ajutor existentă din moment ce a fost introdusă prin Decretul din 1949, la o dată anterioară celei a intrării în vigoare a Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene în Franța, la 1 ianuarie 1958. Ele amintesc că, conform articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589, ajutoarele introduse înainte de intrarea în vigoare a Tratatului FUE în statul membru vizat sunt considerate existente.
59 Comisia contestă argumentele reclamantelor. Ea amintește că a concluzionat, în considerentul (236) al deciziei atacate, că Decretul din 1949 nu definea niciunul dintre parametrii‑cheie ai schemei de ajutor în cauză, și anume durata, bugetul, beneficiarii, natura bunurilor eligibile pentru subvenție și rata subvenției și că nu crea niciun drept de a primi subvenții.
60 Decretul din 1949 prevedea după cum urmează:
„Articolul 2
Serviciile de transport de călători care sunt supuse unor măsuri de coordonare și de armonizare prin aplicarea dispozițiilor articolului 7 din Legea din 5 iulie 1949 sunt:
[…]
2. Serviciile rutiere de transport public de călători enumerate în continuare […]
Serviciile regulate, inclusiv serviciile sezoniere și periodice […]
Serviciile ocazionale, și anume cele care, deși prestate la cerere, răspund necesităților generale ale publicului, reînnoindu‑se în anumite perioade ale fiecărui an […]
Articolul 19
O colectivitate teritorială poate subvenționa un serviciu rutier încheind cu o întreprindere un contract care stabilește obligațiile impuse acesteia în plus față de cele care rezultă din regulamentul său de exploatare.
Tariful stabilit în conformitate cu acest contract trebuie să respecte toate normele cuprinse în articolele precedente.”
61 În ceea ce privește problema dacă ajutoarele acordate în temeiul schemei de ajutor în cauză își au originea în Decretul din 1949, în primul rând, trebuie precizat că modalitățile de acordare a subvențiilor prevăzute de Decretul din 1949 erau diferite de cele ale ajutoarelor acordate în temeiul hotărârii CR 34-94. După cum susține Comisia în mod întemeiat, în cadrul hotărârii CR 34-94, subvențiile pentru investiții erau acordate de regiune colectivităților publice înainte de a fi plătite mai departe beneficiarilor finali. Un asemenea mecanism de plată nu exista în cadrul Decretului din 1949.
62 În al doilea rând, reiese din hotărârea nr. 343440 din 23 iulie 2012 a Conseil d’État (Consiliul de Stat) că subvențiile acordate în temeiul hotărârii CR 34-94 vizau numai să faciliteze achiziția de material de către întreprinderile de transport public din Île‑de‑France, fără ca schema de ajutor în cauză să fi avut ca obiect sau ca efect impunerea în schimb a unor obligații tarifare beneficiarilor finali. Nu acesta era cazul articolului 19 din Decretul din 1949 care, prevăzând, cu titlu general, posibilitatea colectivităților teritoriale franceze de a încheia contracte de subvenție cu aceleași întreprinderi, urmărea controlul tarifelor aplicate. Articolul 11 din acest decret prevedea astfel că, „pentru serviciile care au un contract cu o colectivitate teritorială, tarifele sunt fixate […] în conformitate cu contractul încheiat între întreprindere și colectivitatea care plătește subvenția”.
63 În al treilea rând, hotărârile în litigiu nu cuprindeau nicio referire la Decretul din 1949. Aceste hotărâri nu menționau decât Codul general al colectivităților teritoriale, Legea nr. 82-1153 din 30 decembrie 1982 de orientare a transporturilor interne (JORF din 31 decembrie 1982, p. 4004) și mai multe hotărâri anterioare și decrete adoptate în conformitate cu dreptul național, printre care nu figura Decretul din 1949.
64 În al patrulea rând, hotărârile în litigiu se înscriau într‑un cadru legislativ specific, referitor la organizarea transporturilor în Île‑de‑France, care a fost precizat pentru prima oară în Ordonanța nr. 59-151 din 7 ianuarie 1959 privind organizarea transporturilor de călători în regiunea pariziană (JORF din 10 ianuarie 1959, p. 696), la aproape zece ani de la adoptarea Decretului din 1949.
65 Decurge din ansamblul acestor considerații că Decretul din 1949 nu constituia temeiul juridic al schemei de ajutor în cauză.
66 În aceste condiții, trebuie constatat că reclamantele nu au adus în fața Tribunalului elemente de probă suficiente pentru a dovedi că schema de ajutor în cauză trebuie calificată drept schemă de ajutor existentă în temeiul articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589.
67 Prin urmare, critica întemeiată pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589 trebuie să fie respinsă.
3) Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589
68 Reclamantele susțin în esență că Comisia a săvârșit o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589, întrucât nu a considerat, în decizia atacată, că ajutoarele acordate de regiune constituiau o schemă de ajutor existentă în temeiul acestei dispoziții. În această privință, ele estimează în special că, în măsura în care piețele transportului public ale statelor membre ale Uniunii nu au fost deschise concurenței decât începând din 1995, data reținută în Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415), în ceea ce privește deschiderea piețelor menționate, subvențiile acordate în temeiul hotărârilor în litigiu nu erau susceptibile să constituie o schemă de ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE atunci când au fost acordate pentru prima dată.
69 Comisia arată că, astfel cum a stabilit tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) în hotărârea nr. 0417015 din 10 iulie 2008, beneficiarii finali operau în același timp pe piața transportului regulat de călători și pe piața transportului ocazional de călători. Or, piața transportului ocazional de călători ar fi fost deja liberalizată în anul 1979. Ar rezulta că schema de ajutor în cauză ar fi fost susceptibilă să afecteze concurența între statele membre pe această piață, oricare ar fi fost data de introducere a sa, în măsura în care se situează între 1979 și 2008.
70 Comisia adaugă că data care trebuie luată în considerare pentru deschiderea pieței transportului regulat de călători este cea a intrării în vigoare a Legii nr. 93-122 din 29 ianuarie 1993 privind prevenirea corupției și transparența vieții economice și a procedurilor publice (JORF din 30 ianuarie 1993, p. 1588, denumită în continuare „Legea Sapin”), care a permis intrarea investitorilor și a operatorilor pe piața franceză și a transpus în dreptul francez Directiva 93/38/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO 1993, L 199, p. 84).
71 Potrivit Comisiei, faptul că reiese din Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415), că anumite state membre și‑au deschis piața către concurență în anul 1995 nu ar exclude ca Franța să o fi putut deschide pe a sa în 1993.
72 În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, noțiunea de „evoluți[e a] pieței interne” care figurează la articolul 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589 poate fi înțeleasă ca făcând referire la o modificare a contextului economic și juridic în sectorul vizat de măsura în cauză. O asemenea modificare poate, în particular, să rezulte din liberalizarea unei piețe inițial închise concurenței (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 martie 2011, Freistaat Sachsen și Land Sachsen‑Anhalt/Comisia, T‑443/08 și T‑455/08, EU:T:2011:117, punctul 188).
73 Conform articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589, data liberalizării unei activități în conformitate cu dreptul Uniunii trebuie, în consecință, să fie luată în considerare doar pentru a exclude posibilitatea ca, după această dată, o măsură care nu constituia un ajutor anterior acestei liberalizări să fie calificată drept ajutor existent (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 ianuarie 2018, EDF/Comisia, T‑747/15, EU:T:2018:6, punctul 369).
74 În speță, reiese din decizia atacată, mai exact din considerentul (18) litera (a) și din considerentele (19), (183) și (186) din această decizie, că Comisia a estimat că schema de ajutor în cauză fusese instituită în anul 1994 și abrogată în anul 2008, cu consecința că dispozitivul de ajutor inițial din 1979 trebuie să fie considerat o schemă de ajutor distinctă de cea pusă în aplicare prin hotărârea CR 34-94 și următoarele.
75 În ceea ce privește problema dacă schema de ajutor în cauză trebuie calificată drept schemă de ajutor existentă potrivit articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589 sau conform jurisprudenței conform căreia o schemă de ajutor instituită pe o piață inițial închisă concurenței trebuie să fie considerată, la liberalizarea acestei piețe, drept schemă de ajutor existentă (Hotărârea din 15 iunie 2000, Alzetta și alții/Comisia, T‑298/97, T‑312/97, T‑313/97, T‑315/97, T‑600/97-T‑607/97, T‑1/98, T‑3/98-T‑6/98 și T‑23/98, EU:T:2000:151, punctul 143), trebuie amintit că Legea Sapin, care a operat liberalizarea pieței transportului regulat de călători pe ansamblul teritoriului francez, cu excepția Île‑de‑France, a fost adoptată în anul 1993, și anume înainte de data de intrare în vigoare a Hotărârii CR 34-94, și că această ultimă dată coincide, potrivit analizei efectuate de Comisie în decizia atacată, după cum s‑a amintit la punctul 74 de mai sus, cu data de introducere a schemei de ajutor în cauză.
76 Ținând seama de aceste elemente, în mod întemeiat Comisia a estimat, în decizia atacată, că beneficiarii finali puteau, începând din 1994, să utilizeze echipamentul finanțat de ajutoarele acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză pe alte piețe de transport regulat de călători deschise concurenței și, în consecință, că ajutoarele menționate erau susceptibile să afecteze concurența și schimburile comerciale între statele membre și să constituie ajutoare noi începând de la această dată.
77 Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de afirmația reclamantelor potrivit căreia Legea Sapin este anterioară oricărei liberalizări formale a pieței transportului regulat de către dreptul Uniunii. Astfel, articolul 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589 trebuie interpretat în sensul că simpla existență a unei date de liberalizare care rezultă din intrarea în vigoare a unei reglementări europene nu este suficientă pentru a exclude posibilitatea ca o măsură să fie calificată drept ajutor nou în cazul în care, pe baza criteriului evoluției pieței, se poate dovedi că măsura fusese adoptată pe o piață care era deja, total sau parțial, deschisă concurenței înainte de data liberalizării activității vizate de dreptul Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 ianuarie 2018, EDF/Comisia, T‑747/15, EU:T:2018:6, punctul 369).
78 În această privință, trebuie subliniat că reclamantele nu au contestat calificarea subvențiilor acordate în temeiul hotărârilor în litigiu drept ajutoare de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, pentru perioada 1994-2008. În plus, concluzia Comisiei potrivit căreia toate criteriile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE erau îndeplinite pentru această perioadă este conformă analizei care figurează în deciziile instanțelor naționale, și anume, în special hotărârea nr. 0417015 din 10 iulie 2008 a tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) și hotărârea nr. 08PA04753 din 12 iulie 2010 a cour administrative d’appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris), citate printre altele în considerentul (226) al deciziei atacate.
79 Pe de altă parte, deși Comisia ar fi săvârșit, după cum susțin reclamantele, o eroare considerând că schema de ajutor în cauză nu a fost introdusă decât în anul 1994, numai această eroare nu poate fi suficientă pentru a invalida concluzia potrivit căreia aceasta trebuie să fie considerată o schemă de ajutor nouă. Astfel, după cum s‑a arătat deja la punctul 55 de mai sus, reiese din considerentele (226) și (237) ale deciziei atacate că, chiar admițând ipoteza potrivit căreia schema de ajutor în cauză ar trebui privită ca fiind instituită din 1979 sau cel târziu în anul 1994, la o dată la care piața transportului regulat de călători era încă închisă concurenței, beneficiarii finali erau susceptibili de a utiliza materialul finanțat parțial de regiune în cadrul activităților de transport ocazional deschise concurenței.
80 În speță, reclamantele nu au adus niciun element de probă pentru a dovedi că piața transportului ocazional nu făcea obiectul schimburilor comerciale între statele membre în perioada care a precedat introducerea schemei de ajutor în cauză sau la introducerea sa. Ele s‑au mulțumit să afirme, după cum Comisia a estimat în considerentul (248) al deciziei atacate, că efectul schemei de ajutor în cauză asupra schimburilor comerciale dintre statele membre pe piața transportului ocazional era limitat din cauza faptului că „vehiculele destinate transportului regulat de călători nu erau adaptate serviciilor de transport ocazional care necesitau transportarea pasagerilor așezați, cu centură de siguranță”.
81 În plus, după cum a subliniat Comisia în ședință, cour administrative d’appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris) a subliniat deja pertinența pieței transportului ocazional de călători în hotărârea nr. 15PA00385 din 27 noiembrie 2015. Astfel, întemeindu‑se pe deciziile instanțelor naționale, Comisia a constatat că schema de ajutor în cauză trebuia privită în sensul că a afectat, de la introducerea sa, schimburile comerciale dintre statele membre și concurența, inclusiv în ipoteza în care ar fi fost instituită în anul 1979.
82 Având în vedere toate considerațiile care precedă, critica întemeiată pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589 trebuie să fie respinsă, la fel ca primul motiv în ansamblul său.
2. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589
83 Reclamantele contestă în esență, în considerentul (239) al deciziei atacate, concluzia potrivit căreia, din moment ce a fost introdusă o primă acțiune la instanțele naționale în mai 2004, numai ajutoarele acordate în temeiul schemei de ajutor în cauză înainte de luna mai 1994 sunt prescrise.
84 Mai exact, reclamantele susțin că, contrar celor estimate de Comisie în considerentul (239) al deciziei atacate, nicio acțiune susceptibilă să întrerupă termenul de prescripție potrivit articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 nu a fost depusă la instanțele naționale în mai 2004. Data de 4 mai 2004 ar corespunde datei la care SATV a solicitat regiunii să procedeze la abrogarea schemei de ajutor în cauză, cerere cu care tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) ar fi fost sesizat abia la 23 iulie 2004.
85 Potrivit reclamantelor, sesizarea instanțelor naționale de o persoană juridică de drept privat nu poate constitui „o măsură luată de un stat membru la cererea Comisiei” susceptibilă să întrerupă termenul de prescripție în temeiul articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589. Concluzionând, în decizia atacată, că termenul de prescripție era susceptibil să fie întrerupt de prima acțiune depusă la instanțele naționale de un concurent al reclamantelor, Comisia ar fi lărgit domeniul de aplicare al acestei dispoziții și, astfel, ar fi încălcat principiul securității juridice.
86 În plus, Comisia ar fi adus atingere exercitării drepturilor procedurale ale reclamantelor și principiului protecției încrederii legitime, în măsura în care ea nu le‑ar fi informat cu privire la modificarea termenului de prescripție pe care l‑ar fi stabilit în prealabil în decizia de deschidere din 11 martie 2014 și care ar fi determinat faptul că numai ajutoarele acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză anterior anului 1998 sunt prescrise.
87 Comisia afirmă că al doilea motiv este inadmisibil. Ea consideră că analiza sa cu privire la prescripția ajutoarelor acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză în raport cu contenciosul național nu face parte din interpretarea articolului 17 din Regulamentul 2015/1589, ci din cea a articolului 108 alineatul (3) TFUE.
88 Potrivit Comisiei, articolul 108 alineatul (3) TFUE urmărește ca instanțele naționale să mențină competența sa exclusivă pentru autorizarea ajutoarelor și puterea sa de recuperare. Termenul de prescripție ar fi determinat de dreptul național și ar putea fi întrerupt de prima acțiune în justiție introdusă la instanțele naționale de un concurent al beneficiarilor finali.
89 Trebuie amintit că articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 stabilește modalitățile de calcul al termenului de prescripție de zece ani căruia îi sunt supuse competențele Comisiei în materia recuperării ajutorului, în timp ce articolul 17 alineatul (3) din regulamentul menționat prevede că „[o]rice ajutor pentru care termenul de prescripție a expirat este considerat ajutor existent”. Articolul 1 litera (b) punctul (iv) din același regulament precizează că ajutorul existent include „ajutorul considerat ajutor existent în temeiul articolului 17”.
90 În această privință, reiese din considerentele (238)-(240) ale deciziei atacate că problema prescripției ajutoarelor în litigiu a fost examinată de Comisie numai pentru a verifica dacă concluzia formulată anterior în această decizie, referitoare la caracterul nou al schemei de ajutor în cauză, era susceptibilă de a fi repusă în discuție din cauza prescrierii unei părți din aceste ajutoare. În special, considerentul (239) al deciziei atacate urmărește să confirme că „[o]rice ajutor plătit de regiune după luna mai 1994 […] trebuie […] să fie considerat un ajutor nou în temeiul prezentei proceduri”.
91 În consecință, considerațiile expuse în considerentul (239) al deciziei atacate au o legătură explicită cu analiza efectuată în această decizie cu privire la caracterul nou sau existent al schemei de ajutor în cauză, astfel încât, contrar celor susținute de Comisie, aceasta urmărea, în considerentul menționat, să aplice articolul 1 litera (b) punctul (iv) din Regulamentul 2015/1589 coroborat cu articolul 17 din acest regulament.
92 Pe de altă parte, trebuie constatat că normele în materie de prescripție definite la articolul 17 din Regulamentul 2015/1589 se raportează numai la „[p]rerogativele Comisiei de recuperare a ajutorului”. Această dispoziție trebuie astfel să fie citită în continuarea articolului 16 alineatul (1) din regulamentul menționat, care prevede în esență că numai atunci când adoptă decizii negative în cazuri de ajutor ilegal, și anume după ce a constatat incompatibilitatea ajutoarelor în litigiu cu piața internă, Comisia poate adopta o decizie de recuperare.
93 Rezultă că normele în materie de prescripție prevăzute la articolul 17 din Regulamentul 2015/1589, precum și la articolul 1 litera (b) punctul (iv) din regulamentul menționat nu au vocația de a se aplica în cazul în care, la fel ca în speță, Comisia a recunoscut compatibilitatea ajutoarelor ilegale cu piața internă ulterior acordării lor.
94 De asemenea, termenul de prescripție de zece ani prevăzut la articolul 17 din Regulamentul 2015/1589 nu poate fi interpretat ca extinzându‑se la competențele autorităților naționale de a recupera dobânzile pentru perioada în care ajutoarele în cauză au fost plătite în mod ilegal.
95 În această privință, reiese din însuși textul articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 că această dispoziție urmărește să reglementeze în întregime problema prescripției aplicabile în caz de decizie de recuperare a ajutoarelor de către Comisie. Introducerea unei acțiuni la nivelul instanțelor naționale de către un concurent nu poate, prin urmare, să constituie o „măsură adoptată de către Comisie sau, la solicitarea acesteia, de către un stat membru cu privire la ajutorul ilegal”, în sensul articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589.
96 În aceste condiții, chiar dacă instanțele naționale au decis, în ceea ce privește schema de ajutor în cauză, că ajutoarele acordate în cadrul acesteia erau prescrise de la introducerea primei acțiuni în fața acestora de către un concurent al beneficiarilor finali, această decizie nu ar fi fost susceptibilă de a se impune Comisiei.
97 Reciproc, este necesar să se considere că competențele autorităților naționale privind o eventuală recuperare a ajutoarelor în cauză sau a dobânzilor pentru perioada în care ajutoarele în cauză au fost plătite ilegal sunt supuse numai regulilor de prescripție din dreptul național aplicabile în fața instanței naționale.
98 Astfel, la punctele 34 și 35 din Hotărârea din 5 octombrie 2006, Transalpine Ölleitung in Österreich (C‑368/04, EU:C:2006:644), Curtea a precizat că, în măsura în care Regulamentul [2015/1589] conține norme de natură procedurală care se aplică tuturor procedurilor administrative în materia ajutoarelor de stat pendinte în fața Comisiei, acesta codifică și susține practica Comisiei în materia examinării ajutoarelor de stat și nu conține nicio dispoziție referitoare la competențele și la obligațiile instanțelor naționale, care rămân reglementate de dispozițiile tratatului, astfel cum au fost interpretate de Curte.
99 În speță, este necesar să se amintească, pe de o parte, că Comisia nu era în măsură să își exercite competențele de recuperare în privința beneficiarilor finali ai ajutoarelor acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză, din moment ce concluzionase, la articolul 1 din dispozitivul deciziei atacate, că schema de ajutor în cauză era compatibilă cu piața internă.
100 Trebuie amintit, pe de altă parte, că, atunci când Comisia concluzionează, ca în decizia atacată, în sensul ilegalității unui ajutor, dreptul Uniunii impune instanțelor naționale să dispună ca beneficiarul acestuia să plătească dobânzi pentru perioada în care ajutoarele în cauză au fost plătite ilegal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2008, CELF și ministre de la Culture et de la Communication, C‑199/06, EU:C:2008:79, punctele 51, 52 și 55, și Hotărârea din 16 octombrie 2014, Alpiq RomIndustries și Alpiq RomEnergie/Comisia, T‑129/13, nepublicată, EU:T:2014:895, punctul 39). Totuși, chiar în absența unor împrejurări excepționale, acest drept nu le impune să recupereze și ajutorul ilegal, atunci când acesta este compatibil cu piața internă. Dacă este cazul, numai în temeiul dreptului național, conform jurisprudenței amintite la punctul 32 de mai sus, instanța națională are eventual competența de a dispune recuperarea ajutorului ilegal, fără a aduce atingere dreptului statului membru vizat de a pune din nou în aplicare acest ajutor, ulterior, sau de a admite cereri de despăgubire pentru prejudicii produse din cauza caracterului ilegal al ajutorului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2008, CELF și ministre de la Culture et de la Communication, C‑199/06, EU:C:2008:79, punctul 55).
101 În consecință, presupunând că Comisia a săvârșit o eroare în aplicarea articolului 1 litera (b) punctul (iv) și a articolului 17 din Regulamentul 2015/1589, în considerentul (239) al deciziei atacate, o asemenea circumstanță nu este susceptibilă să producă efecte juridice în privința reclamantelor.
102 Având în vedere ansamblul celor ce precedă, al doilea motiv trebuie să fie declarat inoperant, pentru motivul că articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 nu era aplicabil în speță, ținând seama de compatibilitatea schemei de ajutor în cauză cu piața internă.
103 Întrucât ansamblul motivelor invocate în susținerea prezentei acțiuni sunt astfel respinse, este necesar să se respingă acțiunea menționată.
V. Cu privire la cheltuielile de judecată
104 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
105 În speță, întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligate să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie, conform concluziilor acesteia.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera întâi)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Transdev, Transdev Île de France și Transports rapides automobiles (TRA) suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 iulie 2019.
Semnături
Cuprins
I. Istoricul cauzei
II. Procedura în fața instanțelor naționale
III. Procedura și concluziile părților
IV. În drept
A. Cu privire la admisibilitate
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 108 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 1 litera (b) punctele (i) și (v) din Regulamentul 2015/1589 și pe o încălcare a obligației de motivare
a) Cu privire la admisibilitatea primului motiv
b) Cu privire la temeinicia primului motiv
1) Cu privire la critica întemeiată pe încălcarea obligației de motivare
2) Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589
3) Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589
2. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589
V. Cu privire la cheltuielile de judecată