HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
19 decembrie 2019(*)
„Trimitere preliminară – Libera prestare a serviciilor – Asigurare directă de viață – Directivele 90/619/CEE, 92/96/CEE, 2002/83/CE și 2009/138/CE – Drept de retragere – Informare necorespunzătoare privind modalitățile de exercitare a dreptului de retragere – Condiții de formă ale declarației de retragere – Efecte asupra obligațiilor întreprinderii de asigurare – Termen – Expirarea dreptului de retragere – Posibilitatea unei retrageri ulterioare rezilierii contractului – Rambursare a valorii de răscumpărare a contractului – Restituire a primelor plătite – Drept la dobânzi remuneratorii – Prescripție”
În cauzele conexate de la C‑355/18 până la C‑357/18 și C‑479/18,
având ca obiect patru cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE, dintre care trei cereri introduse de Landesgericht Salzburg (Tribunalul Regional din Salzburg, Austria), prin deciziile din 16 mai 2018, primite de Curte la 31 mai 2018 (C‑355/18-C‑357/18), și o cerere formulată de Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru cauzele comerciale din Viena, Austria), prin decizia din 12 iulie 2018, primită de Curte la 20 iulie 2018 (C‑479/18), în procedurile
Barbara Rust‑Hackner (C‑355/18),
Christian Gmoser (C‑356/18),
Bettina Plackner (C‑357/18),
împotriva
Nürnberger Versicherung Aktiengesellschaft Österreich,
și
KL
împotriva
UNIQA Österreich Versicherungen AG,
LK
împotriva
DONAU Versicherung AG Vienna Insurance Group,
MJ
împotriva
Allianz Elementar Lebensversicherungs‑Aktiengesellschaft,
NI
împotriva
Allianz Elementar Lebensversicherungs‑Aktiengesellschaft (C‑479/18),
CURTEA (Camera a treia),
compusă din doamna A. Prechal, președintă de cameră, doamna L. S. Rossi (raportoare), și domnii M. Ilešič, J. Malenovský și F. Biltgen, judecători,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: doamna L. Carrasco Marco, administratoare,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 aprilie 2019,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru doamna Rust‑Hackner, pentru domnul Gmoser și pentru doamna Plackner, precum și pentru KL, de N. Nowak, Rechtsanwalt;
– pentru LK, de M. Poduschka, Rechtsanwalt;
– pentru MJ și NI, de P. Mandl, Rechtsanwalt;
– pentru Nürnberger Versicherung Aktiengesellschaft Österreich, UNIQA Österreich Versicherungen AG și Allianz Elementar Lebensversicherungs‑Aktiengesellschaft, de P. Konwitschka, Rechtsanwalt;
– pentru DONAU Versicherung AG Vienna Insurance Group, de D. Altenburger și de G. Hoffmann, Rechtsanwälte;
– pentru guvernul austriac, de J. Schmoll, în calitate de agent;
– pentru guvernul ceh, de M. Smolek și de J. Vláčil, în calitate de agenți;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de P. Garofoli, avvocato dello Stato;
– pentru Comisia Europeană, de H. Tserepa‑Lacombe, de K.‑P. Wojcik și de G. Braun, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatei generale în ședința din 11 iulie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 15 alineatul (1) din A doua directivă 90/619/CEE a Consiliului din 8 noiembrie 1990 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind asigurarea directă de viață, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii și de modificare a Directivei 79/267/CEE (JO 1990, L 330, p. 50), astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/96/CEE a Consiliului din 10 noiembrie 1992 (JO 1992, L 360, p. 1) (denumită în continuare „Directiva 90/619”), a articolului 31 din Directiva 92/96/CEE a Consiliului din 10 noiembrie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind asigurarea directă de viață și de modificare a Directivelor 79/267/CEE și 90/619/CEE (A treia directivă privind asigurarea de viață) (JO 1992, L 360, p. 1), a articolului 35 alineatul (1) și a articolului 36 din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viață (JO 2002, L 345, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 10, p. 192), precum și a articolului 185 alineatul (1) și a articolului 186 alineatul (1) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) (JO 2009, L 335, p. 1).
2 Aceste cereri au fost formulate în cadrul a șapte litigii, dintre care trei pendinte în fața Landesgericht Salzburg (Tribunalul Regional din Salzburg, Austria), între doamna Barbara Rust‑Hackner, domnul Christian Gmoser, precum și, respectiv, doamna Bettina Plackner, pe de o parte, și Nürnberger Versicherung Aktiengesellschaft Österreich (denumită în continuare „Nürnberger”), pe de altă parte, și patru pendinte în fața Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru cauze comerciale din Viena, Austria) între KL, pe de o parte, și UNIQA Österreich Versicherungen AG (denumită în continuare „UNIQA”), pe de altă parte, între LK, pe de o parte, și DONAU Versicherung AG Vienna Insurance Group (denumită în continuare „DONAU”), pe de altă parte, între MJ, pe de o parte, și Allianz Elementar Lebensversicherungs‑Aktiengesellschaft (denumită în continuare „Allianz”), pe de altă parte, și, respectiv, între NI, pe de o parte, și Allianz, pe de altă parte, în legătură cu întinderea și cu termenul de decădere ale dreptului de retragere din contractele de asigurare de viață.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 90/619
3 Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619, abrogată prin Directiva 2002/83, prevedea:
„Statele membre prevăd ca titularii de polițe de asigurare care încheie contracte individuale de asigurare de viață să dispună de o perioadă între 14 și 30 de zile de la data la care au fost informați de încheierea contractului în care să poată renunța la efectele contractului în cauză.
Notificarea de către titularul poliței de asigurare a unui preaviz de renunțare îl eliberează pe acesta de orice obligație viitoare care rezultă din contract.
Restul efectelor juridice și condițiile de renunțare sunt determinate de legislația aplicabilă contractului, astfel cum este definită la articolul 4, în special cu privire la modalitățile de informare a asiguratului în legătură cu încheierea contractului.” [traducere neoficială]
Directiva 92/96
4 Considerentul (23) al Directivei 92/96, de asemenea abrogat prin Directiva 2002/83, avea următorul cuprins:
„[P]e o piață unică a asigurărilor, consumatorul are la dispoziție o gamă mai largă și mai variată de contracte; […] pentru ca consumatorul să poată profita la maximum de această diversitate și de concurența crescută, trebuie să i se ofere toate informațiile necesare care să îi permită să încheie contractul cel mai adecvat nevoilor sale; […] această cerință de informare este cu atât mai importantă, cu cât durata angajamentelor poate fi foarte lungă; […] în consecință, norme minime ar trebui coordonate astfel încât consumatorul să primească informații clare și exacte cu privire la caracteristicile esențiale ale produselor care îi sunt propuse, precum și la datele organismelor la care pot fi adresate toate contestațiile titularilor polițelor de asigurare, asiguraților sau beneficiarilor de contracte.” [traducere neoficială]
5 Articolul 31 din Directiva 92/96 dispunea:
„(1) Înainte de încheierea contractului de asigurare, titularului poliței i se comunică cel puțin informațiile enumerate în anexa II punctul A.
[…]
(4) Modalitățile de aplicare a prezentului articol și a anexei II sunt stabilite de statul membru al angajamentului.” [traducere neoficială]
6 Anexa II la această directivă, intitulată „Informații pentru titularii polițelor de asigurare”, prevedea:
„Următoarele informații, care trebuie comunicate asiguraților fie înainte de încheierea contractului (A), fie pe durata contractului (B), trebuie formulate în mod clar și exact, în scris, într‑o limbă oficială a statului membru al angajamentului.
[…]
A. Înainte de încheierea contractului Informații privind întreprinderea de asigurare Informații privind angajamentul […] […] a. 13. Modalități de exercitare a dreptului de reziliere […]” [traducere neoficială]
| A. Înainte de încheierea contractului | Informații privind întreprinderea de asigurare | Informații privind angajamentul | […] | […] a. 13. Modalități de exercitare a dreptului de reziliere […]” [traducere neoficială] |
Directiva 2002/83
7 Considerentele (46) și (52) ale Directivei 2002/83, abrogată prin Directiva 2009/138, aveau următorul cuprins:
„(46) În cadrul unei piețe interne, este în interesul deținătorilor de polițe de asigurare să aibă acces la cea mai largă gamă de produse de asigurare posibilă, disponibile în cadrul Comunității, astfel încât să poată alege acel serviciu care corespunde cel mai bine nevoilor lor. Statul membru în care se ia angajamentul trebuie să garanteze că nimic nu împiedică, pe teritoriul său, comercializarea tuturor produselor de asigurare oferite spre vânzare în Comunitate, atât timp cât acestea nu intră în conflict cu dispozițiile legale care protejează interesul comun în vigoare în statul membru în care se ia angajamentul și în măsura în care interesul general nu este protejat de normele statului membru de origine, cu condiția ca aceste dispoziții să fie aplicate fără discriminare tuturor întreprinderilor care activează în statul membru în cauză și să fie necesare în mod obiectiv și proporționale cu obiectivul propus.
[…]
(52) Pe o piață internă a asigurărilor, consumatorul are la dispoziție o gamă mai largă și mai variată de contracte. Pentru ca consumatorul să poată profita la maximum de această diversitate și de concurența crescută, trebuie să i se ofere toate informațiile necesare care să îi permită să încheie contractul cel mai adecvat nevoilor sale. Această cerință de informare este cu atât mai importantă cu cât durata angajamentelor poate fi foarte lungă. În consecință, norme minime ar trebui astfel coordonate, încât consumatorul să primească informații clare și exacte cu privire la caracteristicile esențiale ale produselor care îi sunt propuse, precum și la datele organismelor la care pot fi adresate toate contestațiile titularilor polițelor de asigurare, asiguraților sau beneficiarilor de contracte.”
8 Articolul 35 din Directiva 2002/83, intitulat „Perioada de anulare”, prevedea la alineatul (1):
„Fiecare stat membru prevede că un asigurat care încheie un contract individual de asigurare de viață dispune de o perioadă între 14 și 30 de zile de la data la care a fost informat de încheierea contractului în care poate anula contractul în cauză.
Preavizul de anulare înaintat de asigurat îl eliberează pe acesta de orice obligație viitoare care rezultă din contract.
Restul efectelor legale și condițiile de anulare sunt determinate de legislația aplicabilă contractului definită la articolul [31], în special cu privire la [modalitățile] pentru informarea asiguratului în legătură cu încheierea contractului.”
9 , intitulat „Informații pentru titulari”, avea următorul cuprins:
„(1) Înainte de încheierea contractului de asigurare, titularului i se comunică cel puțin informațiile enumerate în anexa III punctul A.
[…]
(4) Modalitățile de aplicare a prezentului articol și a anexei III sunt stabilite de statul membru al angajamentului.”
10 Anexa III la directiva menționată, intitulată „Informații pentru asigurați”, prevedea:
„Următoarele informații, care trebuie comunicate asiguraților înainte de încheierea contractului (A) sau pe durata contractului (B), trebuie formulate în mod clar și exact, în scris, într‑o limbă oficială a statului membru al angajamentului.
[…]
A. Înainte de încheierea contractului | |
Informații privind întreprinderea de asigurare | Informații privind angajamentul |
[…] | […] a. 13. Modalități de exercitare a dreptului de reziliere; […]” |
Directiva 2009/138
11 Considerentul (79) al Directivei 2009/138 are următorul cuprins:
„Pe o piață internă a asigurărilor, consumatorii pot alege dintr‑o gamă mai largă și mai variată de contracte. Pentru a beneficia pe deplin de această diversitate și de concurența crescândă, consumatorilor ar trebui să le fie comunicate toate informațiile de care au nevoie pentru a le permite să aleagă contractul cel mai potrivit cu nevoile lor.”
12 Articolul 185 din această directivă, intitulat „Informații pentru deținătorii de polițe de asigurare”, prevede:
„(1) Înainte de încheierea contractului de asigurare de viață, deținătorului de poliță de asigurare i se comunică cel puțin informațiile prevăzute la alineatele (2)-(4).
[…]
(3) Se comunică următoarele informații privind angajamentul:
[…]
(j) modalități de exercitare a dreptului de reziliere;
[…]
(6) Informațiile menționate la alineatele (2)-(5) sunt formulate în mod clar și exact, în scris, într‑o limbă oficială a statului membru al angajamentului.
[…]
(8) Modalitățile de aplicare a alineatelor (1)-(7) sunt stabilite de statul membru al angajamentului.”
13 Articolul 186 din directiva menționată, intitulat „Perioada de anulare”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre prevăd ca deținătorii de polițe de asigurare care încheie contracte individuale de asigurare de viață să dispună de o perioadă între 14 și 30 de zile de la data la care au fost informați în legătură cu încheierea contractului în care să poată anula contractul în cauză.
Înaintarea unui preaviz de anulare de către deținătorii de polițe de asigurare îi eliberează pe aceștia de orice obligație viitoare care rezultă din contract.
[Restul efectelor juridice] și condițiile de anulare sunt determinate de legislația aplicabilă contractului, în special cu privire la modalitățile de informare a asiguratului în legătură cu încheierea contractului.”
Dreptul austriac
14 Articolul 165a din Bundesgesetz über den Versicherungsvertrag (Legea privind contractele de asigurare) din 2 decembrie 1958 (BGBl. 2/1959, denumită în continuare „VersVG”), în versiunea în vigoare pentru perioada 1 ianuarie 1997-30 septembrie 2004, prevedea:
„(1) Titularul poliței de asigurare are dreptul să se retragă din contract în termen de două săptămâni de la încheierea acestuia. În cazul în care asigurătorul a acordat o acoperire provizorie, acestuia îi revin primele corespunzătoare duratei acoperirii.
(2) În cazul în care asigurătorul nu și‑a îndeplinit obligația de a‑și comunica adresa (articolul 9a alineatul 1 punctul 1 din VAG) [Bundesgesetz über den Betrieb und die Beaufsichtigung der Vertragsversicherung (Versicher ungsaufsichtsgesetz) (Legea privind controlul întreprinderilor de asigurare) (Legea privind supravegherea asigurărilor) din 18 octombrie 1978 (BGBl. 569/1978)], termenul de retragere menționat la alineatul 1 nu începe să curgă înainte ca titularul poliței să ia cunoștință de această adresă.
(3) Alineatele precedente nu se aplică în cazul contractelor de asigurare de grup sau al contractelor cu o durată egală sau mai mică de șase luni.”
15 Articolul 165a din VersVG, în versiunea în vigoare pentru perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2012, prevedea:
„(1) Titularul poliței de asigurare are dreptul să se retragă din contract în termen de 30 de zile de la data la care este informat de încheierea contractului. În cazul în care asigurătorul a acordat o acoperire provizorie, acestuia îi revin primele corespunzătoare duratei acoperirii.
(2) În cazul în care asigurătorul nu și‑a îndeplinit obligația de a‑și comunica adresa [articolul 9a alineatul (1) punctul 1 din Legea privind controlul întreprinderilor de asigurare], termenul de retragere menționat la alineatul (1) nu începe să curgă înainte ca titularul poliței să ia cunoștință de această adresă.
(3) Alineatele precedente nu se aplică în cazul contractelor de asigurare de grup sau al contractelor cu o durată egală sau mai mică de șase luni.”
16 Articolul 165a din VersVG, în versiunea în vigoare pentru perioada 1 iulie 2012-31 decembrie 2015, dispunea:
„(1) Titularul poliței de asigurare are dreptul să se retragă din contract în termen de 30 de zile de la data la care este informat de încheierea contractului. În cazul în care asigurătorul a acordat o acoperire provizorie, acestuia îi revin primele corespunzătoare duratei acoperirii.
(2) În cazul în care asigurătorul nu și‑a îndeplinit obligația de a‑și comunica adresa [articolul 9a alineatul (1) punctul 1 din Legea privind controlul întreprinderilor de asigurare], termenul de retragere menționat la alineatul (1) nu începe să curgă înainte ca titularul asigurării să ia cunoștință de această adresă.
(2a) În cazul în care titularul poliței este un consumator [articolul 1 alineatul (1) punctul 2 din Konsumentenschutzgesetz (Legea privind protecția consumatorilor) din 8 martie 1979 (BGBl. 140/1979)], termenul de retragere prevăzut la alineatele (1) și (2) nu începe să curgă decât de la data la care acesta a fost informat cu privire la dreptul de retragere menționat.
(3) Alineatele precedente nu se aplică în cazul contractelor de asigurare de grup sau al contractelor cu o durată egală sau mai mică de șase luni.”
17 Articolul 176 din VersVG, în versiunea publicată în BGBl. 509/1994, prevede:
„(1) În cazul în care se anulează prin retragere, prin reziliere sau prin contestare, o asigurare cu capitalizare pentru caz de deces, care este încheiată astfel încât obligația asigurătorului de a plăti capitalul convenit este certă, asigurătorul trebuie să ramburseze valoarea de răscumpărare datorată pentru poliță.
[…]
(3) Valoarea de răscumpărare trebuie calculată potrivit regulilor actuariale recunoscute, pornind de la baza de calcul al primelor datorate la încheierea perioadei de asigurare curente, ca valoare actualizată a asigurării. Sumele restante aferente primelor sunt deduse din valoarea de răscumpărare.
(4) Asigurătorul nu poate efectua o deducere decât în cazul în care aceasta a fost convenită cu titularul poliței de asigurare și este adecvată.”
18 Articolul 9a din Legea privind controlul întreprinderilor de asigurare, în versiunea în vigoare pentru perioada 1 august 1996-9 decembrie 2007, prevedea:
„(1) La încheierea unui contract de asigurare de viață referitor la un risc existent pe teritoriul național, titularul poliței de asigurare trebuie să fie informat în scris, înaintea exprimării angajamentului său contractual, cu privire la următoarele aspecte:
1. numele, adresa sediului și forma juridică a întreprinderii de asigurare, precum și ale sucursalei prin intermediul căreia se încheie contractul de asigurare, dacă este cazul,
[…]
6. împrejurările în care titularul poliței de asigurare poate revoca contractul de asigurare sau se poate retrage din acesta.”
19 Articolul 9a din Legea privind controlul întreprinderilor de asigurare, în versiunea în vigoare pentru perioada 10 decembrie 2007-31 decembrie 2015, dispunea:
„(1) La încheierea unui contract de asigurare de viață referitor la un risc existent pe teritoriul național, titularul poliței de asigurare trebuie să fie informat în scris, înaintea exprimării angajamentului său contractual, cu privire la următoarele aspecte:
1. numele, adresa sediului și forma juridică a întreprinderii de asigurare, precum și ale sucursalei prin intermediul căreia se încheie contractul de asigurare, dacă este cazul,
[…]
6. împrejurările în care titularul poliței de asigurare poate revoca contractul de asigurare sau se poate retrage din acesta.”
Litigiile principale, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
Cauzele C‑355/18-C‑357/18
20 Doamna Rust‑Hackner, domnul Gmoser, precum și doamna Plackner au încheiat, fiecare, cu Nürnberger un contract de asigurare de viață cu privire la fonduri de plasament. Din cererile de decizie preliminară reiese că fiecare dintre aceste contracte conținea informația potrivit căreia retragerea din contractul de asigurare trebuia formulată în scris pentru a fi valabilă.
21 Doamna Rust‑Hackner a reziliat contractul său de asigurare de viață la 14 martie 2017. La 23 mai 2017, aceasta a declarat că se retrage din contractul menționat ca urmare a transmiterii de către Nürnberger a unei informări necorespunzătoare privind dreptul de retragere.
22 În anul 2010, domnul Gmoser a procedat la răscumpărarea contractului său încheiat în anul 1998. Abia la 3 mai 2017 a declarat că se retrage din contractul menționat, tot pentru motivul transmiterii unei informări necorespunzătoare cu privire la dreptul de retragere.
23 Pentru același motiv, la 27 mai 2017, doamna Plackner a declarat că se retrage din contractul încheiat în anul 2000, aflat încă în curs de executare.
24 Instanța austriacă de prim grad a admis cererea doamnei Rust‑Hackner, a domnului Gmoser și a doamnei Plackner având ca obiect obținerea restituirii tuturor primelor plătite, precum și a dobânzilor ca urmare a îmbogățirii fără justă cauză a Nürnberger. Astfel, potrivit acestei instanțe, întrucât dreptul austriac nu prevede că retragerea trebuia să fie formulată în scris, informarea transmisă de Nürnberger titularilor polițelor de asigurare era necorespunzătoare. Or, astfel cum ar rezulta din Hotărârea din 19 decembrie 2013, Endress (C‑209/12, EU:C:2013:864), o informare necorespunzătoare ar echivala cu lipsa unei informări, ceea ce nu ar fi determinat curgerea termenului de decădere prevăzut pentru dreptul de retragere, astfel încât dreptul menționat s‑ar putea exercita fără limitare în timp, inclusiv ulterior rezilierii contractului.
25 Sesizat în apel, Landesgericht Salzburg (Tribunalul Regional din Salzburg, Austria) ridică problema dacă, în pofida faptului că informarea care impune ca declarația de retragere să fie formulată în scris să nu îl inducă pe titularul poliței de asigurare în eroare cu privire la existența dreptului de retragere din contract, o asemenea informare ar putea totuși să fie considerată necorespunzătoare în raport cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619, astfel încât dreptul de retragere ar trebui să se exercite fără limitare în timp.
26 În special, această instanță arată că, în speță, informarea transmisă era conformă cu cerințele legale și indica în mod corect termenul pentru exercitarea dreptului de retragere, astfel încât titularul poliței era informat cu privire la dreptul său. Pe de altă parte, forma scrisă nu ar fi interzisă de dreptul austriac și ar urmări să mențină securitatea juridică, inclusiv în interesul titularului poliței de asigurare însuși. În plus, indicația referitoare la formularea în scris a retragerii, în principiu, nu pare aptă să îl împiedice pe titularul poliței să procedeze la o retragere în termenele prevăzute.
27 În aceste condiții, având în vedere atât Hotărârea din 19 decembrie 2013, Endress (C‑209/12, EU:C:2013:864), cât și obiectivul urmărit prin transmiterea informării, menționat în considerentul (23) al Directivei 92/96, Landesgericht Salzburg (Tribunalul Regional din Salzburg) ridică problema dacă o interpretare a dreptului austriac în conformitate cu această directivă impune să se considere că, în astfel de împrejurări, titularul poliței își poate exercita dreptul de retragere fără limitare în timp.
28 În plus, în cauzele C‑355/18 și C‑356/18, această instanță ridică de asemenea problema dacă o retragere din contractul de asigurare de viață, ca urmare a transmiterii unei informări necorespunzătoare privind dreptul de retragere, mai poate avea loc ulterior rezilierii contractului menționat în urma denunțării sale sau a răscumpărării sale de către titularul poliței.
29 Astfel, după încetarea contractului de asigurare de viață și a furnizării reciproce a prestațiilor aferente acestuia, nu ar mai rezulta nicio obligație viitoare din contractul de care titularul poliței să poată fi eliberat în sensul articolului 15 alineatul (1) din Directiva 90/619. Pe de altă parte, o retragere ulterior încetării contractului de asigurare de viață ar conferi titularului poliței de asigurare oportunități speculative în detrimentul întreprinderii de asigurare și al comunității asiguraților, ceea ce nu ar contribui la obiectivul vizat în materie de protecție a consumatorilor.
30 În acest context, Landesgericht Salzburg (Tribunalul Regional din Salzburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, în cauzele C‑355/18 și C‑356/18, următoarele două întrebări preliminare, precum și, în cauza C‑357/18, prima dintre aceste întrebări:
„1) Articolul 15 alineatul (1) din [Directiva 90/619] coroborat cu articolul 31 din [Directiva 92/96] trebuie interpretat în sensul că informarea privind posibilitatea retragerii trebuie să conțină și o mențiune cu privire la faptul că nu este necesar ca retragerea să fie supusă unei forme determinate?
2) Asiguratul poate, ca urmare a unei informări necorespunzătoare privind dreptul de retragere, să își declare retragerea și după ce contractul de asigurare de viață a fost reziliat ca urmare a denunțării (și a răscumpărării) de către asigurat?”
Cauza C‑479/18
31 În scopul cererii de decizie preliminară în cauza C‑479/18, Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru cauze comerciale din Viena) a dispus conexarea a patru cauze pendinte în fața sa și le‑a denumit „procedurile A, B, C și D”.
32 „Procedura A” se desfășoară între KL și UNIQA. KL a încheiat, cu predecesorul în drepturi al UNIQA, un contract de asigurare de viață pentru perioada 1 august 1997-1 august 2032. În formularul de ofertă a acestui contract, KL a primit informația potrivit căreia, pentru a fi valabilă, retragerea din contract trebuia să fie formulată în scris.
33 La 24 octombrie 2017, KL a informat UNIQA că se retrage din contractul său de asigurare. Întrucât aceasta din urmă nu a acceptat în mod expres această retragere, KL solicită restituirea tuturor primelor pe care le‑a plătit, fără costurile aferente riscurilor, la care se adaugă dobânzi.
34 „Procedura B” se desfășoară între LK și DONAU. LK a încheiat cu DONAU un contract de asigurare de viață pentru perioada 1 decembrie 2003-1 decembrie 2022. LK nu a fost informată înainte de încheierea acestui contract în legătură cu dreptul de retragere de care dispunea.
35 După ce, în anul 2013, a reziliat contractul respectiv și a obținut astfel valoarea sa de răscumpărare, la 4 ianuarie 2018, LK a informat DONAU că se retrage din același contract de asigurare pentru motivul că fusese informată insuficient în legătură cu dreptul său de retragere. Întrucât DONAU nu a răspuns, LK solicită în prezent restituirea tuturor primelor pe care le‑a plătit, fără costurile aferente riscurilor, la care se adaugă dobânzi, deducerea fiind efectuată din valoarea de răscumpărare a cărei plată a obținut‑o deja în anul 2013.
36 „Procedurile C și D” se desfășoară între, MJ și, respectiv, NI și Allianz. MJ și NI au încheiat, fiecare, cu Allianz un contract de asigurare de viață pentru perioada 1 decembrie 2011-1 decembrie 2037. În formularul de ofertă a contractelor menționate, Allianz a informat MJ și NI că aceștia dispuneau de dreptul de a se retrage „în scris” din contract.
37 În anul 2017, MJ și NI au declarat Allianz că se retrag din contractul de asigurare. Întrucât Allianz nu a acceptat în mod expres această retragere, MJ și NI solicită în prezent restituirea tuturor primelor pe care le‑au plătit, fără costurile aferente riscurilor, la care se adaugă dobânzi.
38 Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru cauze comerciale din Viena) amintește că condițiile de validitate a retragerii, altele decât cele reglementate în mod direct de legislația Uniunii, sunt determinate, în conformitate cu această legislație, de dreptul național. Or, potrivit instanței menționate, în dreptul austriac, declarația de retragere nu este supusă niciunei condiții de formă speciale. Prin urmare, ea ridică problema, în primul rând, dacă termenul pentru exercitarea dreptului de retragere poate începe să curgă în pofida unei informări necorespunzătoare în ceea ce privește modalitățile de exercitare a acestuia. În această privință, instanța respectivă ridică problema oportunității aplicării, în speță, a jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 19 decembrie 2013, Endress (C‑209/12, EU:C:2013:864). În această hotărâre, Curtea ar fi statuat că, atunci când întreprinderea de asigurare nu a transmis titularului poliței nicio informare privind dreptul său de retragere, ea nu îi poate opune acestuia din urmă faptul că termenul pentru exercitarea dreptului menționat a expirat. Prin urmare, s‑ar pune problema dacă acest aspect este valabil și în ipoteza în care titularul poliței a primit o informație exactă cu privire la existența dreptului său de retragere și la termenul stabilit pentru exercitarea lui, însă i‑a fost transmisă o informare necorespunzătoare referitoare la necesitatea de a‑și formula declarația în scris.
39 În al doilea rând, Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru cauze comerciale din Viena) dorește să afle dacă, în orice caz, termenul pentru retragerea din contract începe să curgă de la momentul la care titularul poliței de asigurare, pe de altă parte, a cunoscut în mod efectiv existența acestui drept de retragere, în pofida informării necorespunzătoare comunicate de întreprinderea de asigurare. S‑ar putea justifica un răspuns afirmativ în cazul în care dreptul Uniunii aplicabil în speță ar avea drept unic scop să se asigure că titularul poliței de asigurare își cunoaște drepturile și poate astfel să le exercite. Cu toate acestea, situația ar fi diferită dacă obiectivul dreptului de retragere ar consta de asemenea în încurajarea întreprinderilor de asigurare să își respecte obligațiile de informare.
40 În al treilea rând și în ceea ce privește „procedura B” în cadrul căreia LK a reziliat contractul său de asigurare de viață și a obținut valoarea de răscumpărare a acestuia, astfel încât nu mai exista nicio obligație contractuală viitoare, instanța menționată ridică de asemenea problema dacă dreptul de retragere nu este stins, în orice caz, având în vedere împrejurarea că dreptul respectiv nu este conceput decât pentru a‑l elibera pe titularul poliței de asigurare de orice obligație viitoare care rezultă din contract.
41 În al patrulea rând, instanța menționată ridică problema dacă, în caz de retragere ca urmare a unei informări tardive privind modalitățile de exercitare a dreptului de retragere, titularul poliței de asigurare nu poate să pretindă decât rambursarea valorii de răscumpărare a contractului său sau, dimpotrivă, restituirea oricărei sume plătite, deducere efectuată din primele datorate pentru perioada în care era acoperit. În această privință, instanța respectivă consideră că dreptul de retragere este astfel lipsit de orice efect util, dacă titularul poliței nu poate să obțină, prin retragere, nimic mai mult decât valoarea de răscumpărare.
42 În sfârșit, Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru cauze comerciale din Viena) urmărește în esență să afle dacă termenul general de prescripție de trei ani poate fi aplicat în cazul exercitării dreptului la dobânzi remuneratorii prevăzut în cazul restituirii unor sume nedatorate, ceea ce ar limita cuantumul acestor dobânzi la cota‑parte aferentă perioadei de trei ani menționate.
43 Instanța respectivă precizează că, potrivit jurisprudenței Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), în scopul asigurării conformității articolului 165a alineatul (2) din VersVG cu dreptul Uniunii, această dispoziție trebuie interpretată în sensul că transmiterea unei informări necorespunzătoare privind dreptul de retragere este asimilată unei lipse de informare și că transmiterea unei asemenea informări are drept efect să permită titularului poliței de asigurare să își exercite dreptul de retragere fără limitare în timp.
44 În aceste împrejurări, Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru cauze comerciale din Viena) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 15 alineatul (1) din [Directiva 90/619] coroborat cu articolul 31 din [Directiva 92/96] sau articolul 35 alineatul (1) [din Directiva 2002/83] coroborat cu articolul 36 alineatul (1) din [această directivă] sau articolul 185 alineatul (1) [din Directiva 2009/138] coroborat cu articolul 186 alineatul (1) din [această directivă] trebuie interpretate în sensul că – în absența unor dispoziții naționale cu privire la efectele unei informări necorespunzătoare referitoare la dreptul de retragere înainte de încheierea contractului – termenul pentru exercitarea acestui drept nu începe să curgă atunci când, în informare, întreprinderea de asigurare precizează că dreptul de retragere trebuie exercitat în scris, chiar dacă, potrivit dispozițiilor naționale, retragerea se poate realiza în mod informal?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 15 alineatul (1) din [Directiva 90/619] coroborat cu articolul 31 din [Directiva 92/96] trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale potrivit căreia, în cazul în care, înainte de încheierea contractului, se omite să se comunice informarea privind dreptul de retragere sau în cazul în care s‑a transmis o informare necorespunzătoare, termenul de exercitare a dreptului de retragere începe să curgă din momentul în care titularul poliței a aflat, indiferent în ce mod, despre dreptul său de retragere?
3) Articolul 35 alineatul (1) [din Directiva 2002/83] coroborat cu articolul 36 alineatul (1) din [această directivă] trebuie interpretat în sensul că – în absența unor dispoziții naționale cu privire la efectele lipsei de informare sau ale unei informări necorespunzătoare referitoare la dreptul de retragere înainte de încheierea contractului – dreptul titularului poliței de a se retrage din contract se stinge cel mai târziu după ce, ca urmare a rezilierii contractului de către acesta, i s‑a achitat valoarea de răscumpărare și astfel părțile contractante și‑au îndeplinit integral obligațiile care rezultă din contract?
4) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare și/sau a unui răspuns negativ la a treia întrebare, articolul 15 alineatul (1) din [Directiva 90/619] sau articolul 35 alineatul (1) din [Directiva 2002/83] sau articolul 186 alineatul (1) din [Directiva 2009/138] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia, în cazul în care titularul poliței de asigurare își exercită dreptul de retragere, acestuia trebuie să i se ramburseze valoarea de răscumpărare (valoarea actuală a asigurării calculată pe baza regulilor actuariale recunoscute)?
5) În cazul în care a fost necesar să se analizeze a patra întrebare preliminară, iar răspunsul la aceasta a fost afirmativ, articolul 15 alineatul (1) din [Directiva 90/619] sau articolul 35 alineatul (1) din [Directiva 2002/83] sau articolul 186 alineatul (1) din [Directiva 2009/138] trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale potrivit căreia, în cazul exercitării dreptului de reziliere, dreptul la o dobândă forfetară pentru primele restituite poate fi limitat, din cauza prescrierii, la perioada ultimilor trei ani anteriori introducerii acțiunii?”
Procedura în fața Curții
45 Prin decizia președintelui Curții din 22 iunie 2018, cauzele C‑355/18-C‑357/18 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii. Prin decizia Curții din 26 februarie 2019, cele trei cauze au fost conexate cu cauza C‑479/19 pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.
46 Prin înscrisul depus la grefa Curții la 22 noiembrie 2019, Nürnberger, UNIQA și Allianz au solicitat redeschiderea fazei orale a procedurii.
47 În susținerea cererii, acestea arată, în primul rând, că Hotărârea din 11 septembrie 2019, Romano (C‑143/18, EU:C:2019:701), care a fost pronunțată la două luni după publicarea concluziilor doamnei avocate generale în prezentele cauze, ar trebui să poată fi discutată de persoanele interesate, în al doilea rând, că argumentația reținută la punctul 51 din aceste concluzii privind cerințele de formă pentru declarația de retragere este nouă și ar trebui să poată fi, și ea, pusă în discuție și, în al treilea rând, că mai multe aspecte principale ale concluziilor respective au fost criticate de doctrina austriacă și elvețiană, în special în ceea ce privește aspectul privind părțile din primele de asigurare care trebuie rambursate în caz de rezoluțiune a contractului de asigurare.
48 În această privință, trebuie să se amintească, pe de o parte, că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Curții nu prevăd posibilitatea ca persoanele interesate menționate la articolul 23 din acest statut să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general [Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, C‑284/16, EU:C:2018:158, punctul 26, precum și Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 61)].
49 Pe de altă parte, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile acestuia, nici motivarea pe care se întemeiază avocatul general nu sunt obligatorii pentru Curte. În consecință, dezacordul unei persoane interesate față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care le examinează în cadrul acestora, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea fazei orale a procedurii [Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, C‑284/16, EU:C:2018:158, punctul 27, precum și Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 62].
50 Cu toate acestea, după ascultarea avocatului general, Curtea poate dispune oricând redeschiderea fazei orale a procedurii, în conformitate cu articolul 83 din Regulamentul său de procedură, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după deschiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția persoanelor interesate.
51 În speță, după ascultarea doamnei avocate generale, Curtea consideră însă că cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii cu care a fost sesizată nu conține niciun fapt nou, de natură să poată exercita o influență asupra deciziei pe care trebuie să o pronunțe în prezentele cauze. În ceea ce privește în special Hotărârea din 11 septembrie 2019, Romano (C‑143/18, EU:C:2019:701), aceasta are ca obiect o cerere de decizie preliminară cu privire la interpretarea articolului 4 alineatul (2), a articolului 5 alineatul (1), a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf a doua liniuță, alineatul (2) litera (c) și alineatul (6), precum și a articolului 7 alineatul (4) din Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE (JO 2002, L 271, p. 16, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 183), directivă care nu este nicidecum în discuție în prezentele cauze.
52 În plus, Curtea consideră că are la dispoziție, la încheierea fazelor scrisă și orală ale procedurii în aceste cauze, toate elementele necesare pentru a răspunde la întrebările care îi sunt adresate și că răspunsurile la întrebările menționate nu trebuie să țină seama de argumente, precum cele expuse la punctul 47 din prezenta hotărâre, care nu ar fi fost puse în discuția părților.
53 În aceste condiții, nu este necesar să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.
Cu privire la competența Curții
54 Doamna Rust‑Hackner, domnul Gmoser, doamna Plackner și, în ceea ce privește a treia și a cincea întrebare adresate în cauza C‑479/18, Allianz și UNIQA contestă competența Curții de a răspunde la întrebări care nu ar privi decât dreptul național. Astfel, pe de o parte, modalitățile de exercitare a dreptului de retragere ar trebui să fie determinate de statele membre. Pe de altă parte, dreptul austriac aplicabil ar fi prevăzut în mod precis obligația, care revine întreprinderii de asigurare, de a‑i informa pe titularii polițelor de asigurare, înainte de încheierea contractului de asigurare, în scris, cu privire la împrejurările în care acești titulari pot revoca respectivul contract sau se pot retrage din acesta.
55 În această privință, este suficient să se arate că, astfel cum subliniază doamna avocată generală la punctele 23-25 din concluziile sale, este adevărat, desigur, că articolul 15 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 90/619 și articolul 31 alineatele (1) și (4) din Directiva 92/96 coroborat cu litera A punctul a.13 din anexa II la această directivă conferă statelor membre responsabilitatea de a adopta normele care stabilesc modalitățile de exercitare a dreptului de retragere, precum și cele referitoare la comunicarea, printre altele, a informațiilor aferente exercitării acestui drept. Cu toate acestea, Curtea a avut deja ocazia să precizeze că, adoptând aceste norme, statele membre sunt obligate să se asigure că efectul util al respectivelor directive, ținând seama de obiectul acestora, este asigurat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Endress, C‑209/12, EU:C:2013:864, punctul 23 și jurisprudența citată).
56 În consecință, Curtea este chemată să interpreteze dispoziții de drept al Uniunii aplicabile în speță și, prin urmare, aceasta este competentă să răspundă la întrebările adresate în prezentele cauze.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitatea cererilor de decizie preliminară în cauzele C‑355/18-C‑357/18
57 Doamna Rust‑Hackner, domnul Gmoser și doamna Plackner exprimă îndoieli cu privire la admisibilitatea cererilor de decizie preliminară în cauzele C‑355/18-C‑357/18, pentru motivul că deciziile de trimitere în aceste cauze ar expune în mod insuficient cadrul juridic național în raport cu cerințele prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții.
58 În această privință, este necesar să se arate că întrebările preliminare adresate în aceste cauze privesc în mod direct interpretarea unor dispoziții de drept al Uniunii și că, prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită lămuriri cu privire la limitele competenței statelor membre de a stabili modalitățile de exercitare a dreptului de retragere pe care le prevăd dispozițiile menționate. În aceste condiții, expunerea cadrului normativ național cuprins în deciziile de trimitere respective nu împiedică nicidecum Curtea și nici pe persoanele interesate să înțeleagă întrebările respective, precum și contextul în care acestea au fost adresate.
59 În consecință, cererile de decizie preliminară sunt admisibile.
Cu privire la întrebarea unică din cauza C‑357/18 și la prima întrebare din cauzele C‑355/18, C‑356/18 și C‑479/18
60 Prin intermediul întrebării unice din cauza C‑357/18 și al primei întrebări din cauzele C‑355/18, C‑356/18 și C‑479/18, instanțele de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619 coroborat cu articolul 31 din Directiva 92/96, articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83 coroborat cu articolul 36 alineatul (1) din aceasta și articolul 185 alineatul (1) din Directiva 2009/138 coroborat cu articolul 186 alineatul (1) trebuie interpretate în sensul că termenul pentru exercitarea dreptului de retragere dintr‑un contract de asigurare de viață începe să curgă de la momentul la care titularul poliței de asigurare este informat în legătură cu încheierea contractului, chiar dacă informarea transmisă acestui titular al poliței de către întreprinderea de asigurare fie omite să precizeze că dreptul național aplicabil contractului nu prevede nicio cerință de formă pentru exercitarea respectivului drept de retragere, fie indică cerințe de formă care, în realitate, nu sunt impuse de dreptul național aplicabil contractului menționat.
61 Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie arătat de la bun început că respectivele dispoziții ale dreptului Uniunii, aplicabile ratione temporis în litigiile principale, prevăd în esență, toate, pe de o parte, că asiguratul care încheie un contract individual de asigurare de viață dispune de o perioadă între 14 și 30 de zile de la data la care acest titular al poliței de asigurare a fost informat de încheierea contractului în care se poate retrage din contract, o astfel de retragere având ca efect eliberarea titularului poliței de asigurare de orice obligație viitoare care rezultă din contractul menționat și, pe de altă parte, că restul efectelor juridice și condițiile de retragere sunt determinate de legislația aplicabilă contractului în special cu privire la modalitățile pentru informarea asiguratului în legătură cu încheierea contractului.
62 Astfel cum s‑a menționat la punctul 55 din prezenta hotărâre, Curtea a avut deja ocazia să precizeze, în această privință, că, desigur, statele membre au dreptul de a adopta norme referitoare la modalitățile exacte de exercitare a dreptului de retragere și că modalitățile menționate pot include, prin natura lor, anumite limitări ale dreptului respectiv. Adoptând aceste norme, statele membre sunt însă obligate să se asigure că este garantat efectul util al Directivelor 90/619 și 92/96, ținând seama de obiectul lor.
63 Or, în ceea ce privește obiectul directivelor respective, trebuie amintit că în considerentul (23) al Directivei 92/96 se menționa că, „pe o piață unică a asigurărilor, consumatorul ar avea la dispoziție o gamă mai largă și mai variată de contracte”. De asemenea, potrivit acestui considerent, „pentru ca consumatorul să poată profita la maximum de această diversitate și de concurența crescută, [consumatorului respectiv trebuie] să i se ofere toate informațiile necesare care să îi permită să încheie contractul cel mai adecvat nevoilor sale”. În sfârșit, în considerentul respectiv se preciza că „această cerință de informare [era] cu atât mai importantă, cu cât durata angajamentelor poate fi foarte lungă” (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Endress, C‑209/12, EU:C:2013:864, punctul 24).
64 În vederea urmăririi acestui obiectiv de informare, articolul 31 alineatul (1) din Directiva 92/96 coroborat cu partea A litera (a) punctul 13 din anexa II la aceasta prevede că deținătorului poliței de asigurare trebuiau să îi fie comunicate „cel puțin” „modalitățile de exercitare a [dreptului de retragere]” și aceasta „[î]nainte de încheierea contractului” (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Endress, C‑209/12, EU:C:2013:864, punctul 25).
65 Curtea a dedus de aici că o dispoziție națională care prevede expirarea dreptului titularului poliței de asigurare de a se retrage din contract la un moment la care nu a fost informat despre acest drept este în contradicție cu realizarea unui obiectiv esențial de informare urmărit de Directivele 90/619 și 92/96 și, prin urmare, cu efectul util al acestora.
66 Aceleași considerații pot fi extinse la Directivele 2002/83 și 2009/138, ale căror considerente (52) și, respectiv, (79) enunță în esență aceleași obiective.
67 În primul rând, rezultă că, din moment ce titularul poliței de asigurare nu a primit nicio informație privind însăși existența dreptului de retragere, termenul de decădere prevăzut pentru exercitarea acestui drept nu poate începe să curgă.
68 În fapt, într‑o astfel de situație, întrucât titularul poliței de asigurare nu are cunoștință despre existența unui asemenea drept, acesta s‑ar afla în imposibilitatea de a‑l exercita (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Endress, C‑209/12, EU:C:2013:864, punctul 27).
69 În plus, întreprinderea de asigurare nu poate să invoce în mod valabil motive de securitate juridică pentru a remedia o situație cauzată de propria neîndeplinire a obligației de a se conforma cerinței care rezultă din dreptul Uniunii, de a comunica o listă clară de informații, printre care se numără în special cele privind dreptul deținătorului poliței de asigurare de a se retrage din contract (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Endress, C‑209/12, EU:C:2013:864, punctul 30).
70 În al doilea rând, trebuie amintit nu doar că titularul poliței de asigurare trebuie să fie informat cu privire la existența dreptului de retragere, ci, de asemenea, în conformitate cu partea A litera (a) punctul 13 din anexa II la Directiva 92/96, cu partea A litera (a) punctul 13 din anexa III la Directiva 2002/83, precum și cu articolul 185 alineatul (3) litera (j) și alineatul (6) din Directiva 2009/138, că acesta trebuie să primească, printre altele, informațiile privind modalitățile de exercitare a acestui drept, informațiile menționate trebuind să fie formulate în scris, în mod clar și exact.
71 Prin urmare, din dispozițiile relevante ale directivelor respective rezultă cu claritate că acestea urmăresc să asigure că deținătorul poliței de asigurare primește o informație exactă privind, printre altele, dreptul său de retragere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Endress, C‑209/12, EU:C:2013:864, punctul 25).
72 În special, în măsura în care informația privind condițiile de formă ale declarației de retragere este necesară pentru a permite titularului poliței de asigurare să își exercite dreptul, ea trebuie să îi fie furnizată. Această situație se regăsește în special atunci când dreptul național impune în mod imperativ astfel de condiții părților la un contract de asigurare de viață. Astfel, o declarație de retragere efectuată în alte forme decât cele prevăzute în mod imperativ ar putea fi considerată nevalabilă.
73 Din dosarele prezentate Curții rezultă că, în speță, dreptul austriac aplicabil cauzelor principale prevedea că exercitarea dreptului de retragere nu era supusă niciunei condiții de formă specială. În schimb, din aceste dosare nu reiese în mod clar că dreptul austriac permitea părților la contractul de asigurare să condiționeze exercitarea dreptului menționat de respectarea unor condiții de formă.
74 În această privință, este necesar să se arate, pe de o parte, că, deși dreptul austriac nu permitea părților la contractul de asigurare să convină asupra unei anumite forme pentru declarația de retragere, pentru a asigura efectul util al dreptului de retragere, nu ar fi necesar să se impună ca titularul poliței să fie în mod obligatoriu informat în legătură cu faptul că dreptul respectiv poate fi exercitat în orice formă. Astfel, într‑o asemenea ipoteză, titularul poliței de asigurare ar putea să comunice în mod valabil întreprinderii de asigurare intenția sa de a se retrage din contract în forma aleasă de el și, prin urmare, fără ca această întreprindere să poată impune ca declarația de retragere să fie efectuată într‑o anumită formă, astfel încât exercitarea dreptului de retragere prevăzută de legislația Uniunii nu ar fi nicidecum limitată. Desigur, întreprinderea de asigurare își păstrează, chiar și în această ipoteză, posibilitatea de a‑l informa pe titularul poliței în legătură cu lipsa formei prevăzute de dreptul național.
75 Dacă, dimpotrivă, părțile la contract ar putea, potrivit dreptului austriac, să deroge de la lipsa de formă prevăzută de acesta, titularul poliței ar trebui să primească în mod obligatoriu o informație cu privire la condițiile de formă ale dreptului de retragere.
76 Pe de altă parte, informarea cu privire la condițiile de formă ale dreptului de retragere, indiferent dacă este obligatorie sau facultativă, pentru a fi exactă, ar trebui să fie conformă cu dreptul național sau cu clauzele contractuale convenite între părți cu respectarea dreptului aplicabil acestui contract.
77 În consecință, trebuie să se considere că informația furnizată de o întreprindere de asigurare care impune respectarea condițiilor de formă pentru declarația de retragere este necorespunzătoare, din moment ce acestea nu sunt conforme cu cerințele imperative stabilite de dreptul aplicabil sau cu clauzele contractului, aspect a cărui verificare este de competența instanțelor de trimitere.
78 Or, deși furnizarea către titularul poliței de asigurare a unei informații necorespunzătoare cu privire la cerințele de formă necesare pentru exercitarea dreptului de retragere este, desigur, de natură să îl inducă în eroare pe titularul poliței de asigurare cu privire la dreptul său de retragere și, prin urmare, să fie asimilată lipsei oricărei informații în acest sens (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 aprilie 2008, Hamilton, C‑412/06, EU:C:2008:215, punctul 35), nu se poate considera că orice eroare referitoare la cerințele de formă menționate, cuprinsă în informarea transmisă titularului poliței de către întreprinderea de asigurare, corespunde unei lipse de informare.
79 În special, în măsura în care o informare, chiar necorespunzătoare, nu îl privează pe titularul poliței de posibilitatea de a‑și exercita dreptul de retragere în esență în aceleași condiții precum cele care ar fi fost aplicate dacă informația ar fi fost exactă, ar fi disproporționat să i se permită acestuia din urmă să se elibereze de obligațiile care rezultă dintr‑un contract încheiat cu bună‑credință.
80 În fapt, într‑o astfel de situație, titularul poliței de asigurare, informat cu privire la dreptul său de retragere, ar păstra intactă posibilitatea de a exercita acest drept și de a reveni asupra angajamentelor pe care le‑a acceptat, astfel încât obiectivul Directivelor 90/619, 92/96, 2002/83 și 2009/138, menționat la punctele 63-66 din prezenta hotărâre, să fie astfel asigurat.
81 În cauzele principale, revine instanțelor de trimitere sarcina de a verifica dacă întreprinderile de asigurare au furnizat o informație privind condițiile de formă ale declarației de retragere. În cazul unui răspuns afirmativ, revine de asemenea instanțelor menționate sarcina de a verifica dacă informația respectivă era exactă sau era atât de necorespunzătoare, încât, pe baza unei evaluări globale, ținând seama, printre altele, de contextul normativ național și de situația de fapt din litigiul principal, aceasta i‑ar priva pe titularii polițelor de posibilitatea de a‑și exercita dreptul de retragere în esență în aceleași condiții ca cele care ar fi fost aplicate dacă această informație ar fi fost exactă.
82 Ținând seama de ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea unică din cauza C‑357/18 și la prima întrebare din cauzele C‑355/18, C‑356/18 și C‑479/18 că articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619 coroborat cu articolul 31 din Directiva 92/96, articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83 coroborat cu articolul 36 alineatul (1) din aceasta, precum și articolul 185 alineatul (1) din Directiva 2009/138 coroborat cu articolul 186 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că termenul pentru exercitarea dreptului de retragere dintr‑un contract de asigurare de viață începe să curgă de la momentul la care titularul poliței de asigurare este informat în legătură cu încheierea contractului, chiar dacă informarea transmisă titularului poliței de asigurare de către întreprinderea de asigurare
– omite să precizeze că dreptul național aplicabil contractului nu prevede nicio cerință de formă pentru exercitarea dreptului de retragere respectiv sau
– indică cerințe de formă care, în realitate, nu sunt impuse de dreptul național aplicabil acestui contract sau de clauzele contractuale ale contractului respectiv, cu condiția ca o astfel de indicație să nu îi priveze pe titularii polițelor de asigurare de posibilitatea de a‑și exercita dreptul de retragere în esență în aceleași condiții ca cele care ar fi fost aplicate dacă informația ar fi fost exactă. Revine instanțelor de trimitere sarcina de a aprecia, pe baza unei evaluări globale care ține seama în special de contextul normativ național și de situația de fapt din litigiul principal, dacă eroarea cuprinsă în informarea transmisă titularului poliței de asigurare îl priva pe acesta de o astfel de posibilitate.
Cu privire la a doua întrebare din cauza C‑479/18
83 Prin intermediul celei de a doua întrebări din cauza C‑479/18, Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru cauze comerciale din Viena) solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619 coroborat cu articolul 31 din Directiva 92/96 trebuie interpretat în sensul că, în lipsa unei informări transmise titularului poliței de asigurare de către întreprinderea de asigurare cu privire la dreptul de retragere al acestuia sau în prezența unei informări transmise de întreprinderea de asigurare care ar fi atât de necorespunzătoare încât l‑ar priva pe titularul poliței de asigurare de posibilitatea de a‑și exercita dreptul de retragere în esență în aceleași condiții ca cele care ar fi fost aplicate dacă informația ar fi fost exactă, termenul pentru exercitarea dreptului de retragere nu curge, chiar dacă titularul poliței de asigurare a avut cunoștință de existența dreptului de retragere prin alte mijloace.
84 Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să se arate că nici articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619, nici articolul 31 din Directiva 92/96 nu precizează în mod expres că informațiile la care se referă dispozițiile menționate trebuie să fie comunicate titularilor polițelor de asigurare de către întreprinderile de asigurare.
85 Cu toate acestea, Curtea a arătat deja că dreptul Uniunii pune în sarcina întreprinderii de asigurare obligația de a comunica titularului poliței de asigurare o listă clară de informații, printre care se numără în special cele privind dreptul deținătorului poliței de asigurare de a se retrage din contract (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Endress, C‑209/12, EU:C:2013:864, punctul 30).
86 În aceste condiții, împrejurarea că titularul poliței de asigurare a primit prin alte mijloace conținutul exact al unei informații a cărei comunicare revenea întreprinderii de asigurare nu poate produce aceleași efecte juridice asupra termenului de retragere precum comunicarea aceleiași informații titularului poliței de către întreprinderea menționată, eliberând‑o, prin urmare, de orice obligație în această privință.
87 Astfel, mai întâi, în cazul în care ar fi fost altfel, acest lucru ar fi contrar obiectivului Directivei 2002/83, menționat la punctul 71 din prezenta hotărâre, de a asigura că deținătorul poliței de asigurare primește o informație exactă privind, printre altele, dreptul său de retragere, informație care trebuie furnizată, astfel cum s‑a precizat la punctul 85 din prezenta hotărâre, de întreprinderea de asigurare.
88 În continuare, astfel cum arată în esență doamna avocată generală la punctul 65 din concluziile sale, orice luare la cunoștință despre dreptul de retragere în afara raportului contractual dintre titularul poliței de asigurare și întreprinderea de asigurare ar putea să ridice dificultăți în materie de probă, în special în privința momentului acestei luări la cunoștință și, prin urmare, a stabilirii termenului în care trebuie exercitat dreptul de retragere.
89 În sfârșit, astfel cum arată Comisia Europeană, dacă întreprinderea de asigurare ar fi eliberată de obligația sa de informare pentru motivul că titularul poliței de asigurare a luat cunoștință de conținutul acestei informări prin alte mijloace, ea nu ar fi încurajată să își respecte obligația de a‑i furniza titularului poliței de asigurare o informație exactă.
90 Ținând seama de ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare din cauza C‑479/18 că articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619 coroborat cu articolul 31 din Directiva 92/96 trebuie interpretat în sensul că, în lipsa unei informări transmise titularului poliței de asigurare de către întreprinderea de asigurare cu privire la dreptul de retragere al acestuia sau în prezența unei informări transmise de întreprinderea de asigurare care ar fi atât de necorespunzătoare încât l‑ar priva pe titularul poliței de asigurare de posibilitatea de a‑și exercita dreptul de retragere în esență în aceleași condiții ca cele care ar fi fost aplicate în cazul în care informația ar fi fost exactă, termenul pentru exercitarea dreptului de retragere nu curge, chiar dacă titularul poliței de asigurare a avut cunoștință de existența dreptului de retragere prin alte mijloace.
Cu privire la a doua întrebare din cauzele C‑355/18 și C‑356/18, precum și cu privire la a treia întrebare din cauza C‑479/18
91 Prin intermediul celei de a doua întrebări din cauzele C‑355/18 și C‑356/18, precum și prin intermediul celei de a treia întrebări din cauza C‑479/18, instanțele de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619 coroborat cu articolul 31 din Directiva 92/96 și articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83 coroborat cu articolul 36 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că, odată ce contractul a fost reziliat și au fost îndeplinite toate obligațiile care rezultă din acesta, printre care în special plata de către întreprinderea de asigurare a valorii de răscumpărare, titularul poliței de asigurare își mai poate exercita încă dreptul de retragere, cu condiția ca dreptul aplicabil contractului să nu determine efectele juridice ale lipsei de informare cu privire la dreptul de retragere sau la transmiterea unei informări necorespunzătoare.
92 Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 90/619 și cu articolul 35 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2002/83, [declarația de retragere] înaintat[ă] de asigurat îl eliberează pe acesta de orice obligație viitoare care rezultă din contract.
93 Din aceasta rezultă că, odată ce titularul poliței a efectuat declarația de retragere în termenele prevăzute în acest scop, el este eliberat de orice obligație viitoare care rezultă din contract, a cărei executare nu poate fi pretinsă de întreprinderea de asigurare.
94 Aceste dispoziții nu determină nicidecum nici condițiile în care trebuie efectuată o declarație de retragere, nici efectele juridice ale respectivei retrageri asupra obligațiilor, în special de restituire, pe care dreptul național ar putea să le impună întreprinderii de asigurare.
95 În fapt, astfel de condiții și de efecte nu intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor menționate și, în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 90/619 și cu articolul 35 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2002/83, sunt determinate de legislația aplicabilă contractului.
96 Rezultă că dispozițiile menționate nu pot fi interpretate în sensul că impun statelor membre să condiționeze posibilitatea de a se retrage din acest contract sau efectele juridice ale unei declarații de retragere dintr‑un astfel de contract, efectuată în termenele prevăzute în acest scop precum nașterea eventuală a unei obligații de restituire, de starea de executare a unui contract de asigurare de viață. Astfel, în speță, în absența unor prevederi în această privință în dreptul austriac, dreptul de retragere mai poate fi exercitat chiar și după rezilierea contractului și după ce toate obligațiile care rezultă din el au fost executate.
97 Contrar celor susținute de DONAU și de guvernul austriac în observațiile lor, o astfel de interpretare a respectivelor dispoziții nu este contrazisă de Hotărârea din 10 aprilie 2008, Hamilton (C‑412/06, EU:C:2008:215), prin care Curtea a decis că dreptul de revocare prevăzut de Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale (JO 1985, L 372, p. 31, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 188) nu poate fi exercitat în cazul în care nu mai există niciun angajament. Astfel, această hotărâre privește conformitatea cu directiva menționată a unei dispoziții naționale care prevede expirarea dreptului de revocare în termen de o lună de la executarea integrală de către părțile contractante a obligațiilor care decurg dintr‑un contract. Or, în cauzele principale, nu este în discuție o astfel de dispoziție, întrucât legiuitorul austriac nu a adoptat o astfel de dispoziție în ceea ce privește contractele de asigurare de viață (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Endress, C‑209/12, EU:C:2013:864, punctul 31).
98 Prin urmare, este necesar să se răspundă la a doua întrebare din cauzele C‑355/18 și C‑356/18, precum și la a treia întrebare din cauza C‑479/18 că articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619 coroborat cu articolul 31 din Directiva 92/96 și articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83 coroborat cu articolul 36 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că, odată ce contractul a fost reziliat și au fost îndeplinite toate obligațiile care rezultă din acesta, printre care în special plata de către întreprinderea de asigurare a valorii de răscumpărare, titularul poliței de asigurare își mai poate exercita încă dreptul de retragere, cu condiția ca dreptul aplicabil contractului să nu determine efectele juridice ale lipsei de informare cu privire la dreptul de retragere sau la transmiterea unei informări necorespunzătoare.
Cu privire la a patra întrebare din cauza C‑479/18
99 Prin intermediul celei de a patra întrebări, Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru cauze comerciale din Viena) solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619, articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83 și articolul 186 alineatul (1) din Directiva 2009/138 trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale în temeiul căreia întreprinderea de asigurare este obligată să îi ramburseze unui titular al unei polițe de asigurare care și‑a exercitat dreptul de retragere numai valoarea de răscumpărare.
100 Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit că, astfel cum s‑a arătat deja la punctele 61, 62 și 66 din prezenta hotărâre, efectele juridice ale retragerii, altele decât cele prevăzute de dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii, sunt determinate de legislația aplicabilă contractului și că, adoptând aceste norme, statele membre sunt obligate să se asigure că efectul util al Directivelor 90/619, 92/96, 2002/83 și 2009/138, ținând seama de obiectul acestora, este asigurat.
101 În această privință, după cum s‑a arătat deja în esență la punctul 63 din prezenta hotărâre, obiectivul dreptului de retragere este de a permite unui titular al unei polițe de asigurare să încheie contractul cel mai adecvat nevoilor sale și, prin urmare, să se retragă dintr‑un contract care, după încheierea acestuia, în perioada de reflecție prevăzută pentru exercitarea dreptului de retragere, se dovedește neadecvat nevoilor respectivului titular al poliței.
102 Răspund în mod precis cerinței de a asigura o astfel de libertate de alegere dispozițiile articolului 15 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 90/619, ale articolului 35 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2002/83 și ale articolului 186 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2009/138, potrivit cărora, odată ce titularul poliței de asigurare a înaintat declarația de retragere în termenele prevăzute în acest scop, acesta este eliberat de orice obligație viitoare care rezultă din contract.
103 În fapt, dacă titularul poliței de asigurare ar rămâne legat de contract pentru viitor, chiar după ce s‑a retras din acesta, el ar fi descurajat să invoce dreptul său de retragere și ar fi astfel privat de posibilitatea de a încheia contractul cel mai adecvat nevoilor sale.
104 Restul efectelor juridice pe care dreptul aplicabil contractului le atribuie exercitării dreptului de retragere, pentru a asigura efectul util al acestuia, trebuie de asemenea să fie de natură să nu îl descurajeze pe titularul poliței de asigurare să își exercite dreptul de retragere.
105 Or, în speță, astfel cum rezultă din decizia de trimitere în cauza C‑479/18, articolul 176 din VersVG, în versiunea aplicabilă cauzelor principale, prevede în esență că, în cazul în care se anulează prin retragere, prin reziliere sau prin contestare o asigurare precum cea în discuție în litigiul principal, întreprinderea de asigurare trebuie să ramburseze valoarea de răscumpărare datorată pentru poliță.
106 O astfel de dispoziție reglementează, prin urmare, în același mod, pe de o parte, situația unui titular al unei polițe de asigurare care, întrucât a considerat că respectivul contract era adecvat nevoilor sale, a decis să nu invoce dreptul său de retragere și, pentru alte motive, a decis să rezilieze contractul și, pe de altă parte, situația unui titular al unei polițe de asigurare care, apreciind în schimb că respectivul contract nu era adecvat nevoilor sale, și‑a exercitat dreptul de retragere.
107 Astfel, în măsura în care dispoziția menționată atribuie aceleași efecte juridice în special retragerii și rezilierii contractului, aceasta privează de orice efect util dreptul de retragere prevăzut de dreptul Uniunii.
108 O asemenea interpretare nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea, menționată printre altele de Allianz, că, în cazul în care titularul poliței de asigurare ar avea dreptul la restituirea sumelor plătite, dezavantajele financiare ar fi în special suportate de comunitatea asiguraților și că, în cazul unei retrageri tardive, Curtea ar fi recunoscut, în Hotărârea din 15 aprilie 2010, E. Friz (C‑215/08, EU:C:2010:186), că persoana interesată trebuie să suporte o parte din riscuri.
109 Astfel, pe de o parte, deși întreprinderea de asigurare îi furnizează titularului poliței de asigurare informația exactă privind dreptul de retragere, acesta nu dispune decât de un termen relativ scurt pentru a‑și exercita dreptul de retragere, astfel încât consecințele financiare ale unei eventuale retrageri asupra comunității asiguraților pot fi considerate că intră în gestiunea generală a riscurilor asigurate. Dacă, în schimb, retragerea se efectuează cu întârziere din cauza unei lipse de informare sau a unei informări care ar fi atât de necorespunzătoare, încât să îl priveze pe titularul poliței de asigurare de posibilitatea de a‑și exercita dreptul de retragere în esență în aceleași condiții precum cele care ar fi fost aplicate în cazul în care informația ar fi fost exactă, este de competența întreprinderii de asigurare înseși, după cum s‑a amintit la punctul 69 din prezenta hotărâre, să remedieze o situație cauzată de propria neîndeplinire a obligației de a se conforma cerinței care rezultă din dreptul Uniunii, de a comunica o listă clară de informații, printre care se numără în special cele privind dreptul titularului de asigurare de a se retrage din contract.
110 Pe de altă parte, domeniul de aplicare al Hotărârii din 15 aprilie 2010, E. Friz (C‑215/08, EU:C:2010:186), este, în conformitate cu punctul 24 din aceasta, limitat în mod expres la aderarea unui consumator la un fond imobiliar închis constituit sub forma unei societăți de persoane și nu privește, prin urmare, contractele aleatorii în general.
111 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare din cauza C‑479/18 că articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619, articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83 și articolul 185 alineatul (1) din Directiva 2009/138 trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale în temeiul căreia întreprinderea de asigurare este obligată să îi ramburseze unui titular al unei polițe de asigurare care și‑a exercitat dreptul de retragere numai valoarea de răscumpărare.
Cu privire la a cincea întrebare din cauza C‑479/18
112 Prin intermediul celei de a cincea întrebări, Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru cauze comerciale din Viena) solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619, articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83 și articolul 186 alineatul (1) din Directiva 2009/138 trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care prevede un termen de prescripție de trei ani pentru exercitarea dreptului la dobânzi remuneratorii asociat restituirii unor sume nedatorate solicitate de un titular al unei polițe de asigurare care și‑a exercitat dreptul de retragere.
113 Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie arătat că dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii, prin faptul că prevăd că un asigurat care încheie un contract individual de asigurare de viață dispune de o perioadă între 14 și 30 de zile de la data la care a fost informat de încheierea contractului în care se poate retrage din contract, conferă titularului poliței menționat un drept de retragere.
114 Astfel, titularul poliței de asigurare dobândește dreptul de retragere din contractul de asigurare de viață prin simplul fapt că a încheiat acest contract, iar comunicarea titularului poliței de către întreprinderea de asigurare a modalităților de exercitare a dreptului menționat are ca unic efect declanșarea curgerii termenului de decădere.
115 Din dosarul prezentat Curții în cauza C‑479/18 rezultă că, pentru a determina efectele retragerii, în conformitate cu dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii, dreptul austriac aplicabil contractelor în discuție în cauzele principale prevede că, pe de o parte, exercitarea dreptului de retragere determină o obligație de restituire a plăților efectuate și, pe de altă parte, sumele care trebuie restituite sunt majorate cu dobânzi remuneratorii. În plus, dreptul de a primi astfel de dobânzi se prescrie într‑un termen de trei ani, acest termen fiind cel prevăzut în general de Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil) pentru creanțele privind prestații anuale restante.
116 Or, întrucât termenul menționat privește numai dobânzile remuneratorii, acesta nu afectează în mod direct dreptul titularului poliței de asigurare de a se retrage din contractul său.
117 Cu toate acestea, revine Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru cauzele comerciale din Viena) sarcina de a verifica dacă aplicarea unui termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la dobânzi remuneratorii poate repune în discuție efectivitatea dreptului de retragere însuși pe care dispozițiile dreptului Uniunii îl recunosc titularului poliței de asigurare.
118 În această privință, este necesar să se considere, pe de o parte, că, astfel cum a arătat deja Curtea, contractele de asigurare sunt produse financiare complexe din punct de vedere juridic care pot să difere în mod considerabil în funcție de asigurătorul care le oferă și să implice angajamente financiare importante și, potențial, cu o durată foarte lungă (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Endress, C‑209/12, EU:C:2013:864, punctul 29).
119 Deși, în aceste împrejurări, faptul că dobânzile scadente de mai mult de trei ani erau prescrise ar trebui să îl determine pe titularul poliței de asigurare să nu își exercite dreptul de retragere, chiar și în cazul în care contractul nu este adecvat nevoilor sale, un asemenea termen ar putea să afecteze dreptul menționat, în special în măsura în care acest titular al poliței nu a fost informat în mod exact în legătură cu condițiile de exercitare a dreptului respectiv.
120 Pe de altă parte, trebuie subliniat că nevoile titularului poliței de asigurare trebuie să fie apreciate la momentul încheierii contractului, fără a ține seama de beneficiile pe care acesta le‑ar putea obține dintr‑o retragere tardivă, în măsura în care o asemenea retragere ar urmări nu să protejeze libertatea de alegere a titularului poliței, ci să îi permită să obțină un randament mai mare sau să speculeze cu privire la diferența dintre randamentul efectiv al contractului și rata dobânzilor remuneratorii.
121 Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a cincea întrebare adresată în cauza C‑479/18 că articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619, articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83 și articolul 186 alineatul (1) din Directiva 2009/138 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale care prevede un termen de prescripție de trei ani pentru exercitarea dreptului la dobânzi remuneratorii asociat restituirii sumelor nedatorate solicitate de un titular al unei polițe de asigurare care și‑a exercitat dreptul de retragere, cu condiția ca stabilirea unui astfel de termen să nu repună în discuție efectivitatea dreptului de retragere al titularului poliței de asigurare menționat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere din cauza C‑479/18.
Cu privire la cheltuielile de judecată
122 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
1) Articolul 15 alineatul (1) din A doua directivă 90/619/CEE a Consiliului din 8 noiembrie 1990 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind asigurarea directă de viață, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea eficientă a libertății de a presta servicii și de modificare a Directivei 79/267/CEE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/96/CEE a Consiliului din 10 noiembrie 1992, coroborat cu articolul 31 din Directiva 92/96/CEE a Consiliului din 10 noiembrie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor privind asigurarea directă de viață și de modificare a Directivelor 79/267/CEE și 90/619/CEE (A treia directivă privind asigurarea de viață), articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viață coroborat cu articolul 36 alineatul (1) din aceasta, precum și articolul 185 alineatul (1) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) coroborat cu articolul 186 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că termenul pentru exercitarea dreptului de retragere dintr‑un contract de asigurare de viață începe să curgă de la momentul la care titularul poliței de asigurare este informat în legătură cu încheierea contractului, chiar dacă informarea transmisă titularului poliței de asigurare de către întreprinderea de asigurare
– omite să precizeze că dreptul național aplicabil contractului nu prevede nicio cerință de formă pentru exercitarea dreptului de retragere respectiv sau
– indică cerințe de formă care, în realitate, nu sunt impuse de dreptul național aplicabil acestui contract sau de clauzele contractuale ale contractului respectiv, cu condiția ca o astfel de indicație să nu îi priveze pe titularii polițelor de asigurare de posibilitatea de a‑și exercita dreptul de retragere în esență în aceleași condiții ca cele care ar fi fost aplicate dacă informația ar fi fost exactă. Revine instanțelor de trimitere sarcina de a aprecia, pe baza unei evaluări globale care ține seama în special de contextul normativ național și de situația de fapt din litigiul principal, dacă eroarea cuprinsă în informarea transmisă titularului poliței de asigurare îl priva pe acesta de o astfel de posibilitate.
2) Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/96, coroborat cu articolul 31 din Directiva 92/96 trebuie interpretat în sensul că, în lipsa unei informări transmise titularului poliței de asigurare de către întreprinderea de asigurare cu privire la dreptul de retragere al acestuia sau în prezența unei informări transmise de întreprinderea de asigurare care ar fi atât de necorespunzătoare încât l‑ar priva pe titularul poliței de asigurare de posibilitatea de a‑și exercita dreptul de retragere în esență în aceleași condiții ca cele care ar fi fost aplicate în cazul în care informația ar fi fost exactă, termenul pentru exercitarea dreptului de retragere nu curge, chiar dacă titularul poliței de asigurare a avut cunoștință de existența dreptului de retragere prin alte mijloace.
3) Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/96, coroborat cu articolul 31 din Directiva 92/96 și articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83 coroborat cu articolul 36 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că, odată ce contractul a fost reziliat și au fost îndeplinite toate obligațiile care rezultă din acesta, printre care în special plata de către întreprinderea de asigurare a valorii de răscumpărare, titularul poliței de asigurare își mai poate exercita încă dreptul de retragere, cu condiția ca dreptul aplicabil contractului să nu determine efectele juridice ale lipsei de informare cu privire la dreptul de retragere sau transmiterea unei informări necorespunzătoare.
4) Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/96, articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83 și articolul 185 alineatul (1) din Directiva 2009/138 trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale în temeiul căreia întreprinderea de asigurare este obligată să îi ramburseze unui titular al unei polițe de asigurare care și‑a exercitat dreptul de retragere numai valoarea de răscumpărare.
5) Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/96, articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83 și articolul 186 alineatul (1) din Directiva 2009/138 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale care prevede un termen de prescripție de trei ani pentru exercitarea dreptului la dobânzi remuneratorii asociat restituirii sumelor nedatorate solicitate de un titular al unei polițe de asigurare care și‑a exercitat dreptul de retragere, cu condiția ca stabilirea unui astfel de termen să nu repună în discuție efectivitatea dreptului de retragere al titularului poliței de asigurare menționat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere din cauza C‑479/18.
Semnături