Cauza C‑512/08
Comisia Europeană
împotriva
Republicii Franceze
„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Articolul 49 CE – Securitate socială – Îngrijiri medicale preconizate într‑un alt stat membru și care implică utilizarea unor echipamente medicale complexe – Cerința unei autorizări prealabile – Îngrijiri medicale programate acordate într‑un alt stat membru – Diferență între nivelurile de acoperire în vigoare în statul membru de afiliere și, respectiv, în statul membru de ședere – Dreptul persoanei asigurate la o intervenție a instituției competente complementară în raport cu cea a instituției din statul membru de ședere”
Sumarul hotărârii
Libera prestare a serviciilor – Restricții – Reglementare națională referitoare la rambursarea cheltuielilor medicale efectuate într‑un alt stat membru
(art. 49 CE)
Nu își încalcă obligațiile care îi revin în temeiul articolului 49 CE un stat membru a cărui reglementare națională supune cerinței unei autorizări prealabile, cu excepția situațiilor speciale legate, printre altele, de starea de sănătate a persoanei afiliate sau de caracterul urgent al îngrijirilor medicale necesare, suportarea de către instituția competentă, potrivit regimului de acoperire care este în vigoare în statul membru de care aceasta aparține, a cheltuielilor determinate de îngrijirile medicale programate într‑un alt stat membru și care implică utilizarea unor echipamente medicale complexe în afara infrastructurilor spitalicești.
Astfel, deși o asemenea reglementare este de natură să descurajeze sau chiar să împiedice persoanele asigurate în sistemul național de securitate socială în cauză să se adreseze unor prestatori de servicii medicale stabiliți într‑un alt stat membru pentru a obține îngrijirile medicale în cauză și constituie, prin urmare, atât pentru aceste persoane asigurate, cât și pentru prestatori o restricție privind libera prestare a serviciilor, nu este mai puțin adevărat că, având în vedere riscurile pentru organizarea politicii de sănătate publică și pentru echilibrul financiar al sistemului de securitate socială, o astfel de cerință reprezintă, în starea actuală a dreptului Uniunii, o restricție justificată. Aceste riscuri sunt legate de faptul că, indiferent de mediul, spitalicesc sau nespitalicesc, în care au fost proiectate să fie instalate și utilizate, echipamentele medicale complexe, enumerate în mod limitativ în cadrul reglementării naționale în cauză, trebuie să poată face obiectul unei politici de planificare, precum cea definită de această reglementare, în ceea ce privește, în special, numărul acestora și repartizarea lor geografică, pentru a contribui la asigurarea pe întregul teritoriu național a unei oferte de servicii medicale de vârf care să fie raționalizată, stabilă, echilibrată și accesibilă, dar și pentru a evita, în măsura în care este posibil, orice risipă de resurse financiare, tehnice și umane.
În lipsa unor dovezi privind existența unor practici administrative contrare dreptului Uniunii și a unor eventuale plângeri formulate în această materie de persoanele asigurate, o reglementare națională care, susținută fiind de cel puțin o decizie pronunțată de o instanță națională supremă, enunță principiul general al suportării de către instituția națională competentă a cheltuielilor determinate de îngrijirile medicale acordate într‑un alt stat membru sau într‑un stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European unei persoane asigurate în sistemul național de securitate socială, în aceleași condiții în care s‑ar fi efectuat rambursarea dacă îngrijirile ar fi fost acordate în statul membru în cauză și în limita cheltuielilor efectiv suportate de persoana asigurată, nu dă naștere unei situații care ar putea priva persoanele asigurate în sistemul național de securitate socială în cauză de dreptul la o rambursare complementară în ipoteza, avută în vedere de Hotărârea din 12 iulie 2001, Vanbraekel și alții, C‑368/98, în care rambursarea cheltuielilor efectuate pentru servicii spitalicești prestate în statul membru de ședere, rambursare rezultând din aplicarea normelor în vigoare în acest stat membru, este inferioară celei care ar fi rezultat din aplicarea reglementării în vigoare în statul membru de afiliere. Prin modul general în care este formulată, o astfel de reglementare include dreptul de a obține o rambursare complementară din partea instituției naționale competente în situația avută în vedere de hotărârea menționată.
(a se vedea punctele 27, 28, 32, 37, 42, 43, 51, 57, 58 și 67-69)