CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 9 noiembrie 2023(1)

Cauza C‑516/22

Comisia Europeană

împotriva

Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Hotărâre pronunțată în cauză judecată în lipsă – Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice – Perioada de tranziție – Competența Curții – Hotărârea Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) – Executarea unei hotărâri arbitrale –– Articolul 4 alineatul (3) TUE – Obligația de cooperare loială – Suspendarea procedurii – Articolul 351 primul paragraf TFUE – Convenții între state membre și state terțe încheiate înainte de data aderării lor la Uniune – Convenții multilaterale – Articolul 267 TFUE – Neadresarea unei întrebări preliminare – Instanța națională de ultim grad – Articolul 108 alineatul (3) TFUE – Ajutor de stat – Obligație de standstill”

I.      Introducere

1.        Într‑un articol redactat împreună cu alți autori în anul 1970, opinând în context extrajudiciar, Mertens de Wilmars, judecător la acea vreme, care mai târziu avea să devină cel de al șaselea președinte al (actualei) Curții de Justiție a Uniunii Europene, observa că, în temeiul dreptului internațional public clasic, statele sunt răspunzătoare pentru acțiunile instanțelor lor. El a adăugat totuși că Tratatul CEE, în vigoare la acel moment, stabilise o relație foarte specială între autoritățile judiciare naționale și cele comunitare. Pe baza acestor considerații, judecătorul Mertens de Wilmars a susținut că „o decizie a unei instanțe naționale cu privire la domeniul de aplicare al normelor comunitare […] sau, mai general, o hotărâre de aplicare a dreptului comunitar nu poate fi niciodată considerată ca atare o neîndeplinire a obligațiilor de către un stat membru”. În opinia sa, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, un stat membru nu ar fi responsabil pentru conduita instanțelor sale decât în cazul unui refuz sistematic al unei instanțe de ultim grad de a recurge la procedura trimiterii preliminare(2).

2.        Aproximativ 50 de ani mai târziu, dreptul Uniunii a evoluat considerabil. În prezent, este bine stabilit că o neîndeplinire a obligațiilor din partea unui stat membru poate fi, în principiu, constatată în temeiul articolelor 258-260 TFUE, oricare ar fi organul acestui stat a cărui acțiune sau inacțiune este la originea neîndeplinirii obligațiilor, chiar dacă este vorba despre o instituție independentă din punct de vedere constituțional(3). Rezultă că, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, un stat membru poate fi considerat răspunzător pentru încălcări ale dreptului Uniunii care rezultă din decizii ale instanțelor naționale(4).

3.        Cu toate acestea, particularitatea prezentei cauze constă în faptul că încălcările dreptului Uniunii invocate de Comisia Europeană nu au fost săvârșite de o instanță a unui stat membru, ci de o instanță care – la momentul pronunțării hotărârii atacate, având în vedere retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord din Uniunea Europeană („Brexit”) – aparținea unui stat terț: Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit).

4.        În speță, considerăm că, în pofida „Brexitului” și a prudenței deosebite care se impune în constatarea unei încălcări judiciare(5), hotărârea atacată a Supreme Court (Curții Supreme) a avut drept consecință o serie de încălcări ale dreptului Uniunii care pot fi constatate în cadrul prezentei proceduri.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

5.        Articolul 351 primul paragraf TFUE prevede:

„Dispozițiile tratatelor nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele membre aderente, înainte de data aderării acestora, între unul sau mai multe state membre pe de o parte și unul sau mai multe state terțe pe de altă parte.”(6)

6.        Potrivit articolului 2 litera (e) din Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice(7), „perioadă de tranziție” înseamnă perioada prevăzută la articolul 126 din acord.

7.        Articolul 86 alineatul (2) din Acordul de retragere, referitor la „Cauzele aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene”, prevede:

„Curtea de Justiție a Uniunii Europene este în continuare competentă să se pronunțe cu privire la cererile de decizie preliminară introduse de instanțe judecătorești din Regatul Unit înainte de încheierea perioadei de tranziție.”

8.        Articolul 87 alineatul (1) din Acordul de retragere, referitor la „Noile cauze sesizate Curții de Justiție”, prevede:

„În cazul în care Comisia Europeană consideră că Regatul Unit nu și‑a îndeplinit o obligație care îi revine în temeiul tratatelor sau în temeiul părții a patra din prezentul acord înainte de încheierea perioadei de tranziție, Comisia Europeană poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în termen de patru ani de la încheierea perioadei de tranziție, în conformitate cu cerințele prevăzute la articolul 258 din TFUE […]. Aceste cauze sunt de competența Curții de Justiție a Uniunii Europene.”

9.        Articolul 126 din Acordul de retragere, intitulat „Perioada de tranziție”, prevede:

„Se stabilește o perioadă de tranziție sau de punere în aplicare, care începe la data intrării în vigoare a prezentului acord și se încheie la 31 decembrie 2020.”

10.      Articolul 127 din Acordul de retragere, intitulat „Domeniul de aplicare al dispozițiilor tranzitorii”, prevede:

„(1) În absența unor dispoziții contrare în prezentul acord, în cursul perioadei de tranziție dreptul Uniunii se aplică Regatului Unit și pe teritoriul acestuia.

[…]

(3) În cursul perioadei de tranziție, dreptul Uniunii aplicabil în temeiul alineatului (1) produce, în privința și pe teritoriul Regatului Unit, aceleași efecte juridice pe care le produce în Uniune și în statele sale membre și se interpretează și se aplică în conformitate cu aceleași metode și principii generale ca cele aplicabile în Uniune.

[…]

(6) În absența unor dispoziții contrare în prezentul acord, în cursul perioadei de tranziție, orice trimitere la statele membre în dreptul Uniunii aplicabil în temeiul alineatului (1), inclusiv astfel cum este pus în aplicare și executat de statele membre, se interpretează ca incluzând Regatul Unit.

[…]”

B.      Dreptul internațional

11.      Tratatul bilateral de investiții încheiat la 29 mai 2002 între guvernul Regatului Suediei și guvernul român privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor (denumit în continuare „TBI”), care a intrat în vigoare la 1 iulie 2003, prevede la articolul 2 alineatul (3):

„Fiecare parte contractantă va asigura întotdeauna un tratament just și echitabil investițiilor investitorilor celeilalte părți contractante și nu va afecta, prin măsuri nerezonabile sau discriminatorii, managementul, întreținerea, folosința, posesia sau înstrăinarea acestora și nici achiziționarea de bunuri și servicii sau vânzarea producției lor de către investitorii respectivi.”

12.      Articolul 7 din TBI prevede că diferendele dintre investitori și țările semnatare vor fi soluționate, printre altele, de un tribunal arbitral care aplică Convenția ICSID (denumită în continuare „clauza de arbitraj”).

13.      Articolele 53 și 54 din Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state, încheiată în Washington la 18 martie 1965 (denumită în continuare „Convenția ICSID”), se regăsesc în capitolul IV („Despre arbitraj”) secțiunea 6 („Despre recunoașterea și executarea sentinței”) din această convenție. Articolul 53 alineatul (1) prevede:

„Sentința este obligatorie față de părți și nu poate fi obiectul vreunui apel sau altui recurs, în afara celor prevăzute de prezenta convenție. Fiecare parte trebuie să asigure executarea sentinței potrivit termenilor ei, în afară de cazul în care executarea este suspendată în virtutea dispozițiilor prezentei convenții. […]”

14.      Articolul 54 alineatul (1) prevede:

„Fiecare stat contractant recunoaște orice sentință dată în cadrul prezentei convenții ca fiind obligatorie și asigură executarea pe teritoriul său a obligațiilor pecuniare pe care sentința le impune, ca și când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui tribunal funcționând pe teritoriul zisului stat. […]”

III. Contextul cauzei și procedura precontencioasă

15.      Situația de fapt relevantă din litigiu, astfel cum reiese din dosar, poate fi rezumată după cum urmează.

A.      Hotărârea arbitrală, deciziile Comisiei și procedura în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene

16.      La 26 august 2004, cu efect de la 22 februarie 2005, România a abrogat o schemă de ajutoare de stat regionale, sub forma a diferite stimulente fiscale, care fusese instituită în anul 1998. La 28 iulie 2005, investitorii suedezi Ioan și Viorel Micula, precum și trei societăți cu sediul în România pe care aceștia le controlau (denumiți în continuare „investitorii”), care beneficiaseră de schemă înainte de abrogarea sa, au solicitat constituirea unui tribunal arbitral în conformitate cu articolul 7 din TBI, pentru a obține repararea prejudiciului cauzat prin abrogarea schemei de stimulente fiscale în cauză.

17.      Prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013 (denumită în continuare „hotărârea arbitrală”), tribunalul arbitral a considerat că, prin abrogarea schemei de stimulente fiscale în cauză înainte de 1 aprilie 2009, România a adus atingere încrederii legitime a investitorilor, nu a acționat în mod transparent întrucât nu i‑a avertizat în timp util și nu a asigurat un tratament just și echitabil al investițiilor lor, în sensul articolului 2 alineatul (3) din TBI. Prin urmare, tribunalul arbitral a obligat România la plata către investitori, cu titlu de daune interese, a sumei de 791 882 452 de lei românești (RON) (aproximativ 160 de milioane de euro la cursul de schimb actual).

18.      La 26 mai 2014, Comisia a adoptat Decizia C(2014) 3192 final prin care se solicita României să suspende imediat orice acțiune care ar putea duce la punerea în aplicare sau la executarea hotărârii arbitrale pentru motivul că o astfel de acțiune era un ajutor de stat ilegal, până la adoptarea de către Comisie a unei decizii finale cu privire la compatibilitatea ajutorului de stat respectiv cu piața internă (denumită în continuare „ordinul de suspendare”).

19.      La 1 octombrie 2014, Comisia a informat România în legătură cu decizia sa de a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE în ceea ce privește ajutorul suspectat (denumită în continuare „decizia de deschidere a procedurii”).

20.      Ulterior, la 30 martie 2015, Comisia a adoptat Decizia (UE) 2015/1470 privind ajutorul de stat SA.38517 (2014/C) (ex 2014/NN) pus în aplicare de România – Hotărârea arbitrală în cauza Micula/România din 11 decembrie 2013 (denumită în continuare „decizia finală din 2015”). Această decizie prevedea, în esență, că (i) plata despăgubirilor acordate prin hotărârea arbitrală investitorilor constituia „ajutor de stat” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, ajutor care era incompatibil cu piața internă, și că (ii) România era obligată să nu plătească niciun ajutor incompatibil și să recupereze un astfel de ajutor care fusese deja plătit investitorilor.

21.      Investitorii au contestat validitatea deciziei finale din 2015 în fața Tribunalului, care, prin Hotărârea din 18 iunie 2019, European Food și alții/Comisia, a anulat această decizie(8). În esență, Tribunalul a admis motivele investitorilor întemeiate pe (i) lipsa competenței Comisiei și inaplicabilitatea dreptului Uniunii într‑o situație anterioară aderării României și pe (ii) calificarea eronată drept „avantaj” și „ajutor”, în sensul articolului 107 TFUE, a hotărârii arbitrale.

22.      La 27 august 2019, Comisia a formulat recurs împotriva hotărârii Tribunalului în fața Curții. Prin Hotărârea din 25 ianuarie 2022, Curtea a anulat hotărârea Tribunalului(9). În esență, Curtea de Justiție a constatat, mai întâi, că pretinsul ajutor a fost acordat după aderarea României la Uniune și că, în consecință, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând Comisia necompetentă ratione temporis să adopte decizia finală din 2015. În plus, Curtea de Justiție a constatat că Tribunalul a săvârșit de asemenea o eroare de drept atunci când a statuat că Hotărârea Achmea(10) era lipsită de relevanță în speță. În consecință, potrivit Curții de Justiție, consimțământul României pentru sistemul de arbitraj prevăzut de TBI a devenit fără obiect ca urmare a aderării acestui stat membru la Uniune. Întrucât Tribunalul nu a examinat, în hotărârea sa, toate motivele invocate de investitori, Curtea a trimis cauza spre rejudecare la Tribunal. În prezent, această cauză este încă pendinte în fața Tribunalului.

23.      În sfârșit, prin Ordonanța din 21 septembrie 2022, Romatsa și alții, Curtea, ca răspuns la o cerere de decizie preliminară adresată de o instanță belgiană în cadrul unui litigiu în care erau implicați investitorii, a statuat că articolele 267 și 344 TFUE trebuie interpretate în sensul că o instanță dintr‑un stat membru sesizată cu executarea hotărârii arbitrale este „obligată să anuleze hotărârea respectivă și, în consecință, nu poate, în niciun caz, să procedeze la executarea acesteia pentru a permite beneficiarilor săi să obțină plata despăgubirilor acordate lor prin hotărârea amintită”(11).

B.      Procedura în fața instanțelor din Regatul Unit

24.      La 17 octombrie 2014, hotărârea arbitrală a fost înregistrată la High Court of England and Wales [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor)] în conformitate cu dispozițiile Arbitration (International Investment Disputes) Act 1966 [Legea din 1966 privind arbitrajul (litigii în materie de investiții la nivel internațional)], care pune în aplicare Convenția ICSID în Regatul Unit.

25.      La 20 ianuarie 2017, High Court (judecătorul Blair) a respins cererea de anulare a înregistrării formulată de România, însă a admis cererea sa de suspendare a executării până la finalizarea procedurii în fața instanțelor Uniunii(12). Ulterior, la 27 iulie 2018, Court of Appeal (Curtea de Apel) (completul de judecată constituit din judecătorii Arden, Hamblen și Leggatt) a statuat că instanțelor engleze le este interzis, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, să dispună executarea imediată a hotărârii arbitrale, atât timp cât o decizie a Comisiei interzicea României să plătească despăgubirile acordate. În acest temei, instanța a respins apelul formulat de investitori împotriva suspendării executării dispuse de High Court, dar a hotărât totodată că România trebuie să constituie o garanție(13).

26.      Prin Hotărârea sa din 19 februarie 2020, Micula/România (denumită în continuare „hotărârea atacată”), Supreme Court a dispus executarea hotărârii arbitrale. Întemeindu‑se pe articolul 351 primul paragraf TFUE, Supreme Court a concluzionat că executarea acestei hotărâri arbitrale este reglementată de o convenție multilaterală, Convenția ICSID, încheiată de Regatul Unit înainte de aderarea sa la Uniunea Europeană, în temeiul căreia Regatului Unit îi revin obligații a căror îndeplinire poate fi solicitată de țări terțe care sunt părți la această convenție.

C.      Procedura precontencioasă

27.      La 3 decembrie 2020, Comisia a adresat Regatului Unit o scrisoare de punere în întârziere, invocând patru încălcări ale dreptului Uniunii care rezultă din hotărârea atacată. În răspunsul său din 1 aprilie 2021 la scrisoarea de punere în întârziere, Regatul Unit a contestat încălcările invocate.

28.      Întrucât a considerat neconvingătoare argumentele prezentate în răspunsul la scrisoarea de punere în întârziere, Comisia a adresat Regatului Unit, la 17 iulie 2021, un aviz motivat. Prin scrisoarea din 23 august 2021, Regatul Unit a solicitat o prelungire a termenului de răspuns la avizul motivat, iar Comisia a acordat această prelungire. Regatul Unit nu a răspuns la avizul motivat.

IV.    Procedura în fața Curții și concluziile prezentate

29.      În cererea introductivă depusă la 29 iulie 2022, Comisia solicită Curții:

–        declararea faptului că, prin autorizarea executării hotărârii arbitrale pronunțate în cauza ICSID nr. ARB/05/20, Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin:

–        în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE coroborat cu articolul 127 alineatul (1) din Acordul de retragere, prin faptul că a statuat cu privire la interpretarea articolului 351 primul paragraf TFUE și cu privire la aplicarea acestuia în implementarea hotărârii arbitrale, deși aceeași problemă fusese soluționată prin decizii încă în vigoare ale Comisiei și soluționarea sa era pendinte în fața instanțelor Uniunii;

–        în temeiul articolului 351 primul paragraf TFUE coroborat cu articolul 127 alineatul (1) din Acordul de retragere, prin faptul că a interpretat și a aplicat în mod eronat noțiunile „dispozițiile tratatelor nu aduc atingere” și „drepturi […] ale unuia sau mai multe state terțe”;

–        în temeiul articolului 267 primul paragraf literele (a) și (b) și al treilea paragraf TFUE coroborat cu articolul 127 alineatul (1) din Acordul de retragere, prin faptul că nu a adresat o întrebare cu privire la validitatea deciziei de suspendare din 2014 a Comisiei și a deciziei de deschidere a procedurii din 2014 a Comisiei, precum și prin faptul că, în calitate de instanță de ultim grad de jurisdicție, nu a adresat o întrebare cu privire la interpretarea dreptului Uniunii care nu era nici un „acte clair”, nici un „acte éclairé”; și

–        în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE coroborat cu articolul 127 alineatul (1) din Acordul de retragere, prin faptul că a dispus ca România să își încalce obligațiile de drept al Uniunii care decurg din decizia de suspendare din 2014 și din decizia de deschidere a procedurii din 2014;

–        obligarea Regatului Unit la plata cheltuielilor de judecată.

30.      Deși cererea introductivă i‑a fost legal notificată, Guvernul Regatului Unit nu a depus un memoriu în apărare în termenul stabilit. Contactat de grefa Curții de Justiție în vederea confirmării primirii cererii formulate de Comisie, Guvernul Regatului Unit a declarat că a primit cererea și că, „la acel moment”, nu intenționa să participe la procedură.

31.      Prin scrisoarea din 31 octombrie 2022, Comisia a solicitat Curții să judece cauza în lipsă în temeiul articolului 152 din Regulamentul de procedură al Curții (denumit în continuare „Regulamentul de procedură”).

32.      În urma unei adrese transmise de grefa Curții, Comisia a informat Curtea că nu se va opune fixării unui nou termen pentru depunerea memoriului în apărare de către pârât. Cu toate acestea, prin scrisoarea din 20 aprilie 2023, Guvernul Regatului Unit a confirmat că nu intenționa să depună un memoriu în apărare în prezenta cauză, în pofida noului termen fixat de Curte.

V.      Analiză

33.      În speță, Comisia invocă patru încălcări distincte ale dreptului Uniunii care rezultă din hotărârea atacată. Înainte de a examina aceste afirmații (C), dorim să menționăm pe scurt anumite aspecte procedurale care caracterizează prezenta procedură: competența Curții în temeiul articolului 258 TFUE, în conformitate cu Acordul de retragere (A), precum și anumite particularități ale procedurii prin care Curtea pronunță o hotărâre în cauza judecată în lipsă (B).

A.      Observații introductive I: competența Curții de Justiție în temeiul articolului 258 TFUE, în conformitate cu Acordul de retragere

34.      La 31 ianuarie 2020, Regatul Unit s‑a retras din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. La 1 februarie 2020, Acordul de retragere a intrat în vigoare.

35.      Articolul 2 litera (e) și articolul 126 din Acordul de retragere au stabilit o perioadă de tranziție care a început să curgă de la data intrării în vigoare a Acordului de retragere și s‑a încheiat la 31 decembrie 2020. Articolul 127 prevedea că, în absența unor dispoziții contrare în Acordul de retragere, în cursul perioadei de tranziție dreptul Uniunii se aplică Regatului Unit și pe teritoriul acestuia.

36.      Acest acord cuprindea, de asemenea, unele dispoziții specifice privind procedurile de control al ajutoarelor de stat și procedurile administrative conexe în fața Comisiei(14), precum și procedurile judiciare în fața instanțelor Uniunii(15). Cu toate acestea, niciuna dintre aceste dispoziții ale acordului nu prevedea vreo derogare de la principiul consacrat la articolul 127 din acord în ceea ce privește dispozițiile de drept al Uniunii (atât de natură materială, cât și de natură procedurală) care sunt relevante în prezenta procedură.

37.      În special, articolul 87 alineatul (1) din Acordul de retragere prevedea că, „[î]n cazul în care Comisia Europeană consideră că Regatul Unit nu și‑a îndeplinit o obligație care îi revine în temeiul tratatelor […] înainte de încheierea perioadei de tranziție, Comisia Europeană poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în termen de patru ani de la încheierea perioadei de tranziție, în conformitate cu cerințele prevăzute la articolul 258 din TFUE […]. Aceste cauze sunt de competența Curții de Justiție a Uniunii Europene”.

38.      Din dispozițiile de mai sus pot fi deduse două concluzii. În primul rând, la momentul la care au avut loc pretinsele încălcări, Regatul Unit era obligat să respecte dispozițiile de drept al Uniunii pe care se întemeiază Comisia în cadrul prezentei proceduri. În al doilea rând, Curtea este competentă să soluționeze prezenta cauză, având în vedere că: (i) hotărârea atacată a fost pronunțată în perioada de tranziție (la 19 februarie 2020) și (ii) acțiunea Comisiei în temeiul articolului 258 TFUE a fost depusă în termen de patru ani de la încheierea perioadei de tranziție (la 29 iulie 2022).

B.      Observații introductive II: hotărârile în cauzele judecate în lipsă

39.      În prezenta procedură, Regatul Unit nu a depus un memoriu în apărare și, în consecință, Comisia a solicitat Curții să judece cauza în lipsă.

40.      Potrivit articolului 152 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în asemenea cazuri, Curtea trebuie să examineze „admisibilitatea cererii introductive și [să] verific[e] dacă formalitățile au fost legal îndeplinite și dacă concluziile reclamantului par fondate”.

41.      În speță, formalitățile par să fi fost legal îndeplinite. În special, astfel cum s‑a menționat la punctele 30-32 de mai sus, Guvernul Regatului Unit a confirmat grefei Curții faptul ca a primit cererea introductivă. În plus, nu observăm niciun element în respectiva cerere care să sugereze existența unei neregularități procedurale ce ar putea afecta admisibilitatea acțiunii. Cererea introductivă a Comisiei îndeplinește cerințele de claritate și de precizie prevăzute la articolul 120 din Regulamentul de procedură, iar motivele invocate în cuprinsul acesteia par să corespundă celor invocate anterior în scrisoarea de punere în întârziere și în avizul motivat.

42.      În ceea ce privește aprecierea temeiniciei unei acțiuni care urmează să fie soluționată în lipsă, am dori să dezvoltăm două scurte considerații, care sunt conexe.

43.      În primul rând, ar putea fi util să se clarifice nivelul probatoriu pe care Curtea trebuie să îl aplice atunci când apreciază concluziile reclamantului. În această privință, trebuie să amintim din nou textul articolului 152 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, potrivit căruia, în procedurile desfășurate în lipsă, Curtea este obligată să aprecieze dacă „concluziile reclamantului par fondate”(16).

44.      În opinia noastră, din această dispoziție reiese că, pe de o parte, neparticiparea pârâtului la procedură nu determină în mod automat acceptarea de către Curte a concluziilor reclamantului. După cum a arătat avocatul general Mischo, în cadrul unei proceduri în lipsă, „nu se pune problema de a permite ca concluziile reclamantului să beneficieze de o prezumție de temeinicie”(17). Astfel, Curtea a statuat în mod constant că, în cadrul unei proceduri inițiate în temeiul articolelor 258-260 TFUE, „chiar dacă statul membru în cauză nu contestă existența unei neîndepliniri a obligațiilor, revine, în orice caz, Curții sarcina de a examina existența sau inexistența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor”(18).

45.      De asemenea, nici nivelul probatoriu nu poate fi cel utilizat de Curte în contextul cererilor de măsuri provizorii în temeiul articolelor 278 și 279 TFUE. Potrivit unei jurisprudențe constante, în aceste cauze, Curtea verifică numai existența fumus boni iuris, înțeleasă ca o concluzie care „nu este, la prima vedere, lipsit[ă] de un temei serios”(19). În opinia noastră, diferența dintre o concluzie care „pare fondată” și o concluzie care „pare a fi lipsită de un temei serios” nu este pur terminologică. Prin urmare, articolul 152 alineatul (3) din Regulamentul de procedură impune o interpretare mai aprofundată.

46.      Pe de altă parte însă, verbul „a părea” indică faptul că nivelul de control este unul de benevolență relativă față de concluziile reclamantului. Curtea nu este obligată să efectueze o examinare completă a faptelor și a argumentelor juridice invocate de reclamant și nici nu se poate aștepta ca aceasta să statueze asupra argumentelor de fapt și de drept pe care pârâtul le‑ar fi putut invoca dacă ar fi participat la procedură. Prin renunțarea la dreptul său de a se prezenta în fața Curții, pârâtul alege să renunțe la posibilitatea de a prezenta, printre altele, probe care ar putea pune la îndoială exactitatea faptelor invocate de reclamant sau argumente pe care, în principiu, pârâtul trebuie să le invoce și să le susțină.

47.      În mod evident, în aprecierea concluziilor reclamantului, Curtea poate considera ca fiind stabilit un fapt care este de notorietate sau care este dovedit ca urmare a experienței generale(20), iar principiul iura novit curia rămâne pe deplin valabil(21). Cu toate acestea, în rest, Curtea trebuie să își întemeieze constatările pe elementele cuprinse în dosar.

48.      Precizăm că, în cadrul unei proceduri de judecare în lipsă, reclamantului îi revine sarcina de a dovedi că concluziile sale sunt „la prima vedere, fondate”: în cazul în care argumentele invocate în susținerea concluziilor respective par, fără a fi efectuată o analiză aprofundată, a fi rezonabile în drept și în fapt și, după caz, susținute de elemente de probă suficiente, Curtea se pronunță în favoarea reclamantului, fără alte formalități(22).

49.      Această abordare echilibrată cu privire la nivelul probatoriu aplicat de Curte în temeiul articolului 152 alineatul (3) din Regulamentul de procedură pare să fie cea mai coerentă în raport cu termenii acestei dispoziții și cu însăși logica procedurii de judecare în lipsă. Procedura de judecare în lipsă reprezintă o construcție juridică care există, sub diferite forme, în majoritatea jurisdicțiilor. Potrivit cunoștințelor noastre, aceste proceduri au în general un caracter sumar, iar instanțele sunt de cele mai multe ori chemate să se pronunțe în favoarea reclamanților, însă nu în mod automat sau fără o examinare critică(23).

50.      În definitiv, în cazul în care Curtea ar efectua o analiză normală și completă a concluziilor reclamanților, atât în drept, cât și în fapt, posibilitatea pârâților de a introduce o cerere de anulare a hotărârii pronunțate în cauza judecată în lipsă(24) ar fi în mare măsură lipsită de sens.

51.      Ajungem astfel la următorul aspect.

52.      Deși nu ne revine sarcina de a judeca cât de înțeleaptă este alegerea unei părți de a nu participa la procedură, ținem totuși să subliniem că exercitarea de către Curte a misiunii sale jurisdicționale poate fi îngreunată de o asemenea alegere(25). Potrivit unei vechi zicale englezești, „fiecare poveste are cel puțin două versiuni”(26). Dacă aceasta este situația, este regretabil că, în anumite cazuri, una dintre cele două versiuni ale poveștii nu este pe deplin dezbătută în fața Curții, cel puțin până când nu are loc o eventuală a doua procedură. Posibilitatea de a introduce o cerere de anulare a hotărârii pronunțate în cauza judecată în lipsă poate oferi oportunitatea de a remedia anumite probleme care ar putea decurge din prima hotărâre a Curții, dar conduce, de asemenea, la o duplicare a procedurilor, ceea ce se traduce printr-o situație prelungită de incertitudine juridică și printr-o utilizare sub nivelul optim a resurselor Curții (și, eventual, ale părților).

53.      După ce am analizat aspectele procedurale de mai sus, vom examina în continuare temeinicia celor patru motive invocate de Comisie. Deși aceste motive sunt strict legate, le vom examina în mod separat și vom include trimiteri încrucișate la aspecte deja examinate în cadrul prezentelor concluzii.

C.      Primul motiv: încălcarea articolului 4 alineatul (3) TUE

1.      Argumentele reclamantei

54.      Prin intermediul primului motiv, Comisia susține că Regatul Unit a încălcat principiul cooperării loiale întrucât Supreme Court nu a suspendat procedura pendinte în fața sa până la pronunțarea hotărârii Curții în recursul formulat în cauza European Food.

55.      Potrivit Comisiei, din obligația de cooperare loială consacrată la articolul 4 alineatul (3) TUE rezultă că, atunci când o instanță națională este sesizată cu o cauză care face deja obiectul unei investigații a Comisiei sau al unei proceduri în fața instanțelor Uniunii, obligația de cooperare loială impune instanței respective să suspende judecarea cauzei, cu excepția cazului în care există un risc redus de conflict între hotărârea care urmează a fi pronunțată și actul probabil al Comisiei sau decizia probabilă a instanțelor Uniunii.

56.      Prin intermediul procedurilor de recunoaștere și executare inițiate de investitori în Regatul Unit, Supreme Court a fost – susține Comisia – sesizată cu o chestiune care necesită interpretarea acelorași dispoziții ale dreptului Uniunii în ceea ce privește aceleași măsuri precum cele în privința cărora Comisia adoptase deja o decizie și care făceau obiectul unor proceduri pendinte în fața instanțelor Uniunii.

57.      Deși era conștientă de faptul că obligația sa de cooperare loială continua să se aplice, Supreme Court a decis să soluționeze în mod definitiv cauza, ceea ce a condus la un risc de conflict între această hotărâre și deciziile așteptate din partea Comisiei și/sau a instanțelor Uniunii cu privire la aceeași chestiune.

2.      Apreciere

a)      Principiul cooperării loiale și controlul ajutoarelor de stat

58.      Articolul 4 alineatul (3) TUE stabilește unul dintre principiile generale ale dreptului Uniunii care constituie coloana vertebrală a sistemului juridic creat în temeiul tratatelor Uniunii: principiul cooperării loiale. În esență, acest principiu impune instituțiilor Uniunii și tuturor autorităților naționale, inclusiv autorităților judiciare ale statelor membre care acționează în limitele competențelor lor, obligația de cooperare loială(27).

59.      În special, conform articolului 4 alineatul (3) TUE, statele membre sunt obligate, pe de o parte, să „adopt[e] orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii” și, pe de altă parte, „să [faciliteze] îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și [să] se abțin[ă] de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii”.

60.      Unul dintre obiectivele‑cheie ale Uniunii Europene – pe care nici nu este nevoie să‑l reamintim – este de a institui o piață internă(28): un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată(29) și în care concurența între întreprinderi nu este denaturată(30) nici prin comportamentul unilateral și multilateral al întreprinderilor(31), nici prin acordarea de ajutoare de către autoritățile naționale(32).

61.      În ceea ce privește măsurile de ajutor de stat, articolul 108 TFUE a instituit un sistem de control ex ante și ex post, în cadrul căruia Comisiei îi este atribuit un rol central. Comisia trebuie, printre altele, „să verific[e] permanent” toate formele de ajutoare existente și să evalueze „proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele” înainte ca acestea să fie puse în aplicare. În plus, Comisiei i s‑a conferit o „competență exclusivă” de a aprecia compatibilitatea unor măsuri de ajutor cu piața internă, sub controlul instanțelor Uniunii(33).

62.      Acestea fiind spuse, și instanțelor naționale le revine un rol important în acest domeniu. Este bine stabilit faptul că aplicarea normelor în materie de ajutoare de stat se întemeiază pe o obligație de cooperare loială între, pe de o parte, instanțele naționale și, pe de altă parte, Comisie și instanțele Uniunii, în cadrul căreia fiecare acționează în funcție de rolul care îi este atribuit de tratat(34). Rolul instanțelor naționale cuprinde în special cerința de a proteja părțile afectate de denaturarea concurenței cauzată de acordarea ajutorului ilegal(35). Cu toate acestea, instanțele naționale ar trebui să se abțină să adopte decizii contrare unei decizii a Comisiei, chiar dacă aceasta are caracter provizoriu(36).

63.      În acest context – din cauza suprapunerii atribuțiilor și competențelor respective ale Comisiei, ale instanțelor Uniunii și ale instanțelor naționale – poate apărea uneori un risc de conflict în ceea ce privește interpretarea și aplicarea normelor în materie de ajutoare de stat în anumite situații. Acesta poate fi cazul în special atunci când compatibilitatea unei anumite măsuri naționale cu normele Uniunii în materie de ajutoare de stat face obiectul mai multor proceduri administrative și/sau judiciare, care se desfășoară în paralel la nivelul Uniunii și la nivel național.

64.      Având în vedere cele de mai sus, Curtea a statuat că, atunci când soluționarea unui litigiu pendinte în fața instanței naționale depinde de validitatea unei decizii a Comisiei, rezultă din obligația de cooperare loială că instanța națională ar trebui, pentru a evita adoptarea unei decizii contrare celei a Comisiei, să suspende judecarea cauzei până la pronunțarea de către instanțele Uniunii a unei hotărâri definitive cu privire la acțiunea în anulare. Cu toate acestea, instanța națională respectivă poate refuza suspendarea în cazul în care consideră că, în împrejurările cauzei, este justificat să fie adresată Curții o întrebare preliminară cu privire la validitatea deciziei Comisiei sau dacă există un risc redus de conflict între deciziile administrative și/sau judiciare(37).

65.      Principiile care decurg din această jurisprudență (denumită în continuare „jurisprudența Masterfoods”) par, în opinia noastră, a fi pe deplin aplicabile în prezenta cauză.

b)      Principiul cooperării loiale în hotărârea atacată

66.      După cum a recunoscut Supreme Court la punctul 2 din hotărârea atacată, cauza cu care a fost sesizată reprezenta „ultimul capitol din încercările ample ale [investitorilor] în mai multe jurisdicții diferite de a executa hotărârea lor împotriva României și din încercările Comisiei Europene […] de a împiedica executarea pentru motivul că ar încălca dreptul Uniunii care interzice ajutoarele de stat ilegale”(38).

67.      Astfel, Supreme Court a constatat că procedurile de executare sunt în curs de desfășurare în alte câteva state membre: Franța, Belgia, Luxemburg și Suedia. În plus, într‑unul dintre aceste state (și anume Belgia), instanța națională competentă adresase deja Curții trei întrebări preliminare cu privire la executarea hotărârii arbitrale și la principiul cooperării loiale(39). În plus și mai important, procedura în fața Supreme Court se desfășura, de asemenea, în paralel cu procedura în fața instanțelor Uniunii în care investitorii contestaseră validitatea deciziei finale din 2015 (denumită în continuare „procedura European Food”)(40).

68.      Cunoscând consecințele care ar putea decurge din această întrepătrundere complexă de litigii, la punctul 56 din hotărârea atacată, Supreme Court a precizat că, în împrejurările din speță, (i) aceasta era „îngrijorată de adoptarea unor decizii potențial contradictorii cu privire la același obiect între aceleași părți”; (ii) nu a putut concluziona că „nu [exista] aproape niciun risc de conflict” între aceste decizii; (iii) în cazul în care conflictul dintre diferite hotărâri s‑ar fi materializat, consecințele acestuia ar fi constituit „un obstacol semnificativ în calea funcționării dreptului Uniunii”; și (iv) existența unui recurs pendinte în fața Curții de Justiție era, în principiu, „suficientă pentru ca obligația de cooperare să devină aplicabilă”.

69.      Cu toate acestea, Supreme Court a examinat în continuare temeinicia motivului de recurs invocat de investitori, întemeiat pe articolul 351 primul paragraf TFUE. Pentru început, aceasta a amintit jurisprudența instanțelor Uniunii referitoare la această dispoziție(41) și, ulterior, a abordat cu titlu general domeniul de aplicare al obligațiilor care rezultă din convenții anterioare în temeiul acestei dispoziții(42). În continuare, Supreme Court și‑a îndreptat atenția asupra aspectului dacă articolul 351 TFUE era aplicabil obligațiilor relevante ale Regatului Unit în temeiul Convenției ICSID(43), înainte de a aprecia în cele din urmă dacă interpretarea pe care o dă dispoziției din convenție, care este în discuție în speță, ar putea conduce la un risc de conflict care impune suspendarea procedurii naționale până la pronunțarea unei hotărâri în procedura în fața instanțelor Uniunii(44).

70.      Comisia contestă acest ultim aspect al raționamentului Supreme Court prin intermediul primului său motiv invocat în cadrul prezentei acțiuni. În pasajele finale din hotărârea atacată, Supreme Court (Curtea Supremă) a ajuns la concluzia că, în pofida constatărilor sale anterioare privind aplicabilitatea in abstracto a principiului cooperării loiale, existau trei motive pentru care suspendarea procedurii nu era totuși necesară.

71.      În primul rând, Supreme Court a statuat că, din perspectiva dreptului Uniunii, întrebările cu privire la existența și la întinderea obligațiilor care rezultă din convenții anterioare în temeiul articolului 351 primul paragraf TFUE nu sunt rezervate instanțelor Uniunii. Astfel de întrebări nu sunt reglementate de dreptul Uniunii și – tot potrivit Supreme Court – Curtea nu se afla într‑o poziție mai favorabilă decât o instanță națională pentru a răspunde la ele.

72.      În al doilea rând, Supreme Court a statuat că aspectul invocat de investitori în fața sa în temeiul articolului 351 TFUE nu era în întregime același cu cel invocat în fața instanțelor Uniunii. În procedura European Food, investitorii au susținut, printre altele, că articolul 351 TFUE acordă prioritate obligațiilor internaționale preexistente ale României care rezultă din TBI și din articolul 53 din Convenția ICSID. În schimb, în procedurile din Regatul Unit, chestiunea juridică relevantă a fost obligația Regatului Unit de a pune în aplicare Convenția ICSID și de a recunoaște și de a executa hotărârea arbitrală în temeiul articolelor 54 și 69 din Convenția ICSID(45). Supreme Court a arătat că acesta din urmă este un aspect care, deoarece era specific litigiului din Regatul Unit, nu a fost invocat în fața instanțelor Uniunii.

73.      În al treilea rând, Supreme Court a constatat, de asemenea, că era redusă posibilitatea ca instanțele Uniunii să abordeze aspectul legat de aplicabilitatea articolului 351 primul paragraf TFUE în privința obligațiilor anterioare aderării în temeiul Convenției ICSID în contextul litigiului pendinte în Regatul Unit. Hotărârea Tribunalului în cauza European Food nu a abordat interpretarea articolului 351 TFUE și, în consecință, recursul (atunci pendinte) în fața Curții de Justiție s‑a limitat la aprecierea altor aspecte. Chiar și în cazul anulării hotărârii atacate și al unui renvoi la Tribunal pentru o nouă apreciere a cauzei, este puțin probabil – în opinia Supreme Court – ca instanțele Uniunii să abordeze aspectul specific invocat în procedura din Regatul Unit. Astfel, Supreme Court a concluzionat că, în aceste împrejurări, nu era necesară suspendarea judecării cauzei.

c)      Suspendarea procedurii

74.      Considerăm că critica formulată de Comisie cu privire la aprecierea principiului cooperării loiale în cadrul hotărârii atacate pare a fi fondată. Considerăm că argumentele invocate de Supreme Court pentru a evita suspendarea judecării cauzei – în pofida faptului că, astfel cum a recunoscut ea însăși, principiul cooperării loiale continua să se aplice – nu sunt convingătoare.

1)      Jurisprudența Masterfoods

75.      În primul rând, faptul că întrebările referitoare la existența și la întinderea obligațiilor care rezultă din convenții anterioare în temeiul articolului 351 primul paragraf TFUE nu sunt „rezervate instanțelor Uniunii” sau că instanțele Uniunii „nu se află într‑o poziție mai favorabilă decât o instanță națională pentru a răspunde la asemenea întrebări” este irelevant în scopul aplicării principiului cooperării loiale.

76.      Jurisprudența Masterfoods nu se întemeiază pe ideea că interpretarea anumitor dispoziții de drept al Uniunii ar trebui să fie „rezervată” instanțelor Uniunii. Contrariul este adevărat: această jurisprudență se întemeiază pe însăși premisa potrivit căreia cele două instanțe sunt, cu anumite excepții, competente și capabile să abordeze chestiuni de interpretare și de aplicare a dreptului Uniunii care pot apărea în cadrul procedurilor cu care sunt sesizate, inclusiv în domeniul concurenței. Astfel, din articolul 19 TUE reiese că instanțele naționale trebuie să fie, pentru cetățenii care solicită protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii, instanțele de drept comun de la nivelul Uniunii(46).

77.      Raționamentul jurisprudenței Masterfoods cuprinde două aspecte. Pe de o parte, acesta urmărește să mențină competențele executive acordate Comisiei în domeniul concurenței (în speță, de a stabili existența și compatibilitatea unui ajutor suspectat) prin evitarea unui conflict de decizii (administrative și/sau judiciare) cu privire la chestiuni juridice examinate de Comisie sau care au fost examinate de Comisie și care fac în prezent obiectul controlului jurisdicțional în fața instanțelor Uniunii. Pe de altă parte, aceasta are ca scop să mențină competența exclusivă a instanțelor Uniunii de a controla validitatea actelor juridice adoptate de instituțiile Uniunii, prin evitarea unei situații în care o instanță națională ar putea pronunța o hotărâre care, în practică, implică nevaliditatea unuia dintre aceste acte.

78.      Având în vedere cele de mai sus, considerăm că prezenta cauză se încadrează în mod clar în tipul de cauze în care era aplicabilă jurisprudența Masterfoods(47).

79.      Atât procedurile desfășurate în fața instanțelor Uniunii, cât și cele desfășurate în fața instanțelor din Regatul Unit au privit, în linii mari, aceeași chestiune (capacitatea investitorilor de a executa hotărârea arbitrală în Uniunea Europeană), au presupus interpretarea acelorași dispoziții și principii generale ale dreptului Uniunii (în special articolul 351 TFUE, articolele 107 și 108 TFUE, precum și principiul cooperării loiale) și au afectat validitatea și/sau eficacitatea a trei decizii în materie de ajutoare de stat adoptate de Comisie(48).

80.      De asemenea, din hotărârea atacată reiese că a fost foarte clar pentru Supreme Court că, dacă ar fi „dat undă verde” executării hotărârii arbitrale în Regatul Unit, atât procedura administrativă în fața Comisiei privind pretinsele ajutoare de stat, cât și procedura de anulare în fața instanțelor Uniunii ar fi rămas în mare măsură fără obiect(49).

81.      Dacă aceasta este situația, nu este relevant pentru aplicabilitatea jurisprudenței Masterfoods aspectul dacă o anume chestiune juridică invocată de investitori în fața instanțelor din Regatul Unit a fost sau nu o chestiune de competența exclusivă a instanțelor Uniunii sau dacă acestea erau cele mai în măsură să se pronunțe.

82.      Riscul unor decizii contradictorii, în cele două situații, nu ar fi diferit, iar potențialul prejudiciu adus îndeplinirii corecte a misiunilor conferite Comisiei și instanțelor Uniunii de autorii tratatelor s‑ar produce în ambele cazuri. Pe de o parte, hotărârea atacată a permis investitorilor să execute hotărârea arbitrală, evitând astfel „efectele de blocare” care decurg nu numai din decizia finală din 2015, ci și din decizia de deschidere a procedurii și din ordinul de suspendare. Pe de altă parte, interpretarea și aplicarea articolului 351 primul paragraf TFUE de către Supreme Court au fost de asemenea diferite de cele reținute de Comisie în decizia finală din 2015(50). Hotărârea atacată implica astfel, de facto, nelegalitatea acestei decizii, întrucât Comisia nu a respectat o dispoziție de drept primar al Uniunii. Cu toate acestea, validitatea acestei decizii era încă în curs de examinare de către instanțele Uniunii.

2)      Interpretarea convențiilor anterioare și a articolului 351 TFUE

83.      În al doilea rând, este posibil să fie adevărat că stabilirea existenței și a întinderii obligațiilor ce revin unui stat membru în temeiul unei anumite convenții, în sensul articolului 351 primul paragraf TFUE, nu este un aspect reglementat de dreptul Uniunii. În principiu, nu este de competența Curții să interpreteze convențiile internaționale la care Uniunea Europeană nu este parte.

84.      Cu toate acestea, stabilirea sensului și a domeniului de aplicare al articolului 351 primul paragraf TFUE, și anume, în special, a condițiilor în care această dispoziție permite ca o normă de drept al Uniunii să poată fi lipsită de efecte de către o convenție anterioară, constituie, în mod evident, o chestiune de interpretare a dreptului Uniunii.

85.      Acesta este, de asemenea, un aspect care a fost invocat în mod specific în fața Supreme Court(51) și care, în mod logic, are prioritate față de orice analiză cu privire la efectele unei convenții internaționale în privința unui stat membru. În mod evident, o instanță nu poate stabili cu certitudine ce anume reiese dintr‑o anumită dispoziție a unei convenții anterioare, cu excepția cazului în care a stabilit în prealabil că respectiva convenție (și/sau anumite dispoziții ale acesteia) intră în domeniul de aplicare al articolului 351 primul paragraf TFUE.

86.      De fapt, Supreme Court a trebuit să se angajeze într‑o analiză extinsă cu privire la stabilirea domeniului de aplicare al articolului 351 primul paragraf TFUE, înainte de a începe să examineze consecințele juridice care decurg din dispozițiile Convenției ICSID invocate de investitori. La punctul 98 din hotărârea atacată, Supreme Court a arătat în mod întemeiat că, în acest scop, era necesar să se examineze dacă respectiva convenție internațională impunea statului membru vizat obligații a căror executare poate fi totuși solicitată de țările terțe care sunt părți la convenție. În continuare, la punctele 98-100 din hotărâre, Curtea a continuat cu interpretarea sintagmei „obligații a căror executare poate fi totuși solicitată de statele terțe”.

87.      Această sintagmă – al cărei înțeles precis a reprezentat un subiect de dispută între părți – se regăsește în jurisprudența Curții referitoare la articolul 351 primul paragraf TFUE(52), care se referă la „drepturile și obligațiile care rezultă din convențiile […] între unul sau mai multe state membre pe de o parte și unul sau mai multe state terțe pe de altă parte”.

88.      Ar trebui arătat, în acest context, că articolul 351 primul paragraf TFUE nu conține nicio trimitere la dreptul statelor membre sau la dreptul internațional. Rezultă că noțiunile cuprinse în acesta constituie noțiuni autonome de drept al Uniunii, al căror sens și domeniu de aplicare trebuie interpretate în mod uniform pe teritoriul Uniunii, ținând seama nu numai de formularea acestei dispoziții, ci și de obiectivul și de contextul său(53). Aceasta nu înseamnă, în mod evident, că autorii tratatelor Uniunii au avut intenția de a nu ține cont de principiile relevante ale dreptului internațional în materie(54). Aceasta înseamnă doar că condițiile și limitele în care statele membre sunt autorizate (în temeiul tratatelor Uniunii) să nu aplice normele Uniunii pentru a se conforma convențiilor anterioare sunt stabilite chiar de dreptul Uniunii(55).

89.      În această privință, trebuie amintit că, pe lângă condițiile prevăzute în mod expres la articolul 351 primul paragraf TFUE, al doilea paragraf al aceleiași dispoziții instituie o obligație specifică de eliminare a conflictelor pentru viitor și că al treilea paragraf cuprinde interdicția de a acorda un tratament preferențial unor state terțe. În plus, anumite limite ale domeniului de aplicare al acestei dispoziții decurg din caracteristicile specifice ale ordinii juridice a Uniunii. Astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea Kadi, articolul 351 TFUE „nu ar putea în niciun caz să permită punerea în discuție a unor principii care fac parte din chiar fundamentele ordinii juridice [a Uniunii], printre care cel al protecției drepturilor fundamentale, care include controlul de către instanța [Uniunii] a legalității actelor [Uniunii] în privința conformității lor cu aceste drepturi fundamentale”(56).

90.      În speță, aspectul esențial asupra căruia a trebuit să se pronunțe Supreme Court a fost pur și simplu în ce împrejurări articolul 351 primul paragraf TFUE era aplicabil atunci când (i) convenția anterioară invocată era o convenție multilaterală și (ii) litigiul părea pur intern Uniunii Europene, întrucât nu era implicat niciun stat terț și niciun resortisant al unui stat terț.

91.      Având în vedere cele de mai sus, în hotărârea atacată, Supreme Court a interpretat (și a aplicat) nu doar o convenție anterioară, ci și o dispoziție de drept al Uniunii. Faptul că, în speță, interpretarea celor două dispoziții a fost indisolubil legată nu poate repune în discuție competența Curții de a aborda aspectul în discuție care era legat de dreptul Uniunii.

92.      Astfel, atunci când acest lucru este necesar pentru soluționarea unui litigiu care intră în sfera sa de competență, Curtea trebuie să poată efectua o interpretare, cu titlu incident, a clauzelor din convențiile internaționale, chiar dacă convențiile respective nu fac parte din dreptul Uniunii. Așa se explică faptul că, în cadrul acțiunilor directe, Curtea nu a manifestat nicio ezitare în această privință, în măsura în care acest lucru a fost necesar pentru soluționarea litigiului(57).

93.      În schimb, în cadrul procedurilor preliminare, Curtea nu trebuie, de obicei, să interpreteze convenția internațională în discuție, deoarece această sarcină poate fi lăsată în seama instanțelor naționale ale statului membru în cauză(58). Cu toate acestea, competența incidentă a Curții de a interpreta o convenție internațională la care Uniunea nu este parte poate interveni și în cadrul unei proceduri preliminare(59). Aceasta este situația atunci când, pentru a furniza o interpretare a dreptului Uniunii care poate fi utilă unei instanțe naționale, Curtea trebuie să ia în considerare contextul juridic în care se înscrie o normă a Uniunii.

94.      De exemplu, atunci când, precum în speță, se ridică problema dacă o anumită convenție sau o clauză a unei convenții poate intra în domeniul de aplicare al articolului 351 primul paragraf TFUE, nu se poate susține în mod serios că Curtea nu ar putea furniza decât o interpretare a dispoziției Uniunii la un nivel ridicat de generalitate, nefiind în măsură să țină seama de caracteristicile specifice ale convenției sau ale clauzei în cauză(60).

95.      În plus, în speță, a existat un alt motiv care ar fi putut justifica luarea în considerare de către Curte, chiar dacă cu titlu incident, a dispozițiilor Convenției ICSID invocate de investitori: interpretarea care trebuie dată acestor dispoziții ar fi avut un impact direct asupra validității și/sau a eficacității a trei decizii ale Comisiei(61).

3)      Diferite probleme juridice ridicate în cadrul procedurilor Uniunii și ale Regatului Unit

96.      În al treilea rând, afirmația Supreme Court potrivit căreia chestiunea invocată de investitori în temeiul articolului 351 TFUE în fața sa nu era în întregime aceeași cu cea invocată în fața instanțelor Uniunii este, din nou, atât de o importanță limitată, cât și, într‑o anumită măsură, inexactă.

97.      Mai întâi, nu vedem motivul pentru care ar fi important să se stabilească dacă, în diferitele proceduri inițiate în fața instanțelor Uniunii și a celor naționale, investitorii au invocat articolul 53 și/sau articolul 54 din Convenția ICSID. Ambele dispoziții se referă la recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale. În esență, acestea sunt dispoziții adresate unor subiecți diferiți, care prevăd căi de atac diferite pentru executarea hotărârilor, pentru a crea în această privință o obligație simetrică între state și investitori(62).

98.      Riscul de a crea un „obstacol substanțial în calea funcționării dreptului Uniunii”(63) exista independent de temeiul juridic specific invocat de investitori în diferitele proceduri. Coexistența mai multor proceduri administrative și judiciare la nivelul Uniunii Europene, toate vizând aceeași hotărâre arbitrală și având în comun obiectivul de a pune capăt efectelor deciziei finale a Comisiei din 2015 (prin anularea acesteia la nivelul Uniunii și prin eludarea ei la nivel național), este cea care a avut o importanță reală în sensul articolului 4 alineatul (3) TUE și al jurisprudenței Masterfoods.

99.      În plus, constatarea Supreme Court cu privire la diferența dintre susținerile investitorilor nu este pe deplin exactă. Supreme Court a recunoscut ea însăși că investitorii invocaseră de fapt nu numai articolul 53, ci și articolul 54 din Convenția ICSID în procedura în fața instanțelor Uniunii(64). Același lucru este valabil și în ceea ce privește procedura administrativă în fața Comisiei: de fapt, decizia finală din 2015 se referă la ambele dispoziții(65).

100. De asemenea, faptul că aspectele referitoare la existența și la întinderea obligațiilor Regatului Unit în temeiul Convenției ICSID nu au fost invocate în fața instanțelor Uniunii pare la fel de irelevant în speță. În mod evident, întrucât Regatul Unit nu a fost implicat în niciun fel în procedura privind ajutoarele de stat care a condus la decizia finală din 2015, nu exista niciun motiv pentru a se aborda situația specifică a acestui stat membru.

101. Cu toate acestea, din punctul nostru de vedere, obligațiile ce revin Regatului Unit în temeiul Convenției ICSID nu sunt diferite de cele ce revin celorlalte state membre ale Uniunii, care, cu excepția Poloniei, sunt toate de asemenea părți la această convenție. Printre acestea se numără nu numai România (statul membru care a acordat pretinsul ajutor), ci și Belgia, Luxemburg și Suedia (în fața cărora erau în curs proceduri paralele). Astfel, orice constatare a instanțelor Uniunii cu privire la aplicabilitatea Convenției ICSID, în temeiul articolului 351 TFUE, în litigiul pendinte în fața acestora (sau în fața instanțelor naționale) ar fi fost aplicabilă, mutatis mutandis, procedurilor din Regatul Unit.

102. Desigur, aplicabilitatea articolului 351 primul paragraf TFUE nu se număra printre aspectele asupra cărora Tribunalul s‑a pronunțat atunci când a anulat decizia finală din 2015 și, în consecință, care fuseseră invocate în cadrul recursului pendinte la cel moment în fața Curții de Justiție.

103. Totuși, aceasta nu însemna că – astfel cum a afirmat Supreme Court – „posibilitatea ca [instanțele Uniunii] să abordeze aspectul legat de aplicabilitatea articolului 351 primul paragraf TFUE în privința obligațiilor anterioare aderării în temeiul Convenției ICSID [era] redusă” sau, altfel spus, că „posibilitatea ca instanțele Uniunii să analizeze acest aspect într‑o oarecare etapă viitoare [era] atât contingentă, cât și redusă”(66). Supreme Court însăși a constatat că obligația de cooperare loială era, în principiu, declanșată de „existența unui recurs pendinte în fața Curții cu o reală perspectivă de succes”(67).

104. În cazul în care Comisia ar fi avut câștig de cauză în recursul formulat (ceea ce s‑a întâmplat de fapt(68)), Curtea ar fi putut fie să trimită cauza Tribunalului spre rejudecare, fie să se pronunțe definitiv asupra litigiului. În ambele situații, aceasta ar fi implicat examinarea motivelor de anulare invocate de investitori care nu au fost abordate în hotărârea anulată de Curte(69). Unul dintre aceste motive privea tocmai pretinsa neaplicare de către Comisie a articolului 351 primul paragraf TFUE(70).

105. În schimb, în cazul în care Comisiei i s‑ar fi respins recursul, aceasta ar fi trebuit să reia investigația cu privire la pretinsa măsură de ajutor și să aprecieze ex novo argumentele invocate de investitori, inclusiv cele întemeiate pe aplicabilitatea articolului 351 primul paragraf TFUE și, în temeiul acestei dispoziții, a Convenției ICSID(71). În mod evident, orice asemenea constatare ar fi putut fi contestată de investitori în fața instanțelor Uniunii.

106. Astfel, într‑o etapă sau alta a procedurilor în fața instanțelor Uniunii, argumentele investitorilor privind aplicabilitatea articolului 351 primul paragraf TFUE și a Convenției ICSID trebuiau să fie examinate în mod expres de instanțele Uniunii. Rectius, având în vedere că investitorii au invocat în mod expres asemenea argumente, nu exista nicio posibilitate ca o decizie a Comisiei defavorabilă lor să devină definitivă fără ca instanțele Uniunii să examineze aceste argumente.

107. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, dacă Supreme Court ar fi considerat că particularitățile procedurii cu care era sesizată – privind dispoziția din Convenția ICSID invocată de investitori și/sau poziția Regatului Unit față de Convenția ICSID – ridicau probleme care erau atât relevante pentru soluționarea litigiului, cât și puțin probabil să fie soluționate de instanțele Uniunii în cadrul procedurii European Food, aceasta ar fi putut sesiza Curtea în temeiul articolului 267 TFUE. După cum s‑a explicat, aceste aspecte au fost invocate în legătură cu domeniul de aplicare al articolului 351 primul paragraf TFUE, intrând astfel în sfera de competență a Curții. În special, articolul 86 alineatul (2) din Acordul de retragere permitea sesizarea Curții în aceste împrejurări.

108. În concluzie, Supreme Court s‑a pronunțat cu privire la aspecte de interpretare a dreptului Uniunii care fuseseră abordate într‑o decizie a Comisiei a cărei validitate era în curs de examinare în cadrul unei proceduri pendinte la acel moment în fața instanțelor Uniunii. Argumentele invocate de investitori în această privință, atât în fața Supreme Court, cât și în fața instanțelor Uniunii, implicau în mod necesar nevaliditatea deciziei în cauză a Comisiei. Riscul unor decizii (administrative și/sau judiciare) contradictorii cu privire la aceeași chestiune în cadrul Uniunii Europene era real și efectiv. În consecință, prin refuzul de a suspenda judecarea cauzei, potrivit jurisprudenței Masterfoods, Supreme Court a încălcat obligația de cooperare loială, consacrată la articolul 4 alineatul (3) TUE. Așadar, primul motiv invocat de Comisie pare fondat.

D.      Al doilea motiv: încălcarea articolului 351 primul paragraf TFUE

1.      Argumentele părților

109. Prin intermediul celui de al doilea motiv, Comisia susține că, întrucât a considerat că dreptul Uniunii nu se aplica executării hotărârii arbitrale în Regatul Unit, deoarece Regatul Unit avea obligația de a executa hotărârea arbitrală în temeiul articolului 54 din Convenția ICSID față de toate celelalte state contractante ale Convenției ICSID, inclusiv față de țările terțe, hotărârea atacată a condus la o încălcare a articolului 351 primul paragraf TFUE.

110. Comisia susține că, în speță, articolul 351 primul paragraf TFUE nu era aplicabil și că, prin constatarea contrară, Supreme Court a extins în mod nejustificat domeniul de aplicare al acestei dispoziții. Această concluzie rezultă, potrivit Comisiei, dintr‑o interpretare eronată a două sintagme ce figurează în articolul 351 TFUE, ambele fiind noțiuni autonome ale dreptului Uniunii: „dispozițiile tratatelor nu aduc atingere” și „drepturi […] ale unuia sau mai multe state terțe”.

111. În primul rând, Comisia susține că nu existau „[drepturi] […] [ale] unu[ia] sau mai mult[or] state terțe” în ceea ce privește obligația Regatului Unit de a executa hotărârea arbitrală în temeiul articolului 54 din Convenția ICSID, întrucât cauza în discuție privea numai statele membre ale Uniunii. În al doilea rând, Comisia susține că „dispozițiile tratatelor nu [au adus] atingere” niciunei obligații a Regatului Unit în temeiul Convenției ICSID, întrucât dispozițiile relevante ale acestei convenții puteau fi interpretate astfel încât să se evite orice conflict cu normele relevante ale tratatelor Uniunii.

2.      Apreciere

112. Pentru motivele care vor fi explicate în continuare, considerăm că al doilea motiv invocat de Comisie trebuie respins.

a)      Poate un stat membru încălca articolul 351 primul paragraf TFUE?

113. În răspunsul său la scrisoarea de punere în întârziere, Guvernul Regatului Unit s‑a opus susținerii Comisiei privind încălcarea articolului 351 primul paragraf TFUE, subliniind modul de redactare a acestei dispoziții, care pare să nu impună nicio obligație statelor membre.

114. De la bun început, poate fi util să se sublinieze că articolul 351 primul paragraf TFUE introduce o normă menită să reglementeze posibilele conflicte care rezultă din aplicarea concomitentă a două seturi de norme(72): tratatele Uniunii, pe de o parte, și convențiile anterioare, pe de altă parte. Această dispoziție reflectă principiile consacrate ale dreptului internațional referitoare la aplicarea tratatelor succesive și la efectele tratatelor față de state terțe, precum pacta sunt servanda, pacta tertiis nec nocent nec prosunt și res inter alios acta(73). Acestea sunt principii care au fost codificate în Convenția de la Viena(74) și a căror valoare în ordinea juridică a Uniunii a fost recunoscută în mod constant de Curte(75).

115. Prin urmare, finalitatea articolului 351 primul paragraf TFUE este de a preciza că, în conformitate cu principiile dreptului internațional menționate mai sus, aplicarea tratatelor Uniunii nu afectează angajamentul statelor membre de a respecta drepturile țărilor terțe care rezultă din convenții anterioare și de a‑și îndeplini obligațiile care decurg din acestea(76). În consecință, atunci când sunt îndeplinite condițiile corespunzătoare, statele membre sunt autorizate să nu aplice normele Uniunii, în măsura în care acest lucru este necesar pentru a se conforma convențiilor anterioare(77).

116. Acestea fiind spuse, Curtea a constatat că norma consacrată la articolul 351 primul paragraf TFUE „nu și‑ar atinge scopul dacă nu ar implica obligația [instituțiilor Uniunii] de a nu împiedica executarea angajamentelor statelor membre care rezultă dintr‑o convenție anterioară”(78). Dacă aceasta este situația, este adevărat că dispoziția amintită implică o obligație a instituțiilor Uniunii.

117. Desigur, articolul 351 primul paragraf TFUE ar putea fi interpretat în sensul că prevede, chiar dacă implicit, și o obligație a statelor membre, care ar putea fi considerată „imaginea în oglindă” a celei a instituțiilor Uniunii: să nu împiedice aplicarea dreptului Uniunii atunci când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 351 primul paragraf TFUE. Cu alte cuvinte, statele membre nu ar putea să acorde prioritate dispozițiilor unor convenții anterioare în raport cu normele contrare ale Uniunii, în situații care nu intră în domeniul de aplicare al acestei prevederi din tratat. Această interpretare „bidirecțională” a dispoziției ar putea fi justificată de faptul că articolul 351 TFUE este adesea considerat o expresie în domeniu a principiului cooperării loiale(79): un principiu care, astfel cum s‑a menționat, impune atât instituțiilor Uniunii, cât și statelor membre obligația de cooperare loială.

118. Cu toate acestea, importanța și, dacă putem spune așa, valoarea adăugată a unei astfel de obligații pare aproape de nihil. Cu alte cuvinte, obligația prevăzută la articolul 351 primul paragraf TFUE ar fi, pentru statele membre, pur și simplu de a respecta dreptul Uniunii atunci când excepția prevăzută de acesta este inaplicabilă: un truism. De fapt, nu ar putea exista o încălcare autonomă a articolului 351 primul paragraf TFUE: orice asemenea încălcare ar rezulta, în mod automat și implicit, din încălcarea unei alte norme de drept al Uniunii.

119. Și mai important, interpretarea dată de Comisie poate fi cu greu conciliată cu rațiunea de a fi și cu textul articolului 351 primul paragraf TFUE(80). Această dispoziție este, în esență, o normă permisivă, care permite statelor membre să nu aplice dreptul Uniunii în anumite împrejurări. Ca atare, funcția sa este cea a unui „scut”, și anume o posibilă apărare care poate fi invocată de un stat membru ce este acuzat de încălcarea unei norme a Uniunii. În schimb, spre deosebire de al doilea și al treilea paragraf ale aceleiași dispoziții – care, după cum s‑a explicat mai sus, prevăd anumite obligații specifice pentru statele membre – nu vedem în ce fel articolul 351 primul paragraf TFUE ar putea fi utilizat în mod semnificativ drept „sabie” în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor(81).

120. În concluzie, considerăm că articolul 351 primul paragraf TFUE nu poate constitui temeiul unei cereri în cadrul unei proceduri întemeiate pe articolul 258 TFUE și că, în consecință, al doilea motiv invocat de Comisie ar trebui respins.

121. Cu toate acestea, în cazul în care Curtea nu ar fi de acord cu noi cu privire la aprecierea acestei chestiuni prealabile, având în vedere legăturile evidente dintre aspectul invocat de Comisie în cadrul celui de al doilea motiv și cele invocate în cadrul celorlalte trei motive, vom explica, în orice caz, motivele pentru care considerăm că Supreme Court a interpretat în mod eronat articolul 351 primul paragraf TFUE.

b)      Domeniul de aplicare al articolului 351 primul paragraf TFUE

122. Potrivit textului articolului 351 primul paragraf TFUE, pentru ca această dispoziție să se aplice, trebuie îndeplinite două condiții: (i) convenția trebuie să fi fost încheiată înainte de intrarea în vigoare a Tratatului CEE sau înainte de aderarea statului membru la Uniunea Europeană și (ii) o țară terță trebuie să aibă în temeiul convenției respective drepturi a căror respectare o poate solicita statului membru în cauză(82).

123. În hotărârea atacată, Supreme Court a constatat că aceste condiții sunt îndeplinite pentru motivul că: (i) Convenția ICSID este, în privința Regatului Unit, o „convenție anterioară” în sensul articolului 351 primul paragraf TFUE și (ii) Regatul Unit avea obligația de a respecta angajamentele care decurgeau din articolul 54 din Convenția ICSID în raport cu toate celelalte state contractante. Prin urmare, instanța a concluzionat că investitorii se pot întemeia în mod legitim pe dispoziția de drept al Uniunii pentru a solicita instanțelor din Regatul Unit să execute hotărârea arbitrală.

124. Suntem cu siguranță de acord în ceea ce privește prima condiție: Regatul Unit a ratificat Convenția ICSID în anul 1966, și anume înainte de aderarea sa la Comunitatea Europeană în anul 1973(83).

125. În schimb, din mai multe motive, nu suntem convinși de constatările Supreme Court cu privire la cea de a doua condiție.

126. Pentru a explica motivul pentru care adoptăm această poziție, vom încerca mai întâi să clarificăm domeniul de aplicare al articolului 351 primul paragraf TFUE, aspect care, desigur, poate să nu reiasă cu suficientă claritate din jurisprudența existentă. În această privință, considerăm că este rezonabil să începem analiza prin examinarea finalității și a modului de redactare a dispoziției.

1)      Cu privire la finalitatea și la modul de redactare a articolului 351 primul paragraf TFUE

127. Finalitatea imediată a articolului 351 primul paragraf TFUE este de a proteja drepturile țărilor terțe(84), permițând statelor membre să respecte convenții anterioare, atunci când acestea intră în conflict cu normele Uniunii(85), fără ca acest lucru să conducă la o încălcare a dreptului Uniunii(86). Cu toate acestea, obiectivul general al acestei dispoziții este de a proteja statele membre împotriva comiterii, ca urmare a obligațiilor asumate ulterior în temeiul dreptului Uniunii, a unor fapte ilicite care să atragă răspunderea lor internațională în temeiul normelor de drept internațional public, ce ar putea fi invocată de state terțe.

128. Astfel, Curtea a statuat că articolul 351 primul paragraf TFUE nu se aplică atunci când nu sunt implicate drepturi ale statelor terțe(87). Prin urmare, această dispoziție nu poate fi invocată în mod valabil în cazul convențiilor încheiate numai între statele membre(88) și în cazul convențiilor încheiate cu state terțe atunci când acestea sunt invocate în relațiile dintre statele membre(89). După cum s‑a subliniat în doctrină, Curtea a susținut întotdeauna principiul potrivit căruia articolul 351 TFUE nu poate fi aplicat în relațiile din interiorul Uniunii(90).

129. Acesta este motivul pentru care Curtea a precizat, încă din jurisprudența sa timpurie, că sintagma „drepturi și obligații care rezultă din convenții”, ce figurează la articolul 351 primul paragraf TFUE, trebuie înțeleasă în sensul că se referă la drepturile statelor terțe și la obligațiile statelor membre(91). Statele membre nu pot invoca niciun „drept” care rezultă din convenții anterioare(92).

130. Există o legătură indisolubilă între aceste două elemente. Numai în cazul în care un stat terț dispune de un drept care poate fi invocat împotriva unui stat membru, dreptul Uniunii îi permite acestuia din urmă (dar nu îl obligă(93)) să își îndeplinească „obligația corelativă”(94). Astfel, atunci când o convenție anterioară permite unui stat membru, dar nu îl obligă să adopte o măsură contrară dreptului Uniunii, articolul 351 primul paragraf TFUE nu exonerează statul membru respectiv de obligația de a respecta normele relevante ale Uniunii(95). În aceeași ordine de idei, Curtea a constatat că articolul 351 primul paragraf TFUE nu se poate aplica atunci când un stat terț și‑a exprimat dorința ca respectiva convenție anterioară să înceteze(96). În opinia noastră, situația trebuie să fie aceeași și în ceea ce privește un stat terț care a consimțit în mod expres la nerespectarea convenției anterioare sau a renunțat la drepturile sale(97).

131. Identificarea dreptului statului terț și a obligației statului membru, care sunt corelate, este, prin urmare, esențială pentru a stabili aplicabilitatea, într‑un anumit caz, a articolului 351 primul paragraf din TFUE.

132. În acest stadiu, pare important să se facă o distincție între diferitele tipuri de convenții.

133. Convențiile bilaterale, și anume convențiile dintre un stat membru și un stat terț, care stabilesc existența unui drept specific al unui stat terț și a obligației corelative a unui stat membru, în sensul articolului 351 primul paragraf TFUE, nu ar trebui, în mod normal, să ridice probleme majore.

134. În schimb, în cazul convențiilor multilaterale, și anume convențiile la care unul sau mai multe state membre sunt părți alături de unul sau mai multe state terțe, este posibil ca situația să nu fie întotdeauna simplă. Într‑adevăr, este posibil ca probleme legate de aplicarea articolului 351 primul paragraf TFUE să apară în situații interne ale Uniunii în care, precum în speță, numai două sau mai multe state membre sunt implicate în mod direct(98). În acest caz, în ce împrejurări se aplică articolul 351 primul paragraf TFUE?

135. În această privință, împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia, în temeiul articolului 351 primul paragraf TFUE, trebuie să se facă distincție între convențiile multilaterale care conțin obligații de natură colectivă și convențiile multilaterale care conțin obligații de natură bilaterală sau reciprocă(99).

136. În prima categorie de convenții, nerespectarea de către o parte contractantă a unei obligații care îi revine în temeiul convenției poate afecta exercitarea de către celelalte părți a drepturilor lor în temeiul convenției sau poate compromite realizarea obiectivului convenției(100). În aceste cazuri, obligațiile rezultate se aplică în raport cu un grup de state (erga omnes partes) sau cu comunitatea internațională în ansamblu (erga omnes). În astfel de cazuri, articolul 351 primul paragraf TFUE poate fi aplicabil și, prin urmare, poate fi invocat pentru a contesta validitatea unui act al Uniunii, chiar și în litigiile care implică numai actori din cadrul Uniunii(101). De fapt, aceste situații pot fi pur interne Uniunii la nivel factual, dar nu și la nivel juridic.

137. În schimb, în cea de a doua categorie de convenții, nerespectarea de către un stat contractant a unei obligații rezultate din convenția anterioară va afecta, de regulă, doar unul sau anumite state contractante: cele care sunt vizate de situația în cauză. În aceste cazuri, nu există nicio ingerință în exercitarea drepturilor care revin altor state contractante în temeiul convenției(102). Dacă aceasta este situația, rezultă că, în aceste cazuri, atunci când statele contractante afectate de neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru sunt alte state membre, articolul 351 primul paragraf TFUE nu se aplică. Întrucât nu există niciun drept al unui stat terț, nu este necesar să se renunțe la aplicarea dreptului Uniunii pentru a evita responsabilitatea internațională aferentă unui stat membru.

138. Am dori să adăugăm, în acest context, că suntem din nou de acord cu Comisia, în măsura în care susține că simplul interes factual (spre deosebire de un interes juridic) al statelor contractante de a se asigura că toate celelalte state contractante respectă o convenție multilaterală este insuficient pentru declanșarea aplicării articolului 351 primul paragraf TFUE(103). Textul acestei dispoziții se referă la „drepturi”, o noțiune care a fost menționată de asemenea în mod constant în jurisprudența Curții în materie(104).

2)      O dispoziție cu consecințe ample și un domeniu de aplicare general, dar nu excesiv de larg

139. Astfel cum a statuat în mod întemeiat Supreme Court, articolul 351 TFUE are un domeniu de aplicare general: acesta se aplică oricărei convenții internaționale, indiferent de obiectul său, care poate afecta aplicarea tratatelor Uniunii(105).

140. Totuși, aceasta nu înseamnă că excepția prevăzută la primul paragraf are un domeniu de aplicare larg. Trebuie amintit că articolul 351 primul paragraf TFUE derogă de la principiul supremației, unul dintre pilonii centrali pe care se întemeiază ordinea juridică a Uniunii. În cazul în care sunt îndeplinite condițiile, cu excepția unor împrejurări excepționale(106), orice dispoziție dintr‑o convenție anterioară poate avea prioritate față de orice dispoziție contrară de drept al Uniunii, inclusiv față de o dispoziție de drept primar(107). Acest lucru este valabil indiferent de impactul pe care neaplicarea acestor norme ale Uniunii îl poate avea asupra drepturilor și intereselor celorlalte state membre, precum și asupra bunei funcționări a Uniunii însăși.

141. Având în vedere consecințele ce pot fi foarte ample și care decurg din aplicarea acestei dispoziții, principiul interpretativ potrivit căruia excepțiile sunt de strictă interpretare, astfel încât normele generale să nu fie negate, este în mod evident deosebit de relevant în acest context(108).

142. În lumina considerațiilor de mai sus, vom analiza în continuare părțile relevante din hotărârea atacată.

c)      Articolul 351 primul paragraf TFUE în hotărârea atacată

143. În speță, miezul problemei l‑a constituit – astfel cum a arătat Supreme Court(109) – stabilirea aspectului dacă convenția anterioară în discuție impunea statului membru în cauză obligații a căror executare încă putea fi solicitată de state terțe care erau părți la aceasta. În hotărârea atacată, Supreme Court a efectuat această apreciere prin examinarea obligației care revine unui stat membru (Regatul Unit) în temeiul unei convenții internaționale (Convenția ICSID) de a executa hotărârea arbitrală.

144. Considerăm că abordarea urmată de Supreme Court în această privință este problematică din trei puncte de vedere.

145. În primul rând, analiza Supreme Court, axată aproape exclusiv pe obligațiile Regatului Unit în temeiul articolului 54 din Convenția ICSID, nu a identificat niciun drept corelativ al statelor terțe.

146. După cum s‑a explicat mai sus, importanța legăturii dintre aceste două elemente, în sensul articolului 351 primul paragraf TFUE, poate fi cu greu supraestimată. Astfel, această dispoziție impune ca o țară terță care este parte la convenție să aibă în temeiul acesteia un drept pe care îl poate invoca în fața statului membru în cauză.

147. Prin urmare, nu este vorba despre o chestiune ce poate fi trecută cu vederea. De exemplu, presupunând că instanțele din Regatul Unit ar fi refuzat să execute hotărârea arbitrală în cauză(110), ar putea fiecare stat terț care este parte la Convenția ICSID (în prezent, peste 150 de state) invoca răspunderea internațională a Regatului Unit ca urmare a acestui refuz și ar putea acționa împotriva acestui stat, prin intermediul procedurilor prevăzute de dreptul internațional(111), pentru a obține încetarea comportamentului ilicit și/sau repararea prejudiciului cauzat? Această întrebare, în pofida importanței ei, nu a fost abordată în hotărârea atacată.

148. În al doilea rând, considerăm că standardul aplicat de Supreme Court pentru a identifica o obligație față de un stat terț a fost destul de scăzut. Astfel, cerințele pentru ca o obligație care rezultă dintr‑o convenție internațională să fie considerată colectivă (în acest caz, erga omnes partes), iar nu bilaterală sau reciprocă par să fie ușor de îndeplinit în temeiul raționamentului aplicat de Supreme Court.

149. În mod cert, există numeroase trimiteri la surse internaționale și doctrinare în hotărârea atacată, însă, după o examinare mai aprofundată, niciuna dintre acestea nu pare să fie specifică sau concludentă în această privință. Cu excepția a două declarații(112), toate celelalte surse sunt destul de vagi în această privință, iar Supreme Court a ajuns la concluziile exprimate în urma unui proces de deducție(113). Precizăm că aceste surse par, în cea mai mare parte, să indice existența unui interes de natură generală al părților contractante la Convenția ICSID ca această convenție să fie respectată în orice împrejurare(114). Cu toate acestea, astfel cum s‑a menționat mai sus, acest lucru este insuficient pentru a declanșa aplicarea articolului 351 primul paragraf TFUE.

150. În al treilea rând, deși înțelegem că principala chestiune invocată în fața Supreme Court se referea la efectele Convenției ICSID în ceea ce privește Regatul Unit (cu alte cuvinte, „Este Regatul Unit obligat să execute hotărârea arbitrală în temeiul acestei convenții?”), ea nu putea fi examinată în „izolare clinică” față de contextul litigiului.

151. Situația contencioasă de fapt și de drept a fost, de fapt, destul de complexă: litigiul a implicat trei state diferite (Regatul Unit, România și Suedia) și două convenții internaționale diferite (TBI și Convenția ICSID).

152. Prin hotărârea arbitrală au fost acordate despăgubiri investitorilor pentru motivul că, potrivit tribunalului arbitral, România a încălcat termenii TBI prin faptul că nu a asigurat un tratament corect și echitabil, nu a respectat încrederea legitimă a investitorilor și nu a acționat în mod transparent(115). Prin urmare, TBI a stabilit obligațiile materiale pe care România și le‑a asumat față de Suedia. Tot în temeiul articolului 8 alineatul (6) din TBI, România avea în raport cu Suedia obligația de a plăti despăgubirile acordate resortisanților suedezi în cauză(116).

153. În esență, deoarece și‑a limitat aprecierea la o singură chestiune procedurală rezultată din litigiu și a lăsat în afara ecuației o convenție internațională, Supreme Court a pierdut din vedere raportul juridic de bază aflat la originea litigiului: cel dintre România, pe de o parte, și Suedia și resortisanții săi, pe de altă parte.

154. Potrivit interpretării date articolului 351 primul paragraf TFUE de Supreme Court, anumite situații pur interne ale Uniunii – având în vedere că numai statele membre și resortisanții acestora sunt implicați, nu numai în fapt, ci și în drept – ar fi reglementate de dispozițiile convențiilor internaționale anterioare, în pofida faptului că intră în domeniul de aplicare al tratatelor Uniunii și sunt în conflict cu anumite norme ale Uniunii. În opinia noastră, această interpretare ar fi incompatibilă cu modul de redactare a articolului 351 primul paragraf TFUE și nu ar fi necesară pentru atingerea finalității acestuia. De asemenea, nu ar fi conformă cu jurisprudența anterioară, care a exclus aplicarea acestuia în relațiile pur interne Uniunii.

155. Această interpretare largă a articolului 351 primul paragraf TFUE ar reprezenta de asemenea, într‑o serie de împrejurări, o modalitate relativ ușoară prin care particularii ar putea eluda caracterul obligatoriu al normelor Uniunii(117). În această privință, nu trebuie trecut cu vederea faptul că articolul 351 TFUE este, în primul rând, o dispoziție care privește relațiile interstatale. Astfel cum a constatat Curtea, aceasta este o dispoziție neutră care nu poate avea ca efect modificarea naturii drepturilor care pot rezulta din convenții anterioare. Rezultă că „această dispoziție nu are ca efect conferirea, în favoarea particularilor care invocă [o convenție anterioară] […] a unor drepturi pe care instanțele naționale ale statelor membre trebuie să le asigure. Ea nu aduce atingere nici drepturilor pe care particularii le pot avea în temeiul unei astfel de convenții”(118).

156. Prin urmare, aspectul dacă anumiți particulari (precum investitorii) au un drept în temeiul unei convenții anterioare este, în cea mai mare parte, lipsit de relevanță în ceea ce privește aplicarea articolului 351 primul paragraf TFUE. Particularii pot beneficia de această dispoziție numai în mod indirect, în măsura în care pot demonstra că anumite dispoziții sau măsuri adoptate la nivelul Uniunii impun unui stat membru să încalce o obligație pe care o are față de un stat terț în temeiul unei convenții anterioare, ceea ce ar putea atrage răspunderea internațională a respectivului stat membru.

157. În concluzie, considerăm că, în hotărârea atacată, Supreme Court a interpretat și a aplicat în mod eronat articolul 351 primul paragraf TFUE, conferind acestei dispoziții un domeniu de aplicare prea larg. În special, instanța a interpretat în mod eronat noțiunea de „drepturi și obligații care rezultă din convenții”, neapreciind în mod corect modul în care această noțiune ar trebui examinată în contextul convențiilor multilaterale, în special în cazul în care nu este implicat niciun stat terț sau niciun resortisant al unui stat terț.

158. În aceste condiții, în urma raționamentului explicat la punctele 113-120 de mai sus, al doilea motiv invocat de Comisie trebuie respins.

E.      Al treilea motiv: încălcarea articolului 267 TFUE

1.      Argumentele părților

159. Prin intermediul celui de al treilea motiv, Comisia susține că pronunțarea de către Supreme Court a hotărârii atacate, fără a sesiza Curtea în vederea pronunțării unei decizii preliminare, a condus la încălcarea articolului 267 TFUE sub două aspecte.

160. Comisia susține că, prin faptul că nu a adresat o întrebare cu privire la validitatea deciziei de deschidere a procedurii și a ordinului de suspendare, Supreme Court a încălcat obligația prevăzută la articolul 267 primul paragraf litera (b) TFUE. Comisia precizează că hotărârea atacată are ca efect caducitatea acestor decizii. Astfel, prin faptul că a refuzat să pună în aplicare aceste decizii – care impuneau respectarea obligației de standstill, opunându‑se plății ajutorului în cauză – Supreme Court a acționat ca și cum actele respective erau lipsite de validitate.

161. În plus, Comisia susține că, prin faptul că nu a adresat o întrebare preliminară cu privire la interpretarea articolului 351 primul paragraf TFUE, Supreme Court, în calitate de instanță de ultim grad, a încălcat obligația prevăzută la articolul 267 al treilea paragraf TFUE. În hotărârea atacată, Supreme Court a trebuit să efectueze o interpretare a unor noțiuni controversate din dreptul Uniunii, care nu fuseseră abordate suficient în jurisprudența ei.

2.      Apreciere

162. Vom începe analiza prezentului motiv cu al doilea argument invocat de Comisie.

163. De la bun început, nu este necesar să subliniem că Supreme Court este o „instanț[ă] național[ă] ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern” în sensul articolului 267 TFUE. Astfel, o asemenea instanță este, în principiu, obligată să adreseze o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE, atunci când soluționarea unei probleme de interpretare a unei dispoziții a Uniunii este necesară pentru a putea pronunța o hotărâre.

164. Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, în pofida obligației de sesizare prevăzută la articolul 267 TFUE, instanțele de ultim grad pot să nu sesizeze Curtea în două tipuri de împrejurări.

165. În primul rând, o trimitere nu se justifică în așa‑numita situație de tip acte clair: atunci când aplicarea corectă a dreptului Uniunii se poate impune într‑un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile privind modul de soluționare a întrebării adresate. În această privință, Curtea a adăugat că, înainte de a constata lipsa unei îndoieli rezonabile cu privire la interpretarea corectă a unei dispoziții, instanța națională de ultim grad trebuie să fie convinsă că aceeași evidență s‑ar impune și celorlalte instanțe de ultim grad ale statelor membre și Curții(119).

166. În al doilea rând, nu există obligația de trimitere preliminară în așa‑numita situație de tip acte éclairé: atunci când întrebarea adresată este identică din punct de vedere material cu o întrebare care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într‑o cauză similară sau atunci când o jurisprudență consacrată a Curții a soluționat deja aspectul de drept respectiv, indiferent de natura procedurilor care au condus la această jurisprudență, chiar în absența unei identități stricte a întrebărilor în litigiu(120).

167. Mai general, Curtea a statuat că existența posibilității unei instanțe de ultim grad de a nu adresa o cerere de decizie preliminară „trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului Uniunii, de dificultățile deosebite pe care le prezintă interpretarea sa și de riscul unor divergențe de jurisprudență în cadrul Uniunii”(121).

168. Am explicat mai sus motivul pentru care, în opinia noastră, Supreme Court a interpretat în mod eronat articolul 351 primul paragraf TFUE în cauza în discuție. Cu toate acestea, simplul fapt că o instanță de ultim grad a săvârșit o eroare în interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii, fără a sesiza Curtea de Justiție cu o întrebare preliminară în conformitate cu articolul 267 TFUE, nu înseamnă că ea și‑a încălcat în mod necesar obligația de trimitere preliminară. Este vorba, cel mult, despre un indiciu că aceasta ar putea fi situația.

169. Totodată, în speță, diverse alte elemente indică faptul că nici modul de redactare a dispoziției în sine, nici jurisprudența Curții nu au oferit un răspuns clar la chestiunile de interpretare cu care s‑a confruntat Supreme Court.

170. În primul rând, este destul de clar că textul relativ succint al articolului 351 primul paragraf TFUE nu oferă indicații clare cu privire la chestiunile de interpretare care au fost invocate în fața Supreme Court. Astfel cum a subliniat Comisia, părțile și‑au exprimat dezacordul puternic cu privire la aceste chestiuni. Considerăm că ambele părți au înaintat argumente care, cel puțin la prima vedere, nu puteau fi respinse ca vădit nefondate.

171. În al doilea rând, deciziile instanțelor Uniunii privind articolul 351 primul paragraf TFUE, invocate de părți și luate în considerare de Supreme Court, au fost limitate atât ca număr, cât și ca relevanță. În special, nicio astfel de decizie nu a abordat, în mod expres și direct, aspectele care erau esențiale în speță. În fapt, în motivarea hotărârii atacate se arată că interpretarea reținută de Supreme Court a fost elaborată (dacă se poate spune astfel) punând cap la cap „fragmente” din mai multe hotărâri ale Curții. În plus, în această motivare se arată de asemenea că anumite „fragmente” ale altor hotărâri ale Curții ar fi putut sugera o altă interpretare a articolului 351 primul paragraf TFUE(122).

172. În al treilea rând, este de asemenea dificil de înțeles cum s‑ar putea concluziona cu certitudine că interpretarea articolului 351 primul paragraf TFUE adoptată de Supreme Court s‑ar impune „cu aceeași evidență” atât instanțelor Uniunii, cât instanțelor de ultim grad din celelalte state membre. Supreme Court avea cunoștință de faptul că argumentele întemeiate pe articolul 351 TFUE și pe Convenția ICSID au fost invocate nu numai în fața instanțelor Uniunii, ci și în cadrul procedurilor naționale în curs. Însuși numărul acestor proceduri, precum și faptul că erau pendinte în fața unor instanțe din jurisdicții diferite ar fi trebuit, cel puțin, să determine Supreme Court să fie deosebit de precaută în această privință.

173. În plus, Supreme Court a fost informată de Comisie cu privire la faptul că o instanță națională – Nacka Tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanță din Nacka, Suedia) – a pronunțat o hotărâre prin care a respins cererile investitorilor întemeiate pe articolul 351 primul paragraf TFUE, în urma unei interpretări contrare celei adoptate în cele din urmă de Supreme Court. Riscul unor opinii divergente cu privire la sensul și la domeniul de aplicare ale articolului 351 primul paragraf TFUE și, prin urmare, riscul pronunțării unor hotărâri judecătorești contradictorii cu privire la acestea a fost, așadar, atât real, cât și prezent.

174. În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când existența unor linii de jurisprudență divergente – în cadrul instanțelor aceluiași stat membru sau între instanțe ale unor state membre diferite – referitoare la interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii aplicabile litigiului principal este adusă la cunoștința instanței naționale de ultim grad, aceasta trebuie să fie deosebit de vigilentă în aprecierea sa referitoare la o eventuală lipsă a unei îndoieli rezonabile cu privire la interpretarea corectă a dispoziției Uniunii în cauză și să țină seama în special de obiectivul urmărit de procedura preliminară, care este de a asigura unitatea de interpretare a dreptului Uniunii(123).

175. În al patrulea rând, Supreme Court pare să nu fi ținut seama de importanța constituțională a chestiunii juridice asupra căreia a decis să se pronunțe și de posibilul impact pe care decizia sa l‑ar putea avea asupra ordinii juridice a Uniunii în ansamblul său. Astfel cum s‑a menționat, articolul 351 primul paragraf TFUE constituie o limitare aproape deschisă a aplicării principiului supremației dreptului Uniunii. Având în vedere importanța acestui principiu pentru ordinea juridică a Uniunii, consecința interpretării acestei dispoziții din tratat nu putea să nu fi fost evidentă pentru Supreme Court.

176. În plus, observăm că, spre deosebire de Supreme Court, atât High Court (Înalta Curte), cât și Court of Appeal (Curtea de Apel) au refuzat să se pronunțe cu privire la aplicarea articolului 351 primul paragraf TFUE, întrucât acesta reprezenta un aspect invocat în cadrul procedurii European Food în fața instanțelor Uniunii și care putea astfel să genereze riscul de pronunțare a unor hotărâri contradictorii(124).

177. În consecință, considerăm că, prin faptul că s‑a pronunțat asupra temeiniciei cererii investitorilor întemeiată pe articolul 351 primul paragraf TFUE, Supreme Court a ignorat (i) „caracteristicile proprii dreptului Uniunii” și (ii) „riscul unor divergențe de jurisprudență în cadrul Uniunii”. Acestea sunt elemente pe care, în conformitate cu jurisprudența menționată, instanțele naționale de ultim grad sunt obligate să le ia în considerare atunci când apreciază dacă, într‑o situație concretă, au obligația de a adresa o întrebare în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE.

178. În al cincilea și ultimul rând, considerăm că, având în vedere împrejurările cauzei, neadresarea unei cereri de decizie preliminară de către Supreme Court în temeiul articolului 267 TFUE este o decizie care depășește marja de manevră care trebuie recunoscută în mod necesar organelor care exercită funcții jurisdicționale. Elementele examinate în prezentele concluzii evidențiază o cauză complexă din punct de vedere juridic, la care se adaugă coexistența mai multor proceduri administrative și judiciare în întreaga Uniune, în care aspectele centrale priveau aplicarea diferitelor norme și principii ale Uniunii. În special, interpretarea articolului 351 primul paragraf TFUE nu constituia o chestiune accesorie sau secundară – care ar fi putut sugera astfel utilizarea economiei judiciare –, ci o chestiune care „se află în centrul prezentului litigiu”(125).

179. De asemenea, nu vedem niciun element concret care să sugereze existența unor motive speciale pentru soluționarea urgentă a cauzei. Nu s‑ar putea considera nici că neîndeplinirea obligației care revenea Supreme Court de a formula o cerere de decizie preliminară este rezultatul unei omisiuni minore, cum poate fi, de exemplu, cazul atunci când o chestiune juridică nu a fost invocată de părți sau nu a fost dezbătută pe deplin de acestea. Astfel, unele dintre părțile la procedură au solicitat de mai multe ori Supreme Court să adreseze Curții o întrebare cu privire la interpretarea corectă a articolului 351 primul paragraf TFUE.

180. Astfel, considerăm că, având în vedere împrejurările cauzei, Supreme Court nu ar fi putut concluziona în mod plauzibil că, dat fiind modul său de redactare și/sau jurisprudența existentă a Uniunii, (i) interpretarea care trebuie dată articolului 351 primul paragraf TFUE nu lăsa loc niciunei îndoieli rezonabile și (ii) interpretarea adoptată s‑ar fi impus cu aceeași evidență instanțelor Uniunii și instanțelor de ultim grad de jurisdicție din celelalte state membre. Prin urmare, prin faptul că nu a adresat Curții întrebări cu privire la interpretarea articolului 351 primul paragraf TFUE, Supreme Court nu și‑a îndeplinit obligația care îi revine în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE.

181. În aceste condiții, considerăm că al treilea motiv pare fondat, fără a fi necesar să se examineze celelalte critici formulate de Comisie(126).

F.      Al patrulea motiv: încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE

1.      Argumentele părților

182. Prin intermediul celui de al patrulea motiv, Comisia susține că Regatul Unit a încălcat articolul 108 alineatul (3) TFUE.

183. Comisia subliniază că, prin anularea suspendării executării hotărârii arbitrale, care fusese dispusă de instanțele inferioare din Regatul Unit sesizate în cauză, respectiva hotărâre arbitrală a devenit executorie. Prin urmare, ca urmare a hotărârii Supreme Court, sumele prevăzute în hotărârea arbitrală au devenit exigibile. Comisia susține că un asemenea efect este în contradicție directă cu obligația de standstill prevăzută la articolul 108 alineatul (3) TFUE.

184. Comisia adaugă că Supreme Court a încălcat de asemenea jurisprudența consacrată potrivit căreia interdicția de a acorda ajutoare de stat care nu au fost autorizate în mod corespunzător poate fi invocată pentru a împiedica executarea hotărârilor definitive ale instanțelor naționale aflate în contradicție directă cu obligația de standstill(127).

2.      Apreciere

185. Deși argumentele juridice ale Comisiei par, în principiu, fondate, considerăm că acest motiv trebuie respins.

186. Potrivit articolului 108 alineatul (3) TFUE, statele membre au obligația, pe de o parte, de a notifica Comisiei orice măsură care urmărește să instituie un nou ajutor sau să modifice un ajutor existent și, pe de altă parte, obligația de a nu pune în aplicare o astfel de măsură atât timp cât instituția respectivă nu a adoptat o decizie finală privind măsura respectivă. Această dublă obligație (de notificare și de standstill) are drept scop să garanteze faptul că efectele unui ajutor nu se produc înainte ca Comisia să dispună de un termen rezonabil pentru a analiza proiectul în detaliu și, dacă este cazul, pentru a iniția procedura de examinare. Scopul final este, în mod evident, prevenirea acordării de ajutoare incompatibile beneficiarilor(128).

187. În prezenta cauză, măsura în discuție (plata de către România a despăgubirilor acordate investitorilor prin hotărârea arbitrală(129)) fusese deja examinată de Comisie și considerată a constitui un ajutor de stat incompatibil în decizia finală din 2015.

188. Este adevărat că decizia finală a Comisiei fusese anulată de Tribunal la momentul pronunțării hotărârii atacate de către Supreme Court. Cu toate acestea, un recurs în fața Curții împotriva hotărârii Tribunalului era deja pendinte.

189. În plus, procedura de anulare în fața instanțelor Uniunii nu privea legalitatea deciziei de deschidere a procedurii și/sau a ordinului de suspendare. Poate fi util să se sublinieze că legalitatea deciziei de deschidere a procedurii nu a fost contestată de investitori, în pofida faptului că acest lucru era în principiu posibil(130). La rândul său, legalitatea ordinului de suspendare a fost contestată mai întâi de investitori, însă acțiunea acestora a fost ulterior retrasă(131).

190. În acest context, trebuie amintit că actele instituțiilor Uniunii beneficiază, în principiu, de o prezumție de legalitate și produc, prin urmare, efecte juridice atât timp cât nu au fost revocate, anulate în cadrul unei acțiuni în anulare sau declarate ca fiind nevalide în urma unei trimiteri preliminare sau a unei excepții de nelegalitate(132).

191. În plus, hotărârea Tribunalului nu poate fi interpretată în sensul că din aceasta rezultă, chiar implicit, că decizia de deschidere a procedurii și ordinul de suspendare erau de asemenea nelegale. Este consacrat faptul că anularea unui act al Uniunii nu afectează în mod necesar actele pregătitoare, procedura prin care se urmărește înlocuirea actului anulat putând, în principiu, să fie reluată din punctul exact în care a intervenit nelegalitatea(133).

192. În speță, motivul pentru care Tribunalul a anulat decizia finală din 2015 era specific deciziei supuse controlului jurisdicțional(134). O astfel de eroare a Comisiei, chiar dacă ar fi fost confirmată de Curte în cadrul recursului, nu ar fi afectat legalitatea deciziilor Comisiei adoptate într‑un stadiu anterior a procedurii. Astfel, consecința pentru Comisie ar fi fost aceea că ar fi trebuit să reia investigația aprofundată cu privire la pretinsul ajutor și apoi să adopte o nouă decizie de închidere a procedurii, care trebuia să fie în concordanță cu constatările instanțelor Uniunii.

193. În consecință, indiferent de statutul deciziei finale din 2015, întrucât decizia de deschidere a procedurii și ordinul de suspendare erau acte în vigoare și produceau efecte juridice, obligația de standstill în privința pretinsului ajutor era încă în vigoare(135).

194. În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția de punere în aplicare a proiectelor de ajutor, prevăzută la articolul 108 alineatul (3) ultima teză TFUE, are un efect direct și, prin urmare, este imediat aplicabilă(136), inclusiv de către instanțele naționale(137). Prin urmare, o instanță națională nu poate, fără a săvârși o încălcare a articolului 108 alineatul (3) TFUE, să dispună plata unui ajutor care nu a fost notificat Comisiei, a cărui compatibilitate cu piața internă este în curs de examinare de către Comisie sau, și mai grav, care a fost deja declarat incompatibil cu piața internă. Orice astfel de cerere ar trebui, în principiu, să fie respinsă(138).

195. Prin urmare, prin anularea suspendării executării hotărârii arbitrale, hotărârea atacată a avut drept consecință inevitabilă faptul că România a devenit, în principiu, obligată să plătească pretinsul ajutor, cu încălcarea obligației de standstill. O astfel de situație pare să conducă la o încălcare a articolului 108 alineatul (3) TFUE.

196. Este adevărat, după cum a subliniat Regatul Unit în răspunsul său la scrisoarea de punere în întârziere a Comisiei, că articolul 108 alineatul (3) TFUE prevede o obligație ce revine, în principiu, statului membru care acordă pretinsul ajutor(139). Cu toate acestea, așa cum a arătat în mod întemeiat Comisia, în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, statele membre au obligația să se ajute reciproc pentru a facilita respectarea dreptului Uniunii și să se abțină de la adoptarea de măsuri care ar putea împiedica sau pune în pericol respectarea acestuia(140).

197. În consecință, împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia Regatul Unit poate fi el însuși considerat răspunzător pentru o încălcare a articolului 108 alineatul (3) TFUE coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE dacă una dintre măsurile sale este cea care conduce la o încălcare a obligației de standstill în ceea ce privește o pretinsă măsură de ajutor.

198. Acestea fiind spuse, trebuie să subliniem că, în speță, Comisia nu a prezentat nicio informație cu privire la modul și la momentul în care executarea hotărârii arbitrale în Regatul Unit, care a fost posibilă ca urmare a hotărârii atacate, a condus la o plată efectivă a sumelor prevăzute în hotărârea arbitrală.

199. Amintim, în această privință, că, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, revine Comisiei sarcina de a dovedi încălcările invocate și de a prezenta Curții toate elementele necesare în acest scop, fără ca aceasta să se poată întemeia pe vreo prezumție(141). În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor nu poate fi utilizată decât împotriva încălcărilor efective ale dreptului Uniunii. În schimb, simplele afirmații privind eventuale încălcări viitoare sau riscul producerii unor astfel de încălcări nu pot fi acceptate(142).

200. Așadar, deși suntem de acord cu Comisia cu privire la faptul că hotărârea atacată pare, în principiu, de natură să conducă la o încălcare a obligației de standstill prevăzută la articolul 108 alineatul (3) TFUE care ar putea fi imputată Regatului Unit, nu vedem nicio dovadă că o astfel de încălcare a avut loc efectiv.

201. Pentru acest motiv, al patrulea motiv invocat de Comisie nu pare, în opinia noastră, fondat.

VI.    Cheltuielile de judecată

202. În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

203. În consecință, întrucât Comisia a formulat o cerere în acest sens și întrucât acțiunea sa a fost admisă în cea mai mare parte, se impune obligarea Regatului Unit la plata cheltuielilor de judecată.

VII. Concluzie

204. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții:

–        să constate că, întrucât prin Hotărârea din 19 februarie 2020, pronunțată în cauza Micula/România, Supreme Court (Curtea Supremă) a refuzat să suspende judecarea cauzei și s‑a pronunțat cu privire la interpretarea articolului 351 primul paragraf TFUE, în condițiile în care aceeași chestiune fusese soluționată prin decizii încă în vigoare ale Comisiei, iar soluționarea sa era pendinte în fața instanțelor Uniunii, Regatul Unit a încălcat articolul 4 alineatul (3) TUE coroborat cu articolul 127 alineatul (1) din Acordul de retragere;

–        să constate că, întrucât Supreme Court (Curtea Supremă), în calitate de instanță de ultim grad, nu a sesizat Curtea de Justiție cu o întrebare preliminară privind interpretarea dreptului Uniunii care nu era nici acte clair, nici acte éclairé, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a încălcat articolul 267 al treilea paragraf TFUE coroborat cu articolul 127 alineatul (1) din Acordul de retragere;

–        să respingă acțiunea în ceea ce privește restul motivelor;

–        să oblige Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri.

1      Limba originală: engleza.

2      Mertens de Wilmars, J., și Verougstraete, I. M., „Proceedings against Member States for failure to fulfil their obligations”, Common Market Law Review, vol. 7, ediția 4, 1970, p. 389 și 390. În mod similar, câțiva ani mai târziu, Concluziile avocatului general Warner prezentate în cauza Bouchereau (30/77, EU:C:1977:141, p. 2020).

3      A se vedea recent Hotărârea din 28 ianuarie 2020, Comisia/Italia (Directiva privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților) (C‑122/18, EU:C:2020:41, punctul 55 și jurisprudența citată).

4      A se vedea în special Hotărârea din 12 noiembrie 2009, Comisia/Spania (C‑154/08, EU:C:2009:695), și Hotărârea din 4 octombrie 2018, Comisia/Franța (Plata în avans) (C‑416/17, EU:C:2018:811). A se vedea de asemenea Avizul 1/09 (Acordul privind crearea unui sistem unic de soluționare a litigiilor în materie de brevete) din 8 martie 2011 (EU:C:2011:123, punctul 87).

5      Un aspect subliniat de Curte în mai multe rânduri și cu care suntem pe deplin de acord. A se vedea de exemplu Hotărârea din 9 decembrie 2003, Comisia/Italia (C‑129/00, EU:C:2003:656, punctul 32), și Hotărârea din 7 iunie 2007, Comisia/Grecia (C‑156/04, EU:C:2007:316, punctul 52).

6      Aceste convenții internaționale vor fi denumite în continuare „convenții anterioare”.

7      Denumit în continuare „Acordul de retragere” (JO 2020, L 29, p. 7).

8      T‑624/15, T‑694/15 și T‑704/15, EU:T:2019:423.

9      Hotărârea Comisia/European Food și alții (C‑638/19 P, EU:C:2022:50).

10      Hotărârea din 6 martie 2018 (C‑284/16, EU:C:2018:158). În această hotărâre, Curtea a constatat incompatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei clauze de arbitraj cuprinse într‑un tratat bilateral de investiții încheiat între Regatul Țărilor de Jos și Republica Slovacia.

11      C‑333/19, EU:C:2022:749.

12      [2017] EWHC 31 (Comm).

13      [2018] EWCA 1801.

14      A se vedea în special articolele 92-95 din Acordul de retragere.

15      A se vedea în special articolele 86-91 din Acordul de retragere.

16      Sublinierea noastră.

17      Concluziile prezentate în cauza Portugalia/Comisia (C‑365/99, EU:C:2001:184, punctul 16).

18      A se vedea printre altele Hotărârea din 28 martie 2019, Comisia/Irlanda (Sistem de colectare și de tratare a apelor reziduale) (C‑427/17, EU:C:2019:269, punctul 43 și jurisprudența citată).

19      A se vedea de exemplu Ordonanța din 8 aprilie 2020, Comisia/Polonia (C‑791/19 R, EU:C:2020:277, punctul 52 și jurisprudența citată). Sublinierea noastră.

20      A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2014, Comisia/Polonia (C‑639/11, EU:C:2014:173, punctul 57), și Hotărârea din 20 martie 2014, Comisia/Lituania (C‑61/12, EU:C:2014:172, punctul 62).

21      Cu privire la acest principiu, a se vedea de exemplu Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Comisia/Printeos (C‑301/19 P, EU:C:2021:39, punctul 54).

22      A se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 1989, Comisia/Grecia (68/88, EU:C:1989:339, punctul 9), și Hotărârea din 1 octombrie 1998, Comisia/Italia (C‑285/96, EU:C:1998:453, punctul 13).

23      Pentru câteva date comparative și istorice privind această procedură: a se vedea, de exemplu, Guyomar, G., Le défaut des parties à un différend devant les juridictions internationales, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1960; și Supreme Court (Curtea Supremă) a Statelor Unite, 30 martie 1885, Thomson și alții/Wooster, 114 U.S. 104 (1885).

24      Articolul 41 din Statutul Curții de Justiție și articolul 156 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

25      În mod similar, Concluziile avocatului general Mischo prezentate în cauza Portugalia/Comisia (C‑365/99, EU:C:2001:184, punctul 17).

26      Se spune că această zicală derivă din fabula „Măgarul” a scriitorului grec Esop, care a trăit în perioada Greciei antice (620-564 î. Hr.).

27      A se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2002, Roquette Frères (C‑94/00, EU:C:2002:603, punctul 31 și jurisprudența citată).

28      Articolul 3 alineatul (3) primul paragraf TUE.

29      Articolul 26 alineatul (2) TFUE.

30      Protocolul (nr. 27) privind piața internă și concurența.

31      Articolele 101-106 TFUE.

32      Articolele 107-109 TFUE.

33      A se vedea în special Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini (C‑119/05, EU:C:2007:434, punctul 52 și jurisprudența citată).

34      A se vedea în special Hotărârea din 21 noiembrie 2013, Deutsche Lufthansa (C‑284/12, EU:C:2013:755, punctul 41). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 23 ianuarie 2019, Fallimento Traghetti del Mediterraneo (C‑387/17, EU:C:2019:51, punctul 54 și jurisprudența citată).

35      A se vedea Hotărârea din 21 noiembrie 2013, Deutsche Lufthansa (C‑284/12, EU:C:2013:755, punctele 28-31 și jurisprudența citată).

36      Ibidem, punctul 41.

37      A se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Georgsmarienhütte și alții (C‑135/16, EU:C:2018:582, punctul 24), precum și, prin analogie, Hotărârea din 14 decembrie 2000, Masterfoods și HB (C‑344/98, EU:C:2000:689, punctul 57).

38      Sublinierea noastră.

39      Punctul 25 din hotărârea atacată. În ceea ce privește decizia Curții în această cauză, a se vedea Ordonanța din 21 septembrie 2022, Romatsa și alții (C‑333/19, EU:C:2022:749).

40      A se vedea mai sus punctele 21 și 22 din prezentele concluzii.

41      Punctul 97 din hotărârea atacată.

42      Punctele 98-100 din hotărârea atacată

43      Punctele 101-108 din hotărârea atacată.

44      Punctele 109-117 din hotărârea atacată.

45      În ceea ce privește articolele 53 și 54 din Convenția ICSID, a se vedea punctele 13 și 14 din prezentele concluzii. Articolul 69 din convenție se limitează să prevadă că „[o]rice stat contractant trebuie să ia măsurile legislative sau altele care vor fi necesare pentru aplicarea pe teritoriul său a dispozițiilor prezentei convenții”.

46      În mod similar, Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:207, punctul 66).

47      Înțelegem că aceasta este, de asemenea, concluzia la care au ajuns în aceeași privință, în cadrul procedurilor din Regatul Unit, High Court și Court of Appeal (a se vedea punctul 42 din hotărârea atacată).

48      A se vedea în special punctul 56 din hotărârea atacată.

49      A se vedea punctele 2, 51, 52, 56 și 116 din hotărârea atacată.

50      A se vedea în special considerentele (44) și (126)-(129) ale deciziei finale din 2015. Comisia a înlăturat aplicarea articolului 351 primul paragraf TFUE inclusiv în decizia de deschidere a procedurii.

51      A se vedea în special punctul 100 din hotărârea atacată.

52      Adăugăm, printre altele, că nu există nicio sintagmă similară în izvoarele internaționale cele mai relevante, cum ar fi Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor (denumită în continuare „Convenția de la Viena”) și Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte ilicite la nivel internațional (denumit în continuare „ARSIWA”) al Comisiei de Drept Internațional.

53      A se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2021, Venezuela/Consiliul (Afectarea unui stat terț) (C‑872/19 P, EU:C:2021:507, punctul 42 și jurisprudența citată).

54      A se vedea punctul 114 din prezentele concluzii.

55      Prin urmare, nu suntem pe deplin de acord cu opinia exprimată de avocatul general Mischo, în Concluziile prezentate în cauza Comisia/Portugalia (C‑62/98 și C‑84/98, EU:C:1999:509, punctul 56), ce susține că articolul 351 primul paragraf TFUE are un caracter „pur declarativ”.

56      Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia (C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 304). A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în aceeași cauză (EU:C:2008:11, punctele 30 și 31). A se vedea de asemenea mai general Hotărârea din 2 septembrie 2021, Republica Moldova (C‑741/19, EU:C:2021:655, punctul 42).

57      A se vedea printre altele Hotărârea din 6 aprilie 1995, RTE și ITP/Comisia (C‑241/91 P și C‑242/91 P, EU:C:1995:98), și Hotărârea din 15 septembrie 2011, Comisia/Slovacia (C‑264/09, EU:C:2011:580).

58      Precum în Hotărârile menționate de Supreme Court, Hotărârea din 2 august 1993, Levy (C‑158/91, EU:C:1993:332), și Hotărârea din 28 martie 1995, Evans Medical și Macfarlan Smith (C‑324/93, EU:C:1995:84).

59      Acest lucru rezultă foarte clar din Hotărârea din 18 noiembrie 2003, Budějovický Budvar (C‑216/01, EU:C:2003:618, punctele 134 și 143). A se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 27 noiembrie 1973, Vandeweghe și alții (130/73, EU:C:1973:131, punctele 2 și 3).

60      Cu privire la acest aspect, în doctrină, Klabbers, J., Treaty Conflict and the European Union, Cambridge University Press, 2009, p. 142-148; Manzini, P., „The Priority of Pre‐Existing Treaties of EC Member States within the Framework of International Law”, European Journal of International Law, 2001, p. 785-788; și Schermers, H.G., „Annotation of Case 812/79 Attorney General (of Ireland) v Burgoa”, Common Market Law Review, 1981, p. 229 și 230.

61      A se vedea mai sus punctul 82 din prezentele concluzii și, mai jos, punctul 193 din prezentele concluzii. În general, cu privire la acest aspect, a se vedea Concluziile avocatului general Capotorti prezentate în cauza Burgoa (812/79, EU:C:1980:196, p. 2817) și Concluziile avocatului general Lenz în cauza Evans Medical și Macfarlan Smith (C‑324/93, EU:C:1994:357, punctul 42).

62      A se vedea, cu trimitere la deciziile organismelor internaționale relevante, Alexandrov, S.A., „Enforcement of ICSID Awards: Articolele 53 și 54 din Convenția ICSID”, în Binder C., et al. (ed.), International Investment Law for the 21st Century – Essays in Honour of Christoph Schreuer, Oxford University Press, 2009, p. 328.

63      Pentru a utiliza propria expresie a Supreme Court de la punctul 56 din hotărârea atacată.

64      A se vedea punctul 113 din hotărârea atacată.

65      A se vedea considerentul (45) al deciziei finale din 2015.

66      Punctele 114 și, respectiv, 117 din hotărârea atacată.

67      Punctul 56 din hotărârea atacată. Sublinierea noastră.

68      A se vedea, mai sus, punctul 22 din prezentele concluzii.

69      Astfel cum s‑a arătat în mod întemeiat la punctul 114 din hotărârea atacată.

70      Hotărârea din 18 iunie 2019, European Food și alții/Comisia (T‑624/15, T‑694/15 și T‑704/15, EU:T:2019:423, punctul 58).

71      A se vedea, de exemplu, considerentele (64)-(66) ale deciziei finale din 2015.

72      În mod similar, Concluziile avocatului general Jääskinen prezentate în cauza Comisia/Slovacia (C‑264/09, EU:C:2011:150, punctul 48).

73      În mod similar, Concluziile avocatului general Lagrange prezentate în cauza Comisia/Italia (10/61, nepublicată, EU:C:1961:26, p. 17).

74      A se vedea în această privință articolul 26, articolul 30 alineatul (4) litera (b) și articolele 34-36 din Convenția de la Viena.

75      De exemplu, în ceea ce privește legătura dintre articolul 351 TFUE și articolul 30 alineatul (4) litera (b) din Convenția de la Viena, a se vedea Hotărârea din 9 februarie 2012, Luksan (C‑277/10, EU:C:2012:65, punctul 61 și jurisprudența citată).

76      A se vedea printre altele Hotărârea din 14 ianuarie 1997, Centro‑Com (C‑124/95, EU:C:1997:8, punctul 56 și jurisprudența citată).

77      A se vedea în acest sens Hotărârea din 3 februarie 1994, Minne (C‑13/93, EU:C:1994:39, punctul 17).

78      Hotărârea din 14 octombrie 1980, Burgoa (812/79, EU:C:1980:231, punctul 9).

79      A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Tizzano prezentate în cauza Comisia/Regatul Unit (C‑466/98, EU:C:2002:63, punctul 38). În doctrină, a se vedea Koutrakos, P., „International agreements concluded by Member States prior to their EU accession – Burgoa”, în Butler, G., Wessel, R. (ed.), EU external relations law, Hart Publishing, Oxford 2022, p. 137.

80      A se vedea pentru mai multe detalii infra punctul 127 și următoarele din prezentele concluzii.

81      Mutatis mutandis, ar fi ca și cum s‑ar considera că un stat membru care introduce o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative care nu îndeplinește condițiile pentru a fi justificată în temeiul articolului 36 TFUE ar încălca această dispoziție, iar nu interdicția (generală) de a impune restricții cantitative prevăzută la articolul 34 TFUE.

82      A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 1998, T. Port (C‑364/95 și C‑365/95, EU:C:1998:95, punctul 61).

83      A se vedea de asemenea Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Comisia/Regatul Unit (C‑466/98, EU:C:2002:624, punctul 25).

84      A se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 1966, Consten și Grundig/Comisia (56/64 și 58/64, EU:C:1966:41, p. 346).

85      A se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2009, Comisia/Grecia (C‑45/07, EU:C:2009:81, punctul 35).

86      A se vedea în acest sens în special Avizul 2/15 (Acordul de liber schimb UE‑Singapore) din 16 mai 2017 (EU:C:2017:376, punctul 254).

87      A se vedea de exemplu Hotărârea din 22 septembrie 1988, Deserbais (286/86, EU:C:1988:434, punctul 18), și Concluziile avocatului general Tesauro prezentate în cauza Levy (C‑158/91, EU:C:1992:411, punctul 4).

88      A se vedea printre altele Hotărârea din 27 februarie 1962, Comisia/Italia (10/61, EU:C:1962:2, p. 10), și Hotărârea din 27 septembrie 1988, Matteucci (235/87, EU:C:1988:460, punctul 21).

89      A se vedea Hotărârea din 11 martie 1986, Conegate (121/85, EU:C:1986:114, punctul 25), și Hotărârea din 2 iulie 1996, Comisia/Luxemburg (C‑473/93, EU:C:1996:263, punctul 40).

90      Eeckhout, P., EU external relations law, ediția a 2-a, Oxford University Press, 2011, p. 426.

91      Hotărârea din 27 februarie 1962, Comisia/Italia (10/61, EU:C:1962:2, p. 10).

92      A se vedea Hotărârea din 2 iulie 1996, Comisia/Luxemburg (C‑473/93, EU:C:1996:263, punctul 40).

93      A se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții (C‑366/10, EU:C:2011:864, punctul 61).

94      A se vedea printre altele Hotărârea din 2 august 1993, Levy (C‑158/91, EU:C:1993:332, punctul 12), și Hotărârea din 10 martie 1998, T. Port (C‑364/95 și C‑365/95, EU:C:1998:95, punctul 60). Sublinierea noastră.

95      A se vedea Hotărârea din 14 ianuarie 1997, Centro‑Com (C‑124/95, EU:C:1997:8, punctul 60 și jurisprudența citată).

96      A se vedea în acest sens Avizul 2/15 (Acordul de liber schimb UE‑Singapore) din 16 mai 2017 (EU:C:2017:376, punctul 254).

97      A se vedea în această privință articolele 20 și 45 din ARSIWA.

98      În mod evident, în speță, situația implică și un stat terț (Regatul Unit) care, la data faptelor, trebuia totuși să fie considerat, în raport cu dispoziția relevantă de drept al Uniunii, în aceeași situație precum statele membre.

99      În sensul prezentelor concluzii, nu este necesar să se analizeze acest domeniu (desigur complex) al dreptului internațional, întrucât distincția de bază utilizată în cadrul acestor concluzii este larg acceptată în izvoarele juridice internaționale. A se vedea, printre altele, Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 5 februarie 1970, Barcelona Traction, Light, and Power Company, Limited (Belgia împotriva Spaniei), CIJ Recueil 1970, p. 3, punctele 33 și 35, precum și articolul 33 (și punctul 2 din comentariul cu privire la acesta), articolul 42 (și punctul 8 din comentariul cu privire la acesta) și articolul 48 (și punctul 8 din comentariul cu privire la acesta) din ARSIWA. Pentru referiri la această distincție în jurisprudența instanțelor Uniunii, a se vedea Concluziile avocatului general Warner prezentate în cauza Henn și Darby (34/79, EU:C:1979:246, p. 3833), Concluziile avocatului general Tesauro prezentate în cauza Levy (C‑158/91, EU:C:1992:411, punctul 5), Concluziile avocatului general Lenz prezentate în cauza Evans Medical și Macfarlan Smith (C‑324/93, EU:C:1994:357, punctul 33) și Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Republica Moldova (C‑741/19, EU:C:2021:164, punctul 42). În mod firesc, anumite convenții pot conține clauze din ambele categorii și, în aceste situații, interpretul trebuie să examineze natura fiecărei clauze.

100      Convențiile în materia drepturilor omului sunt adesea citate ca exemplu în acest sens.

101      În mod similar, în doctrină, Mastroianni, R., Comment to Article 351 TFUE, în Tizzano, A. (ed.), Trattati dell’Unione Europea, ediția a 2-a, 2014, p. 2545.

102      Convențiile privind protejarea investițiilor oferă un bun exemplu în acest sens.

103      A se vedea în această privință comentariile cu privire la articolul 42 (în special punctul 9) și la articolul 48 (în special punctul 2) din ARSIWA.

104      A se vedea printre altele Hotărârea din 22 septembrie 1988, Deserbais (286/86, EU:C:1988:434, punctul 18), Hotărârea din 6 aprilie 1995, RTE și ITP/Comisia (C‑241/91 P și C‑242/91 P, EU:C:1995:98, punctul 84), Hotărârea din 10 martie 1998, T. Port (C‑364/95 și C‑365/95, EU:C:1998:95, punctul 60), și Hotărârea din 18 noiembrie 2003, Budějovický Budvar (C‑216/01, EU:C:2003:618, punctul 148).

105      Punctul 97 din hotărârea atacată, care face trimitere la Hotărârea din 2 august 1993, Levy (C‑158/91, EU:C:1993:332, punctul 11).

106      A se vedea mai sus punctul 89 din prezentele concluzii.

107      Hotărârea din 28 octombrie 2022, Generalstaatsanwaltschaft München (Extrădare și ne bis in idem) (C‑435/22 PPU, EU:C:2022:852, punctul 119).

108      Ibidem, punctele 120 și 121.

109      Punctul 98 din hotărârea atacată.

110      Așa cum a arătat în mod întemeiat Supreme Court, litigiul în discuție privea numai aspectul dacă, în temeiul Convenției ICSID, Regatul Unit avea față de statele terțe obligația de a executa hotărârea arbitrală în cauză (punctul 101 din hotărârea atacată).

111      De exemplu, prin sesizarea Curții Internaționale de Justiție.

112      Declarații făcute de președinte în cursul celei de a cincea și al celei de a șasea sesiuni a lucrărilor Reuniunii Consultative a Experților Juridici desemnați de guvernele membre (menționate la punctul 107 din hotărârea atacată).

113      A se vedea în special concluziile de la punctele 104 și 105 din hotărârea atacată.

114      Considerăm că aceasta este în special situația argumentelor investitorilor cu privire la acest aspect, la care Supreme Court pare să achieseze la punctul 106 din hotărârea atacată.

115      A se vedea în special punctul 15 din hotărârea atacată.

116      Potrivit acestei dispoziții, hotărârea arbitrală este „definitivă și obligatorie”.

117      În acest context, observăm în trecere că, în urma Hotărârilor Achmea, European Food și Romatsa (a se vedea punctele 22 și 23 din concluzii), clauza de arbitraj din TBI trebuie considerată în prezent nevalidă.

118      A se vedea Hotărârea din 14 octombrie 1980, Burgoa (812/79, EU:C:1980:231, punctul 10).

119      A se vedea în special Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C‑561/19, EU:C:2021:799, punctele 39 și 40, precum și jurisprudența citată).

120      Ibidem, punctul 36 și jurisprudența citată.

121      Ibidem, punctul 41 și jurisprudența citată.

122      A se vedea în special punctele 99 și 102 din hotărârea atacată.

123      A se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2015, Ferreira da Silva e Brito și alții (C‑160/14, EU:C:2015:565, punctele 42-44), și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 49).

124      A se vedea punctele 29, 32, 91 și 94 din hotărârea atacată.

125      Astfel cum a arătat Supreme Court la punctul 96 din hotărârea atacată.

126      A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2018, Comisia/Franța (Plată anticipată) (C‑416/17, EU:C:2018:811, punctul 113).

127      Comisia se referă în special la Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini (C‑119/05, EU:C:2007:434, punctele 62 și 63).

128      A se vedea, în general și cu trimiteri suplimentare, Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauza Viasat Broadcasting UK (C‑445/19, EU:C:2020:644, punctele 17 și 18).

129      A se vedea considerentul (39) al deciziei finale din 2015.

130      A se vedea de exemplu Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/Hansestadt Lübeck (C‑524/14 P, EU:C:2016:971).

131      Ordonanța din 29 februarie 2016, Micula și alții/Comisia (T‑646/14, nepublicată, EU:T:2016:135).

132      A se vedea printre altele Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 100 și jurisprudența citată).

133      A se vedea printre altele Hotărârea din 21 septembrie 2017, Riva Fire/Comisia (C‑89/15 P, EU:C:2017:713, punctul 34).

134      În esență, în hotărârea sa, Tribunalul a constatat că despăgubirile acordate investitorilor vizau, cel puțin în parte, o perioadă anterioară aderării României la Uniune. În opinia Tribunalului, Comisia a săvârșit o eroare atunci când a calificat drept ajutor despăgubirile în ansamblul lor, fără a face distincție, la nivelul sumelor de recuperat, între cele aferente perioadei anterioare aderării și cele aferente perioadei ulterioare aderării.

135      Supreme Court a recunoscut, în esență, acest lucru la punctul 51 din hotărârea atacată. Cu privire la acest aspect, a se vedea în mod general Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Deutsche Lufthansa (C‑284/12, EU:C:2013:442, punctele 27-29).

136      A se vedea de exemplu Hotărârea din 5 martie 2019, Eesti Pagar (C‑349/17, EU:C:2019:172, punctul 88).

137      Ibidem, punctele 89-91.

138      A se vedea printre altele Hotărârea din 12 ianuarie 2023, DOBELES HES (C‑702/20 și C‑17/21, EU:C:2023:1, punctul 121).

139      Această dispoziție prevede în partea relevantă: „[î]nainte de pronunțarea unei decizii finale [în cadrul procedurii cu privire la ajutorul de stat], statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate” (sublinierea noastră).

140      A se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 1988, Matteucci (235/87, EU:C:1988:460, punctul 19).

141      A se vedea de exemplu Hotărârea din 10 noiembrie 2020, Comisia/Italia (Valori‑limită – PM10) (C‑644/18, EU:C:2020:895, punctul 83 și jurisprudența citată).

142      A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2012, Ungaria/Slovacia (C‑364/10, EU:C:2012:630, punctele 68-71).