HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera întâi)
9 decembrie 2008
Cauza F‑52/05
Q
împotriva
Comisiei Comunităților Europene
„Funcție publică — Funcționari — Hărțuire morală — Obligația de asistență care incumbă administrației — Respingere a cererii de asistență — Obligația de solicitudine care incumbă administrației — Evaluare — Exercițiul de evaluare 2003 — Raport asupra evoluției carierei”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care Q solicită în esență, în primul rând, anularea deciziei Comisiei de respingere implicită a cererii sale de asistență, în al doilea rând, anularea rapoartelor asupra evoluției carierei sale întocmite pentru perioadele 1 ianuarie-31 octombrie 2003 și 1 noiembrie-31 decembrie 2003 și, în al treilea rând, obligarea Comisiei la plata de daune interese
Decizia: Anulează decizia Comisiei Comunităților Europene de respingere a cererii de asistență introduse la 29 aprilie 2004 de reclamantă în măsura în care refuză luarea unei măsuri provizorii de distanțare. Obligă Comisia Comunităților Europene să îi plătească lui Q suma de 18 000 de euro. Respinge celelalte capete de cerere. Comisia Comunităților Europene suportă, în afară de propriile cheltuieli de judecată, trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă. Reclamanta suportă un sfert din propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari — Hărțuire morală — Noțiune — Comportament prin care se urmărește discreditarea persoanei interesate sau degradarea condițiilor sale de muncă
[Statutul funcționarilor, art. 12a alin. (3); Directiva 2000/78 a Consiliului, considerentul (30) și art. 1 și art. 2 alin. (3)]
2. Funcționari — Acțiune — Act care lezează — Noțiune — Decizie implicită de respingere a unei cereri de asistență
(Statutul funcționarilor, art. 24, 90 și 91)
3. Funcționari — Obligația de asistență care incumbă administrației — Domeniu de aplicare — Întindere — Obligația administrației de a examina plângerile în materie de hărțuire — Cerințele de solicitudine și de rapiditate
(Statutul funcționarilor, art. 24)
4. Funcționari — Acțiune — Interesul de a exercita acțiunea — Acțiune în anularea unui raport de evaluare — Funcționar pensionat în cursul procedurii contencioase
(Statutul funcționarilor, art. 43, 90 și 91)
5. Funcționari — Acțiune în despăgubire — Concluzii prin care se urmărește repararea prejudiciului care rezultă din boala reclamantului și din declararea invalidității sale drept consecință a unei greșeli de serviciu a administrației
(Statutul funcționarilor, art. 73; Reglementarea privind asigurarea riscurilor de accident și de boală profesională, art. 18 și 22)
6. Funcționari — Acțiune — Acțiune în despăgubire — Anulare a actului atacat care nu asigură repararea adecvată a prejudiciului moral
(Statutul funcționarilor, art. 91)
1. Articolul 12a alineatul (3) din statut definește hărțuirea morală drept o „conduită abuzivă”, pentru a cărei stabilire trebuie să fie îndeplinite două condiții cumulative. Prima condiție se referă la existența unor comportamente, a unui limbaj, a unor acte, gesturi sau înscrisuri „de lungă durată, repetat[e] sau sistematic[e]”, ceea ce presupune că hărțuirea morală trebuie înțeleasă ca un proces care se înscrie obligatoriu în timp și presupune existența unor acțiuni repetate sau continue și care sunt „intenționate”. A doua condiție, separată de prima prin conjuncția „și”, impune ca aceste comportamente, acest limbaj, aceste acte, gesturi sau înscrisuri să aibă ca efect faptul că aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane. Din faptul că adjectivul „intenționate” se referă la prima condiție, iar nu la a doua, se poate trage o dublă concluzie. Pe de o parte, comportamentele, limbajul, actele, gesturile și înscrisurile menționate la articolul 12a alineatul (3) din statut trebuie să prezinte un caracter voluntar, ceea ce exclude din domeniul de aplicare al acestei dispoziții actele care s‑ar produce în mod accidental. Pe de altă parte, în schimb, nu este necesar ca aceste comportamente, acest limbaj, aceste acte, gesturi sau înscrisuri să fi fost săvârșite cu intenția de a aduce atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane. Cu alte cuvinte, există hărțuire morală în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut fără ca autorul hărțuirii să fi intenționat, prin acțiunile sale, să discrediteze victima sau să îi degradeze în mod deliberat condițiile de muncă. Este suficient numai ca acțiunile sale, din moment ce au fost săvârșite intenționat, să fi determinat obiectiv astfel de consecințe.
O interpretare contrară a articolului 12a alineatul (3) din statut ar avea ca rezultat lipsirea acestei dispoziții de orice efect util, din cauza dificultății de a dovedi intenția răuvoitoare a autorului unui comportament de hărțuire morală. Astfel, deși există cazuri în care o astfel de intenție se deduce în mod natural din acțiunile autorului, astfel de cazuri sunt rare și, în majoritatea situațiilor, autorul prezumat evită orice conduită care ar putea lăsa să se presupună intenția sa de a‑și discredita victima sau de a‑i degrada acesteia condițiile de muncă. În plus, o astfel de interpretare, întemeiată pe intenția răuvoitoare a autorului prezumat al hărțuirii, nu ar corespunde definiției „hărțuirii” pe care o dă Directiva 2000/78 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, potrivit căreia comportamentul indezirabil „are ca obiectiv sau ca efect” lezarea demnității unei persoane și crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau ofensator, ceea ce pune în evidență faptul că legiuitorul comunitar a intenționat, după cum confirmă considerentul (30) al directivei menționate, să garanteze pentru victimele hărțuirii morale o protecție juridică adecvată. Or, o astfel de protecție nu ar putea fi asigurată dacă hărțuirea morală ar trebui să facă trimitere numai la comportamente care au ca obiect să aducă atingere personalității unui individ, ținând cont de marea dificultate pentru victima unui comportament care vizează în mod intenționat să o hărțuiască moral de a dovedi realitatea unei astfel de intenții, precum și mobilul aflat la originea acestei intenții. În sfârșit, ar fi greu de înțeles și că legiuitorul comunitar, după ce a considerat, în Directiva 2000/78, că un comportament care, fără a avea ca obiectiv, dar având totuși ca efect degradarea demnității unei persoane constituie hărțuire, ar fi decis în 2004, cu ocazia reformei statutului, realizată prin Regulamentul nr. 723/2004 de modificare a Statutului funcționarilor, precum și a Regimului aplicabil celorlalți agenți, să reducă nivelul de protecție judiciară garantat funcționarilor și celorlalți agenți și să restrângă, prin adoptarea articolului 12a alineatul (3) din statut, hărțuirea morală numai la comportamentele care au ca obiectiv să aducă atingere demnității unei persoane.
(a se vedea punctele 132-139)
2. Lipsa de răspuns la o cerere de asistență în temeiul articolului 24 din statut dă naștere, la expirarea unui termen de patru luni, prevăzut la articolul 90 alineatul (1) din statutul menționat, unei decizii implicite de respingere, care constituie un act care o lezează pe persoana interesată. Astfel, deși este de competența administrației, atunci când un funcționar care solicită protecția instituției aduce un început de probă cu privire la realitatea atacurilor al căror obiect afirmă că este, să ia măsurile adecvate, în special procedând la o anchetă pentru a stabili faptele aflate la originea plângerii, o astfel de obligație nu poate permite instituției vizate o derogare de la prevederile articolului 90 alineatul (1) din statut, care permit funcționarului să determine o luare de poziție de natură decizională din partea administrației într‑un termen fix.
Pe de altă parte, deși este adevărat că nu se putea considera că, înainte de încheierea anchetei administrative, administrația a respins definitiv cererea de asistență, nu este mai puțin adevărat că, înainte chiar de a adopta o poziție definitivă cu privire la o astfel de cerere, aceasta era obligată să adopte anumite acte, cel puțin cu titlu asigurător. Absența intervenției unor astfel de măsuri, ca urmare a lipsei de răspuns a administrației la cererea menționată, poate afecta persoana interesată.
(a se vedea punctele 193, 195 și 196)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 3 aprilie 1990, Pfloeschner/Comisia, T‑135/89, Rec., p. II‑153, punctul 17; 6 noiembrie 1997, Ronchi/Comisia, T‑223/95, RecFP, p. I‑A‑321 și II‑879, punctul 31; 26 octombrie 2007, Lo Giudice/Comisia, T‑154/05, RepFP, p. I‑A‑2‑0000 și II‑A‑2‑0000, punctul 136
3. În temeiul obligației de asistență, prevăzută la articolul 24 primul paragraf din statut, administrația trebuie, în prezența unui incident incompatibil cu ordinea și cu liniștea serviciului, să intervină cu toată energia necesară și să răspundă cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările din speță pentru stabilirea faptelor și pentru adoptarea, în cunoștință de cauză, a măsurilor adecvate.
Administrația nu răspunde cu toată diligența necesară unei cereri de asistență întemeiate pe o pretinsă hărțuire morală atunci când nu ia, înainte chiar de a desfășura o anchetă administrativă, o măsură provizorie de distanțare a funcționarului interesat, atunci când, pe de o parte, importanța și gravitatea faptelor invocate revelează, dacă nu existența unei hărțuiri morale, cel puțin o suspiciune de astfel de hărțuire și când, pe de altă parte, reglementarea internă adoptată de instituția vizată prevede posibilitatea adoptării unor astfel de măsuri în beneficiul prezumatei victime în cazul existenței celei mai mici suspiciuni de hărțuire morală.
(a se vedea punctele 205, 207, 209 și 213)
Trimitere la:
Curte: 26 ianuarie 1989, Koutchoumoff/Comisia, 224/87, Rec., p. 99, punctele 15 și 16
Tribunalul de Primă Instanță: 21 aprilie 1993, Tallarico/Parlamentul European, T‑5/92, Rec., p. II‑477, punctul 31; 5 decembrie 2000, Campogrande/Comisia, T‑136/98, RecFP, p. I‑A‑267 și II‑1225, punctul 42
4. Raportul de evaluare, document intern care joacă un rol important în derularea carierei funcționarului, nu afectează în principiu interesul persoanei evaluate decât până la încetarea definitivă a exercitării atribuțiilor. Ulterior acestei încetări, funcționarul nu mai are, prin urmare, interes să continue o acțiune introdusă împotriva unui raport de evaluare, ci numai pentru a stabili o împrejurare particulară care justifică un interes personal și actual de a obține anularea raportului menționat. Nu păstrează un astfel de interes funcționarul pensionat din motive de invaliditate atunci când comisia de invaliditate a apreciat că, din cauza caracterului fix al patologiei care a determinat această măsură, nu mai este necesar nici un examen medical de revizuire.
În schimb, acest funcționar păstrează interesul de a solicita instanței să se pronunțe asupra legalității raportului menționat, printr‑o cerere prin care urmărește să obțină repararea prejudiciului profesional și moral pe care apreciază că l‑a suferit din cauza pretinsului comportament nelegal al administrației.
(a se vedea punctele 227, 228 și 259)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 13 decembrie 1990, Moritz/Comisia, T‑20/89, Rec., p. II‑769, punctul 18; 31 mai 2005, Dionyssopoulou/Consiliul, T‑105/03, RecFP, p. I‑A‑137 și II‑621, punctul 20; 12 septembrie 2007, Combescot/Comisia, T‑249/04, RepFP, p. I‑A‑2‑0000 și II‑A‑2‑0000, punctul 47, ce face obiectul unui recurs pendinte în fața Curții, C‑525/07 P
5. Trebuie respinse concluziile prin care se urmărește repararea prejudiciului material suferit de un funcționar din cauza pensionării sale pentru invaliditate care ar fi consecința unei boli profesionale cauzate de greșelile de serviciu săvârșite de administrație. Astfel, instanța comunitară nu este competentă să se pronunțe cu privire la relația de cauzalitate existentă între condițiile de serviciu ale funcționarului și boala pe care o invocă, întrucât articolul 18 din Reglementarea comună privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor Comunităților Europene prevede că decizia referitoare la recunoașterea originii profesionale a unei boli este adoptată de autoritatea împuternicită să facă numiri, pe baza concluziilor formulate de medicul sau de medicii desemnați de instituție și, dacă funcționarul solicită, după consultarea comisiei medicale prevăzute la articolul 22 din reglementarea menționată. Regimul instituit în aplicarea articolului 73 din statut prevede o indemnizație forfetară în caz de accident sau de boală profesională, fără a fi necesar ca persoana interesată să dovedească o anumită greșeală a instituției și numai în împrejurările în care se dovedește că regimul statutar nu permite o despăgubire adecvată pentru prejudiciul suferit, funcționarul are dreptul de a cere o compensare suplimentară.
În schimb, concluziile prin care se urmărește repararea prejudiciului moral al reclamantului trebuie examinate de instanță.
(a se vedea punctele 238-240 și 242)
Trimitere la:
Curte: 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia, 169/83 și 136/84, Rec., p. 2801, punctul 13; 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, Rec., p. I‑5251, punctul 22
Tribunalul de Primă Instanță: 14 mai 1998, Lucaccioni/Comisia, T‑165/95, RecFP, p. I‑A‑203 și II‑627, punctul 74; 15 decembrie 1999, Latino/Comisia, T‑300/97, RecFP p. I‑A‑259 și II‑1263, punctul 95
Tribunalul Funcției Publice: 2 mai 2007, Giraudy/Comisia, F‑23/05, RecFP, p. I‑A‑1‑0000 și II‑A‑1‑0000, punctul 193
6. Anularea unui raport asupra evoluției carierei afectat de nelegalitate nu poate constitui prin ea însăși o reparare adecvată și suficientă a unui prejudiciu moral suferit de funcționar, în măsura în care respectivul raport cuprind aprecieri explicit negative cu privire la capacitățile persoanei interesate.
(a se vedea punctul 273)