HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a cincea)

28 aprilie 2010(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața europeană a aței industriale – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE – Noțiunea de încălcare unică – Definiția pieței – Amenzi – Plafon al amenzii – Gravitatea și durata încălcării – Circumstanțe atenuante – Cooperare – Proporționalitate – Egalitate de tratament – Dreptul la apărare – Linii directoare privind metoda de stabilire a amenzilor”

În cauza T‑446/05,

Amann & Söhne GmbH & Co. KG, cu sediul în Bönnigheim (Germania),

Cousin Filterie SAS, cu sediul în Wervicq‑Sud (Franța),

reprezentate de A. Röhling, M. Dietrich și C. Horstkotte, avocați,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de domnul F. Castillo de la Torre și de doamna K. Mojzesowicz, în calitate de agenți, asistați de G. Eickstädt, avocat,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei C (2005) 3452 a Comisiei din 14 septembrie 2005 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (Cazul COMP/38.337 PO/Thread), astfel cum a fost modificată prin Decizia C (2005) 3765 a Comisiei din 13 octombrie 2005, și, în subsidiar, o cerere de reducere a amenzii aplicate reclamantelor prin decizia menționată,

TRIBUNALUL (Camera a cincea),

compus din domnii M. Vilaras, președinte, M. Prek (raportor) și V. M. Ciucă, judecători,

grefier: doamna T. Weiler, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 17 decembrie 2008,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

A –  Obiectul litigiului

1        Prin Decizia C (2005) 3452 a Comisiei din 14 septembrie 2005 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (Cazul COMP/38.337 PO/Thread) (denumită în continuare „decizia atacată”), astfel cum a fost modificată prin Decizia C (2005) 3765 a Comisiei din 13 octombrie 2005, al cărei rezumat este publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 26 ianuarie 2008 (JO C 21, p. 10), Comisia Comunităților Europene a constatat că reclamantele, Amann & Söhne GmbH & Co. KG (denumită în continuare „Amann”) și Cousin Filterie SAS (denumită în continuare „Cousin”), au luat parte la un ansamblu de acorduri și de practici concertate pe piața aței destinate industriei automobilelor (denumită în continuare „ața destinată industriei automobilelor”) în Spațiul Economic European (SEE), în perioada cuprinsă între mai/iunie 1998 și 15 mai 2000, și că Amann a luat parte de asemenea la un ansamblu de acorduri și de practici concertate privind ața industrială, cu excepția sectorului automobilelor (denumită în continuare „ața industrială”), în Benelux, în Danemarca, în Finlanda, în Norvegia și în Suedia (denumite în continuare „țările nordice”), în perioada cuprinsă între ianuarie 1990 și septembrie 2001.

2        Comisia a aplicat, pe de o parte, întreprinderilor Amann și Cousin, răspunzătoare în mod solidar, o amendă în cuantum de 4,888 milioane de euro pentru participarea acestora la cartelul privind ața destinată industriei automobilelor în SEE și, pe de altă parte, întreprinderii Amann, o amendă în cuantum de 13,09 milioane de euro pentru participarea acesteia la cartelul privind ața industrială în Benelux și în țările nordice.

B –  Procedura administrativă

3        La 7 și la 8 noiembrie 2001, Comisia a efectuat verificări, în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), în localurile mai multor producători de ață. Aceste verificări au fost făcute în urma unor informații furnizate în august 2000 de The English Needle & Tackle Co. [decizia atacată, considerentul (78)].

4        La 26 noiembrie 2001, Coats Viyella plc (denumită în continuare „Coats”) a depus o cerere de clemență în temeiul Comunicării Comisiei privind neaplicarea unor amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri (JO 1996, C 207, p. 4, denumită în continuare „comunicarea privind cooperarea”), la care erau anexate documente prezentate pentru a dovedi existența înțelegerilor următoare: în primul rând, o înțelegere pe piața aței destinate industriei automobilelor în SEE, în al doilea rând, o înțelegere pe piața aței destinate industriei în Regatul Unit și, în al treilea rând, o înțelegere pe piața aței destinate industriei în Benelux și în țările nordice [decizia atacată, considerentul (82)].

5        Pe baza documentelor ridicate cu ocazia inspecțiilor și a celor comunicate de Coats, Comisia a adresat întreprinderilor în cauză cereri de informații în martie și în august 2003, în conformitate cu articolul 11 din Regulamentul nr. 17 [decizia atacată, considerentul (83)].

6        La 18 martie 2004, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile pe care a adresat‑o mai multor întreprinderi, întrucât acestea au participat la una sau la mai multe dintre înțelegerile vizate la punctul 4 de mai sus, printre care se numără înțelegerea privind piața aței destinate industriei în Benelux și în țările nordice.

7        Toate întreprinderile destinatare ale comunicării privind obiecțiunile au prezentat observații scrise [decizia atacată, considerentul (90)].

8        La 19 și la 20 iulie 2004 a avut loc o audiere [decizia atacată, considerentul (92)].

9        La 24 septembrie 2004, părților li s‑a acordat dreptul de a avea acces la versiunea neconfidențială a răspunsurilor la comunicarea privind obiecțiunile și la observațiile prezentate de părți în ședință și au primit un termen pentru a formula alte observații [decizia atacată, considerentul (93)].

10      La 14 septembrie 2005, Comisia a adoptat decizia atacată.

C –  Decizia atacată

1.      Piețele relevante

a)     Piețele produselor

11      În decizia atacată, Comisia arată că sectorul aței poate fi divizat în două segmente, și anume, pe de o parte, cel al aței utilizate în industrie pentru a coase sau pentru a broda diferite tipuri de articole de îmbrăcăminte sau de altă natură, precum articolele din piele, capitonări textile pentru industria automobilelor și saltele, și, pe de altă parte, cel al aței de uz casnic, utilizate de particulari pentru lucrări de croitorie sau de reparații și pentru activități recreative [decizia atacată, considerentul (9)].

12      În ceea ce privește segmentul aței industriale, din decizia atacată rezultă că aceasta poate fi divizată în trei categorii, în funcție de utilizarea dată: ață de cusut, destinată confecțiilor, care este utilizată pentru diferite tipuri de haine, ață de brodat, care este utilizată la mașinile de brodat industriale informatizate pentru a orna haine, încălțăminte sport și textile pentru casă, și ață specială, care este utilizată în diverse sectoare precum cel al încălțămintei, cel al articolelor din piele și cel al automobilelor [decizia atacată, considerentul (11)].

13      De asemenea, rezultă că ața industrială poate fi divizată în mai multe categorii, în funcție de tipul de fibră și structura firului [decizia atacată, considerentul (12)].

14      În decizia atacată, Comisia apreciază că, din punctul de vedere al ofertei, ața industrială poate fi considerată o piață a unui produs unică, din moment ce nu există o corespondență strictă între utilizarea finală și tipul de fibră și/sau structura firului. Comisia precizează că, în opinia Coats, anumiți clienți din sectorul confecțiilor utilizează ațe speciale, iar anumiți clienți din sectorul broderiei utilizează ață pentru confecții. Comisia adaugă că întreprinderea Coats a subliniat că procesul de producție a aței destinate industriei confecțiilor, a aței de brodat și a diferitelor tipuri de ațe speciale putea fi comun sau ușor interschimbabil [decizia atacată, considerentul (13)].

15      Totuși, în decizia atacată, Comisia face distincție între ața destinată industriei automobilelor, pe de o parte, și ața destinată restului industriei, pe de altă parte. Astfel, Comisia consideră că, deși procesele de producție ale acestor două tipuri de ață sunt similare sau ușor interschimbabile, cererea din industria automobilelor provine de la clienți importanți, care impun specificații tehnice de un nivel mai ridicat pentru anumite produse pe care le utilizează – de exemplu ața utilizată pentru centura de siguranță – și care țin la uniformitatea produselor în diferitele țări în care au nevoie de aceste fire pentru industria lor [decizia atacată, considerentul (14)].

16      În prezenta cauză, piețele produselor vizate prin încălcările reproșate reclamantelor sunt piața aței destinate industriei automobilelor și, în ceea ce privește încălcarea reproșată Amann, piața aței industriale.

b)     Piețele geografice

17      Comisia precizează în decizia atacată că datorită specificațiilor tehnice de un nivel mai ridicat sus‑menționate, care necesită un caracter uniform în interiorul SEE, piața aței destinate industriei automobilelor trebuie diferențiată de piața aței industriale. Astfel, Comisia consideră că piața aței destinate industriei automobilelor cuprinde întregul SEE. Prin urmare, Comisia constată că numai câțiva furnizori pot furniza o ofertă standard a acestor produse pentru ansamblul SEE. Motivele acestei situații rezidă în faptul că clienții au nevoie de fire uniforme pentru facilitarea producției în diferitele țări, că aceste fire trebuie să fie conforme unor norme de calitate specifice (de exemplu ața utilizată pentru confecționarea centurilor de siguranță) și că, pentru motive legate de calitatea produselor și de răspundere, caracterul identificabil al producției acestor fire este esențial [decizia atacată, considerentele (21) și (22)].

18      În schimb, în ceea ce privește ața industrială, Comisia constată că, potrivit informațiilor furnizate de părți, piața geografică relevantă este de dimensiune regională. Comisia adaugă faptul că regiunea poate acoperi, după caz, mai multe țări din SEE, de exemplu țările din Benelux ori țările nordice, sau o singură țară, de exemplu Regatul Unit [decizia atacată, considerentul (17)].

19      Reiese din decizia atacată că piața geografică vizată de încălcarea privind ața industrială reproșată Amann este piața din țările Benelux și din țările nordice, în timp ce piața vizată de încălcarea privind ața destinată industriei automobilelor reproșată reclamantelor cuprinde SEE.

2.     Mărimea și structura piețelor relevante

20      Comisia precizează în decizia atacată că cifra de vânzări a aței industriale în Benelux și în țările nordice era de aproximativ 50 de milioane de euro în 2000 și de aproximativ 40 de milioane de euro în 2004 și că cifra de vânzări a aței destinate industriei automobilelor era de aproximativ 20 de milioane de euro în 1999 [decizia atacată, considerentele (28) și (35)].

21       De asemenea, reiese că la sfârșitul anilor ’90 principalii furnizori de ață industrială în Benelux și în țările nordice erau în special Amann, Barbour Threads Ltd (denumită în continuare „Barbour”), înainte de a fi achiziționată de Coats, Belgian Sewing Thread NV (denumită în continuare „BST”), Coats, Gütermann AG și Zwicky & Co. AG (denumită în continuare „Zwicky”), iar principalii furnizori de ață industrială destinată industriei automobilelor erau în special reclamantele, Coats, Oxley Threads Ltd (denumită în continuare „Oxley”), Gütermann și Zwicky.

3.     Descrierea comportamentelor ilicite

22      Comisia indică în decizia atacată că aceste comportamente reproșate reclamantelor, referitoare la înțelegerea pe piața aței destinate industriei automobilelor în SEE, au avut loc între mai/iunie 1998 și mai 2000.

23      Părțile la înțelegerea de pe piața aței destinate industriei automobilelor în SEE ar fi avut drept obiectiv principal menținerea prețurilor la un nivel ridicat [decizia atacată, considerentul (214)].

24      În acest scop ar fi fost organizate cinci reuniuni în cursul cărora participanții ar fi stabilit mai întâi două tipuri de prețuri orientative pentru produsele de bază vândute sectorului european al automobilelor, un preț aplicat clienților existenți, iar celălalt noilor clienți. În continuare, ar fi fost schimbate informații cu privire la prețurile aplicate clienților individuali și cu privire la prețurile orientative minime. Participanții s‑ar fi angajat, în sfârșit, la evitarea concurenței reciproce prin preț în avantajul furnizorului deja stabilit [decizia atacată, considerentul (215)].

25      În ceea ce privește comportamentele din cadrul înțelegerii de pe piața aței industriale din Benelux și țările nordice, Comisia constată că acestea au avut loc în cursul anilor 1999-2001.

26      În opinia Comisiei, în ceea ce privește înțelegerea de pe piața aței industriale din Benelux și din țările nordice, întreprinderile vizate s‑au întâlnit cel puțin o dată pe an, iar aceste reuniuni au fost organizate în două sesiuni, una consacrată pieței din țările Benelux, cealaltă pieței din țările nordice, obiectivul principal al acestora fiind menținerea prețurilor la un nivel ridicat pe fiecare dintre aceste două piețe.

27      Participanții ar fi făcut schimb de liste de prețuri și de informații privind rabaturile, aplicarea de majorări prețurilor de catalog, diminuarea rabaturilor și majorarea prețurilor speciale aplicabile anumitor clienți. De asemenea, ar fi fost încheiate acorduri privind viitoarele liste de prețuri, nivelul maximal al rabaturilor, diminuarea rabaturilor și majorarea prețurilor speciale aplicabile anumitor clienți, precum și acorduri având ca obiect evitarea concurenței reciproce prin preț în avantajul furnizorului deja stabilit și împărțirea clienților [decizia atacată, considerentele (99)-(125)].

4.     Dispozitivul deciziei atacate

28      La articolul 1 alineatul (3) din decizia atacată, Comisia a constatat că șase întreprinderi, prin care și reclamantele, au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE participând la un ansamblu de acorduri și de practici concertate pe piața aței destinate industriei automobilelor din SEE, în perioada cuprinsă între mai/iunie 1998 și mai 2000 în ceea ce privește reclamantele. De asemenea, la articolul 1 alineatul (1) din decizia atacată, Comisia a constatat că cele opt întreprinderi, printre care și Amann, au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE participând la un ansamblu de acorduri și de practici concertate pe piața aței industriale în Benelux și în țările nordice, în perioada cuprinsă între ianuarie 1990 și septembrie 2001 în ceea ce privește Amann.

29      Potrivit articolului 2 primul paragraf din decizia atacată, următoarele amenzi au fost aplicate:

a)      pentru înțelegerea de pe piața aței industriale destinate industriei automobilelor în SEE:

–        reclamantelor, răspunzătoare în mod solidar: 4,888 milioane de euro;

–        Coats: 0,65 milioane de euro;

–        Oxley: 1,271 milioane de euro;

–        Barbour și Hicking Pentecost plc, răspunzătoare în mod solidar: 0,715 milioane de euro;

b)      pentru înțelegerea de pe piața aței industriale în Benelux și în țările nordice, după cum urmează:

–        Coats: 15,05 milioane de euro;

–        Amann: 13,09 milioane de euro;

–        BST: 0,979 milioane de euro;

–        Gütermann: 4,021 milioane de euro;

–        Zwicky: 0,174 milioane de euro.

 Procedura și concluziile părților

30      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 22 decembrie 2005, reclamantele au formulat prezenta acțiune.

31      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a cincea, căreia prezenta cauză i‑a fost, așadar, atribuită.

32      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate în măsura în care le privește;

–        în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii în mod corespunzător;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

33      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

34      În primul rând, reclamantele invocă un motiv întemeiat pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) prima teză din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), motiv care vizează anularea deciziei atacate.

35      În al doilea rând, reclamantele invocă o serie de motive prin care urmăresc să obțină anularea amenzii. Pe de o parte, ele reproșează Comisiei că aceasta din urmă le‑a aplicat o amendă al cărei cuantum depășește plafonul de 10 % din cifra lor de afaceri. Pe de altă parte, reclamantele invocă șapte motive, întemeiate pe o încălcare a principiilor egalității de tratament și proporționalității în cadrul aplicării amenzii, pe stabilirea greșită a cuantumului de plecare al amenzii aplicate pentru înțelegerea referitoare la ața industrială, pe calculul greșit al duratei încălcării pe piața aței industriale, pe neluarea în considerare a anumitor circumstanțe atenuante cu privire la încălcarea de pe piața aței industriale, pe calculul greșit al cuantumului de plecare al cuantumului de bază al amenzii aplicate pentru încălcarea de pe piața aței destinate industriei automobilelor, pe o neluare în considerare a neaplicării înțelegerii privind ața destinată industriei automobilelor și a încălcării dreptului de a fi audiat și a dreptului la apărare.

A –  Cu privire la motivul, invocat de reclamante, întemeiat pe articolul 7 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003 și prin care se urmărește anularea deciziei atacate

1.     Argumentele părților

36      Reclamantele susțin că încălcările reproșate constituie o încălcare unică în sensul articolului 7 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003 pentru motivul că piața aței destinate industriei automobilelor și piața aței industriale nu constituie piețe ale produselor sau piețe geografice distincte, că între aceste înțelegeri există un element subiectiv comun și că criteriile utilizate de Comisie pentru a constata inexistența încălcării unice nu sunt valabile.

37      În primul rând, în ceea ce privește existența unei piețe unice a produselor, reclamantele contestă confirmarea lor expresă cu privire la faptul că ața destinată confecțiilor și ața destinată industriei automobilelor fac parte din două piețe distincte. Astfel, răspunsul Amann la solicitarea de informații, prin care consideră de dimensiune mondială piața aței destinate industriei automobilelor, nu implica sub nicio formă o recunoaștere a caracterului pretins autonom al acestei piețe. În plus, după furnizarea estimărilor pentru șase categorii diferite de ață, Amann nu ar fi fost în măsură să facă acest lucru și pentru categoria aței destinate sectorului automobilelor.

38      În opinia reclamantelor, declarațiile altor operatori precum Coats și Gütermann nu pot, nici acestea, să permită să se rețină existența unei distincții între piața aței destinate industriei automobilelor și piața aței industriale.

39      Punctul de vedere al reclamantelor în ceea ce privește caracterul unic al pieței ar fi confirmat de prezentarea produselor realizată de toate întreprinderile. Această situație se regăsește în special în cazul împărțirii efectuate de Gütermann, Amann și Coats. De aici ar rezulta că este posibilă utilizarea aceleiași ațe în mai multe domenii.

40      Nici existența unor norme privind specificațiile tehnice mai stricte solicitate de clienți importanți din sectorul automobilelor nu ar justifica distincția dintre ața industrială și ața destinată industriei automobilelor. Astfel, firele ar fi produse în general conform cerințelor din industria automobilelor și livrate în această calitate clienților importanți din alte sectoare industriale. De altfel, producerea a două tipuri de ață de calități diferite nu ar putea fi susținută din punct de vedere economic. Astfel, caracteristicile tehnice ale aței destinate industriei automobilelor ar fi în esență identice cu cele ale aței industriale. Acestea ar fi, așadar, interschimbabile, comercializarea lor realizându‑se de altfel nu în funcție de clienți, ci de produse.

41      În al doilea rând, reclamantele reproșează Comisiei că nu a examinat dacă diferitele comportamente reproșate erau corelate între ele printr‑un element subiectiv comun și dacă reprezentau astfel o încălcare unică. Însăși Comisia ar fi constatat că toate încălcările vizau denaturarea evoluției normale a prețurilor pe piața relevantă.

42      Faptul că este vorba despre acorduri privind prețurile și că hotărârile adoptate pentru regiunile vizate sunt practic identice ar susține teza caracterului unic al încălcărilor constatate. Reclamantele adaugă că în majoritatea statelor membre elementul subiectiv ar fi criteriul determinant pentru constatarea unei încălcări unice.

43      Reclamantele arată de asemenea că, având în vedere dimensiunea medie a majorității întreprinderilor în cauză, administratorii acestora și asociații trebuiau să aibă cunoștință în mod necesar de diferitele încălcări. În ceea ce le privește, ele precizează că elementul subiectiv rezultă, în plus, din lipsa împărțirii competențelor interne în domeniul comercializării aței industriale și a aței destinate industriei automobilelor.

44      În plus, reclamantele subliniază în esență incoerența din demersul Comisiei, care a plecat de la principiul unei încălcări unice pentru încălcările succesive comise în cadrul fiecărei înțelegeri, dar care nu a procedat în mod identic pentru înțelegerile dintre ele. În această privință, decizia atacată ar conține în considerentele (266)-(270) mai multe contradicții prin care se urmărește să se demonstreze că teza Comisiei referitoare la încălcările distincte nu poate fi susținută.

45      În al treilea rând, reclamantele contestă criteriile aplicate de Comisie pentru a determina existența sau lipsa unei încălcări unice.

46      În primul rând, reclamantele susțin că aceste criterii nu sunt valabile. În această privință, ele susțin, pe de o parte, că însăși Comisia este ezitantă în utilizarea criteriilor pentru determinarea existenței unei încălcări unice, deoarece justifică existența a două încălcări distincte referindu‑se la participanți diferiți, la un alt mod de funcționare și la lipsa de coordonare globală, iar apoi se întemeiază pe diferența privind nivelul piețelor vizate, declarând în continuare că acordurile referitoare la Benelux și la țările nordice trebuie examinate împreună, având în vedere că sunt corelate printr‑o organizare, un mod de funcționare și participanți identici. Astfel, reclamantele constată că criteriul coordonării globale nu mai joacă niciun rol în ceea ce privește recunoașterea unei încălcări unice în Benelux și în țările nordice.

47      Pe de altă parte, reclamantele consideră că criteriul delimitării pieței produselor, în cazul produselor similare, este lipsită de relevanță. Astfel, utilizarea acestui criteriu ar însemna să se confere Comisiei o marjă de apreciere aproape necontrolabilă în cadrul sancționării încălcărilor dreptului concurenței, cu excepția cazurilor evidente în care produsele nu aparțin sub nicio formă aceleiași piețe. Criteriul privind inexistența unei identități între participanți ar fi de asemenea irelevant. Astfel, reclamantele subliniază că faptul de a stabili cine reprezintă întreprinderile participante este lipsit de importanță, întrucât participarea este imputabilă întreprinderii în cauză.

48      În al doilea rând, Amann și Cousin susțin că aplicarea acestor criterii ar fi trebuit în orice caz să determine Comisia să rețină existența unei încălcări unice.

49      Pe de o parte, aceste întreprinderi invocă faptul că existența unor încălcări distincte nu poate fi justificată în mod valabil de Comisie, întemeindu‑se pe lipsa coordonării între înțelegeri, întrucât Comisia însăși subliniază, reluând în această privință declarațiile făcute de Coats, că în considerarea piețelor produselor mai curând delimitate pentru fiecare stat nu era necesar să se realizeze o coordonare între regiunile vizate. De asemenea, încercarea Comisiei de a face o distincție între coordonarea piețelor geografice și cea a piețelor distincte ale produselor ar fi lipsită de relevanță având în vedere că, în cazul piețelor geografice distincte, nu ar avea sens o coordonare între piețele distincte ale produselor. Pentru acest motiv, reclamantele susțin că respectivele comportamente în cauză trebuie apreciate admițând că reuniunile consacrate diferitelor regiuni se înscriau într‑un plan global aprobat de conducerile lor și confirmat prin documente în care sunt menționate contacte frecvente între reprezentanții Coats și Amann, având drept obiect chestiuni de „strategie superioară” în Europa. Astfel de documente ar dovedi existența unui element subiectiv comun. În această privință, reclamantele reproșează Comisiei faptul de a nu fi analizat dacă acest tip de contract nu a existat și între Coats și alți concurenți.

50      Pe de altă parte, nu ar exista o diferență determinantă în ceea ce privește participanții la acorduri și organizarea acestora. În această privință, reclamantele precizează că, potrivit jurisprudenței, o încălcare unică în sensul juridic al termenului nu poate fi exclusă prin simplul fapt că fiecare întreprindere participă la încălcare în formele care îi sunt proprii, fiind posibil astfel ca o întreprindere să fi participat la o înțelegere unică fără să fi participat la toate elementele constitutive ale acesteia.

51      În lumina acestor considerații, reclamantele arată că numai trei întreprinderi au luat parte la un singur acord, toate celelalte fiind implicate în cel puțin două acorduri, ceea ce constituie o suprapunere în ceea ce privește participanții, care pledează în favoarea existenței unei încălcări unice. În plus, o comparație între reuniunile privind înțelegerea de pe piața aței industriale și cele privind înțelegerea de pe piața aței destinate industriei automobilelor nu ar susține sub nicio formă teza existenței unor încălcări distincte. În ambele cazuri, reuniunile ar fi avut loc în mod neregulat.

52      Comisia combate aceste argumente.

2.     Aprecierea Tribunalului

a)     Cu privire la distingerea piețelor produselor și a piețelor geografice

53      Din decizia atacată rezultă că Comisia a considerat că, având în vedere specificitatea acesteia, piața aței destinate industriei automobilelor trebuia separată de piața aței industriale, atât din punctul de vedere al produselor, cât și din punct de vedere geografic (a se vedea punctele 12-16 și 18-20 de mai sus).

54      Trebuie arătat cu titlu introductiv că, în măsura în care implică aprecieri economice complexe din partea Comisiei, definiția pieței produsului poate face obiectul numai al unui control restrâns al instanței comunitare (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 30 martie 2000, Kish Glass/Comisia, T‑65/96, Rec., p. II‑1885, punctul 64, și Hotărârea Tribunalului din 6 iunie 2002, Airtours/Comisia, T‑342/99, Rec., p. II‑2585, punctul 26). Totuși, acest lucru nu poate opri instanța comunitară să controleze interpretarea dată de Comisie datelor de natură economică. În această privință, instanței comunitare îi revine obligația să verifice dacă aprecierea Comisiei s‑a întemeiat pe elemente de probă care sunt exacte, fiabile și coerente, care constituie ansamblul datelor relevante ce trebuie luate în considerare pentru a aprecia o situație complexă și care sunt de natură să susțină concluziile care sunt deduse de aici (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 17 septembrie 2007, Microsoft/Comisia, T‑201/04, Rep., p. II‑3601, punctul 482).

55      În continuare, trebuie amintit că piața de care trebuie să se țină seama cuprinde ansamblul produselor care, în funcție de caracteristicile lor, sunt apte să satisfacă nevoi constante și sunt greu interschimbabile cu alte produse (Hotărârea Curții din 9 noiembrie 1983, Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia, 322/81, Rec., p. 3461, punctul 37). Curtea s‑a pronunțat în special că noțiunea de piață a produselor implică faptul că o concurență efectivă poate să existe între produsele care fac parte din această piață, ceea ce presupune un grad suficient de interschimbabilitate între toate produsele care fac parte din aceeași piață (Hotărârea Curții din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia, 85/76, Rec., p. 461, punctul 28).

56      În ceea ce privește interschimbabilitatea, aceasta se apreciază în funcție de o serie de elemente care sunt caracteristicile proprii ale produselor, condițiile de concurență și structura cererii și a ofertei de pe piață (Hotărârea Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia, punctul 55 de mai sus, punctul 37).

57      Dacă, din punct de vedere economic, criteriul de evaluare cel mai rapid și mai eficace în raport cu furnizorii unui produs determinat îl constituie substituibilitatea la nivelul cererii (Hotărârea Tribunalului din 4 iulie 2006, easyJet/Comisia, T‑177/04, Rec., p. II‑1931, punctul 99), substituibilitatea la nivelul ofertei poate fi luată de asemenea în considerare pentru definirea pieței relevante în operațiunile în care această substituibilitate are efecte echivalente cu efectele substituibilității la nivelul cererii în termeni de legătură directă și eficacitate. Astfel, criteriul substituibilității la nivelul ofertei implică faptul că producătorii pot să se prezinte pe această piață, printr‑o adaptare, cu o forță suficientă pentru a constitui o contrapondere serioasă pentru producătorii deja prezenți pe piață (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T‑191/98, T‑212/98-T‑214/98, Rec., p. II‑3275, punctul 829).

58      În ceea ce privește produsele în sine, trebuie să se sublinieze că acestea din urmă pot constitui o piață distinctă atunci când sunt individualizate prin caracteristici specifice de producție care le fac în mod special adecvate în acest scop sau atunci când sunt individualizate prin utilizarea lor (Hotărârea Curții din 21 februarie 1973, Europemballage și Continental Can/Comisia, 6/72, Rec., p. 215, punctul 33).

59      În sfârșit, trebuie amintită adoptarea de către Comisie a Comunicării privind definirea pieței relevante în sensul dreptului comunitar al concurenței (JO 1997, C 372, p. 5, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 60, denumită în continuare „comunicarea privind definirea pieței”), în care a precizat criteriile care trebuie apreciate pentru definirea unei piețe a produselor relevantă și pentru a delimita piața geografică relevantă. Piața relevantă a produselor este definită în această comunicare drept piața care „cuprinde toate produsele și/sau serviciile pe care consumatorul le consideră interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, prețurilor și utilizării căreia acestea îi sunt destinate”. În ceea ce privește piața geografică, aceasta este definită drept piața care „cuprinde zona în care întreprinderile respective sunt implicate în oferta și cererea de produse sau servicii în cauză, în care condițiile de concurență sunt suficient de omogene și care poate fi deosebită de zonele geografice învecinate, deoarece [în special] condițiile de concurență diferă în mod apreciabil în respectivele zone”. Piața relevantă în cadrul căreia trebuie apreciată o problemă determinată de concurență este stabilită, prin urmare, prin asocierea pieței produselor și a pieței geografice.

60      În lumina acestor considerente, trebuie examinată temeinicia concluziilor Comisiei menționate la punctele 14 și 22 din decizia atacată, în ceea ce privește existența celor două piețe distincte a produselor și geografică, mai precis piața aței destinate industriei automobilelor în SEE, pe de o parte, și piața aței industriale în Benelux și în țările nordice, pe de altă parte. Pentru a proceda astfel, Comisia a apreciat substituibilitatea produselor, pe de o parte, la nivelul cererii și, pe de altă parte, la nivelul ofertei.

61      În primul rând, în ceea ce privește substituibilitatea la nivelul cererii, decizia atacată conține o serie de elemente prin care se urmărește să se demonstreze inexistența acesteia.

62      În primul rând, din considerentele (14) și (22) ale deciziei atacate reiese că cererea din industria automobilelor provine de la clienți importanți și că aceștia sunt mult mai puțin numeroși decât celelalte întreprinderi care sunt cliente pe piața aței industriale. Această constatare nu a fost repusă în discuție de reclamante. Acestea au confirmat în ședință că clienții din sectorul automobilelor erau cei mai importanți în considerarea cantităților foarte importante pe care le achiziționează.

63      În al doilea rând, din considerentele deciziei atacate citate anterior rezultă că clienții sectorului automobilelor achiziționează ață pentru localurile lor de producție stabilite în diferite țări și că pretind astfel un produs uniform în fiecare dintre aceste țări. Această necesitate de uniformitate, care de altfel nu este contestată de reclamante, se explică perfect din punct de vedere economic. Astfel, este rezonabil să se admită că adaptarea mașinilor de producție la tipul de ață utilizat generează costuri. Industriile din sectorul automobilelor urmăresc, așadar, reducerea acestor costuri prin achiziționarea în cantități mari a unui tip de ață specific și prin adaptarea la acesta din urmă, o singură dată, a mașinilor lor de producție stabilite în diferite țări.

64      În al treilea rând, din considerentele (14) și (22) ale deciziei atacate rezultă că ața destinată industriei automobilelor trebuie să îndeplinească standarde deosebit de stricte specifice acestui sector și că posibilitatea identificării acestora este un factor esențial pentru motive legate de calitatea produselor și de răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un lucru. Această constatare a fost confirmată de reclamante atât în cererea introductivă, cât și în ședință.

65      Astfel, acestea au recunoscut că în general clienții sunt cei care decid ața necesară pentru producția lor și care aleg, prin urmare, produsul care corespunde necesităților lor de utilizatori. În ceea ce privește în special clienții din sectorul automobilelor, reclamantele au recunoscut că aceștia din urmă pretind ca ața achiziționată să corespundă cel puțin standardului ISO 9002. De asemenea, reclamantele au precizat în ședință că pentru industria automobilelor există caracteristici specifice denumite „TS950” și că țin seama de aceste elemente în ceea ce privește producția.

66      Pe de altă parte, reclamantele au descris procesul de certificare a firelor de către clienții din sectorul automobilelor. Mai întâi, reclamantele creează un tip de ață care corespunde cel puțin standardului ISO 9002. În continuare, această ață este testată de fabricantul de automobile care intenționează să îl utilizeze pentru producția sa și, în sfârșit, este certificat de acesta din urmă dacă testul se dovedește concludent.

67      Având în vedere aceste considerații, trebuie să se admită că ața specifică aleasă de industria automobilelor nu poate fi înlocuită de alte ațe industriale. Faptul că acest tip de ață ar fi vândut și altor clienți decât cei din industria automobilelor este lipsit de relevanță în această privință. Asfel, spre deosebire de ceilalți cumpărători potențiali ai acestui produs, întreprinderile din industria automobilelor nu vor achiziționa decât ața care prezintă calități intrinseci specifice și care a fost certificată de întreprinderile respective în considerarea acestor calități specifice. Prin urmare, reclamantele nu pot susține în mod rezonabil că există o substituibilitate la nivelul cererii.

68      Declarațiile întreprinderii Coats ca răspuns la solicitarea de informații a Comisiei urmăresc de asemenea să confirme inexistența substituibilității la nivelul cererii. Astfel, Coats a subliniat că anumiți clienți din sectorul confecțiilor utilizau ață destinată confecțiilor. În schimb, nu a fost invocată existența unei astfel de substituibilități la nivelul cererii printre clienții din sectorul automobilelor.

69      În al doilea rând, deși Comisia a apreciat că, din punctul de vedere al ofertei, ața industrială putea fi considerată o piață a produselor unică în considerarea inexistenței unei corespondențe stricte între utilizarea finală și tipul de fibră și/sau de structură a firului și similaritatea sau interschimbabilitatea procedeului de producție a acestui fir, ea a reținut totuși că această situație nu se regăsea în cazul aței destinate industriei automobilelor.

70      Pentru a ajunge la această concluzie, Comisia s‑a întemeiat pe specificațiile tehnice ale aței destinate industriei automobilelor, pe necesitatea de a asigura o ofertă standardizată și pe capacitatea de a putea răspunde comenzilor din partea clienților importanți din acest sector. Comisia s‑a bazat și pe faptul că piața geografică a aței destinate industriei automobilelor cuprinde întregul teritoriu al SEE, spre deosebire de piața aței industriale, care are numai caracter regional. Având în vedere aceste elemente, Comisia a considerat că numai câteva întreprinderi puteau satisface acest tip de cerere [a se vedea considerentul (22) al deciziei atacate].

71      Mai întâi, în temeiul punctului 20 din comunicarea privind definirea pieței, pentru existența unei substituibilități la nivelul ofertei, furnizorii sunt în măsură să își reorienteze producția spre produsele relevante și să le comercializeze pe termen scurt fără a suporta costuri sau riscuri suplimentare semnificative ca reacție la variațiile mici, dar permanente ale prețurilor relative. În continuare, la punctul 21 din comunicarea privind definirea pieței, Comisia subliniază că o astfel de substituibilitate există de obicei atunci când întreprinderile comercializează o gamă variată de calități și tipuri pentru același produs și că, deși diferitele calități nu sunt substituibile pentru un anumit cumpărător final sau pentru un anumit grup de consumatori, ele vor fi grupate într‑o singură piață a produsului. Ața industrială corespunde la prima vedere tipului de produs vizat la punctul 21 din comunicarea privind definirea pieței.

72      În sfârșit, la punctele 22 și 23 din comunicarea privind definirea pieței, Comisia confirmă prin exemple concrete că furnizorii vizați trebuie să fie în măsură să ofere și să vândă imediat aceste diferite calități ale produselor, fără creșteri semnificative ale costurilor, și că nu trebuie să existe dificultăți de distribuție specifice.

73      În lumina acestor considerații, trebuie să se stabilească dacă criteriul substituibilității la nivelul ofertei a fost apreciat în mod corect de Comisie.

74      În primul rând, astfel cum s‑a observat la punctul 63 și următoarele de mai sus, producătorii de ață destinată industriei automobilelor trebuie să își adapteze mașinile de producție pentru ca ața produsă să corespundă unor standarde specifice.

75      În al doilea rând, raționamentul reclamantelor în ceea ce privește costurile de producție reduse ale aței destinate industriei automobilelor nu este satisfăcător. Astfel, reclamantele susțin, desigur, nu numai că firele, în general, ar fi produse conform cerințelor din industria automobilelor și livrate în această calitate clienților importanți din alte sectoare industriale, ci și că cheltuielile de reglare a benzii de fabricație ar fi mult prea ridicate dacă ar trebui fabricat un produs numai pentru sectorul automobilelor pentru a modifica ulterior banda de producție și a o adapta fabricării de produse destinate altor sectoare industriale.

76      Nu este mai puțin adevărat că, dacă pentru motive de raționalizare a producției o societate deja prezentă pe piața aței destinate industriei automobilelor produce în principal fire care corespund standardului superior indiferent de destinația produsului, ea nu va acționa în acest mod decât pentru că este prezentă pe piața automobilelor, în considerarea costurilor ridicate legate de producerea potrivit standardelor specifice referitoare la ața destinată industriei automobilelor. Cu alte cuvinte, o societate a cărei activitate principală privește ața pentru confecții sau ața de brodat nu va avea niciun interes să producă o ață specială destinată sectorului automobilelor pentru simplul motiv că ar putea vinde eventual această ață unor posibili clienți din sectorul automobilelor.

77      Astfel, afirmația potrivit căreia costurile de producție a aței destinate industriei automobilelor sunt atât de reduse încât producția este realizată întotdeauna potrivit unui standard al specificațiilor tehnice mai ridicat nu este demonstrată în ceea ce privește producătorii de ață industrială.

78      În al treilea rând, diferența clară dintre cele două piețe pe plan geografic nu a fost repusă în discuție de reclamante în cursul procedurii administrative. În răspunsul la solicitarea de informații formulată de Comisie, Amann a considerat piața aței destinate industriei automobilelor ca fiind mondială. Coats a subliniat de asemenea că respectivele caracteristici specifice ale acestei piețe o limitează la furnizorii „regionali” și „globali”, impunându‑se ca prin acești termeni să se înțeleagă că, în contextul răspunsului, „cuprind întregul teritoriu SEE” și „mondial”.

79      Astfel, substituibilitatea la nivelul ofertei ar presupune ca majoritatea producătorilor de ață să fie capabili să producă în cantități mari ață specifică și uniformă pentru fiecare client din sectorul industriei automobilelor și să o distribuie în scurt timp în întregul SEE. Având în vedere considerațiile precedente, un astfel de raționament nu poate fi justificat.

80      Prin urmare, Comisia nu a săvârșit nicio eroare vădită de apreciere atunci când a reținut existența a două piețe ale produselor și geografică distincte la nivelul ofertei.

81      În această privință trebuie să se precizeze că Comisia a apreciat și a interpretat în mod corect răspunsurile reclamantelor și ale celorlalte întreprinderi în cauză, pe baza cărora a ajuns la concluzia existenței celor două piețe ale produselor distincte.

82      Mai întâi, Comisia a întrebat reclamantele dacă ața de cusut pentru haine de uz industrial, ața de brodat de uz industrial, ața specială de uz industrial și ața de uz casnic constituiau piețe diferite ale produselor din sectorul aței. De asemenea, Comisia a prezentat un tabel prin care urmărea stabilirea piețelor geografice relevante pentru fiecare dintre categoriile de ață sus‑menționate, prevăzând și o rubrică specială „Ață pentru automobile”. Comisia a precizat că această ultimă categorie era inclusă în ața specială de uz industrial, dar a subliniat că era interesată să cunoască opinia Amann și Cousin cu privire la piața geografică relevantă a acestui tip de ață.

83      În răspunsul la cererea de informații menționată, Amann a arătat că repartizarea detaliată efectuată de Comisie era corectă pentru motivul că „există specificații tehnice ale produselor și necesități specifice clienților, care, în special în domeniul industriei confecțiilor, se deosebesc în mod clar de cele ale celorlalte două sectoare în ceea ce privește gama de culori etc.”. La rândul său, Cousin și‑a exprimat de asemenea acordul deplin cu privire la împărțirea prezentată de Comisie. Cousin a menționat însă dificultatea semnificativă de a evalua piețele, mai ales în cazul firelor speciale, având în vedere diversitatea apreciabilă a utilizărilor vizate, cu mențiunea că a identificat mai mult de 80 de meserii.

84      Astfel, reclamantele au recunoscut, desigur, că piața aței speciale constituia o piață a produselor distinctă, însă, contrar afirmațiilor Comisiei în înscrisurile sale, acestea nu au recunoscut în mod expres că piața aței destinate industriei automobilelor, piață inclusă în cea a aței speciale, era ea însăși o piață a produselor distinctă.

85      Gütermann a confirmat de asemenea împărțirea propusă de Comisie, însă nu s‑a pronunțat în mod expres cu privire la piața aței destinate industriei automobilelor. În ceea ce privește Coats, aceasta a răspuns la întrebarea privind piețele produselor în sensul că nu considera că diferențele dintre produse erau suficiente pentru a se reține existența a trei piețe distincte, recunoscând însă caracteristicile specifice ale pieței aței destinate industriei automobilelor, astfel cum s‑a arătat la punctul 78 de mai sus. Numai Oxley a confirmat și a justificat în mod direct caracterul distinct al pieței aței destinate industriei automobilelor.

86      Deși interpretarea acestor elemente, privind existența unei piețe distincte a aței destinate industriei automobilelor, nu este atât de evidentă pe cât vrea Comisia să afirme, totuși concluziile acesteia nu sunt afectate de nicio eroare vădită de apreciere și nici de vreo denaturare a situației de fapt.

87      Concluziile acesteia sunt confirmate de altfel de alte indicii precum site‑urile de internet ale întreprinderilor care conțin în general o rubrică distinctă pentru ața destinată industriei automobilelor. De asemenea, aceste întreprinderi sunt toate titulare ale unor mărci de ațe special create pentru acest sector.

88      Din ansamblul considerentelor precedente rezultă că atunci când a considerat, în prezenta cauză, că piața aței destinate industriei automobilelor și piața aței industriale sunt diferite, Comisia nu a săvârșit nicio eroare vădită de apreciere.

b)     Cu privire la pretinsa existență a unui „plan de ansamblu”

89      Trebuie amintit mai întâi că noțiunea de încălcare unică vizează o situație în care mai multe întreprinderi au participat la o încălcare reprezentată printr‑un comportament continuu prin care se urmărește un singur scop economic, de denaturare a concurenței, sau constituită din încălcări individuale legate între ele printr‑o identitate de obiect (același scop al tuturor elementelor) și de subiecte (identitate a întreprinderilor în cauză, conștiente de participarea la obiectul comun) (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T‑53/03, Rep., p. II‑1333, punctul 257).

90      În continuare, trebuie să se sublinieze că o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE poate rezulta nu numai dintr‑un act izolat, ci și dintr‑o serie de acte sau chiar dintr‑un comportament continuu. Această interpretare nu ar putea fi contestată pentru motivul că unul sau mai multe elemente din această serie de acte sau din acest comportament continuu ar putea constitui prin el însuși, respectiv prin ele însele, în mod izolat, o încălcare a respectivei dispoziții. Atunci când diferitele acțiuni se înscriu într‑un „plan de ansamblu” ca urmare a obiectului identic al acestora privind denaturarea concurenței în cadrul pieței comune, Comisia are dreptul să atribuie răspunderea pentru aceste acțiuni în funcție de participarea la încălcare considerată în ansamblul său (Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 258).

91      În plus, noțiunea de încălcare unică se poate raporta la calificarea juridică a unui comportament anticoncurențial care constă în acorduri, în practici concertate și în decizii ale asocierilor de întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctele 696-698, Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 186, și Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, BASF/Comisia, T‑101/05 și T‑111/05, Rep., p. II‑4949, punctul 159).

92      De asemenea, trebuie precizat că noțiunea de obiectiv unic nu poate fi stabilită prin referirea generală la denaturarea concurenței pe piața vizată de încălcare, din moment ce afectarea concurenței constituie, ca obiect sau ca efect, un element consubstanțial pentru orice comportament care intră în domeniul de aplicare al articolului 81 alineatul (1) CE. O asemenea definiție a noțiunii de obiectiv unic ar risca să priveze noțiunea de încălcare unică și continuă de o parte din sensul ei, în măsura în care aceasta ar avea drept consecință faptul că mai multe comportamente referitoare la un sector economic, interzise de articolul 81 alineatul (1) CE, ar trebui calificate în mod sistematic drept elemente constitutive ale unei încălcări unice. Astfel, pentru calificarea diferitelor comportamente drept încălcare unică și continuă, trebuie să se verifice dacă sunt complementare, în sensul că fiecare dintre acestea era destinat să facă față uneia sau mai multor consecințe ale concurenței normale, și contribuie, prin intermediul unei interacțiuni, la realizarea ansamblului de efecte anticoncurențiale dorite de către autorii acestora în cadrul unui plan global care vizează un obiectiv unic. În această privință, va trebui ținut cont de orice împrejurare care poate să stabilească sau să repună în discuție legătura menționată, precum perioada de aplicare, conținutul (inclusiv metodele utilizate) și, în mod corelativ, obiectivul diverselor acorduri și practici concertate în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea BASF/Comisia, punctul 91 de mai sus, punctele 179-181).

93      Prin urmare, pentru motive obiective Comisia poate să inițieze proceduri distincte, să constate mai multe încălcări distincte și să aplice mai multe amenzi distincte (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 și T‑91/03, denumită în continuare „Hotărârea Tokai II”, punctul 124).

94      În sfârșit, trebuie să se facă remarca potrivit căreia calificarea anumitor comportamente ilicite drept acțiuni constitutive ale aceleiași încălcări sau ale unei pluralități de încălcări afectează, în principiu, sancțiunea care poate fi impusă. Astfel, constatarea unei pluralități de încălcări poate determina aplicarea mai multor amenzi distincte, de fiecare dată în limitele stabilite la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 91 de mai sus, punctul 158).

95      În lumina acestor considerații trebuie să se aprecieze existența unui „plan de ansamblu”.

96      Trebuie să se remarce de la bun început că reclamantele susțin în principal că în prezenta cauză elementul subiectiv comun constă în faptul că încălcările vizau toate să denatureze evoluția normală a prețurilor. Or, un astfel de obiectiv de falsificare a prețurilor este inerent oricărui cartel privind prețurile și nu poate fi suficient în sine pentru a demonstra existența unui element subiectiv comun. În această privință, contrar afirmațiilor reclamantelor, în decizia atacată Comisia nu a pornit deloc de la principiul existenței unei legături între încălcări. Astfel, în considerentul (269) al deciziei atacate, Comisia numai a menționat obiectul anticoncurențial unic și finalitatea economică unică constând într‑o falsificare a evoluției normale a prețurilor care este inerentă acestui tip de cartel, insistând totodată asupra faptului că acest obiectiv și această finalitate sunt avute în vedere în fiecare dintre cele trei încălcări diferite.

97      În continuare, pentru a infirma existența unei încălcări unice, pe lângă împrejurarea că piața aței destinate industriei automobilelor și piața aței industriale sunt diferite, astfel cum s‑a subliniat, pe de altă parte, la punctele 53-88 de mai sus, Comisia s‑a întemeiat în principal pe inexistența unei identități între majoritatea membrilor implicați în înțelegeri și lipsa de coordonare de ansamblu a acestora. Reclamantele nu au putut pune în discuție aceste criterii și, prin urmare, nu au demonstrat existența unei „legături strânse” între diferitele comportamente anticoncurențiale.

98      În primul rând, în ceea ce privește criteriul referitor la inexistența unei identități între participanți, Comisia a enumerat, în considerentele (96) și (216) ale deciziei atacate, participanții la înțelegerea de pe piața aței destinate industriei automobilelor și de pe piața aței industriale. În continuare, aceasta a apreciat în considerentul (265) litera (a) al deciziei atacate că majoritatea întreprinderilor nu au participat decât la o singură înțelegere deoarece nu își desfășurau activitatea pe piețele vizate de cealaltă înțelegere.

99      Trebuie să se constate că dintre cele 10 întreprinderi care au participat la una și/sau la cealaltă dintre aceste înțelegeri, numai trei au fost implicate în cele două înțelegeri. Astfel, Ackermann Nähgarne GmbH & Co, Bieze Stork BV, BST, Cousin, Gütermann, Zwicky și Oxley nu au fost implicate decât în una dintre acestea. Numai Coats, Barbour (până la preluarea acesteia de către Coats) și Amann au luat parte la ambele înțelegeri. Simpla participare a acestor trei întreprinderi la ambele înțelegeri nu poate constitui în sine un indiciu al existenței unei strategii comune (a se vedea în acest sens Hotărârea Tokai II, punctul 93 de mai sus, punctul 120). În plus, trebuie să se sublinieze că, în afară de cazul Barbour, reprezentanții întreprinderilor prezente la reuniunile organizate în cadrul înțelegerii de pe piața aței destinate industriei automobilelor și al celei de pe piața aței industriale nu au fost aceiași în cursul perioadei de suprapunere a acestor două înțelegeri (1998-2000).

100    Prin urmare, constatarea efectuată de Comisie în considerentul (265) litera (a) al deciziei atacate nu este afectată de nicio eroare vădită de apreciere.

101    În al doilea rând, nici conținutul înțelegerilor nu poate contribui la justificarea existenței unui plan global. Astfel, din decizia atacată rezultă că dispozițiile conținute de înțelegerea de pe piața aței destinate industriei automobilelor și, respectiv, cele ale înțelegerii de pe piața aței industriale se deosebesc în mod clar în această privință.

102    În ceea ce privește înțelegerea de pe piața aței destinate industriei automobilelor, din considerentele (215), (220), (223), (224), (226), (228)-(230), (233)-(236) și (238) ale deciziei atacate rezultă, pe de o parte, că informațiile schimbate între participanții la înțelegere au vizat prețurile aplicate anumitor clienți și, pe de altă parte, că acordurile încheiate au constat în stabilirea unor prețuri‑țintă minime pentru produsele de bază vândute clientelei din sectorul automobilelor, a două tipuri de prețuri‑țintă, respectiv pentru clienții existenți și pentru noii clienți, și a unor prețuri‑țintă minime pentru anumiți clienți vizați în schimburile de informații. Participanții au convenit totodată evitarea concurenței reciproce prin prețuri în avantajul furnizorului deja stabilit.

103    În ceea ce privește înțelegerea de pe piața aței industriale, din cuprinsul considerentelor (99)-(153) ale deciziei atacate reiese, pe de o parte, că informațiile schimbate priveau listele de prețuri și de rabaturi, aplicarea de majorări prețurilor de catalog, diminuarea rabaturilor și majorarea prețurilor speciale aplicabile anumitor clienți și, pe de altă parte, că părțile s‑au pus de acord cu privire la viitoarele liste de prețuri, nivelul maximal al rabaturilor, diminuarea rabaturilor și majorarea prețurilor speciale aplicabile anumitor clienți și au convenit evitarea concurenței reciproce în avantajul furnizorului deja stabilit.

104    Considerentele menționate anterior ale deciziei atacate confirmă existența unei diferențe clare între cele două înțelegeri în ceea ce privește conținutul acestora. Numai existența unei anumite asemănări între aceste două înțelegeri, cum ar fi acordul privind evitarea concurenței reciproce în avantajul furnizorului deja stabilit, nu poate totuși să repună în discuție această constatare.

105    În al treilea rând, modalitățile de funcționare a fiecăreia dintre cele două înțelegeri au fost în mare măsură diferite. Astfel, după cum a subliniat Comisia în cuprinsul considerentului (218) al deciziei atacate, înțelegerea de pe piața aței destinate industriei automobilelor a fost organizată într‑un mod destul de flexibil, prin intermediul unor mici reuniuni sporadice, completate de contacte bilaterale frecvente. Considerentele (96)-(99) și (149)-(153) ale deciziei atacate arată că înțelegerea de pe piața aței industriale din Benelux și din țările nordice s‑a concretizat prin organizarea unor reuniuni cel puțin o dată pe an și că acestea erau constituite din două părți, și anume o sesiune consacrată pieței țărilor nordice și o sesiune referitoare la piața Benelux. Reiese de asemenea că periodic aveau loc contacte bilaterale.

106     În lumina acestor elemente, Comisia nu a săvârșit nicio eroare vădită de apreciere atunci când a dedus, în considerentele (265)-(267) ale deciziei atacate, că înțelegerea de pe piața aței destinate industriei automobilelor și cea de pe piața aței industriale din Benelux și din țările nordice trebuiau separate una de cealaltă și că astfel constituiau două încălcări distincte.

107    Este necesar să se sublinieze în această privință că, spre deosebire de înțelegerea de pe piața aței destinate industriei automobilelor, înțelegerea de pe piața aței industriale din Benelux și cea de pe piața aței industriale din țările nordice au fost considerate o singură încălcare pentru motivul că produsele sunt identice, participații la înțelegere sunt aceiași, conținutul și modul de funcționare a înțelegerii sunt similare, reuniunile aveau loc în aceeași zi, iar întreprinderile participante erau reprezentate de aceleași persoane.

108    Pe de altă parte, sunt lipsite de relevanță, pe de o parte, argumentul întemeiat pe lipsa împărțirii competențelor între reclamante în domeniul comercializării aței industriale și a aței destinate industriei automobilelor și, pe de altă parte, argumentul întemeiat pe faptul că administratorii și asociații întreprinderilor participante trebuiau să cunoască în mod necesar existența diferitelor înțelegeri. Aceste argumente nu constituie nicidecum dovada existenței unui element subiectiv comun.

109    Trebuie respins de asemenea argumentul reclamantelor referitor la existența unei coordonări globale, întemeiat pe contactele frecvente între un reprezentant al Coats și administratorul Amann. Din dosar reiese că acesta nu cuprinde nicio declarație care ar putea fi interpretată drept un indiciu al unei coordonări globale. În ședință, reclamantele au recunoscut că nu puteau prezenta Tribunalului un document exact care să facă dovada voinței de coordonare globală între Amann și Coats.

110    În sfârșit, reclamantele pretind în mod greșit că criteriul delimitării pieței produselor nu poate constitui un criteriu valabil de apreciere în măsura în care ar conferi Comisiei o marjă de apreciere necontrolabilă în cazul produselor similare, pentru a reține existența a două încălcări distincte. Astfel, pe de o parte, această putere de apreciere a Comisiei nu este nelimitată, întrucât Comisia rămâne supusă controlului Tribunalului astfel cum s‑a arătat la punctul 54 de mai sus. Pe de altă parte, criteriul referitor la piețele produselor nu a fost, în cauză, decât un criteriu printre altele pentru a se reține existența a două încălcări distincte.

111    Având în vedere toate aceste considerații, motivul întemeiat pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003 trebuie respins ca nefondat.

B –  Cu privire la motivele referitoare la reducerea amenzii

1.     Cu privire la motivul, invocat de reclamante, întemeiat pe nerespectarea limitei superioare a sancțiunii prevăzute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003

a)     Argumentele părților

112    Motivul invocat de către reclamante comportă trei critici.

113    În cadrul primei critici, reclamantele susțin că cele două încălcări nu constituie în realitate decât o încălcare unică și că, prin urmare, se poate aplica o singură amendă pentru acestea, amendă al cărei cuantum nu poate depăși plafonul de 10 % din cifra de afaceri globală. Or, valoarea totală rezultată în urma acestei adunări ar depăși acest plafon, încălcându‑se astfel articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

114    Ele susțin în această privință că principiul de drept constituțional comunitar nulla poena sine lege a fost încălcat. În esență, reclamantele critică posibilitatea Comisiei de a-și atribui, prin intermediul unei separări a piețelor pe care s‑au constatat încălcări paralele, o marjă de manevră nelimitată pentru a stabili amenzi care depășesc plafonul de 10 % din cifra de afaceri globală. Or, ele apreciază că din principiul legalității rezultă nu numai interdicția instanței de a aplica amenzi în lipsa unui temei legal, ci și obligația legiuitorului de a redacta norme penale în mod clar și exact. Astfel, exigența clarității ar viza astfel elementele constitutive ale unei norme, dar și consecințele juridice ale acesteia din urmă. Astfel de exigențe ar fi valabile și în ceea ce privește dispozițiile menționate anterior care prevăd amenzile pentru încălcările normelor de concurență.

115    Invitate în ședință să dea clarificări cu privire la argumentarea propusă, reclamantele au precizat că aceasta trebuia înțeleasă în sensul că pune totodată în discuție legalitatea normei înseși și, prin urmare, că ridicau o excepție de nelegalitate a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

116    Pe de altă parte, reclamantele combat argumentul Comisiei privind obligația sa de a respecta principiul non bis in idem, principiu care nu aduce garanții cu privire la exactitatea recunoașterii uneia sau mai multor încălcări. Ele susțin în esență că problema este situată în amonte, mai precis chiar în stabilirea existenței uneia sau mai multor încălcări.

117    Prin intermediul celui de al doilea criteriu, reclamantele arată că Comisia poate aplica o singură amendă pentru infracțiuni diferite în cazul în care acestea au ca obiect același tip de comportament pe piețe diferite sau în cazul în care participanții sunt în mare măsură aceleași întreprinderi. În prezenta cauză, aceste două condiții ar fi îndeplinite.

118    Reclamantele constată că Comisia s‑a îndepărtat de practica sa anterioară fără nicio motivație. Astfel, acestea consideră că, în ipoteza în care Comisia renunță la puterea de care dispune de a aplica o singură amendă pentru mai multe încălcări, ea este obligată, conform principiilor generale ale dreptului administrativ european, să motiveze neutilizarea acestei puteri. Prin urmare, în prezenta cauză, Comisia ar fi încălcat articolul 253 CE.

119    În continuare, reclamantele compară decizia atacată cu Decizia Comisiei din 21 noiembrie 2001 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (Cazul COMP/E‑1/37.512 – Vitamine) (JO 2003, L 6, p. 1, denumită în continuare „decizia Vitamine”). Astfel, în această din urmă decizie, Comisia a cumulat amenzile aplicate pentru diferitele încălcări într‑o singură amendă globală și, prin urmare, a considerat necesar să respecte plafonul de 10 % din cifra de afaceri globală. Or, precum în decizia Vitamine, înțelegerile care fac obiectul prezentei cauze ar fi conexe prin același cadru material și „spațio‑temporal”.

120    Prin intermediul celei de a treia critici, reclamantele susțin că efectul descurajator urmărit de Comisie ar fi fost obținut deja prin impunerea amenzii pentru încălcarea săvârșită pe piața aței industriale. Prin urmare, Comisia ar fi trebuit să țină seama de acest fapt atunci când a stabilit cuantumul amenzii prin care a sancționat înțelegerea privind ața destinată industriei automobilelor.

121    Comisia respinge aceste argumente.

b)     Aprecierea Tribunalului

122    Prezentul motiv invocat de către reclamante comportă, în esență, trei critici, întemeiate, prima, pe încălcarea principiului nulla poena sine lege, a doua, pe obligația de a aplica o singură amendă pentru mai multe încălcări și, a treia, pe o încălcare a obiectivelor legale ale sancțiunii.

 Cu privire la critica întemeiată pe încălcarea principiului nulla poena sine lege și pe excepția de nelegalitate a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003

123    În primul rând trebuie examinată excepția de nelegalitate a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, ridicată de reclamante la trei niveluri. În primul rând, reclamantele susțin în esență că însuși noțiunea de încălcare, astfel cum este menționată la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, ar fi neclară. În al doilea rând, susțin că noțiunea de încălcare unică și continuă nu ar fi nici aceasta clar definită și că astfel Comisia ar putea influența în mod arbitrar stabilirea cuantumului amenzii printr‑o separare a piețelor pe care au fost constatate încălcările paralele. În al treilea rând, reclamantele susțin că sancțiunile prevăzute la acest articol sunt de asemenea neclare.

124    În prealabil, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, principiul legalității pedepselor este un corolar al principiului securității juridice, care constituie un principiu general al dreptului comunitar și care impune, printre altele, ca orice reglementare comunitară, în special atunci când aceasta impune sau permite impunerea de sancțiuni, să fie clară și precisă, pentru ca persoanele interesate să poată cunoaște fără ambiguitate drepturile și obligațiile care decurg din aceasta și să acționeze în consecință (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 9 iulie 1981, Gondrand și Garancini, 169/80, Rec., p. 1931, punctul 17, Hotărârea Curții din 13 februarie 1996, Van Es Douane Agenten, C‑143/93, Rec., p. I‑431, punctul 27, și Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degusa/Comisia, T‑279/02, Rec., p. II‑897, punctul 66).

125    Acest principiu, care face parte din tradițiile constituționale comune statelor membre și care a fost consacrat prin diferite tratate internaționale, în special prin articolul 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”), se aplică atât normelor cu caracter penal, cât și instrumentelor administrative specifice care impun sau permit impunerea de sancțiuni administrative (a se vedea în acest sens Hotărârea Maizena și alții, 137/85, Rec., p. 4587, punctul 15). Acesta se aplică nu numai normelor care stabilesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, ci și celor care definesc consecințele care decurg din încălcarea primelor (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 12 decembrie 1996, X, C‑74/95 și C‑129/95, Rec., p. I‑6609, punctul 25, și Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 67).

126    În această privință, trebuie amintit cuprinsul articolului 7 alineatul 1 din CEDO:

„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.”

127    Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”), din această dispoziție rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea. Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, plecând de la textul dispoziției pertinente și, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de către instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Coëme și alții împotriva Belgiei din 22 iunie 2000, Recueil des arrêts et décisions, 2000‑VII, p. 1, § 145) (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 69).

128    Din jurisprudența Curții EDO rezultă că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul 1 din CEDO, nu se impune ca termenii dispozițiilor în temeiul cărora sunt aplicate aceste sancțiuni să fie într‑atât de preciși, încât consecințele care pot decurge dintr‑o încălcare a acestor dispoziții să fie previzibile cu o certitudine absolută (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 71).

129    Astfel, potrivit jurisprudenței Curții EDO, existența unor termeni vagi în dispoziție nu determină în mod necesar o încălcare a articolului 7 din CEDO, iar faptul că o lege acordă o putere de apreciere nu contravine în sine cerinței de previzibilitate, cu condiția ca limitele și modalitățile de exercitare ale unei asemenea puteri să fie definite cu o claritate suficientă, având în vedere scopul legitim urmărit, pentru a oferi individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Margareta și Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A, nr. 226, § 75). În acest sens, pe lângă textul legii propriu‑zise, Curtea EDO ține seama de împrejurarea dacă noțiunile neclare utilizate au fost clarificate printr‑o jurisprudență constantă și publicată (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea G. împotriva Franței din 27 septembrie 1995, seria A, nr. 325‑B, § 25) (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 72).

130    În ceea ce privește validitatea articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în raport cu principiul legalității pedepselor, astfel cum a fost consacrat de instanța comunitară conform indicațiilor oferite de CEDO și de tradițiile constituționale ale statelor membre, trebuie să se sublinieze că, în mod contrar susținerilor reclamantelor, Comisia nu dispune de o marjă de apreciere nelimitată, în primul rând, la constatarea existenţei încălcărilor normelor de concurență, în al doilea rând, la stabilirea aspectului dacă diferitele acte ilicite constituie o încălcare unică și continuă sau mai multe încălcări distincte și, în al treilea rând, la stabilirea cuantumului amenzilor pentru aceste încălcări.

131    În primul rând, încălcările normelor de concurență pentru care Comisia poate aplica amenzi, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, sunt numai cele ale dispozițiilor articolului 81 CE sau 82 CE. Or, reclamantele susțin în mod greșit existența unei marje de apreciere nelimitate a Comisiei pentru constatarea unor asemenea încălcări. Pe de o parte, trebuie amintit că aspectul dacă sunt reunite condițiile de aplicare a articolelor 81 CE și 82 CE, în principiu, face obiectul unui control deplin al instanței comunitare (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 28 mai 1998, Deere/Comisia, C‑7/95 P, Rec. p. I‑3111, punctul 34 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, AC‑Treuhand/Comisia, T‑99/04, Rep., p. II‑1501, punctul 144). Pe de altă parte, deși este adevărat că în eventualitatea în care această constatare ar presupune aprecieri economice sau tehnice complexe, instanța recunoaște Comisiei o anumită marjă de apreciere, aceasta nu este, în orice caz, nelimitată. Prin urmare, existența unei astfel de marje de apreciere nu implică faptul că Tribunalul trebuie să se abțină să controleze interpretarea de către Comisie a datelor de această natură. Instanța comunitară trebuie nu numai să verifice exactitatea materială a elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența acestora, ci și să controleze dacă aceste elemente constituie ansamblul datelor pertinente ce trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă acestea sunt de natură să susțină concluziile deduse (a se vedea în acest sens Hotărârea Microsoft/Comisia, punctul 54 de mai sus, punctul 88 și jurisprudența citată).

132    De altfel, reclamantele nu susțin că definiția unui tip de încălcări dintre cele prevăzute la articolul 81 CE, constând în „acorduri între întreprinderi […] care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune și, în special, cele care […] stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare […]”, nu le‑a permis să aibă cunoștință de faptul că înțelegerile de pe piața aței industriale din Benelux și din țările nordice și cea de pe piața aței destinate industriei automobilelor în SEE ar constitui încălcări în sensul articolului 81 CE și ar angaja astfel răspunderea reclamantelor.

133    În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa lipsă a criteriilor care permit să se stabilească dacă există o încălcare unică și continuă sau mai multe încălcări distincte, trebuie să se admită că aceste criterii nu sunt menționate ca atare la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și nici la articolul 81 CE. Cu toate acestea, noțiunea de încălcare unică și continuă a fost utilizată și clarificată de o jurisprudență constantă și publicată. Criterii precum identitatea de obiect (același scop al tuturor elementelor) și identitatea de subiecte (identitatea întreprinderilor în cauză, conștiente de participarea la obiectul comun), prin care se stabilește dacă încălcările comise s‑au încadrat într‑un „plan de ansamblu” și dacă reprezintă astfel o încălcare unică, s‑au conturat de ani de zile în jurisprudență, precum hotărârea citată la punctul 89 de mai sus.

134    Prin urmare, pentru motive obiective, Comisia poate iniția proceduri distincte, poate constata încălcări distincte și poate aplica mai multe amenzi distincte (a se vedea în acest sens Hotărârea Tokai II, punctul 93 de mai sus, punctul 124).

135    În această privință, rezultă în mod clar din analiza motivului de anulare a deciziei atacate (punctul 53 și următoarele de mai sus) că criteriile aplicate de Comisie pentru a reține existența a două încălcări diferite sunt criterii constante rezultate din jurisprudență.

136    Deși este adevărat că anumite criterii lasă Comisiei o marjă largă de apreciere, totuși controlul acestei puteri de apreciere, exercitat de instanța comunitară, a permis tocmai clarificarea anumitor noțiuni printr‑o jurisprudență constantă și publicată. Această situație se regăsește în special în cazul definiției pieței produsului și a pieței geografice, aplicată în prezenta cauză de către Comisie și pentru care aceasta din urmă a trebuit să efectueze aprecieri economice complexe. Astfel cum s‑a arătat în cadrul analizei primului motiv (punctul 53 și următoarele de mai sus), Comisia a trebuit să urmeze, în exercitarea puterii sale de apreciere, criteriile stabilite de jurisprudență precum substituibilitatea la nivelul ofertei și cea la nivelul cererii.

137    În plus, din rațiuni de transparență și pentru a întări securitatea juridică a întreprinderilor vizate, Comisia a publicat comunicarea privind definirea pieței, în care aceasta prevede criteriile pe care le aplică pentru stabilirea pieței relevante în fiecare caz în parte. În această privință, adoptând asemenea norme de conduită și anunțând prin intermediul publicării lor că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, Comisia își limitează propria putere de apreciere și nu se poate abate de la aceste norme fără să riște să fie sancționată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament și protecția încrederii legitime. În plus, deși nu constituie temeiul juridic al deciziei atacate, comunicarea privind definirea pieței determină, în mod general și abstract, criteriile pe care Comisia și le‑a impus pentru a stabili existența uneia sau a mai multe piețe, a uneia sau a mai multe încălcări și asigură, prin urmare, securitatea juridică a întreprinderilor (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctele 211 și 213). Rezultă că comunicarea privind definirea pieței a contribuit numai la precizarea limitelor exercitării puterii de apreciere a Comisiei care rezultă deja din articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și din articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

138    În această privință, în cuprinsul considerentelor (4) și (5) ale comunicării privind definirea pieței se arată: „Comisia intenționează să crească nivelul de transparență a politicii sale și a procesului decizional în materie de politică în domeniul concurenței” și „[d]atorită acestei transparențe mai mari, întreprinderile și consilierii lor vor fi în mai mare măsură să anticipeze posibilitatea stabilirii, de către Comisie, a faptului că un anumit caz ridică probleme de concurență și, în consecință, vor putea să ia în considerare acest aspect în procesul decizional intern, atunci când planifică, de exemplu, […] încheierea anumitor acorduri”.

139    Astfel, având în vedere elementele prezentate mai sus, un operator diligent poate, apelând dacă este nevoie la un consilier juridic, să prevadă în mod suficient de precis metoda pe care Comisia o va aplica pentru a determina, având în vedere anumite comportamente ale unei întreprinderi, existența unei încălcări unice și continue sau a mai multe încălcări distincte.

140    În al treilea rând, în ceea ce privește afirmația privind neclaritatea sancțiunilor prevăzute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, trebuie să se constate că, în mod contrar susținerilor reclamantelor, Comisia nu dispune de o marjă de apreciere nelimitată la stabilirea amenzilor pentru încălcări ale normelor de concurență (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 74).

141    Astfel, articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 limitează puterea de apreciere a Comisiei. Pe de o parte, aceste dispoziții prevăd un criteriu obiectiv potrivit căruia, pentru fiecare întreprindere sau asociație de întreprinderi, amenda aplicată nu poate depăși 10 % din cifra totală de afaceri a acesteia. Astfel, amenda care poate fi aplicată are totuși un plafon cifrabil și absolut, calculat în funcție de fiecare întreprindere, pentru fiecare încălcare, astfel încât cuantumul maxim al amenzii care poate fi aplicată unei întreprinderi date poate fi determinat în avans. Pe de altă parte, articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, care completează articolul 23 alineatul (2) din același regulament, impun Comisiei să stabilească amenzile în fiecare caz „[luând] în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării” (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 75).

142    Deși este adevărat că criteriul obiectiv al plafonului amenzii și criteriile subiective privind gravitatea și durata încălcării lasă Comisiei o marjă largă de apreciere, nu este mai puțin adevărat că este vorba despre criterii care permit Comisiei să aplice sancțiuni ținând seama de gravitatea nelegalității comportamentului în cauză. Prin urmare, în această situație trebuie să se considere că articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003, deși lasă Comisiei o anumită marjă de apreciere, definesc criteriile și limitele care îi sunt impuse în exercitarea competenței sale în materie de amenzi (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 76).

143    În plus, trebuie observat că, pentru a stabili amenzi în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia este obligată să respecte principiile generale de drept, în special principiile egalității de tratament și proporționalității, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții și a Tribunalului (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului Degussa/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 77, și Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, T‑69/04, Rep., p. II‑2567, punctul 41).

144    Trebuie de asemenea adăugat că, în temeiul articolului 229 CE și al articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003, Curtea și Tribunalul judecă având competență de fond în privința acțiunilor introduse împotriva deciziilor prin care Comisia aplică amenzi și pot astfel nu numai să anuleze deciziile adoptate de Comisie, dar și să anuleze, să reducă sau să majoreze amenda aplicată. Astfel, practica administrativă a Comisiei este supusă unui control deplin al instanței comunitare (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 143 de mai sus, punctul 41). Instanța comunitară exercită acest control respectând criteriile prevăzute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și la articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003, control care a permis, printr‑o jurisprudență constantă și publicată, tocmai clarificarea noțiunilor neclare pe care le‑ar putea conține articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, care au fost preluate la articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 79).

145    Pe de altă parte, pe baza criteriilor reținute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și, mai recent, la articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și precizate în jurisprudența Curții și a Tribunalului, Comisia a dezvoltat o practică decizională cunoscută public și accesibilă. Deși practica decizională a Comisiei nu reprezintă în sine un cadru juridic pentru amenzile în materia concurenței (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 18 iulie 2005, Scandinavian Airlines System/Comisia, T‑241/01, Rec., p. II‑2917, punctul 87 și jurisprudența citată), nu este mai puțin adevărat că, în temeiul principiului egalității de tratament, Comisia nu poate trata situații comparabile în mod diferit sau situații diferite în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (Hotărârea Curții din 13 decembrie 1984, Sermide, 106/83, Rec., p. 4209, punctul 28, și Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, BPB de Eendracht/Comisia, T‑311/94, Rec., p. II‑1129, punctul 309).

146    Pe de altă parte, trebuie să se mai aibă în vedere că, din rațiuni de transparență și pentru a întări securitatea juridică a întreprinderilor vizate, Comisia a publicat Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”), în care aceasta definește metoda de calcul pe care și‑o impune în fiecare caz în parte. Considerațiile din cuprinsul punctului 137 de mai sus cu privire la comunicarea privind definirea pieței sunt valabile și în ceea ce privește liniile directoare. Astfel, adoptând asemenea norme de conduită și anunțând prin intermediul publicării acestora că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, Comisia și‑a limitat exercitarea propriei puteri de apreciere și nu se poate abate de la aceste norme fără să riște să fie sancționată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament și protecția încrederii legitime. În plus, deși nu constituie temeiul juridic al deciziei, liniile directoare determină, în mod general și abstract, metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o în scopul stabilirii cuantumurilor amenzilor aplicate prin decizia atacată și asigură, prin urmare, securitatea juridică a întreprinderilor (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 137 de mai sus, punctele 211 și 213). Rezultă că adoptarea de către Comisie a liniilor directoare, în măsura în care aceasta s‑a înscris în cadrul legal impus de articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și, mai recent, de articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003, a contribuit la precizarea limitelor exercitării puterii sale de apreciere care rezultă deja din aceste dispoziții (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 82).

147    Astfel, având în vedere diferitele elemente prezentate mai sus, un operator diligent poate, apelând dacă este nevoie la un consilier juridic, să prevadă în mod suficient de precis metoda și limitele amenzilor pe care le‑ar putea primi pentru un comportament dat. Faptul că acest operator nu poate să cunoască dinainte cu precizie nivelul amenzilor pe care Comisia le va aplica în fiecare caz nu poate să constituie o încălcare a principiului legalității pedepselor, având în vedere că, din cauza gravității încălcărilor pe care Comisia este chemată să le sancționeze, obiectivele de combatere și de prevenire justifică evitarea posibilității ca întreprinderile să evalueze beneficiile pe care le‑ar obține din participarea la o încălcare ținând seama de la început de cuantumul amenzii care le‑ar fi aplicată ca urmare a acestui comportament ilicit (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 83, și Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 143 de mai sus, punctul 45).

148    În această privință, chiar dacă întreprinderile nu sunt în măsură să cunoască dinainte cu precizie nivelul amenzilor pe care Comisia le va aplica în fiecare caz în parte, trebuie arătat că, potrivit articolului 253 CE, în decizia prin care se aplică o amendă, Comisia este obligată, în pofida contextului general cunoscut al deciziei, să ofere o motivare, în special cu privire la cuantumul amenzii aplicate și la metoda aleasă în această privință. Această motivare trebuie să menţioneze în mod clar și neechivoc raționamentul Comisiei, astfel încât să permită persoanelor interesate să cunoască temeiurile măsurii adoptate pentru a aprecia oportunitatea sesizării instanței comunitare și, dacă este cazul, să permită acesteia din urmă să își exercite controlul (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 84, și Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 143 de mai sus, punctul 46).

149    În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul întemeiat pe existența unei singure încălcări și a depășirii plafonului de 10 % din cifra de afaceri rezultată, pe de o parte, trebuie amintit că examinarea motivului de anulare a deciziei atacate a demonstrat că în mod întemeiat Comisia a reținut existența a două încălcări distincte. Or, astfel cum s‑a amintit la punctul 94 de mai sus, constatarea unei pluralități de încălcări poate determina aplicarea mai multor amenzi distincte, de fiecare dată în limitele stabilite la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Prin urmare, Comisia putea a priori să aplice o amendă pentru fiecare dintre încălcări și, la prima vedere, nu era obligată să aplice o amendă globală unică.

150    Pe de altă parte, trebuie să se stabilească dacă cuantumul total al amenzilor aplicate unei întreprinderi care săvârșește mai multe încălcări poate depăși plafonul de 10 %. În această privință, trebuie amintit că articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 prevăd că pentru fiecare întreprindere și asociere de întreprinderi care participă la încălcarea normelor, amenda nu poate depăși 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent. Aceste dispoziții nu fac referire la suma diverselor amenzi aplicate unei societăți. Dacă reclamantele au săvârșit efectiv încălcări distincte, faptul că încălcările s‑au stabilit în mai multe decizii sau într‑o singură decizie este lipsit de importanță. Singura problemă care se pune este, așadar, dacă în realitate este sau nu este vorba despre încălcări distincte. Astfel, calificarea anumitor comportamente ilicite drept acțiuni constitutive ale aceleiași încălcări sau ale unei pluralități de încălcări afectează, în principiu, sancțiunea care poate fi impusă, din moment ce constatarea unei pluralități de încălcări poate determina aplicarea mai multor amenzi distincte, de fiecare dată în limitele stabilite la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Tokai II, punctul 93 de mai sus, punctul 118, și Hotărârea BASF/Comisia, punctul 91 de mai sus, punctul 158).

151    Rezultă că, prin aplicarea a două amenzi ale căror cuantumuri cumulate depășesc plafonul de 10 % din cifra de afaceri a reclamantelor, nu a avut loc o încălcare de către Comisie a principiului nulla poena sine lege.

152    Din toate aceste considerații rezultă că critica întemeiată pe încălcarea principiului nulla poena sine lege și excepția de nelegalitate invocată în privința articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 trebuie respinse.

 Cu privire la critica întemeiată pe obligația de a aplica o singură amendă pentru mai multe încălcări

153    Argumentul prezentat în subsidiar de reclamante, potrivit căruia ar fi trebuit aplicată o singură amendă globală, inclusiv în cazul a două încălcări distincte, trebuie respins.

154    Este adevărat că din jurisprudență rezultă că pentru încălcări distincte Comisia poate aplica o singură amendă (Hotărârea Tribunalului din 6 octombrie 1994, Tetra Pak/Comisia, T‑83/91, Rec., p. II‑755, punctul 236, Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 4761, și Hotărârea din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia, T‑203/01, Rec., p. II‑4071, punctul 265).

155    Cu toate acestea, nu este vorba decât despre o posibilitate pe care Comisia a utilizat‑o în anumite împrejurări, în special atunci când încălcările fac parte dintr‑o strategie de ansamblu coerentă (a se vedea în acest sens Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 154 de mai sus, punctele 4761-4764, și Hotărârea Tetra Pak/Comisia, punctul 154 de mai sus, punctul 236), atunci când există o unitate de încălcări (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 127) sau atunci când încălcările constatate prin decizia Comisiei au avut drept obiect același tip de comportamente pe piețe diferite, în special stabilirea prețului și a cotelor și schimbul de informații, iar participanții la aceste încălcări au fost în mare măsură aceleași întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Cockerill Sambre/Comisia, T‑144/89, Rec., p. II‑947, punctul 92). Examinarea primului motiv a demonstrat că aceste împrejurări nu se regăsesc în prezenta cauză.

156    Din această jurisprudență nu se poate deduce nici existența unei practici anterioare a Comisiei prin care aceasta s‑ar fi obligat să recurgă în mod automat la posibilitatea de a aplica o singură amendă în cazul pluralității de încălcări și nici că ar fi fost obligată să motiveze de ce nu a recurs la această posibilitate. Jurisprudența în discuție urmărește mai curând să demonstreze că practica de a aplica o singură amendă este o excepție întrucât nu se regăsește decât în anumite împrejurări.

157    În această privință, deciziile Comisiei invocate de reclamante nu pot, nici ele, să demonstreze existența unei asemenea practici. Astfel, atât în Decizia Comisiei din 10 octombrie 2001 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] (Cazul COMP/36.264 – Mercedes‑Benz) (JO 2002, L 257, p. 1), în special la punctul 253, cât și în decizia Vitamine, punctul 119 de mai sus (punctele 711 și 775), diferitele încălcări constatate au dat loc la cuantumuri diferite ale amenzii, care au fost cumulate ulterior, astfel încât să rezulte un cuantum total al amenzii. Prin urmare, demersul Comisiei a constat în aplicarea mai multor amenzi care au fost cumulate ulterior. În orice caz, practica decizională anterioară a Comisiei nu servește în sine drept cadru juridic pentru aplicarea amenzilor în materie de concurență, dat fiind că acest cadru juridic este definit numai în Regulamentul nr. 17, în Regulamentul nr. 1/2003 și în liniile directoare (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia, T‑23/99, Rec., p. II‑1705, punctul 234, și Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 154 de mai sus, punctul 254).

158    În consecință, trebuie respins argumentul întemeiat pe o pretinsă practică anterioară a Comisiei care constă, pe de o parte, în aplicarea unei singure amenzi globale în cazul încălcărilor distincte și, pe de altă parte, în aplicarea plafonului de 10 % din cifra de afaceri globală a întreprinderii în cauză cuantumului final al amenzii rezultate din adunarea diferitelor amenzi aplicate pentru fiecare încălcare distinctă săvârșită de întreprinderea în discuție.

 Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a obiectivelor legale ale sancțiunii

159    Reclamantele susțin în mod neîntemeiat că, atunci când a aplicat amenda pentru înțelegerea de pe piața aței industriale destinate industriei automobilelor din SEE, Comisia ar fi trebuit să țină seama de efectul descurajator obținut prin sancționarea cu amendă pentru înțelegerea de pe piața aței industriale în Benelux și în țările nordice.

160    Astfel, obiectivul de descurajare pe care Comisia are dreptul să îl urmărească la stabilirea cuantumului unei amenzi are ca scop asigurarea respectării de către întreprinderi a normelor de concurență stabilite de tratat pentru desfășurarea activităților lor în cadrul Comunității Europene sau al SEE (Hotărârea Tribunalului din 29 noiembrie 2005, Heubach/Comisia, T‑64/02, Rec., p. II‑5137, punctul 181). În cazul unei pluralități de încălcări, Comisia poate considera în mod întemeiat că un astfel de obiectiv nu poate fi atins prin simpla aplicare a unei sancțiuni pentru una dintre încălcări.

161    Prin urmare, acest motiv trebuie respins.

162    Rezultă din ansamblul considerațiilor precedente că motivul întemeiat pe nerespectarea limitei superioare a sancțiunii, prevăzută la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și la articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003, trebuie respins ca nefondat.

2.     Cu privire la motivul, invocat de reclamante, întemeiat pe încălcarea principiilor egalității de tratament si al proporționalității cu ocazia aplicării amenzii

a)     Argumentele părților

163    Reclamantele invocă mai multe critici în susținerea motivului lor întemeiat pe caracterul disproporționat al amenzii și pe încălcarea principiului egalității de tratament cu ocazia aplicării amenzii.

164    Primo, în ceea ce privește încălcarea principiului proporționalității, reclamantele susțin în primul rând că Comisia nu ar fi ținut seama de diferențele apreciabile de dimensiune dintre întreprinderile în cauză cu ocazia stabilirii amenzilor, deși liniile directoare o obligau la aceasta. În mod neîntemeiat, Comisia s‑ar fi raportat numai la cifra de afaceri realizată de întreprinderi pe piața vizată de încălcare. Astfel, amenda aplicată reclamantelor ar reprezenta 13,7 % din cifra de afaceri mondială a grupului, în timp ce amenda aplicată Coats nu reprezenta decât 2,3 % din cifra de afaceri mondială a acesteia. Amann consideră că nu este decât o întreprindere de dimensiune mijlocie față de concurenți importanți precum Coats.

165    În al doilea rând, s‑ar încălca principiul proporționalității întrucât s‑ar fi încălcat de asemenea principiul egalității sancțiunii menționat la punctul 1 A al șaptelea paragraf din liniile directoare. Comisia nu ar fi ținut seama de capacitatea economică sau contributivă a întreprinderilor care s‑ar măsura în raport cu cifra de afaceri globală a acestora.

166    În al treilea rând, „sistemul forfetar” instituit prin liniile directoare ar fi anormal de dezavantajos pentru întreprinderile mici și mijlocii, ceea ce ar confirma atât membrul Comisiei însărcinat cu probleme de concurență, cât și Comisia însăși.

167    În al patrulea rând, amenda care le‑a fost aplicată ar fi total disproporționată în raport cu mărimea pieței. Comisia ar fi încălcat astfel principiile caracterului adecvat al sancțiunilor și proporționalității. Reclamantele amintesc, prin urmare, că deciziile sancționate printr‑o amendă urmăresc atât obiective represive, cât și preventive și că astfel sancțiunile nu pot depăși ceea ce este necesar pentru a asigura „resocializarea” autorului. Prin urmare, cu cât cifra de afaceri vizată prin încălcare este mai redusă în raport cu cifra de afaceri globală a unei întreprinderi, cu atât sancțiunea trebuie fie mai redusă față de limita de 10 %.

168    Secundo, reclamantele invocă, indicând cifre, o încălcare a principului egalității de tratament între ele și Coats, atât la nivelul cuantumului de bază al amenzii, cât și al cuantumului final al acesteia. Astfel Comisia nu ar fi ținut seama deloc de dimensiunea redusă a Amann din punct de vedere absolut, iar în ceea ce privește ața industrială, din punct de vedere relativ, și astfel ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a clasificat‑o în același grup cu Coats. În plus, Comisia însăși ar fi plecat de la principiul unei poziții preponderente a Coats, însă nu menționează în decizia atacată modul în care a ținut seama de acest fapt.

169    Comisia ar fi obligată să țină seama de dimensiunea celorlalte întreprinderi în cauză, dimensiunea și puterea economică a întreprinderilor constituind elemente de apreciere cu aceeași valoare de care ar trebui să se țină seama, pe lângă alte criterii, în cadrul stabilirii cuantumului amenzii.

170    Comisia respinge acest motiv.

b)     Aprecierea Tribunalului

 Cu privire la încălcarea principiului proporționalității

171    Trebuie amintit că principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor comunitare să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit. În contextul calculului amenzilor, gravitatea încălcărilor trebuie stabilită în funcție de mai multe elemente și nu trebuie să se atribuie niciunuia dintre aceste elemente o importanță disproporționată în raport cu celelalte elemente de apreciere. Principiul proporționalității presupune, în acest context, că amenda trebuie stabilită de Comisie proporțional cu elementele luate în considerare pentru a se aprecia gravitatea încălcării și că, în această privință, Comisia trebuie să aplice aceste elemente în mod coerent și justificat din punct de vedere obiectiv (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctele 226-228).

–       Cu privire la argumentul întemeiat pe absența luării în considerare a mărimii pieței

172    Reclamantele reproșează Comisiei în mod neîntemeiat că a stabilit amenzi disproporționate în raport cu mărimea piețelor relevante.

173    Astfel, trebuie amintit că, potrivit articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia poate aplica întreprinderilor amenzi al căror cuantum nu depășește 10 % din cifra de afaceri realizată în cursul exercițiului financiar precedent pentru fiecare întreprindere participantă la încălcare. Pentru a stabili cuantumul amenzii în interiorul acestei limite, alineatul (3) al acestei dispoziții prevede să se ia în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării. În plus, conform liniilor directoare, Comisia stabilește cuantumul de plecare în funcție de gravitatea încălcării, ținând seama de natura acesteia, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante.

174    Astfel, nici Regulamentul nr. 1/2003, nici liniile directoare nu prevăd că valoarea amenzilor trebuie stabilită direct în funcție de mărimea pieței afectate, acest factor nefiind decât un element relevant printre altele. Prin urmare, acest cadru juridic nu impune ca atare Comisiei să țină seama de mărimea redusă a pieței produsului (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Roquette Frères/Comisia, T‑322/01, Rec., p. II‑3137, punctul 148).

175    Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței, la aprecierea gravității unei încălcări, Comisia trebuie să țină seama de un număr mare de elemente ale căror caracter și importanță variază în funcție de tipul de încălcare în cauză și de împrejurările specifice ale încălcării vizate (Hotărârea Musique diffusion française și alții/Comisia, punctul 155 de mai sus, punctul 120). Printre aceste elemente care demonstrează gravitatea unei încălcări, nu este exclus că ar putea figura, după caz, mărimea pieței produsului în cauză.

176    În consecință, deși mărimea pieței poate constitui un element de care trebuie să se țină seama la stabilirea gravității încălcării, importanța acestuia variază în funcție împrejurările specifice ale încălcării vizate.

177    În prezenta cauză, încălcarea de pe piața aței destinate industriei automobilelor a constat în principal în stabilirea unor prețuri‑țintă pentru produsele de bază vândute clienților industriei europene a automobilelor, în schimbul de informații privind prețurile aplicabile anumitor clienți, în acordul privind stabilirea unor prețuri‑țintă minime pentru acești clienți și în acordul având ca obiect evitarea concurenței reciproce prin preț în avantajul furnizorului deja stabilit [decizia atacată, considerentele (215) și (420)]. În ceea ce privește încălcarea de pe piața aței industriale, aceasta a constat în principal în schimbul de informații sensibile cu privire la listele de prețuri și/sau prețurile facturate pentru fiecare client, în înțelegeri privind creșterile prețurilor și/sau prețurile‑țintă, în evitarea concurenței reciproce prin preț în avantajul furnizorului deja stabilit și în a-și repartiza clienții [decizia atacată, considerentele (99)-(125) și (345)].

178    Astfel de practici constituie restricții orizontale de tipul „cartel de fixare a prețurilor” în sensul liniilor directoare și, prin urmare, sunt „foarte grave” prin însăși natura lor. În această privință, trebuie să se sublinieze că reclamantele nu contestă caracterul foarte grav al încălcării săvârșite timp de 2 ani pe piața aței destinate industriei automobilelor din SEE, pe de o parte, și nici caracterul foarte grav al încălcării săvârșite mai mult de 10 ani pe piața aței industriale în Benelux și în țările nordice, pe de altă parte. În acest context, mărimea redusă a piețelor relevante, presupunând că aceasta este stabilită, este doar de mai mică importanță în raport cu toate celelalte elemente care demonstrează gravitatea încălcării.

179    În orice caz, trebuie să se țină seama de aprecierea Comisiei potrivit căreia încălcările trebuie considerate foarte grave în sensul liniilor directoare, care prevăd că în astfel de cazuri Comisia poate „avea în vedere” un cuantum de plecare care depășește 20 de milioane de euro. Cu toate acestea, pentru încălcarea de pe piața aței destinate industriei automobilelor, Comisia a reținut un cuantum de plecare, stabilit în funcție de gravitatea încălcării, de 5 milioane de euro pentru reclamante și de 1,3 milioane de euro pentru celelalte întreprinderi [decizia atacată, considerentele (432)-(435)]. De asemenea, în ceea ce privește încălcarea de pe piața aței industriale, Comisia a reținut un cuantum de plecare de 14 milioane de euro pentru întreprinderile din prima categorie (printre care Amann), de 5,2 milioane de euro pentru întreprinderea din a doua categorie, de 2,2 milioane de euro pentru întreprinderile incluse în a treia categorie și de 0,1 milioane de euro pentru întreprinderea cuprinsă în a patra categorie [decizia atacată, considerentul (358)].

180    În consecință, cuantumurile de plecare care au reprezentat punctul de plecare pentru calculul amenzilor aplicate reclamantelor au corespuns unui cuantum net inferior celui pe care Comisia l‑ar fi putut „avea în vedere”, în temeiul liniilor directoare, pentru încălcări foarte grave.

181    În lumina acestor considerații, trebuie respins argumentul reclamantelor întemeiat pe caracterul disproporționat al amenzilor aplicate reclamantelor în raport cu mărimea pieței aței destinate industriei automobilelor din SEE, pe de o parte, și cea a pieței aței industriale în Benelux și în țările nordice, pe de altă parte.

–       Cu privire la argumentul întemeiat pe luarea în considerare în mod exclusiv a cifrei de afaceri pe piețele vizate de încălcări

182    Reclamantele invocă în mod neîntemeiat o încălcare a principiului proporționalității pe motivul că Comisia s‑ar fi întemeiat în mod exclusiv pe cifra de afaceri a întreprinderilor pe piețele vizate pentru produsele în cauză la stabilirea cuantumului de plecare al amenzilor și astfel nu ar fi ținut seama de diferența de dimensiune a întreprinderilor vizate.

183    În primul rând, în ceea ce privește critica adusă Comisiei de a se fi întemeiat pe cifra de afaceri a întreprinderilor vizate pe piețele în cauză, trebuie să se sublinieze că, la stabilirea cuantumului de plecare al amenzilor, determinat în funcție de gravitatea încălcării, Comisia a considerat necesar să aplice un tratament diferențiat întreprinderilor implicate în carteluri pentru a ține seama de capacitatea economică efectivă a contravenienților de a aduce o atingere importantă concurenței, precum și să stabilească amenda la un nivel care să asigure un efect descurajator suficient. Comisia a adăugat că era necesar să se țină seama de ponderea specifică a fiecărei întreprinderi și, prin urmare, de impactul real al comportamentului său ilicit asupra concurenței. Pentru aprecierea acestor elemente, Comisia a ales să se bazeze pe cifra de afaceri realizată de fiecare întreprindere pe piețele relevante pentru produsele vizate prin înțelegeri.

184    În consecință și astfel cum s‑a observat la punctul 179 de mai sus, Comisia a împărțit întreprinderile vizate în două categorii, în ceea ce privește încălcarea pe piața aței destinate industriei automobilelor. Reclamantele au fost clasificate în prima categorie, ținând seama de cifra de afaceri a acestora de 8,55 milioane de euro. Oxley, Coats și Barbour au fost încadrate în a doua categorie, ținând seama de cifra de afaceri a acestora cuprinsă între 1 și 3 milioane de euro. În ceea ce privește încălcarea pe piața aței industriale, Comisia a împărțit întreprinderile în patru categorii. Amann și Coats au fost clasificate în prima categorie, ținând seama de cifra de afaceri a acestora cuprinsă între 14 și 18 milioane de euro. BST a fost încadrată în a doua categorie, ținând seama de cifra de afaceri a acesteia cuprinsă între 5 și 8 milioane de euro. Gütermann, Barbour și Bieze Stork au fost încadrate în a treia categorie, ținând seama de cifra de afaceri a acestora cuprinsă între 2 și 4 milioane de euro, iar Zwicky a fost încadrată în a patra categorie, ținând seama de cifra de afaceri a acesteia cuprinsă între 0 și 1 milion de euro.

185    În temeiul considerațiilor precedente, Comisia a reținut un cuantum de plecare, stabilit în funcție de gravitatea încălcării, de 5 milioane de euro pentru reclamante pentru prima încălcare [decizia atacată, considerentele (432)-(435)] și de 14 milioane de euro pentru Amann pentru a doua încălcare [decizia atacată, considerentele (356)–(358)].

186    Trebuie să se sublinieze mai întâi că liniile directoare nu prevăd calcularea cuantumului amenzii în funcție de cifra de afaceri globală sau în funcție de cifra de afaceri realizată de întreprinderi pe piața relevantă. Totuși, cu condiția ca alegerea efectuată de Comisie să nu fie afectată de o eroare vădită de apreciere, liniile directoare nu se opun luării în considerare a unor asemenea cifre în cadrul stabilirii cuantumului amenzii în vederea respectării principiilor generale ale dreptului comunitar și atunci când circumstanțele o impun (Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, denumită în continuare „Hotărârea Tokai I”, punctul 195). Astfel, se poate ține seama de cifra de afaceri atunci când sunt luate în considerare elemente de apreciere precum capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative celorlalți operatori, în special consumatorilor, și la stabilirea cuantumului amenzii la un nivel care să îi asigure un caracter suficient de descurajator. Comisia poate să țină cont de asemenea de cifra de afaceri atunci când evaluează ponderea specifică și, prin urmare, impactul real al comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi asupra concurenței, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care săvârșesc o încălcare de același tip (Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Comisia, T‑220/00, Rec., p. II‑2473, punctul 82).

187    În ceea ce privește alegerea pe care Comisia o poate efectua între una sau alta dintre cifrele de afaceri, din jurisprudență rezultă că, în cadrul analizei efectuate în vederea stabilirii cuantumului unei amenzi pentru încălcarea normelor comunitare de concurență, a capacității economice efective a societăților contraveniente de a aduce o atingere importantă concurenței, care implică o apreciere a importanței reale a acestor întreprinderi pe piața afectată, mai precis a influenței lor asupra celei din urmă, cifra de afaceri globală nu redă decât o imagine incompletă a situației. Astfel, nu este exclus ca o întreprindere importantă cu o multitudine de activități diferite să nu fie prezentă decât în mod secundar pe o piață a produselor specifică. De asemenea, nu este exclus ca o întreprindere cu o poziție importantă pe o piață geografică extracomunitară să nu dispună decât de o poziție slabă pe piața comunitară sau pe cea a SEE. În astfel de cazuri, simplul fapt că întreprinderea vizată realizează o cifră de afaceri globală importantă nu înseamnă în mod necesar că exercită o influență determinantă pe piața afectată. Pentru acest motiv, deși este adevărat că cifrele de afaceri ale unei întreprinderi realizate pe piețele vizate nu pot fi determinante pentru a reține că o întreprindere aparține unei entități economice puternice, acestea sunt în schimb relevante pentru a determina influența pe care aceasta a exercitat‑o, eventual, pe piață (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 29 noiembrie 2005, SNCZ/Comisia, T‑52/02, Rec., p. II‑5005, punctul 65, și Hotărârea Tribunalului Union Pigments/Comisia, T‑62/02, Rec., p. II‑5057, punctul 152).

188    În acest sens, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că partea din cifra de afaceri ce provine din mărfurile care fac obiectul încălcării este de natură să dea o indicație justă a amplorii unei încălcări pe piața în cauză (Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, punctul 186 de mai sus, punctul 91, și Hotărârea din 9 iulie 2003, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, T‑224/00, Rec., p. II‑2597, punctul 196). Astfel, această cifră de afaceri este de natură să indice în mod corect răspunderea fiecărei întreprinderi pe piețele respective, având în vedere că este un element obiectiv care exprimă în mod corect nocivitatea acestei practici pentru o concurență normală și, prin urmare, reprezintă un indicator fiabil al capacității fiecărei întreprinderi vizate de a cauza un prejudiciu.

189    Având în vedere aceste considerații, Comisia nu a încălcat principiul proporționalității atunci când a favorizat, la stabilirea cuantumurilor de plecare reținute în cadrul calculului amenzilor aplicate reclamantelor, cifrele de afaceri realizate pe piețele vizate și pentru produsele vizate.

190    În al doilea rând, în lumina acestor considerații, nu este pertinentă nici critica adusă Comisiei de a nu fi ținut seama, la stabilirea cuantumului amenzilor, de dimensiunea întreprinderilor vizate stabilită prin cifra de afaceri globală a acestora.

191    Astfel, trebuie amintit că liniile directoare prevăd că este necesar să se țină seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori, în special consumatorilor, și să se fixeze amenda la un nivel care să îi asigure un efect suficient de descurajator (punctul 1 A al patrulea paragraf). În liniile directoare se mai arată că, în cazul în care o încălcare implică mai multe întreprinderi, de exemplu carteluri, ar putea fi necesar să se aplice ponderări la cuantumul de plecare general, pentru a se ține seama de ponderea specifică și, prin urmare, de impactul real al comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi asupra concurenței, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care comit o încălcare de același tip, și să se adapteze în consecință cuantumul de plecare general potrivit caracterului specific al fiecărei întreprinderi (punctul 1 A al șaselea paragraf) (Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, punctul 186 de mai sus, punctul 81).

192    În plus, astfel cum s‑a arătat la punctul 186 de mai sus, liniile directoare nu prevăd calcularea cuantumului amenzii în funcție de cifra de afaceri globală a întreprinderilor în cauză, dar nu se opun nici luării în considerare a acesteia în cadrul acestui calcul, cu respectarea condițiilor prevăzute la punctul sus‑menționat din prezenta hotărâre.

193    În cauză, astfel cum s‑a arătat la punctele 183-189 de mai sus, alegerea Comisiei de a se raporta la cifra de afaceri de pe piețele relevante pentru a stabili capacitatea fiecărei întreprinderi în discuție de a cauza prejudicii este coerentă și justificată din punct de vedere obiectiv. Astfel, Comisia urmărea de asemenea un obiectiv de descurajare, anunțând că sancționează mai sever întreprinderile care au participat la un cartel pe o piață pe care aveau o pondere importantă.

194    Rezultă că trebuie respins de asemenea argumentul întemeiat pe caracterul disproporționat al amenzilor în raport cu cifra de afaceri globală a fiecăreia dintre reclamante. Astfel, acestea din urmă nu pot deduce în mod valabil un caracter disproporționat al cuantumului final al amenzii aplicate, dat fiind că punctul de pornire al amenzilor acestora este justificat în lumina criteriului reținut de Comisie pentru aprecierea importanței fiecărei întreprinderi pe piața relevantă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia, T‑23/99, Rec., p. II‑1705, punctul 304, și Hotărârea din 5 decembrie 2006, Westfalen Gassen Nederland/Comisia, T‑303/02, Rec., p. II‑4567, punctul 185).

–       Cu privire la „sistemul forfetar” prevăzut de liniile directoare

195    Criticile formulate de reclamante împotriva „sistemului forfetar” prevăzut de liniile directoare nu sunt pertinente.

196    Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul stabilirii cuantumului amenzilor aplicate diferiților participanți la o înțelegere, metoda care constă în repartizarea membrilor unei înțelegeri pe mai multe categorii, ceea ce determină stabilirea forfetară a cuantumului de plecare al amenzilor stabilit pentru întreprinderile din aceeași categorie, deși aceasta înseamnă să nu se țină seama de diferențele de dimensiune dintre întreprinderile din aceeași categorie, nu poate fi criticată, cu condiția respectării principiilor proporționalității și egalității de tratament (Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003, CMA CGM și alții/Comisia, T‑213/00, Rec., p. II‑913, punctul 385, Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, Daiichi Pharmaceutical/Comisia, T‑26/02, Rec., p. II‑713, punctele 83-85, și Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, Rec., p. II‑497, punctul 150). Cu condiția respectării acestor principii, nu este de competența Tribunalului să se pronunțe asupra oportunității unui astfel de sistem, presupunând chiar că acest sistem ar dezavantaja întreprinderile de dimensiune mai redusă. Tribunalul, în cadrul controlului său privind legalitatea exercitării puterii de apreciere de care Comisia dispune în materie, trebuie să se limiteze astfel să controleze numai dacă repartizarea membrilor înțelegerii pe categorii este coerentă și justificată din punct de vedere obiectiv, fără a substitui de la bun început propria apreciere celei a Comisiei (Hotărârea din 15 martie 2006, BASF/Comisia, citată anterior, punctul 157).

–       Cu privire la neluarea în considerare a situației reclamantelor ca „întreprindere mijlocie”

197    Argumentul potrivit căruia Comisia ar fi trebuit să țină seama de faptul că reclamantele sunt întreprinderi mijlocii nu este relevant.

198    Astfel, trebuie amintit că, nefiind obligată să efectueze calculul amenzii pornind de la cuantumurile întemeiate pe cifra de afaceri a întreprinderilor în cauză, Comisia nu este obligată nici să garanteze că, în cazul în care sunt aplicate amenzi mai multor întreprinderi implicate în aceeași încălcare, cuantumurile finale ale amenzilor la care s‑a ajuns prin calculul efectuat pentru întreprinderile în cauză reflectă orice diferențiere între acestea în ceea ce privește cifrele lor totale de afaceri sau cifrele lor de afaceri pe piața relevantă a produsului (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, Dansk Rørindustri/Comisia, T‑21/99, Rec., p. II‑1681, punctul 202).

199    În această privință, trebuie precizat că articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 nu impune nici ca, în cazul în care sunt aplicate amenzi mai multor întreprinderi implicate în aceeași încălcare, cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi de dimensiuni mici sau mijlocii, exprimat ca procentaj din cifra de afaceri, să nu fie superior celui al amenzilor aplicate întreprinderilor mai mari. Astfel, din această dispoziție reiese că, atât pentru întreprinderile de dimensiuni mici sau mijlocii, cât și pentru cele de dimensiuni mari, trebuie să se ia în considerare gravitatea și durata încălcării la stabilirea cuantumului amenzii. În măsura în care Comisia impune întreprinderilor implicate în aceeași încălcare amenzi justificate pentru fiecare dintre acestea, în raport cu gravitatea și cu durata încălcării, nu i se poate reproșa că, pentru unele dintre acestea, cuantumul amenzii este mai mare, în raport cu cifra de afaceri, față de cel al altor întreprinderi (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 20 martie 2002, Dansk Rørindustri/Comisia, punctul 198 de mai sus, punctul 203, și Hotărârea Westfalen Gassen Nederland/Comisia, punctul 194 de mai sus, punctul 174).

200    Astfel, Comisia nu este obligată să diminueze cuantumul amenzilor atunci când întreprinderile în cauză sunt întreprinderi mici și mijlocii. Mărimea întreprinderii este, astfel, deja luată în considerare prin plafonul stabilit la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și prin dispozițiile din liniile directoare. Exceptând aceste considerații privind dimensiunea, nu există niciun motiv pentru a trata întreprinderile mici și mijlocii diferit de celelalte întreprinderi. Faptul că întreprinderile vizate sunt întreprinderi mici și mijlocii nu le scutește de obligația de a respecta normele de concurență (a se vedea, prin analogie, Hotărârea SNCZ/Comisia, punctul 187 de mai sus, punctul 84).

201    Pentru toate aceste motive, argumentul întemeiat pe pretinsa încălcare a principiului egalității sancțiunii trebuie de asemenea respins.

 Cu privire la încălcarea principiului egalității de tratament

202    În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului egalității de tratament, trebuie să se observe că repartizarea pe categorii trebuie să respecte principiul potrivit căruia este interzis ca situații comparabile să fie tratate în mod diferit și situații diferite să fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv. În această perspectivă, liniile directoare prevăd la punctul 1 A al șaselea paragraf că o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care comit o încălcare de același tip este în mod special de natură să justifice o diferențiere în vederea aprecierii gravității încălcării.

203    Repartizarea pe grupe poate încălca principiul egalității de tratament fie între diferitele grupe, tratând în mod diferit întreprinderi care se găsesc în situații comparabile, fie în cadrul fiecărui grup, tratând în același mod întreprinderi care se găsesc în situații diferite. În cauză, reclamantele invocă ambele ipoteze, prima în cadrul înțelegerii pe piața aței destinate industriei automobilelor, a doua în cadrul înțelegerii pe piața aței industriale în Benelux și în țările nordice. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă diferențele de tratament dintre întreprinderi există și, eventual, dacă sunt justificate în mod obiectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea CMA CGM și alții/Comisia, punctul 196 de mai sus, punctele 407 și 408).

204    Este cert că există o diferență importantă de dimensiune între reclamante și Coats. Având în vedere că pentru înțelegerea de pe piața aței destinate industriei automobilelor din SEE li s‑a aplicat un cuantum de plecare diferit în considerarea clasificării lor în două categorii diferite, iar pentru înțelegerea de pe piața aței industriale în Benelux și în țările nordice, un cuantum de plecare identic în considerarea clasificării lor în același grup, trebuie să se examineze dacă diferența de tratament poate fi justificată în mod obiectiv prin preeminența acordată importanței fiecăreia dintre întreprinderi pe piața relevantă (determinată de cifra de afaceri realizată pe piața relevantă pentru produsul vizat) în raport cu dimensiunea întreprinderilor (determinată de cifra de afaceri globală).

205    În această privință, Tribunalul a statuat deja că clasificarea în același grup a mai multe întreprinderi dintre care una avea o cifră de afaceri globală net, chiar „semnificativ”, inferioară celei a celorlalte întreprinderi, pe baza cifrelor lor de afaceri pe piața vizată și a cotelor lor de piață foarte apropiate, și aplicarea în privința acestora a aceluiași cuantum de plecare specific au fost coerente și justificate în mod obiectiv. Astfel, s‑a considerat că principiul egalității de tratament nu a fost nicidecum încălcat de Comisie (a se vedea în acest sens Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, punctul 186 de mai sus, punctele 104-115, și Hotărârea Union Pigments/Comisia, punctul 187 de mai sus, punctele 155-158).

206    În prezenta cauză se impune aceeași concluzie. Astfel, după cum s‑a constatat mai sus, în ceea ce privește piața aței destinate industriei automobilelor, reclamantele și Coats au fost clasificate în prima și, respectiv, în a doua categorie pentru motivul că cifra de afaceri a reclamantelor realizată pe această piață era de aproximativ cinci ori mai ridicată decât cea a Coats. De asemenea, în ceea ce privește piața aței industriale, Amann și Coats au fost clasificate în aceeași categorie deoarece cifrele de afaceri ale acestora erau foarte apropiate. Astfel, gruparea întreprinderilor respective pe această bază este coerentă și justificată în mod obiectiv.

207    De aici rezultă că principiul egalității de tratament nu a fost încălcat de către Comisie.

208    Având în vedere aceste considerații, motivul întemeiat pe o încălcare a principiilor proporționalității și egalității de tratament trebuie respins.

3.     Cu privire la motivul, invocat de Amann, întemeiat pe stabilirea greșită a cuantumului de plecare al amenzii aplicate pentru înțelegerea privind ața industrială

a)     Argumentele părților

209    Amann susține că, prin clasificarea sa în aceeași categorie cu Coats, Comisia a încălcat liniile directoare.

210    Astfel, mai întâi, pentru a face o diferențiere între întreprinderi, Comsia s‑ar fi întemeiat exclusiv pe cifrele de afaceri realizate în anul 2000 cu produsele care fac obiectul înțelegerii pe piața aței industriale. Or, nu a ținut seama de faptul că întreprinderea Coats dobândise în totalitate părțile sociale ale Barbour încă din 1999 și că, implicit, cifra sa de afaceri ar fi trebuit adunată cu cea a întreprinderii Barbour cu ocazia diferențierii.

211    În continuare, întrucât Comisia nu a precizat decât intervale de cifre de afaceri pentru aceste două întreprinderi (între 2 și 4 milioane de euro pentru una și între 14 și 18 milioane de euro pentru cealaltă), Amann nu a considerat a fi în măsură să stabilească cuantumul exact al acestor cifre de afaceri. Or, în opinia Amann, Comisia ar fi trebuit să dea dovadă de o atenție specială în stabilirea cuantumului de plecare al amenzii, având în vedere că sistemul de calcul forfetar al amenzilor prevăzut de liniile directoare nu ține seama, în final, de diferențele de dimensiune dintre întreprinderi. Amann subliniază că metoda utilizată pentru clasificarea întreprinderilor în diferite grupe trebuie să fie corectă, coerentă și nediscriminatorie. Comisia nu ar fi respectat aceste obligații care decurg din principiul egalității de tratament. În plus, Amann consideră că, prin faptul că nu a dispus decât de intervale de cifre de afaceri, nu este în măsură să aprecieze dacă Comisia a procedat în mod corect, coerent și nediscriminatoriu la stabilirea cuantumului de plecare al amenzii. În acest sens, Amann invocă și o încălcare a articolului 253 CE.

212    În sfârșit, Comisia ar fi acordat cifrei de afaceri realizate din vânzarea produselor care au făcut obiectul încălcării o importanță disproporționată în raport cu celelalte elemente de apreciere.

213    Comisia pune concluzii în sensul că acest motiv este neîntemeiat.

b)     Aprecierea Tribunalului

214    În primul rând, trebuie să se examineze critica formulată de Amann, potrivit căreia Comisia nu ar fi procedat în mod corect, coerent și nediscriminatoriu la clasificarea întreprinderilor în diferite grupe și la stabilirea cuantumului de plecare al amenzii.

215    Mai întâi trebuie respins argumentul formulat de Amman potrivit căruia Comisia nu a ținut seama, atunci când a diferențiat cuantumurile de plecare, de cifra de afaceri realizată de Barbour, ale cărei părți sociale fuseseră dobândite în totalitate de Coats încă din luna septembrie 1999.

216    Astfel, în răspunsul din 11 aprilie 2005 la solicitarea de informații din partea Comisiei, Coats a explicat că, începând cu luna septembrie 1999, Barbour nu a exploatat o întreprindere funcțională și nici nu a realizat o cifră de afaceri. Prin urmare, cifra de afaceri cuprinsă între 14 și 18 milioane de euro pentru anul 2000, realizată de Coats pe piața aței industriale în Benelux și în țările nordice, include atât activitatea comercială desfășurată de Coats, cât și activitatea desfășurată de Barbour dobândită de Coats în luna septembrie 1999 și astfel nu poate fi repusă în discuție.

217    În continuare, trebuie amintit că aplicarea unui tratament diferențiat întreprinderilor implicate în cartel a fost considerată necesară de către Comisie pentru a ține seama de capacitatea economică efectivă a contravenienților de a cauza prejudicii semnificative concurenței, precum și pentru a fixa amenda la un nivel care să îi asigure un caracter suficient de descurajator. Aceasta a adăugat că era necesar să se țină seama de ponderea specifică a comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi și, prin urmare, de impactul real al acestuia asupra concurenței [decizia atacată, considerentele (354) și (355)]. În vederea aprecierii acestor elemente, Comisia a ales să se întemeieze pe cifra de afaceri realizată de fiecare întreprindere pe piața aței industriale pentru ultimul an al încălcării, mai precis anul 2000, astfel cum reiese din tabelul cuprins în considerentul (356) al deciziei atacate.

218    În consecință, astfel cum s‑a arătat la punctul 184 de mai sus, Comisia a repartizat întreprinderile în patru categorii, a inclus Amann și Coats în prima categorie și a reținut pentru aceste două întreprinderi un cuantum de plecare de 14 milioane de euro.

219    În această privință, Tribunalul, în cadrul controlului său privind legalitatea exercitării puterii de apreciere a Comisiei, trebuie să se limiteze la verificarea aspectului dacă această repartizare este coerentă și justificată în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea BASF/Comisia, punctul 196 de mai sus, punctul 157 și jurisprudența citată).

220    În această privință, este necesar să se considere că repartizarea întreprinderilor în patru categorii este o modalitate rezonabilă de a lua în considerare importanța relativă a acestora pe piață în vederea stabilirii cuantumului de plecare, cu condiția să nu conducă la o reprezentare vădit denaturată a pieței relevante. În prezenta cauză, metoda Comisiei care consta în stabilirea unor categorii în funcție de cifrele de afaceri realizate pe piața relevantă pentru produsul vizat, respectiv cuprinse între 14 și 18 milioane de euro, între 5 și 8 milioane de euro, între 2 și 4 milioane de euro și între 0 și 1 milion de euro, nu poate, a priori, să fie considerată lipsită de coerență internă.

221    Criticile formulate de Amann cu privire la metoda de stabilire categoriilor și a cuantumului de plecare al amenzii pentru fiecare dintre acestea sunt cu atât mai neîntemeiate cu cât, în ceea ce privește categoria în care a fost inclusă Amann, cuantumul de plecare de 14 milioane de euro, ales drept cuantum de plecare pentru calculul amenzii, era cel mai redus pentru această categorie.

222    În această privință, trebuie respins argumentul formulat de Amann potrivit căruia nu ar fi trebuit să se regăsească în aceeași categorie cu Coats pe motivul că cifra de afaceri a fiecăreia dintre ele pe piața aței industriale prezintă o diferență de cel puțin două milioane de euro, iar alte întreprinderi care prezintă aceeași diferență fuseseră clasificate în categorii diferite. Astfel, trebuie să se sublinieze că, în Hotărârea din 14 iulie 2005, Acerinox/Comisia (C‑57/02 P, Rec., p. I‑6689, punctele 74-80), la care Comisia face referire în mod întemeiat, Curtea a admis clasificarea în aceeași categorie a unor întreprinderi a căror diferență între cotele de piață era mai mare decât cea existentă în prezenta cauză.

223    În sfârșit, având în vedere considerațiile de la punctele 182-194 de mai sus, argumentul formulat de Amann, întemeiat pe importanța disproporționată acordată de Comisie cifrei de afaceri realizate din vânzarea unor produse care au făcut obiectul încălcării, în raport cu celelalte elemente de apreciere, trebuie respins.

224    Prin urmare, Comisia a procedat în mod corect, coerent și nediscriminatoriu la clasificarea întreprinderilor în diferite grupe și la stabilirea cuantumului de plecare al amenzii.

225    În al doilea rând, Amann susține în mod neîntemeiat încălcarea obligației de motivare în considerarea faptului că nu dispunea decât de intervale de cifre de afaceri și că, prin urmare, nu putea cunoaște modalitatea potrivit căreia Comisia stabilise cuantumurile de plecare în funcție de aceste cifre de afaceri.

226    Astfel, pe de o parte, din jurisprudență rezultă că, la stabilirea cuantumului amenzii în cazul încălcărilor normelor de concurență, cerințele fundamentale de procedură constituite de obligația de motivare sunt îndeplinite atunci când Comisia indică, în decizia sa, elementele de apreciere care i‑au permis să determine gravitatea și durata încălcării (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T‑191/98, T‑212/98-T‑214/98, Rec., p. II‑3275, punctul 1521). Aceste cerințe nu impun Comisiei să indice în decizie elementele exprimate în cifre referitoare la modul de calcul al amenzilor, subliniindu‑se că, în orice caz, prin recurgerea exclusivă și sistematică la formule de aritmetică, Comisia nu se poate priva de puterea sa de apreciere. În cazul unei decizii prin care se aplică amenzi mai multor întreprinderi, întinderea obligației de motivare trebuie apreciată în special în lumina faptului că gravitatea încălcării trebuie stabilită în funcție de un număr mare de elemente, precum în special împrejurările specifice ale cauzei, contextul acesteia și caracterul descurajator al amenzilor, și aceasta fără să se fi stabilit o listă obligatorie sau exhaustivă a criteriilor de care trebuie să se țină seama în mod obligatoriu (Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctele 464 și 465).

227    În prezenta cauză, din considerațiile precedente rezultă că au fost îndeplinite condițiile impuse prin jurisprudență, întrucât Comisia a precizat că a apreciat gravitatea încălcării prin aplicarea criteriilor din liniile directoare și că a clasificat ulterior întreprinderile în funcție de importanța acestora pe piață, determinată prin cifra de afaceri a acestora realizată pe această piață, și prin stabilirea unui cuantum de plecare care ține seama de întinderea pieței geografice relevante.

228    Pe de altă parte, Comisia și‑a îndeplinit obligația de motivare, precizând intervale de cifre de afaceri suficient de restrânse pentru a permite Amann să determine modalitatea în care Comisia a stabilit cuantumurile de plecare, garantând totodată secretele de afaceri.

229    Prin urmare, Comisiei nu i se poate imputa nicio încălcare a obligației de motivare.

230    În consecință, motivul întemeiat pe stabilirea greșită a cuantumului de plecare al amenzii aplicate pentru înțelegerea privind ața industrială trebuie respins ca neîntemeiat.

4.     Cu privire la motivul, invocat de Amann, întemeiat pe calculul greșit al duratei încălcării pe piața aței industriale

a)     Argumentele părților

231    În opinia Amann, calculul duratei încălcării este greșit.

232    În primul rând, durata încălcării comise de Amann pe piața aței industriale în Benelux și în țările nordice nu ar fi decât de 11 ani, iar nu de 11 ani și 9 luni. Ultima sa participare la încălcare ar fi reuniunea din 16 ianuarie 2001, și nu cea din 18 septembrie 2001, fapt confirmat de considerentul (147) al deciziei atacate. Astfel, cuantumul de plecare al amenzii nu ar fi trebuit majorat decât cu maximum 110 %, iar nu cu 115 %.

233    În plus, Amann subliniază că, deși pe baza contactelor bilaterale care, în opinia Comisiei, au avut loc ar trebui să se rețină că a fost implicată în acordurile în cauză după 16 ianuarie 2001, acest lucru ar fi exact numai până în mai 2001. Prin urmare, încălcarea ar fi durat o perioadă maximă de 11 ani și 4 luni.

234    În al doilea rând, invocând în această privință mai multe decizii ale Comisiei, Amann susține că primul an al încălcării nu ar fi trebuit luat în considerare la majorarea cuantumului de plecare al amenzii.

235    În al treilea rând, Comisia ar fi trebuit să recurgă la puterea sa de apreciere pentru a mări cuantumul de plecare, în temeiul punctului 1 B al doilea paragraf din liniile directoare, aplicându‑i un procentaj cu mult inferior proporției de 10 % pentru fiecare an al încălcării, dat fiind că prețul aței destinate industriei textile nu ar fi, a priori, sau ar fi puțin susceptibil să producă în mod durabil efecte dăunătoare față de consumatori, partea din costul aței nereprezentând decât 0,15 % din costul produselor finale.

236    Comisia neagă toate aceste critici și, prin urmare, solicită respingerea motivului ca neîntemeiat.

b)     Aprecierea Tribunalului

237    În conformitate cu articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, durata încălcării constituie unul dintre elementele care trebuie luate în considerare pentru a determina cuantumul amenzii ce urmează să fie aplicată întreprinderilor vinovate de încălcări ale normelor de concurență.

238    În ceea ce privește factorul referitor la durata încălcării, liniile directoare disting între încălcările de scurtă durată (în general mai mici de un an), pentru care cuantumul de plecare reținut în temeiul gravității nu ar trebui majorat, încălcările de durată medie (în general de la 1 an la 5 ani), pentru care acest cuantum poate fi majorat cu până la 50 %, și încălcările de lungă durată (în general peste 5 ani), pentru care cuantumul poate fi majorat pentru fiecare an cu 10 % (punctul 1 B primul-al treilea paragraf).

239    Din considerentul (359) al deciziei atacate reiese că Amann a participat la înțelegerea de pe piața aței industriale în Benelux și în țările nordice între ianuarie 1990 și septembrie 2001, mai precis pentru o durată a încălcării de 11 ani și 9 luni. Această perioadă corespunde unei încălcări de lungă durată. În consecință, cuantumul de plecare al amenzii acesteia a fost majorat cu 115 % pentru durata încălcării [considerentul (360) al deciziei atacate].

240    În primul rând, faptul că Amann nu a participat la reuniunea multilaterală din 18 septembrie 2001 nu poate fi suficient pentru a demonstra că ar fi renunțat să participe la încălcare după 16 ianuarie 2001, data ultimei reuniuni multilaterale la care a fost prezentă.

241    Încetarea definitivă a participării acesteia la înțelegere nu ar putea fi dedusă decât dacă s‑ar fi distanţat public de conținutul înțelegerii cu ocazia reuniunii din 16 ianuarie 2001, ceea ce nu a făcut (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Tréfileurope/Comisia, T‑141/89, Rec., p. II‑791, punctul 85, și Hotărârea BPB de Eendracht/Comisia, punctul 145 de mai sus, punctul 203).

242    În plus, astfel cum s‑a menționat în cuprinsul considerentului (99) al deciziei atacate, înțelegerea pe piața aței industriale în Benelux și în țările nordice a fost organizată atât prin reuniuni multilaterale, cât și prin reuniuni bilaterale. Or, Amann a avut în mod efectiv contacte bilaterale regulate după data de 16 ianuarie 2001. Astfel din considerentul (151) al deciziei atacate reiese că Amann și Coats și‑au trimis mesaje electronice pentru a schimba informații privind prețurile, ceea ce Amann nu repune în discuție de altfel.

243    Faptul că ultimele mesaje electronice datează din mai 2001 nu poate fi suficient pentru a considera că Amann și‑ar fi încetat participarea la încălcare încă din luna iunie 2001.

244    În această privință, trebuie să se observe, astfel cum s‑a arătat la punctul 27 de mai sus, că încălcarea a constat în schimbul de informații privind prețurile, rabaturile și prețurile speciale și în acorduri privind viitoarele liste de prețuri, rabaturile și prețurile speciale, precum și în acorduri având ca obiect evitarea concurenței reciproce prin preț în avantajul furnizorului deja stabilit și împărțirea clienților. Simplul fapt, presupunând că ar acesta fi dovedit, că, în urma schimbului de mesaje electronice din luna mai 2001, Amann ar fi încetat să comunice informații celorlalți membri ai înțelegerii nu demonstrează că această întreprindere a încetat să participe la înțelegere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2006, Archer Daniels Midland/Comisia, T‑329/01, Rec., p. II‑3255, punctul 252).

245    Rezultă că în cauză Comisia nu a săvârșit nicio eroare de calcul prin aplicarea unei majorări de 5 % la cuantumul de plecare al amenzii aplicate Amann pentru participarea acesteia la încălcare după reuniunea multilaterală din 16 ianuarie 2001.

246    În al doilea rând, modul de calcul care constă în a nu ține seama de primul an al încălcării la majorarea amenzii în funcție de durata încălcării nu are caracteristicile unei practici constante a Comisiei. Astfel, acesta nu a mai fost aplicat în deciziile mai recente ale Comisiei. În plus, trebuie să se constate, astfel cum procedează și Comisia, că deciziile invocate de Amann în susținerea argumentării sale privesc încălcări de durată medie (mai mici de 5 ani) și, prin urmare, nu reflectă nicicum o pretinsă practică decizională a constantă a Comisiei în cazul încălcărilor de lungă durată. În plus, Comisia dispune în domeniul stabilirii cuantumului amenzilor de o largă putere de apreciere și nu este ținută de aprecierile pe care le‑a efectuat anterior (a se vedea în acest sens Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 154 de mai sus, punctul 292).

247    În plus, dimpotrivă, din Hotărârea Cheil Jedang/Comisia (punctul 186 de mai sus, punctul 133), invocată de Amann, reiese că dispozițiile punctului 1 B din liniile directoare nu prevăd că primul an al încălcării nu trebuie luat în considerare. Astfel, în această privință se prevede numai că nu se aplică nicio majorare pentru încălcările de scurtă durată, în general cu o durată mai mică de un an. În schimb, se aplică o majorare pentru încălcările cu durată mai mare, majorare care se poate ridica până la 50 % dacă încălcarea a durat între 1 și 5 ani. Tribunalul a adăugat că, deși această ultimă dispoziție nu prevede o majorare automată de 10 % pe an pentru încălcările de durată medie, ea lasă Comisiei o marjă de apreciere în această privință. Pe de altă parte, în mod similar, punctul 1 B a treia liniuță din liniile directoare, referitor la încălcările de lungă durată, prevede doar că cuantumul poate fi majorat cu 10 % pe an (Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, citată anterior, punctele 133 și 134). În Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, citată anterior, motivul pentru care Tribunalul a reținut că nu trebuia aplicată o majorare de 10 % ține numai de particularitățile cauzei, mai precis că, în decizia sa, Comisia a aplicat fără nicio justificare o cotă de 40 % anumitor întreprinderi pentru o încălcare ce a durat 5 ani, în timp ce în privința reclamantei a reținut o majorare de 30 % pentru o încălcare de o durată de 2 ani și 10 luni.

248    În al treilea rând, în mod neîntemeiat Amann susține că în cauză Comisia nu a recurs la puterea sa de apreciere prin aplicarea în mod automat a cotei maxime de majorare de 10 % pentru fiecare an al încălcării și, prin urmare, prin faptul că nu a ținut seama că prețurile aței industriale nu sunt a priori sau sunt foarte puțin susceptibile să producă în mod durabil efecte dăunătoare față de consumatori.

249    Trebuie amintit că, deși punctul 1 B primul paragraf a treia liniuță din liniile directoare nu prevede o majorare automată de 10 % pe an pentru încălcările de lungă durată, lasă Comisiei o marjă de apreciere în această privință (Hotărârea Tribunalului din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia, T‑410/03, Rep., p. II‑881, punctul 396, și Hotărârea BPB/Comisia, punctul 89 de mai sus, punctul 362).

250    În prezenta cauză, din cuprinsul punctului 239 de mai sus rezultă respectarea de către Comisie a normelor pe care și le impusese în liniile directoare la majorarea cuantumului amenzilor reținut în funcție de durata încălcării. Ținând seama de elementele cauzei, trebuie să se considere că, prin majorarea amenzii cu 10 % pentru fiecare an al încălcării, Comisia și‑a utilizat în mod corect puterea de apreciere.

251    Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă de asemenea că o majorare a cuantumului amenzii în funcție de durată nu se limitează doar la situația în care ar exista o relație directă între durată și un prejudiciu sporit cauzat obiectivelor comunitare urmărite de normele de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2001, Tate & Lyle și alții/Comisia, T‑202/98, T‑204/98 și T‑207/98, Rec., p. II‑2035, punctul 106, și Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 154 de mai sus, punctul 278).

252    În prezenta cauză, din considerentele (347)-(351) ale deciziei atacate rezultă că Comisia a examinat efectele dăunătoare concrete ale înțelegerii pe piața vizată. Comisia a reținut că măsurarea exactă a acestora era dificilă, însă impactul acordurilor coluzive era real.

253    În lumina jurisprudenței și ținând seama des elementele cauzei, trebuie să se considere că, prin majorarea amenzii cu 10 % pentru fiecare an al încălcării, Comisia nu a săvârșit nicio eroare vădită de apreciere.

254    În consecință, motivul întemeiat pe calculul greșit al duratei încălcării pe piața aței industriale trebuie respins.

5.     Cu privire la motivul, invocat de Amann, întemeiat pe neluarea în considerare a anumitor circumstanțe atenuante cu privire la încălcarea de pe piața aței industriale

a)     Argumentele părților

255    Amann invocă beneficiul unei circumstanțe atenuate în temeiul punctului 3 a șaptea liniuță din liniile directoare, având în vedere decizia sa unilaterală de a renunța la încălcare din proprie inițiativă și încă de la primele intervenții ale Comisiei. Astfel, Amann susține că nu a mai luat parte la vreo reuniune după cea din 16 ianuarie 2001 și că a încetat contactele bilaterale începând cu luna martie 2001. În această privință, ea subliniază că, având în vedere că nu a invocat punctul 3 a treia liniuță din liniile directoare, jurisprudența potrivit căreia intervențiile Comisiei sunt cele care trebuie să fi determinat întreprinderile în cauză să își înceteze comportamentele anticoncurențiale nu se opune cu nimic admiterii unei circumstanțe atenuante. Procedând astfel, Amann consideră că s‑a expus riscului unor sancțiuni din partea concurenților săi, în special Coats. De altfel, departe de a fi teoretic, acest risc de sancțiuni ar fi dovedit de schimbul de mesaje electronice cu reprezentantul Coats, astfel cum a confirmat BST în ședința din 19 și din 20 iulie 2004. Comisia s‑ar fi abținut de altfel să examineze aceste declarații, încălcându-și astfel obligația de clarificare a situației de fapt.

256    Pe de altă parte, susținând că încetarea încălcării ar fi fost luată deja în considerare în cadrul aprecierii duratei sale, Comisia ar încălca faptul că durata obiectivă a unei încălcări trebuie diferențiată de aspectul subiectiv al sfârșitului acesteia. Luarea în considerare a unui comportament ca circumstanță atenuantă nu ar trebui exclusă din moment ce acesta are efecte pozitive pentru întreprindere în ceea ce privește durata încălcării.

257    Comisia respinge aceste argumente.

b)     Aprecierea Tribunalului

258    Trebuie amintit mai întâi că liniile directoare prevăd, la punctul 3, reducerea cuantumului de bază pentru „circumstanțe atenuante [speciale]” precum rolul exclusiv pasiv sau imitativ în comiterea încălcării, neaplicarea în practică a acordurilor coluzorii, încetarea încălcării de îndată ce intervine Comisia sau alte circumstanțe care nu sunt menționate expres.

259    Trebuie constatat de asemenea că acest text nu enumeră în mod imperativ circumstanțele atenuante pe care Comisia ar fi obligată să le ia în considerare. Prin urmare, Comisia păstrează o anumită marjă pentru a aprecia în mod global importanța unei eventuale reduceri a cuantumului amenzilor în temeiul circumstanțelor atenuante (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, T‑50/00, Rec., p. II‑2395, punctul 326). Astfel, Comisia nu poate în niciun mod fi obligată să acorde, în cadrul puterii sale de apreciere, o reducere a amenzii pentru încetarea unei încălcări vădite, indiferent dacă încetarea respectivă a avut loc înainte sau după intervențiile acesteia (Hotărârea Tokai II, punctul 93 de mai sus, punctul 292).

260    În plus trebuie subliniat că, potrivit unei jurisprudențe constante, încetarea încălcărilor normelor de concurență încă de la primele intervenții ale Comisiei, prevăzută la punctul 3 a treia liniuță din liniile directoare, nu poate, în mod logic, să constituie o circumstanță atenuantă decât dacă există motive pentru a se presupune că întreprinderile în cauză au fost determinate să își înceteze comportamentele anticoncurențiale prin intervențiile în cauză. Astfel, rezultă că finalitatea acestei dispoziții este de a încuraja întreprinderile să înceteze comportamentele anticoncurențiale imediat ce Comisia inițiază o investigație în această privință. O reducere a amenzii în acest temei nu poate fi aplicată în cazul în care aceste întreprinderi au luat o decizie fermă de încetare a încălcării înainte de data primelor intervenții ale Comisiei sau în cazul în care încălcarea a încetat deja anterior acestei date. Această din urmă ipoteză este luată suficient în considerare la calcularea perioadei de încălcare reținute (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, Rep., p. I‑829, punctul 158, Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, T‑44/00, Rec., p. II‑2223, punctele 280 și 281, și Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, BASF/Comisia, punctul 91 de mai sus, punctul 128).

261    Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze că Amann își întemeiază dreptul de a beneficia de circumstanțe atenuante pe faptul că a decis în mod unilateral, deja după ședința din 16 ianuarie 2001, să nu mai participe la nicio reuniune și să înceteze contactele bilaterale. Or, astfel cum s‑a constatat la punctul 240 și următoarele de mai sus, Amann a continuat să participe la reuniuni bilaterale după această reuniune multilaterală.

262    Pentru aceleași motive trebuie respins și argumentul Amann potrivit căruia Coats ar fi jucat rolul de conducător în cadrul înțelegerii și ar fi amenințat‑o după decizia acesteia de a nu mai participa la încălcare. În această privință, argumentul reclamantei întemeiat pe o încălcare a obligației de clarificare a situației de fapt care se impune Comisiei este inoperant. Astfel, după cum rezultă din cuprinsul punctului 261 de mai sus, postulatul de plecare al reclamantei potrivit căruia aceasta a încetat să participe la încălcare după reuniunea din 16 ianuarie 2001 este inexact. Prin urmare, aceasta nu poate să susțină în mod valabil că încetarea încălcării după această reuniune ar fi expus‑o la represalii din partea Comisiei și, prin urmare, nu poate să invoce nicio încălcare a obligației de clarificare a situației de fapt în această privință.

263    În sfârșit, presupunând că Amann ar fi încetat mai devreme să participe la încălcare, din jurisprudența citată anterior rezultă că Comisia păstrează o anumită marjă pentru a aprecia în mod global importanța unei eventuale reduceri a cuantumului amenzilor în temeiul circumstanțelor atenuante și că nu ar fi obligată să acorde o astfel de reducere a amenzii pentru încetarea unei încălcări vădite anterior intervențiilor sale.

264    Prin urmare, prezentul motiv trebuie respins.

6.     Cu privire la motivul, invocat de reclamante, întemeiat pe calculul greșit al cuantumului de plecare și al cuantumului de bază al amenzii aplicate pentru încălcarea de pe piața aței destinate industriei automobilelor

a)     Argumentele părților

265    În primul rând, reclamantele denunță o stabilire arbitrară a cuantumului de plecare al amenzii aplicate pentru încălcarea de pe piața aței destinate industriei automobilelor. Astfel, decizia atacată nu ar permite să se cunoască modul în care Comisia a calculat acest cuantum și nici temeiul în baza căruia a definit categoriile. Prin urmare, cuantumurile de plecare (5 milioane de euro pentru reclamante și 1,3 milioane de euro pentru celelalte întreprinderi în cauză) nu ar corespunde exact diferitelor cifre de afaceri realizate cu produsul care face obiectul înțelegerii.

266    În continuare, Comisia nu ar fi explicat motivul pentru care considera reclamantele drept o unitate de întreprinderi, spre deosebire de Coats și de Barbour. În această privință, susținerile Comisiei cu privire la exercitarea de către Amann a unei puternice influențe asupra Cousin înainte de dobândirea majorității părților acesteia din urmă nu ar fi convingătoare. În opinia reclamantelor, situația Coats și Barbour ar fi trebuit apreciată în același mod cu cea a reclamantelor. Informațiile furnizate de Oxley în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile tind de asemenea să demonstreze subestimarea de către Comisie a importanței „Coats/Barbour”. Or, reclamantele susțin că nu este exclus ca, în cazul în care Comisia ar fi clasificat în mod corect aceste întreprinderi, să fi ajuns la un alt cuantum de plecare. Având în vedere aceste observații, decizia atacată nu ar fi motivată.

267    Răspunsul Comisiei ar confirma eroarea de logică a acesteia, întrucât participarea Barbour nu a fost luată în considerare decât până la achiziționarea sa de către Coats în septembrie 1999, iar după această achiziție, Comisia nu a ținut seama decât de cifra de afaceri realizată de Coats, deși ar fi trebuit să atribuie Coats și cifra de afaceri realizată de Barbour în cursul anului 1999. Cuantumul acestei cifre de afaceri ar fi fost de aproximativ 6 milioane de euro. Prin urmare, reclamantele critică faptul că le‑a fost aplicat un cuantum de plecare de 5 milioane de euro (cifra de afaceri cumulată a acestora fiind de 8,55 milioane de euro), în timp ce cuantumul de plecare aplicat Coats nu este decât de 1,3 milioane de euro (cifra de afaceri a acesteia ridicându‑se la 6 milioane de euro). Reclamantele critică de asemenea faptul că, prin împărțirea pe categorii efectuată de Comisie, cifra lor de afaceri cumulată a fost luată în considerare pentru întreaga perioadă, în timp ce cifra de afaceri realizată de Barbour nu a mai fost luată în considerare în cadrul stabilirii cuantumului amenzii, imediat după achiziționarea acesteia de către Coats.

268    În al doilea rând, calcularea cuantumului de bază în funcție de durata încălcării, cuprinsă între mai/iunie 1998 și 15 mai 2000, mai precis 1 an și 11 luni, și creșterea subsecventă a cuantumului de plecare al amenzii cu 15 % ar fi eronate.

269    În opinia reclamantelor, nu există dovezi că s‑ar fi organizat o reuniune în mai/iunie 1998 și nici că au participat la aceasta. Reclamantele subliniază că singura probă pe care se întemeiază Comisia este răspunsul Coats la cererea de informații. Or, acest răspuns al Coats ar fi bazat numai pe o notă a unui fost colaborator. Prin urmare, organizarea acestei reuniuni nu era bazată decât pe „spuse” și autenticitatea notei ar ridica îndoieli pe care Comisia ar fi trebuit să le înlăture procedând la verificări. Potrivit susținerilor reclamantelor, prima reuniune nu a avut loc decât în iunie 1999. Oxley nu ar fi fost în măsură să dea nici cea mai mică informație despre această reuniune, iar Coats nu ar fi fost în măsură să dea explicații precise privind participarea sa. Având în vedere incertitudinile legate de această reuniune, reclamantele reproșează în plus Comisiei că nu a încercat să identifice locul unde ar fi avut loc o astfel de reuniune. Prin urmare, în opinia reclamantelor, calculul cuantumului de bază al amenzii ar trebui efectuat numai după 15 aprilie 1999.

270    Comisia respinge acest motiv.

b)     Aprecierea Tribunalului

271    În primul rând trebuie să se examineze argumentul întemeiat pe o stabilire arbitrară a cuantumului de plecare al amenzii.

272    În această privință, trebuie să se arate că liniile directoare prevăd, în primul rând, aprecierea gravității încălcării ca atare, pe baza căreia poate fi stabilit un „cuantum de plecare general”. Gravitatea încălcării este determinată astfel în funcție de elemente obiective precum natura încălcării, impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și mărimea pieței geografice relevante. În al doilea rând, gravitatea încălcării este analizată în baza unei serii de elemente subiective. Astfel, sunt luate în considerare caracteristicile întreprinderii respective, în special dimensiunea acesteia și poziția pe piața relevantă, ceea ce poate conduce la ponderarea cuantumului de plecare, la împărţirea întreprinderilor în categorii și la stabilirea unui „cuantum de plecare specific”. În al treilea rând, pentru stabilirea cuantumului de bază este luată în considerare durata încălcării, precum și, în al patrulea rând, circumstanțele agravante și atenuante care permit să se evalueze în special gravitatea relativă a participării la încălcare a fiecăreia dintre întreprinderile vizate.

273    În ceea ce privește în special elementele subiective luate în considerare pentru stabilirea cuantumului de plecare, liniile directoare prevăd că este necesar să se țină seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori, în special consumatorilor, și să se fixeze amenda la un nivel care să îi asigure un efect suficient de descurajator (punctul 1 A al patrulea paragraf).

274    Potrivit acelorași linii directoare, în cazurile în care sunt implicate mai multe întreprinderi, cum este cazul cartelurilor, se poate să fie necesară aplicarea unei ponderări la cuantumul de plecare general, pentru a se ține seama de ponderea specifică a fiecărei întreprinderi și, prin urmare, de impactul real al comportamentului său ilicit asupra concurenței, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care săvârșesc o încălcare de același tip, și adaptarea corespunzătoare a cuantumului de plecare general în funcție de caracterul specific al fiecărei întreprinderi (punctul 1 A al șaselea paragraf) (Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, punctul 186 de mai sus, punctul 81).

275    Trebuie să se sublinieze că liniile directoare nu prevăd calcularea cuantumului amenzilor în funcție de cifra de afaceri globală sau de cifra de afaceri realizată de întreprinderi pe piața vizată. Totuși, liniile directoare nici nu se opun ca astfel de cifre de afaceri să fie luate în considerare în stabilirea cuantumului amenzii pentru respectarea principiilor generale ale dreptului comunitar și atunci când circumstanțele impun acest fapt. Astfel, se poate ține seama de cifra de afaceri odată cu luarea în considerare a diferitelor elemente enumerate la punctele 269 și 270 de mai sus (Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, punctul 186 de mai sus, punctul 82, și Hotărârea Tokai I, punctul 186 de mai sus, punctul 195).

276    În prezenta cauză, din cuprinsul considerentului (418) și următoarele ale deciziei atacate reiese că liniile directoare au fost respectate de către Comisie. Astfel, aceasta a ținut seama de natura încălcării, de impactul real asupra pieței și de mărimea pieței geografice relevante. Ținând seama de acești factori, Comisia a calificat încălcarea ca fiind foarte gravă, precizând însă în considerentul (428) al deciziei atacate că, pentru a stabili cuantumul amenzii, va lua în considerare mărimea redusă a pieței vizate.

277    În continuare, la fel ca în cadrul înțelegerii de pe piața aței industriale în Benelux și în țările nordice, Comisia a considerat necesar să aplice un tratament diferențiat întreprinderilor implicate în cartelul aței destinate industriei automobilelor pentru a ține seama de capacitatea economică efectivă a contravenientelor de a cauza prejudicii semnificative concurenței și să fixeze amenda la un nivel care să îi asigure un efect suficient de descurajator. Comisia a adăugat că era necesar să se țină seama de ponderea specifică a comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi și, prin urmare, de impactul real al acestuia asupra concurenței. În vederea aprecierii acestor elemente, Comisia a ales să se întemeieze pe cifra de afaceri realizată pe piața în cauză pentru produsul vizat de înțelegere [decizia atacată, considerentele (430)-(432)].

278    În consecință, Comisia a împărțit întreprinderile în două categorii. Ținând seama de cifra de afaceri cumulată de 8,55 milioane de euro, Amann și Cousin au fost clasificate în prima categorie. Coats, Oxley și Barbour au fost clasificate în a doua categorie, ținând seama de cifra de afaceri a acestora estimată între 1 și 3 milioane de euro. Comisia a reținut un cuantum de plecare, stabilit în funcție de gravitatea încălcării, de 5 milioane de euro pentru Amann și Cousin și de 1,3 milioane de euro pentru Coats, Oxley și Barbour [decizia atacată, considerentele (432)-(435)].

279    Astfel cum s‑a subliniat la punctele 216-221 de mai sus, Tribunalul, în cadrul controlului său privind legalitatea exercitării puterii de apreciere a Comisiei, trebuie să se limiteze la verificarea aspectului dacă această repartizare este coerentă și justificată în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea BASF/Comisia, punctul 196 de mai sus, punctul 157 și jurisprudența citată).

280    În această privință, este necesar să se considere că repartizarea întreprinderilor în două categorii este o modalitate rezonabilă de a lua în considerare importanța relativă a acestora pe piață în vederea stabilirii cuantumului de plecare, cu condiția să nu conducă la o reprezentare vădit denaturată a pieței relevante. În prezenta cauză, metoda Comisiei care consta în stabilirea unor categorii în funcție de cifrele de afaceri realizate pe piața relevantă pentru produsul vizat nu poate, a priori, să fie considerată lipsită de coerență internă.

281    În ceea ce privește stabilirea în sine a cuantumului de plecare, trebuie să se considere că alegerea cifrei de 5 milioane de euro pentru întreprinderile clasificate în prima categorie nu poate fi calificată arbitrară și nu depășește limitele puterii largi de apreciere de care dispune în materie. Astfel, această cifră a fost stabilită ținându‑se seama de categorii care au fost ele însele stabilite în mod valabil, astfel cum s‑a constatat la punctele 277 și 278 de mai sus. În plus, cifra de afaceri de 5 milioane de euro aleasă drept cuantum de plecare este mai mică decât cifra de afaceri a reclamantei care a servit drept referință pentru prima categorie.

282    Având în vedere aceste observații, reclamantele afirmă în mod eronat că Comisia a stabilit în mod arbitrar cele două categorii și cuantumul de plecare al amenzii.

283    De asemenea, este irelevantă critica adusă Comisiei cu privire la faptul că nu a considerat Coats și Barbour o „unitate de întreprinderi” și că, prin urmare, nu a cumulat cifrele de afaceri ale acestora. Astfel, din decizia atacată [considerentele (40) și (67)] rezultă că Coats a achiziționat Barbour abia în luna septembrie 1999. Astfel, aceasta din urmă era o întreprindere independentă din punct de vedere juridic și, în acest temei, putea răspunde în mod individual pentru încălcarea săvârșită în perioada cuprinsă între mai/iunie 1998 și septembrie 1999. Referitor la Coats, din decizia atacată reiese că a participat la încălcare între 8 iunie 1999 și 15 mai 2000 și că, prin urmare, putea răspunde în mod individual pentru comportamentele sale ilicite.

284    Astfel, contrar susținerilor reclamantelor, nu este necesară adunarea cifrelor de afaceri ale întreprinderilor Coats și Barbour și clasificarea acestora în prima categorie.

285    Trebuie să se sublinieze însă că numai cifra de afaceri realizată de Coats pentru anul 1999 a fost luată în considerare de către Comisie. Or, ar fi justificată adăugarea la această cifră a părții din cifra de afaceri realizată de Barbour în lunile octombrie-decembrie 1999, respectiv 3/12 din cifra de afaceri anuală a Barbour. Astfel, cifra de afaceri a Coats ar fi trebuit majorată cu un cuantum cuprins între 250 000 și 750 000 de euro. Totuși, această eroare de calcul nu repune în discuție nicicum clasificarea reclamantelor în prima categorie și nici cuantumul de plecare aplicat acestora. Prin urmare, reclamantele nu contestă afirmația Comisiei din considerentele (323) și (433) ale deciziei atacate, potrivit căreia ar trebui considerate o „unitate de întreprinderi” și că, în acest temei, Comisia a adunat în mod întemeiat cifrele de afaceri realizate de fiecare.

286    În sfârșit, trebuie respins argumentul întemeiat pe încălcarea articolului 253 CE întrucât, pe de o parte, Comisia nu ar fi explicat motivul pentru care considera reclamantele o „unitate de întreprinderi”, spre deosebire de Coats și Barbour, și, pe de altă parte, determinarea și calculul cuantumului de plecare ar fi incomprehensibile.

287    Astfel, pe de o parte, Comisia a indicat în mod clar în cuprinsul considerentelor (323) și (433) ale deciziei atacate motivele pentru care reclamantele ar trebui considerate o „unitate de întreprinderi”. Pe de altă parte, astfel cum s‑a arătat la punctul 226 de mai sus, obligația de motivare nu impune Comisiei să indice în decizia sa elementele exprimate în cifre referitoare la modul de calcul al amenzilor, subliniindu‑se că, în orice caz, prin recurgerea exclusivă și sistematică la formule de aritmetică, Comisia nu se poate priva de puterea sa de apreciere.

288    În cauză, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 276-278 de mai sus, Comisia și‑a îndeplinit obligația de motivare prin indicarea, în considerentul (418) și următoarele ale deciziei atacate, a elementelor de apreciere care i‑au permis să stabilească gravitatea încălcării.

289    În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul întemeiat pe stabilirea eronată a cuantumului de bază al amenzii în urma stabilirii eronate a duratei încălcării, din piesele dosarului reiese că prima reuniune referitoare la piața aței destinate industriei automobilelor a avut loc nu în iunie 1999, cum susțin reclamantele, ci în mai/iunie 1998.

290    În răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Amann menționează în mod expres existența acestei reuniuni și precizează că a permis participanților să stabilească un prim contact între ei, să schimbe informații cu privire la anumite prețuri și să își manifeste intenția de a stabili prețuri pentru o perioadă care nu ar fi mai mare de 6 luni.

291    Prin urmare, trebuie să se considere că acest argument nu corespunde situației de fapt.

292    În plus, critica adusă Comisiei cu privire la faptul că nu a putut stabili în mod exact dacă reuniunea avusese loc în luna mai sau în luna iunie nu este pertinentă, având în vedere că durata încălcării a fost calculată începând cu luna iunie, care constituie un punct de plecare mai favorabil reclamantelor.

293    Având în vedere aceste considerente, motivul întemeiat pe stabilirea eronată a cuantumului de plecare și a cuantumului de bază ale amenzii trebuie respins.

7.     Cu privire la motivul, invocat de reclamante, întemeiat pe o pretinsă neluare în considerare a neaplicării înțelegerii privind ața destinată industriei automobilelor

a)     Argumentele părților

294    Reclamantele susțin caracterul eronat al constatărilor Comisiei cu privire la impactul încălcării pe piață. Astfel, decizia atacată nu ar fi stabilit punerea în aplicare efectivă a acordurilor încheiate în cadrul înțelegerii privind ața destinată industriei automobilelor. Documentele pe care Comisia își întemeiază afirmațiile cu privire la punerea în aplicare efectivă a înțelegerii nu ar fi invocate decât ca dovezi ale existenței unor reuniuni între participanți. În considerentul (427) al deciziei atacate, însăși Comisia ar recunoaște că a întâmpinat dificultăți în ceea ce privește constatarea punerii în aplicare a înțelegerii.

295    În special, Comisia ar afirma în mod greșit că Cousin ar fi impus majorări de prețuri clientului său, Johnson Controls. Reclamantele au subliniat că această majorare ar corespunde politicii individuale de prețuri a acestora și că nu avea nicio legătură cu acordurile. În această privință, reclamantelor nu li s‑a acordat dreptul de a fi audiate cu privire la acest aspect care a fost invocat pentru prima oară în decizia atacată și consideră, prin urmare, că nu poate fi utilizat ca dovadă a punerii în aplicare a înțelegerii.

296    Reclamantele invocă obligația care revine Comisiei de a ține seama, în evaluarea gravității încălcării, de toate elementele care pot fi determinante în ceea ce privește impactul real al încălcării pe piață. În această privință, Comisia ar fi reținut existența unei circumstanțe atenuante care să justifice o reducere a sancțiunii inclusiv în cauzele în care acordurile ar fi fost puse în aplicare numai parțial. Întrucât în cauză prezintă mai multă importanță faptul că nu a avut loc o punere în aplicare, reclamantele consideră că, în conformitate cu practica sa decizională, Comisia ar fi trebuit să ia acest aspect în considerare și, prin urmare, să le acorde beneficiul unei circumstanțe atenuante în temeiul punctului 3 a doua liniuță din liniile directoare sau să țină seama de acesta în cadrul determinării gravității încălcării.

297    Comisia respinge acest motiv.

b)     Aprecierea Tribunalului

298    Cu titlu introductiv, trebuie să se sublinieze că din considerentul (233) al deciziei atacate rezultă că, în cadrul reuniunii din 9 iulie 1999, Cousin a precizat că încerca să majoreze prețurile aplicate clientului său, Johnson Controls. De asemenea, din observațiile prezentate de Barbour rezultă că un reprezentant al Cousin l‑a contactat telefonic pe un reprezentant al Barbour pentru a‑i confirma realizarea acestei majorări. În sfârșit, trebuie să se constate că întreprinderea Cousin confirmă majorarea prețurilor sale, dar susține că această majorare nu a rezultat nicidecum dintr‑un acord.

299    În primul rând, reclamantele pretind în mod eronat că în comunicarea privind obiecțiunile nu a fost invocată niciodată mențiunea privind majorarea prețurilor aplicate Johnson Controls și că, prin urmare, nu au avut ocazia să răspundă. Acest argument nu corespunde situației de fapt, Comisia făcând referire în mod expres la majorarea prețurilor în cuprinsul punctelor 192 și 201 din comunicarea privind obiecțiunile.

300    În al doilea rând, în mod întemeiat, bazându‑se pe majorarea prețurilor în privința Johnson Controls menționată anterior, Comisia a reținut punerea în aplicare a acordului. Astfel, declarațiile făcute de Cousin cu ocazia reuniunii din 9 iulie 1999 privind intenția acesteia de a majora prețurile în privința Johnson Controls, discuția telefonică dintre aceasta și Barbour prin care s‑a anunțat concretizarea acestei intenții și confirmarea acestei majorări de către Cousin în cadrul procedurii administrative constituie o serie de indicii suficiente în acest sens. Prin urmare, revenea în sarcina reclamantelor să demonstreze că majorarea prețurilor nu constituia nicidecum aplicarea unui acord, ceea ce nu au făcut, mulțumindu‑se să invoce „politica [lor] individuală în materie de prețuri”.

301    În al treilea rând, în ceea ce privește efectele încălcării, Comisia a apreciat în considerentul (427) al deciziei atacate că acordurile coluzorii fuseseră puse în aplicare și că avuseseră un impact asupra pieței relevante și pentru produsul vizat, „deși este dificil să se măsoare acest impact cu exactitate”. Trebuie amintit că, în domeniul concurenței, sarcina probei privind existența efectelor unei încălcări pe o piață, ce revine Comisiei atunci când ține seama de aceste efecte la stabilirea amenzii în funcție de gravitatea încălcării, este mai puțin dificilă decât sarcina ce îi revine acesteia atunci când trebuie să demonstreze existența în sine a unei încălcări în cazul unei înțelegeri. Astfel, pentru a ține seama de impactul real al înțelegerii pe piață, este suficientă furnizarea de către Comisie a unor „motive serioase pentru a ține seama de acesta” (Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, punctul 171 de mai sus, punctul 161). Majorarea prețurilor în privința Johnson Controls constituie astfel în sine un motiv serios pentru a ține seama de impactul real al încălcării pe piață.

302    În al patrulea rând, din considerațiile care precedă rezultă că reclamantele nu pot nicidecum invoca beneficiul circumstanței atenuante a neaplicării efective a acordurilor.

303    Prin urmare, motivul trebuie respins.

8.     Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea dreptului de a fi audiat și a dreptului la apărare

a)     Argumentele părților

304    În susținerea acestui motiv sunt invocate două critici. Prima critică este întemeiată pe încălcarea dreptului de a fi audiat, iar a doua critică este întemeiată pe încălcarea dreptului la apărare.

305    În primul rând, Amann apreciază că dreptul de a fi audiată, consacrat la articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, a fost încălcat. Astfel, Comisia ar fi întemeiat o bună parte din decizia sa privind anumite rabaturi pe documente menționate în considerentul (116) al deciziei atacate. Or, aceste documente și concluziile reținute de Comisie din acestea nu ar fi fost aduse la cunoștința întreprinderii Amann, în acest context, în comunicarea privind obiecțiunile. Prin urmare, aceste documente nu ar putea fi utilizate ca dovezi ale unei încălcări a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE. Astfel, Amann precizează că simpla prezență a acestor documente în dosarul Comisiei și posibilitatea de a le consulta în contextul accesului la dosar nu pot fi suficiente pentru a asigura respectarea dreptului de a fi audiat.

306    De asemenea, Comisia ar fi încălcat dreptul acesteia de a fi audiată, întemeindu‑se pe critici cu privire la care această întreprindere nu ar fi avut ocazia de a-și prezenta observațiile. Astfel, decizia atacată ar face referire la o discuție privind reducerea rabaturilor în Suedia, din 19 septembrie 2000, drept temei pentru imputarea unui schimb de informații privind rabaturile și a unui acord de reducere a acestora. Or, comunicarea privind obiecțiunile nu ar conține nicio mențiune referitoare la acordurile de acest tip cu privire la Suedia, ci ar menționa mai curând astfel de acorduri cu privire la Finlanda. Amann constată că însăși Comisia a recunoscut în considerentul (116) al deciziei atacate că în comunicarea privind obiecțiunile a menționat din greșeală Finlanda în locul Suediei. Prin urmare, Amann consideră că nu a fost audiată cu privire la acest aspect. Comisia ar afirma în mod eronat că Amann ar fi fost în măsură să deducă din documentul citat în comunicarea privind obiecțiunile că era vorba despre o critică referitoare la Suedia. Astfel, documentul în discuție, mai precis un mesaj electronic din 10 octombrie 2000, ar fi fost menționat într‑un context diferit de cel al acordurilor privind rabaturile. În plus, conținutul documentului nu ar fi permis nicidecum să se rețină existența unui acord concret privind rabaturile. Amann susține că, potrivit jurisprudenței, nu documentele în sine sunt importante, ci concluziile pe care le‑a reținut Comisia din acestea. Această jurisprudență și‑ar găsi aplicarea în cauză, deși decizia atacată a făcut mențiune, însă într‑un alt context, despre existența mesajului electronic citat anterior.

307    În plus, Comisia s‑ar contrazice atunci când susține că în realitate a intenționat să se refere la Suedia în loc de Finlanda, afirmând însă că în ambele țări au avut loc acorduri.

308    În al doilea rând, în opinia reclamantelor, Comisia le‑a încălcat dreptul la apărare atunci când le‑a solicitat răspunsuri la întrebări privind contactele avute cu unii concurenți, care figurează în solicitările de informații din 6 și din 24 martie 2003, fără a preciza că erau audiate în calitate de „învinuite”. Reclamantele susțin că, potrivit jurisprudenței, reclamantelor nu li se putea pretinde să furnizeze detalii cu privire la aspectele abordate și la deciziile adoptate în contextul contactelor avute cu unii concurenți și a fortiori să li se solicite întreprinderilor, pe lângă simpla descriere a faptelor și prezentarea unor documente preexistente, informații privind obiectul, derularea și rezultatele contactelor cu concurenții atunci când Comisia are în mod vădit suspiciuni că aceste întâlniri aveau scopul să restrângă concurența. Or, reclamantele consideră că această situație se regăsește în prezenta cauză și se întemeiază în această privință pe punctul 4.1 din cererile de informații menționate anterior.

309    Având în vedere că reclamantele au răspuns în mod detaliat la toate întrebările Comisiei, în pofida existenței unui drept de refuz, ele invocă o reducere superioară celei de 15 % prevăzută în ceea ce privește amenzile care le‑au fost aplicate, în temeiul punctului D 2 din comunicarea privind obiecțiunile. Astfel, reclamantele consideră că au făcut mai mult decât era Comisia îndreptățită să ceară.

310    De asemenea, reclamantele consideră insuficientă reducerea de 15 % menționată anterior, în comparație cu cea de 50 % acordată Coats. Astfel, în opinia acestora, Comisia ar fi trebuit să țină seama de faptul că în cadrul verificării ar fi găsit deja documente esențiale care îi permiteau să constate fără dificultăți existența unei încălcări în domeniile vizate. În plus, Coats ar fi avut un avantaj față de concurenții săi întrucât era deja informată cu privire la iminența unei proceduri, astfel încât formularea unei cereri de clemență se impunea de la sine. În plus, Coats ar fi jucat un rol de conducător, fapt confirmat de mai multe întreprinderi implicate. Ținând seama de aceste elemente, reclamantele apreciază că ar fi trebuit să beneficieze de același tratament ca și Coats.

311    Comisia respinge acest motiv.

b)     Aprecierea Tribunalului

 Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului de a fi audiat

312    Potrivit unei jurisprudențe consacrate, comunicarea privind obiecțiunile trebuie să conțină o expunere a obiecțiunilor formulate în termeni suficient de clari, chiar dacă sumari, pentru a permite persoanelor interesate să ia cunoștință în mod efectiv de comportamentele care le sunt reproșate de Comisie și să se poată apăra în mod eficient, înainte de adoptarea unei decizii definitive de către Comisie. Această cerință este respectată atunci când decizia nu reține în sarcina persoanelor interesate încălcări diferite de cele menționate în comunicarea privind obiecțiunile și cuprinde doar fapte cu privire la care persoanele interesate au avut ocazia să își prezinte punctul de vedere (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Mo och Domsjö/Comisia, T‑352/94, Rec., p. II‑1989, punctul 63, Hotărârea Tribunalului CMA CGM și alții/Comisia, punctul 196 de mai sus, punctul 109, și Hotărârea Tokai II, punctul 93 de mai sus, punctul 138).

313    Astfel, dreptul la apărare nu este încălcat ca urmare a unei neconcordanțe între comunicarea privind obiecțiunile și decizia finală decât dacă o obiecțiune reținută în aceasta nu a fost expusă într‑o măsură suficientă pentru a permite destinatarilor să se apere (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Corus UK/Comisia, T‑48/00, Rec., p. II‑2325, punctul 100).

314    De asemenea, din jurisprudență rezultă că nu documentele în sine sunt importante, ci concluziile pe care le‑a reținut Comisia din acestea și că, în cazul în care aceste documente nu au fost menționate în comunicarea privind obiecțiunile, întreprinderea în cauză a putut considera în mod întemeiat că nu prezentau importanță în speţă. Neinformând o întreprindere că anumite documente ar fi utilizate în decizie, Comisia o împiedică să își exprime în timp util opinia cu privire la valoarea probatorie a acestor documente. Rezultă că acestea din urmă nu pot fi considerate mijloace de probă valabile în ceea ce o privește (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 25 octombrie 1983, AEG-Telefunken/Comisia, 107/82, Rec., p. 3151, punctul 27, Hotărârea Curții din 3 iulie 1991, AKZO/Comisia, C‑62/86, Rec., p. I‑3359, punctul 21, și Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, Shell/Comisia, T‑11/89, Rec., p. II‑757, punctul 55).

315    Cu toate acestea, un înscris utilizat de Comisie în susținerea unei obiecțiuni în decizia finală, deși acesta a fost utilizat în comunicarea privind obiecțiunile în susținerea unei obiecțiuni diferite, poate fi reținut în decizie împotriva întreprinderii în cauză numai dacă aceasta a avut în mod rezonabil posibilitatea să deducă, pornind de la comunicarea privind obiecțiunile și de la conținutul înscrisului, concluziile pe care Comisia intenționa să le formuleze (a se vedea în acest sens Hotărârea Shell/Comisia, punctul 314 de mai sus, punctul 62).

316    Obiecțiunea ridicată de Amann trebuie examinată din perspectiva jurisprudenței care tocmai a fost prezentată.

317    Trebuie amintit că, în considerentul (116) al deciziei atacate, Comisia a recunoscut că la punctele 104 și 126 din comunicarea privind obiecțiunile a menționat în mod eronat că în cadrul reuniunii din 19 septembrie 2000 de la Budapesta (Ungaria) s‑a convenit o reducere a rabaturilor în Finlanda. Comisia a rectificat această eroare în cuprinsul aceluiași considerent (116), subliniind că țara vizată de reducerea de rabaturi este în realitate Suedia.

318    Trebuie să se constate mai întâi că titlul care precedă punctele 125 și 126 din comunicarea privind obiecțiunile, „Reuniunea de la Hotelul Mercur din Budapesta din 19 septembrie 2000”, face trimitere la nota de subsol 244, care se referă la mesajul electronic din 10 octombrie 2000 care conține elementele abordate în cursul acestei reuniuni, printre care diminuarea rabaturilor în Suedia.

319    De asemenea, trebuie să se sublinieze că Amann a avut cunoștință de acest document, fapt dovedit de răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile. Astfel, aceasta menționează că acest document conține un e‑mail din 10 octombrie 2000 trimis de J. L. (Coats) către F. S. (Coats), care cuprinde un raport foarte detaliat al conținutului reuniunii de la Budapesta.

320    Din acest e‑mail reiese foarte clar că singura țară vizată de reducerea rabaturilor este Suedia și că niciun alt element referitor la Finlanda nu putea crea confuzie în ceea ce privește existența unui eventual acord privind o astfel de reducere în această țară.

321    În plus, contrar susținerilor Amann, acest e‑mail nu a fost scris într‑un context diferit, întrucât enumeră acordurile încheiate cu ocazia reuniunii din 19 septembrie 2000, la care de altfel Amann nu neagă că ar fi participat.

322    Astfel, în conformitate cu jurisprudența citată anterior, trebuie să se considere că Amann a avut în mod rezonabil posibilitatea să deducă, pornind de la comunicarea privind obiecțiunile și de la conținutul înscrisului, concluziile pe care Comisia intenționa să le formuleze și, prin urmare, a avut posibilitatea să rectifice eroarea referitoare la singura țară vizată de reducerea rabaturilor.

323    În această privință, sunt irelevante argumentele Amann potrivit cărora fraza din e‑mail „Suedia: […] se impune majorarea prețurilor speciale cu 3,5 % la 1 aprilie 2001 sau reducerea rabaturilor” nu i‑ar fi permis să aibă cunoștință de intenția Comisiei de a se întemeia pe fraza respectivă pentru a stabili existența unui acord privind reducerea rabaturilor în Suedia. Astfel, din considerațiile citate anterior reiese că Amann trebuia să se aștepte la întemeierea Comisiei pe acest element.

324    Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că dreptul Amann de a fi audiată nu a fost încălcat.

 Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la apărare, în special a principiului interdicției de a contribui la propria incriminare

325    Potrivit jurisprudenței referitoare la întinderea competențelor Comisiei în materia procedurilor investigațiilor prealabile și a procedurilor administrative, Comisia este îndreptățită să oblige o întreprindere, dacă este cazul printr‑o decizie, să îi furnizeze toate informațiile necesare privind faptele pe care aceasta le poate cunoaște. Totuși, nu poate să impună acestei întreprinderi obligația de a da răspunsuri prin care aceasta ar fi determinată să admită existența încălcării în privința căreia sarcina probei revine Comisiei (Hotărârea Curții din 18 octombrie 1989, Orkem/Comisia, 374/87, Rec., p. 3283, punctele 34 și 35, Hotărârea Curții Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 90 de mai sus, punctele 61 și 65, și Hotărârea Curții Dalmine/Comisia, punctul 260 de mai sus, punctul 34).

326    Astfel, dreptul de a păstra tăcerea nu poate fi recunoscut unei întreprinderi destinatare a unei decizii privind solicitarea de informații în sensul articolului 11 alineatul (5) din Regulamentul nr. 17. Astfel, recunoașterea acestui drept ar fi contrară a ceea ce este necesar pentru a proteja dreptul la apărare al întreprinderilor și ar constitui un obstacol nejustificat în calea îndeplinirii de către Comisie a misiunii de a asigura respectarea normelor de concurență pe piața comună. Dreptul de a păstra tăcerea poate fi recunoscut numai în măsura în care întreprinderea în cauză ar fi obligată să dea răspunsuri prin care aceasta ar fi determinată să admită existența încălcării în privința căreia sarcina probei revine Comisiei (Hotărârea Tokai I, punctul 186 de mai sus, punctul 402).

327    Prin urmare, pentru a păstra efectul util al articolului 11 din Regulamentul nr. 17, Comisia are dreptul să oblige întreprinderile să furnizeze toate informațiile necesare privind faptele de care acestea pot avea cunoștință și să îi comunice, dacă este cazul, documentele aferente care sunt în posesia lor, chiar dacă acestea pot fi utilizate la stabilirea existenței unui comportament anticoncurențial. Această atribuție a Comisiei de a solicita informații nu este contrară nici articolului 6 alineatele 1 și 2 din CEDO, nici jurisprudenței CEDO (Hotărârea Tokai I, punctul 186 de mai sus, punctele 403 și 404).

328    În orice caz, obligația de a răspunde la întrebările pur factuale adresate de Comisie și la solicitarea acesteia de a prezenta documente preexistente nu este susceptibilă să încalce principiul fundamental al respectării dreptului la apărare, precum și principiul dreptului la un proces echitabil care oferă în domeniul dreptului concurenței o protecție echivalentă cu cea garantată de articolul 6 din CEDO. Astfel, nimic nu se opune ca destinatarul unei cereri de informații să demonstreze ulterior în cadrul procedurii administrative sau într‑o procedură în fața instanței comunitare că situația de fapt expusă în răspunsurile sale sau în documentele comunicate au o altă semnificație decât cea reținută de Comisie (Hotărârea Tokai I, punctul 186 de mai sus, punctul 406).

329    În sfârșit, atunci când în cadrul unei cereri de informații formulate în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17, pe lângă întrebări pur factuale și solicitări de a prezenta documente preexistente, Comisia solicită unei întreprinderi să descrie obiectul și derularea mai multor reuniuni la care ar fi participat, precum și rezultatele sau concluziile acestor reuniuni, deși este clar că Comisia are suspiciuni că obiectul acestor reuniuni era restrângerea concurenței, o astfel de solicitare este de natură să oblige întreprinderea interogată să mărturisească participarea sa la o încălcare a normelor de concurență, astfel încât întreprinderea în cauză nu este obligată să răspundă la acest tip de întrebări. În acest caz, trebuie să se considere că faptul că o întreprindere furnizează totuși informații cu privire la aceste aspecte constituie o colaborare spontană a întreprinderii, ceea ce poate justifica o reducere a cuantumului amenzii în temeiul comunicării privind cooperarea (Hotărârea Tribunalului din 6 decembrie 2005, Brouwerij Haacht/Comisia, T‑48/02, Rec., p. II‑5259, punctul 107). Din jurisprudență rezultă și că, în acest caz, întreprinderile nu pot pretinde că le‑a fost încălcat dreptul de a nu contribui la propria incriminare ca urmare a faptului că au răspuns în mod voluntar la această solicitare (Hotărârea Tribunalului Dalmine/Comisia, punctul 259 de mai sus, punctul 46).

330    În lumina acestei jurisprudențe, trebuie să se stabilească dacă dreptul reclamantelor de a nu contribui la propria incriminare a fost încălcat de către Comisie.

331    În primul rând, trebuie să se sublinieze că informațiile au fost solicitate de Comisie prin cereri de informații (scrisorile din 6 și din 24 martie 2003), iar nu prin decizii.

332    În ceea ce privește conținutul însuși al informațiilor solicitate, din cuprinsul punctului 4 din cererile menționate anterior rezultă că în mod special Comisia ar urmări să primească informații privind reuniunile cu concurenții, data, locul și lista participanților, obiectul și derularea acestor reuniuni, precum și informații privind contactele bilaterale. Reclamantele nu aveau nicidecum obligația să răspundă la întrebări în cazul în care se dovedea că prin răspunsurile lor ajungeau să mărturisească participarea lor la încălcarea prezumată. Totuși, ele au răspuns în mod voluntar la aceste solicitări și, prin urmare, nu pot pretinde că dreptul lor de a nu contribui la propria incriminare a fost încălcat ca urmare a acestui fapt.

333    În al doilea rând, în ceea ce privește reproșul adus de reclamate Comisiei în sensul că nu le‑a informat cu privire la prezumțiile care planau asupra lor, trebuie amintită cu titlu introductiv cerința unei legături între informațiile solicitate de Comisie în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 și încălcarea investigată, menționată în cerere. Astfel, articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 împuternicește Comisia să obțină, în special de la întreprinderi, „toate informațiile necesare” pentru aplicarea principiilor prevăzute la articolele 81 CE și 82 CE. În plus, articolul 11 din Regulamentul nr. 17 prevede la alineatul (3) că, în cererea de informații formulată, Comisia indică în special „temeiul juridic și scopul cererii”. Prin urmare, din articolul 11 alineatul (1) coroborat cu alineatul (3) din Regulamentul nr. 17, precum și din cerințele referitoare la respectarea dreptului la apărare al întreprinderilor în cauză rezultă că criteriul necesității prevăzut la articolul 11 din Regulamentul nr. 17 trebuie apreciat în funcție de finalitatea investigației, astfel cum este precizată în mod obligatoriu în însăși solicitarea de informații. Prin urmare, astfel cum Curtea s‑a pronunțat cu privire la o dispoziție comparabilă cu articolul 11 din Regulamentul nr. 17, în Hotărârea din 21 septembrie 1989, Hoechst/Comisia (46/87 și 227/88, Rec., p. 2859, punctul 29), referitoare la competențele de control conferite Comisiei la articolul 14 din Regulamentul nr. 17, obligația impusă Comisiei de a indica obiectul și scopul controlului constituie o cerință fundamentală nu numai pentru a sublinia caracterul justificat al intervenției preconizate în cadrul întreprinderilor în cauză, ci și pentru a le da posibilitatea acestora de a cunoaște întinderea obligației lor de colaborare, păstrându‑și în același timp dreptul la apărare. De aici rezultă că Comisia poate să solicite numai comunicarea informațiilor susceptibile să îi permită să verifice prezumțiile privind săvârșirea încălcării ce justifică inițierea investigației și care sunt indicate în cererea de informații (Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 1991, SEP/Comisia, T‑39/90, Rec., p. II‑1497, punctul 25, și Hotărârea Tribunalului din 8 martie 1995, Société Générale/Comisia, T‑34/93, Rec., p. II‑545, punctele 40, 62 și 63).

334    Din această jurisprudență rezultă că, în cererea de informații formulată, Comisia nu este obligată să impute în mod expres întreprinderilor în cauză prezumțiile privind săvârșirea încălcării și, prin urmare, că în acest stadiu nu este obligată să informeze întreprinderea cu privire la incriminarea sa. Astfel, în cazul în care Comisia indică în mod clar temeiul juridic și scopul cererii sale, trebuie să se considere că s‑a asigurat dreptul la apărare al întreprinderii în cauză.

335    În cauză, Comisia și‑a îndeplinit obligațiile pe deplin indicând în mod clar în cererile de informații menționate anterior obiectul și scopul cererii.

336    În această privință și în al treilea rând, critica adusă de reclamante Comisiei în sensul că nu le‑a făcut cunoscute informațiile pe care le deținea deja este de asemenea irelevantă. Astfel, în cadrul unei proceduri administrative în domeniul concurenței, tocmai trimiterea comunicării privind obiecțiunile, pe de o parte, și accesul la dosar, care permite destinatarului acestei comunicări să ia cunoștință de elementele de probă care figurează în dosarul Comisiei, pe de altă parte, asigură dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil ale întreprinderii în cauză. Astfel, prin comunicarea privind obiecțiunile, întreprinderea în cauză este informată cu privire la toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii. În consecință, numai după trimiterea comunicării menționate întreprinderea în cauză poate să valorifice pe deplin dreptul la apărare. Dacă drepturile menționate mai sus ar fi extinse la perioada care precedă trimiterea comunicării privind obiecțiunile, eficacitatea investigației Comisiei ar fi compromisă, întrucât, încă din prima fază a investigației Comisiei, întreprinderea ar fi fost în măsură să identifice informațiile care sunt cunoscute de Comisie și, în consecință, acelea care îi pot fi încă ascunse (Hotărârea Curții Dalmine/Comisia, punctul 260 de mai sus, punctele 58-60).

337    În al patrulea rând, reclamantele invocă în mod neîntemeiat beneficiul unei reduceri suplimentare a cuantumului amenzii în temeiul cooperării, întrucât au răspuns la solicitarea de informații prin furnizarea de informații care, aparent, ar „depăși” nivelul celor a căror prezentare putea fi solicitată în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17.

338    În considerarea cooperării reclamantelor în cursul investigației referitoare la cele două înțelegeri, amenzile aplicate au fost ambele reduse cu 15 % în aplicarea punctului D 2 prima și a doua liniuță din comunicarea privind cooperarea. Astfel, Comisia a constatat că reclamantele au transmis informații și documente care au contribuit în mod concret la stabilirea existenței încălcării și au recunoscut în mod special că au participat reuniuni cu concurenții lor, pentru a schimba, a discuta și chiar a menține prețurile. Pe de altă parte, reclamantele nu au contestat în mod serios materialitatea faptelor pe care Comisia și‑a întemeiat învinuirile [considerentele (390)-(397) și (460)-(463) ale deciziei atacate].

339    Pe de o parte, trebuie amintit că o reducere a amenzii în temeiul unei cooperări în cadrul procedurii administrative nu este justificată decât dacă comportamentul întreprinderii în cauză a permis Comisiei să constate, cu mai puțină dificultate, existența unei încălcări și, eventual, să îi pună capăt (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, SCA Holding/Comisia, T‑327/94, Rec., p. II‑1373, punctul 156, și Hotărârea din 13 decembrie 2001, Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, T‑45/98 și T‑47/98, Rec., p. II‑3757, punctul 270).

340    Pe de altă parte, colaborarea unei întreprinderi la investigație ce nu depășește nivelul care rezultă din obligațiile ce revin întreprinderilor în temeiul articolului 11 alineatele (4) și (5) din Regulamentul nr. 17 nu justifică o reducere a amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, Solvay/Comisia, T‑12/89, Rec., p. II‑907, punctele 341 și 342). În schimb, în cazul în care o întreprindere furnizează, drept răspuns la o cerere de informații formulată în temeiul articolului 11, informații care depășesc nivelul celor a căror prezentare poate fi solicitată de Comisie în temeiul aceluiași articol, întreprinderea în discuție poate beneficia de o reducere a amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Cascades/Comisia, T‑308/94, Rec., p. II‑925, punctul 262).

341    Nu este mai puțin adevărat că ceea ce trebuie să permită să se determine dacă reclamantele au transmis în mod efectiv informații care depășesc nivelul celor pe care Comisia avea dreptul să le solicite este conținutul informațiilor.

342    Or, reclamantele nu au demonstrat modul în care informațiile transmise depășeau, prin conținutul lor, ceea ce Comisia putea solicita.

343    În plus, trebuie să se constate că reclamantele nu au recunoscut ansamblul elementelor de probă pe care Comisia a întemeiat decizia atacată. Astfel, trebuie să se sublinieze în mod special că Cousin a afirmat că a continuat să facă oferte de produse fără să țină seama în vreun moment de discuțiile purtate și Amann a contestat durata încălcării.

344    Prin urmare, reducerea cu 15 % a amenzii acordate reclamantelor este justificată în raport cu circumstanțele cauzei. Prin urmare, argumentul întemeiat pe insuficiența reducerii de 15 % în comparație cu cea de 50 % acordată Coats trebuie de asemenea respins.

345    Prin urmare, acest motiv trebuie respins.

346    Din considerațiile precedente rezultă că acțiunea formulată de reclamante trebuie respinsă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

347    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a cincea)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Amann & Söhne GmbH & Co. KG și Cousin Filterie SAS la plata cheltuielilor de judecată.

Vilaras Prek Ciucă

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei

A –  Obiectul litigiului

B –  Procedura administrativă

C –  Decizia atacată

1.  Piețele relevante

a)  Piețele produselor

b)  Piețele geografice

2.  Mărimea și structura piețelor relevante

3.  Descrierea comportamentelor ilicite

4.  Dispozitivul deciziei atacate

Procedura și concluziile părților

În drept

A –  Cu privire la motivul, invocat de reclamante, întemeiat pe articolul 7 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003 și prin care se urmărește anularea deciziei atacate

1.  Argumentele părților

2.  Aprecierea Tribunalului

a)  Cu privire la distingerea piețelor produselor și a piețelor geografice

b)  Cu privire la pretinsa existență a unui „plan de ansamblu”

B –  Cu privire la motivele referitoare la reducerea amenzii

1.  Cu privire la motivul, invocat de reclamante, întemeiat pe nerespectarea limitei superioare a sancțiunii prevăzute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la critica întemeiată pe încălcarea principiului nulla poena sine lege și pe excepția de nelegalitate a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003

Cu privire la critica întemeiată pe obligația de a aplica o singură amendă pentru mai multe încălcări

Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a obiectivelor legale ale sancțiunii

2.  Cu privire la motivul, invocat de reclamante, întemeiat pe încălcarea principiilor egalității de tratament si al proporționalității cu ocazia aplicării amenzii

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la încălcarea principiului proporționalității

–  Cu privire la argumentul întemeiat pe absența luării în considerare a mărimii pieței

–  Cu privire la argumentul întemeiat pe luarea în considerare în mod exclusiv a cifrei de afaceri pe piețele vizate de încălcări

–  Cu privire la „sistemul forfetar” prevăzut de liniile directoare

–  Cu privire la neluarea în considerare a situației reclamantelor ca „întreprindere mijlocie”

Cu privire la încălcarea principiului egalității de tratament

3.  Cu privire la motivul, invocat de Amann, întemeiat pe stabilirea greșită a cuantumului de plecare al amenzii aplicate pentru înțelegerea privind ața industrială

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

4.  Cu privire la motivul, invocat de Amann, întemeiat pe calculul greșit al duratei încălcării pe piața aței industriale

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

5.  Cu privire la motivul, invocat de Amann, întemeiat pe neluarea în considerare a anumitor circumstanțe atenuante cu privire la încălcarea de pe piața aței industriale

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

6.  Cu privire la motivul, invocat de reclamante, întemeiat pe calculul greșit al cuantumului de plecare și al cuantumului de bază al amenzii aplicate pentru încălcarea de pe piața aței destinate industriei automobilelor

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

7.  Cu privire la motivul, invocat de reclamante, întemeiat pe o pretinsă neluare în considerare a neaplicării înțelegerii privind ața destinată industriei automobilelor

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

8.  Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea dreptului de a fi audiat și a dreptului la apărare

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului de a fi audiat

Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la apărare, în special a principiului interdicției de a contribui la propria incriminare

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: germana.