CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL EVGENI TANCHEV
prezentate la 16 iulie 2020(1)
Cauza C‑147/19
Atresmedia Corporación de Medios de Comunicación S.A.
împotriva
Asociación de Gestión de Derechos Intelectuales (AGEDI),
Artistas Intérpretes o Ejecutantes, Sociedad de Gestión de España (AIE)
[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania)]
„Trimitere preliminară – Dreptul de închiriere și de împrumut și drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale – Comunicare publică de fonograme publicate în scopuri comerciale – Cerere de despăgubire – Remunerație echitabilă unică”
1. Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) privește interpretarea articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115/CE(2) și a articolului 8 alineatul (2) din Directiva 92/100/CEE(3), care are un text similar (denumite în continuare împreună „Directiva privind închirierea”). Mai precis, instanța de trimitere ridică problema domeniului de aplicare al acestei dispoziții în contextul „comunicării publice” a unor opere audiovizuale în cazul în care în aceste opere audiovizuale au fost încorporate fonograme preexistente publicate.
2. Cauza aflată pe rolul instanței de trimitere are ca obiect cererile de remunerație formulate de două societăți de gestionare colectivă pentru artiști interpreți sau executanți și producători de fonograme din Spania în temeiul legislației spaniole de transpunere a Directivei privind închirierea pentru ceea ce susțin ele că ar reprezenta utilizarea de către o societate de televiziune a unor fonograme în vederea comunicării publice. Societatea de televiziune consideră că respectiva „comunicare publică” nu reprezintă comunicare a unor „fonograme” sau a unor „reproduceri” ale acestora, ci a unor „opere audiovizuale” și că remunerația solicitată nu este datorată pentru un astfel de conținut, chiar dacă aceste opere audiovizuale încorporează fonograme preexistente care au făcut obiectul unei publicări în scopuri comerciale ca (parte a unor) coloane sonore ale acestora.
3. Răspunsul la întrebările adresate de instanța de trimitere va implica în mod necesar analiza nu numai a directivelor Uniunii în materie, ci și a unor dispoziții de drept internațional, în special a Convenției internaționale pentru protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune (denumită în continuare „Convenția de la Roma”)(4) și a Tratatului OMPI privind interpretările, execuțiile și fonogramele (denumit în continuare „Tratatul OMPI”)(5).
I. Cadrul juridic
A. Convenția de la Roma
4. Convenția de la Roma a fost încheiată la Roma la 26 octombrie 1961 (denumită în continuare „Convenția de la Roma”).
5. Deși Convenția de la Roma nu face parte ca atare din ordinea juridică a Uniunii, ea produce totuși efecte indirecte în Uniune(6).
6. Articolul 3 din Convenția de la Roma prevede definiții pentru mai mulți termeni care sunt de asemenea definiți, chiar dacă cu unele diferențe, în Tratatul OMPI și care sunt utilizați în Directiva privind închirierea. În sensul convenției, articolul 3 definește următorii termeni:
„[…]
(b) fonogramă – orice fixare exclusiv sonoră a sunetelor provenind dintr‑o execuție sau din alte sunete;
[…]
(d) publicare – punere la dispoziția publicului, în cantitate suficientă, a unor exemplare ale unei fonograme;
(e) reproducere – realizarea unui exemplar sau a mai multor exemplare ale unei fixări;
[…]”
7. Articolul 7 alineatul (1) din Convenția de la Roma prevede:
„Protecția prevăzută în prezenta convenție în favoarea artiștilor interpreți sau executanți va trebui să dea posibilitatea de a se opune la:
[…]
(c) reproducerea, fără consimțământul lor, a unei fixări a execuției lor:
(i) când prima fixare a fost ea însăși făcută fără consimțământul lor;
(ii) când reproducerea este făcută cu alte scopuri decât cele pentru care ei și‑au dat consimțământul;
(iii) când prima fixare a fost făcută în virtutea dispozițiilor art. 15 și a fost reprodusă în alte scopuri decât cele prevăzute prin aceste dispoziții.”
8. Potrivit articolului 12, „când o fonogramă publicată în scop comercial sau o reproducere a acestei fonograme este folosită în mod direct pentru radiodifuzare sau pentru orice fel de comunicare către public, cel care o folosește va plăti artiștilor interpreți sau executanți ori producătorilor de fonograme sau ambilor o remunerație echitabilă și unică”. Noțiunea de „remunerație echitabilă unică” apare atât în Tratatul OMPI, cât și în Directiva privind închirierea.
9. Articolul 19 din Convenția de la Roma are următorul cuprins:
„Fără a se lua în considerare oricare alte dispoziții ale prezentei convenții, prevederile art. 7 vor înceta să fie aplicabile de îndată ce un artist interpret sau executant își va fi dat consimțământul spre a se include execuția sa într‑o fixare de imagini sau de imagini și sunete.”
B. Tratatul OMPI
10. La 20 decembrie 1996, Tratatul OMPI a fost adoptat la Geneva. Prin Decizia 2000/278/CE din 16 martie 2000(7), Consiliul a aprobat Tratatul OMPI și a autorizat depunerea instrumentelor de încheiere. Tratatul OMPI a fost ratificat de Uniune la 14 decembrie 2009 și a intrat în vigoare în privința acesteia la 14 martie 2010. Prin urmare, Tratatul OMPI face parte din ordinea juridică a Uniunii.
11. Articolul 2 din Tratatul OMPI prevede:
„În sensul prezentului tratat, se înțelege prin:
[…]
(b) «fonogramă» fixarea sunetelor provenite dintr‑o interpretare sau execuție sau a altor sunete sau a unei reprezentări de sunete, alta decât sub forma unei fixări încorporate într‑o operă cinematografică sau o altă operă audiovizuală;
(c) «fixare» încorporarea sunetelor sau a reprezentărilor acestora, pe un suport care permite perceperea lor, reproducerea lor sau comunicarea lor cu ajutorul unui dispozitiv;
[…]
(g) «comunicare către public» a unei interpretări sau execuții sau a unei fonograme, transmiterea către public, prin orice mijloc, altul decât radiodifuzarea, a sunetelor unei interpretări sau execuții sau de sunete sau de reprezentări de sunete fixate în fonogramă. În sensul articolului 15, expresia «comunicare către public» desemnează de asemenea faptul de a face ca sunetele sau reprezentările de sunete fixate pe o fonogramă să aibă aptitudinea de a fi auzite de către public.”
12. Conferința diplomatică(8) a adoptat o serie de „declarații comune” cu privire la Tratatul OMPI(9). Potrivit declarației comune privind articolul 2 litera (b):
„Se înțelege că definiția fonogramei prevăzută la articolul 2 litera (b) nu sugerează că drepturile asupra fonogramei sunt afectate în vreun mod de includerea sa într‑o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală.”
13. Articolul 15 din Tratatul OMPI, intitulat „Dreptul la remunerație pentru radiodifuzare și comunicare către public”, are următorul conținut:
„(1) Artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație echitabilă și unică, în cazul în care fonogramele publicate în scopuri comerciale sunt utilizate direct sau indirect pentru radiodifuzare sau pentru orice comunicare către public.
(2) Părțile contractante pot prevedea în legislația lor națională ca remunerația echitabilă unică să fie pretinsă utilizatorului de către artistul interpret sau executant sau de către producătorul de fonograme sau de ambii. Părțile contractante pot adopta dispoziții legislative prin care să fie stabilite condițiile de repartizare a remunerației echitabile unice între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cazul în care nu se ajunge la un acord între părțile interesate.
[…]”
14. Conferința diplomatică a adoptat, la 20 decembrie 1996, o „Rezoluție referitoare la interpretările și execuțiile audiovizuale” în care delegațiile participante își exprimau regretul că „[Tratatul OMPI] nu include drepturile artiștilor interpreți sau executanți asupra fixărilor audiovizuale ale interpretării sau execuției lor” și au solicitat să se ia măsuri pregătitoare în vederea adoptării unui protocol privind interpretările sau execuțiile audiovizuale până în anul 1998. Ulterior, un astfel de protocol nu a fost adoptat și problema nu a fost soluționată în domeniul de aplicare al Tratatului OMPI, ci în cadrul unui tratat distinct, și anume Tratatul de la Beijing privind interpretările și execuțiile audiovizuale, adoptat la 24 iunie 2012.
C. Directiva 92/100
15. Adoptată la 19 noiembrie 1992, Directiva 92/100 a fost înlocuită, după mai multe modificări aduse diferitor dispoziții ale sale, prin Directiva 2006/115, care a codificat directiva astfel modificată.
16. Articolul 7 („Dreptul de reproducere”) din Directiva 92/100, în versiunea sa inițială, prevedea:
„(1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă:
– pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor execuțiilor lor;
– pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor;
[…]
(2) Dreptul de reproducere prevăzut în alineatul (1) poate fi transferat, cedat sau poate constitui obiectul unei licențe contractuale.”
17. De la adoptarea sa, articolul 8 din Directiva 92/100 a rămas neschimbat în esență și este reprodus la punctul 20 de mai jos astfel cum se regăsește în Directiva 2006/115.
D. Directiva 2001/29
18. Articolul 7 din Directiva 92/100 a fost modificat și înlocuit prin articolul 2 (Dreptul de reproducere) din Directiva 2001/29/CE(10). Acesta prevede:
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte:
[…]
(b) pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor;
(c) pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor;
[…]”
E. Directiva 2006/115
19. Directiva 2006/115 a codificat Directiva 92/100, astfel modificată, după ce, în timp, aceasta din urmă a făcut obiectul mai multor modificări. Deși au fost aduse modificări printre altele articolului 7 din Directiva 92/100, care a fost eliminat și înlocuit cu articolul 2 din Directiva 2001/29, articolul 8 a rămas în esență neschimbat în raport cu prima sa versiune din Directiva 92/100.
20. Articolul 8 („Radiodifuziunea și comunicarea publică”) prevede:
„[…]
(2) Statele membre prevăd un drept pentru a asigura că o remunerație echitabilă unică este plătită de utilizator, atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică și că această remunerație este repartizată între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză. În absența unui acord între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme, statele membre pot stabili condițiile repartizării remunerației între aceștia.
[…]”
F. Dreptul spaniol
21. Potrivit instanței de trimitere, articolul 108 alineatul 4 și articolul 116 alineatul 2 din Texto Refundido de la Ley de Propiedad Intelectual [Legea privind proprietatea intelectuală (reformare)] sunt redactate în mod termeni identici. Prima dintre aceste două dispoziții privește drepturile artiștilor interpreți sau executanți; a doua categorie privește drepturilor producătorilor de fonograme. Textul celor două dispoziții, astfel cum a fost redat de instanța de trimitere, prevede:
„Utilizatorii unei fonograme publicate în scopuri comerciale sau ai unei reproduceri a fonogramei respective care este utilizată pentru orice formă de comunicare publică sunt obligați să plătească o remunerație echitabilă și unică artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme, între care va fi repartizată. În absența unui acord între aceștia în ceea ce privește repartizarea respectivă, remunerația va fi împărțită în mod egal […]”
22. Articolul 114 alineatul 1 din aceeași lege cuprinde următoarea definiție:
„«Fonogramă» înseamnă orice fixare exclusiv sonoră a execuției unei opere sau a altor sunete.”
II. Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare
23. Litigiul din procedura principală se referă la acțiunile formulate de societățile de gestionare colectivă Asociación de Gestión de Derechos Intelectuales (denumită în continuare „AGEDI”) și Artistas Intérpretes o Ejecutantes, Sociedad de Gestión de España (denumită în continuare „AIE”), pe de o parte, împotriva Atresmedia Corporación de Medios de Comunicación S.A. (denumită în continuare „Atresmedia”), pe de altă parte, având ca obiect plata unei despăgubiri pentru actele de comunicare publică(11) a fonogramelor publicate în scopuri comerciale (sau de reproducere a acestora) realizate între 1 iunie 2003 și 31 decembrie 2009 prin intermediul canalelor de televiziune operate de Atresmedia și pentru reproducerea neautorizată a fonogramelor realizată prin actele respective de comunicare publică.
24. La 29 iulie 2010, AGEDI și AIE au introdus o acțiune împotriva Atresmedia la Juzgado de lo Mercantil de Madrid (Tribunalul Comercial din Madrid, Spania) (denumit în continuare „Juzgado Mercantil”) având ca obiect obligarea la plata unei despăgubiri pentru actele de comunicare și de reproducere menționate mai sus. Juzgado Mercantil a statuat că nu se impunea acordarea vreunei despăgubiri pentru actele de comunicare publică a fonogramelor care au fost încorporate sau „sincronizate” în opere audiovizuale și nici pentru reproducerea „instrumentală” a acestora. Potrivit acestei instanțe, sincronizarea fonogramei preexistente într‑o operă audiovizuală prin intermediul licenței remunerate a condus la apariția unei opere derivate absolut noi și autonome, iar dreptul la remunerație pentru comunicarea publică și reproducerea instrumentală a fonogramei (pe care Juzgado Mercantil o numește „operă” în decizia de trimitere) încetează odată cu plata sincronizării. Această instanță a obligat Atresmedia la plata despăgubirilor în alt temei.
25. AGEDI și AIE au formulat apel împotriva hotărârii pronunțate de Juzgado Mercantil de Madrid la Audiencia Provincial de Madrid (Curtea Provincială din Madrid, Spania) (denumită în continuare „Audiencia Provincial”) și au solicitat ca Atresmedia să fie obligată și la plata despăgubirilor pentru actele de comunicare publică a fonogramelor care au fost „sincronizate” în operele audiovizuale comunicate public prin intermediul canalelor de televiziune ale Atresmedia. Audiencia Provincial a admis apelul și a statuat în hotărârea sa:
„Fonograma nu este o operă […] este un simplu suport care conține fixarea [unei anumite interpretări sau execuții]. […] Prin urmare, dacă fonograma nu constituie o operă, asupra sa nu se poate efectua nicio operațiune care implică un proces de transformare în sens tehnico‑juridic și, în mod corelativ, nu este posibil nici ca din fonogramă să rezulte o operă derivată […] Este cert că calitățile sunetelor fixate în fonogramă sunt în mod obiectiv aceleași înainte și după sincronizare […] În măsura în care [fixarea sonoră din opera audiovizuală] este o simplă reproducere a sunetelor fixate în fonograma sincronizată, ea nu poate fi considerată decât o reproducere a acestei fonograme. Comunicarea publică a reproducerii respective, la fel ca a fonogramei propriu‑zise, dă naștere dreptului la o remunerație echitabilă prevăzut de [dispozițiile relevante ale legislației spaniole].”
26. Pe baza acestui raționament, Audiencia Provincial a anulat hotărârea pronunțată de Juzgado Mercantil și a admis în totalitate apelul formulat de AGEDI și AIE.
27. Atresmedia a declarat recurs la Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) (denumit în continuare „Tribunal Supremo”), recurs care se referă exclusiv la aspectul dacă comunicarea publică a operelor audiovizuale realizată de Atresmedia pe canalele sale de televiziune conferă artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme în cauză dreptul la o remunerație echitabilă în temeiul dispozițiilor articolului 108 alineatul 4 și ale articolului 116 alineatul 2 din Legea privind proprietatea intelectuală, care transpun în dreptul spaniol articolul 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea.
28. În acest context, Tribunal Supremo a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Noțiunea de «reproducere a unei fonograme publicate în scopuri comerciale», conținută la articolul 8 alineatul (2) din Directivele 92/100 și 2006/115, include reproducerea unei fonograme publicate în scopuri comerciale în cadrul unei înregistrări audiovizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, un organism de difuzare a programelor de televiziune care utilizează, pentru orice tip de comunicare publică, o înregistrare audiovizuală care conține fixarea unei opere cinematografice sau audiovizuale în care a fost reprodusă o fonogramă publicată în scopuri comerciale este obligat la plata remunerației echitabile și unice, prevăzută la articolul 8 alineatul (2) din directivele respective?”
29. Atresmedia, AGEDI, AIE, guvernul spaniol și Comisia Europeană au depus observații scrise. În ședința din 30 ianuarie 2020, toate aceste părți au prezentat observații orale.
III. Analiză
A. Observații preliminare
30. Prima dintre cele două întrebări preliminare adresate Curții în prezenta cauză se referă la interpretarea noțiunii „reproducere a [unei](12) fonograme publicate în scopuri comerciale”, astfel cum este utilizată această expresie în cuprinsul articolului 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea. În cadrul cererii de decizie preliminară, instanța de trimitere adresează această întrebare cu privire la procesul de „sincronizare” care intervine la momentul creării operei audiovizuale. Este vorba despre un proces în care Atresmedia nu pare să participe în calitatea sa de radiodifuzor de semnale de televiziune.
31. Astfel formulată, întrebarea se referă la actul de reproducere; cu toate acestea, articolul 8 alineatul (2) vizează actul de a utiliza obiectul „unei fonograme […] sau o reproducere a acestei fonograme” pentru o „comunicare publică”. În conformitate cu legislația în versiunea în vigoare în prezent, articolul 2 („Dreptul de reproducere”) din Directiva 2001/29 reglementează actele de reproducere. Această interpretare a primei întrebări este confirmată de rezumatele întocmite de instanța de trimitere cu privire la poziția Atresmedia(13) și, respectiv, cu privire la argumentele prezentate de AGEDI și de AIE(14).
32. Prin intermediul celei de a doua întrebări, coroborată cu prima întrebare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă un post de televiziune care, în calitate de utilizator, comunică publicului o operă audiovizuală în care a fost încorporată o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este obligat la plata remunerației echitabile unice prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea. Din cererea de decizie preliminară reiese clar faptul că „sincronizarea” fonogramelor în discuție a fost efectuată ulterior emiterii autorizației necesare(15). În consecință, propunem Curții să reformuleze întrebările preliminare și să furnizeze instanței de trimitere lămuriri cu privire la aspectul dacă noțiunile de „fonogramă” sau de „reproducere a unei fonograme”, care figurează la articolul 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea, includ o operă audiovizuală în care a fost încorporată o fonogramă după ce autorizarea de către titularul sau titularii dreptului de autor asupra fonogramei în cauză a fost obținută în mod corespunzător, astfel cum prevede articolul 2 litera (c) din Directiva 2001/29, precum și lămuriri cu privire la aspectul dacă articolul 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea impune statelor membre să prevadă că utilizatorul ar trebui să plătească o „remunerație echitabilă unică” titularului sau titularilor dreptului de autor asupra unei fonograme în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal.
33. Înainte de a aborda problema caracterului conținutului audiovizual care încorporează fonograme publicate anterior, vom examina, în primul rând, natura actului de „sincronizare” efectuat de producătorul conținutului audiovizual.
34. În Hotărârea Pelham(16), Curtea a statuat că, în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 2001/29, dreptul conferit producătorului de fonograme de a autoriza sau de a interzice reproducerea fonogramei sale îi permite să se opună utilizării de către un terț a unui eșantion sonor, chiar foarte scurt, din fonograma sa în vederea includerii acestui eșantion într‑o altă fonogramă, cu excepția cazului în care acest eșantion este inclus sub o formă modificată și nu poate fi recunoscut în momentul ascultării, tocmai pentru că această eșantionare constituie un act de „reproducere” în parte a fonogramei din care este preluat eșantionul. În sensul dreptului de reproducere prevăzut în prezent la articolul 2 litera (c) din Directiva 2001/29, ar trebui, așadar, să reiasă dintr‑o jurisprudență constantă că sincronizarea (care, în practică, ar implica întotdeauna o reproducere care poate fi recunoscută a fonogramei) este (un act de) reproducere.
35. Deși un astfel de act de „sincronizare” constituie într‑adevăr o „reproducere” în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 2001/29 și necesită, în consecință, consimțământul și autorizarea(17) titularului dreptului de autor în cauză, și anume producătorul fonogramei, nu rezultă în mod necesar că rezultatul acestui act de reproducere a fonogramei într‑un nou ansamblu mai mare trebuie de asemenea să fie considerat o „reproducere a unei fonograme” în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea.
B. Cu privire la domeniul de aplicare al articolului 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea
1. Cu privire la interpretarea termenilor din Directiva 92/100 – geneza
36. Directiva 92/100 nu a prevăzut definiții pentru mulți dintre termenii‑cheie pe care îi conține. S‑a considerat necesar să se definească termenii de „închiriere”, de „împrumut” și de „film”(18), însă majoritatea termenilor – precum „reproducere” sau „fonogramă” – nu au fost definiți în mod explicit în această directivă. Reiese cu claritate din expunerea de motive a propunerii inițiale de Directivă 92/100(19) că Comisia a omis în mod deliberat să introducă definiții detaliate ale termenilor utilizați și că intenția sa era ca termenii directivei să fie interpretați în conformitate cu Convenția de la Berna(20) și cu Convenția de la Roma(21).
37. Astfel cum se arată în propunerea modificată de Directivă 92/100(22), propunerea inițială se limita la a reglementa „formele de piraterie legate de exploatarea materială” și, la fel ca în cazul Cărții verzi privind drepturile de autor(23), nu includea nicio protecție a drepturilor conexe într‑un mod similar celui în care aceasta a fost în final consacrată la articolul 8 din directivă. Propunerea modificată a urmat avizul Parlamentului European privind dispoziția care a devenit ulterior articolul 8 din Directiva privind închirierea și a adoptat propunerea Parlamentului, cu mici modificări de formulare, cum a fost articolul 6a din propunerea modificată. Potrivit expunerii de motive, articolul 6a a urmat în mare măsură dispozițiile minime ale Convenției de la Roma, lăsând totodată statelor membre posibilitatea de a menține sau de a introduce o protecție mai extinsă(24).
38. În secțiunea scurtă pe care expunerea de motive o consacră articolului 6a alineatul (2) [care a devenit articolul 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea], se arată că această dispoziție „a fost transpusă în principiu de majoritatea statelor membre în dreptul lor intern; este vorba despre o dispoziție minimă”. Expunerea de motive nu conține niciun exemplu de legislație națională a statelor membre în acest sens și, deși propunerea inițială cuprinde o expunere aprofundată cu privire la statutul juridic în vigoare la acel moment în statele membre în ceea ce privește atât dreptul de autor, cât și drepturile conexe, aceasta nu cuprinde o dispoziție asemănătoare articolului 8 și nu pare să examineze dispoziții comparabile din legislația statelor membre. Dat fiind că, la momentul respectiv, legislația în materie de drepturi conexe era în general puțin dezvoltată atât la nivel internațional, cât și la nivelul statelor membre, ar părea puțin probabil ca, în anul 1992, legislația majorității statelor membre să fi prevăzut tipul de drepturi economice referitoare la „comunicarea publică” a operelor audiovizuale pentru producătorii de fonograme și artiștii interpreți sau executanți ale căror înregistrări erau incluse în aceste opere audiovizuale, astfel cum susțin AGEDI și AIE. Pare la fel de puțin probabil ca, prin redactarea noii dispoziții pe baza avizului Parlamentului European, Comisia să fi intenționat să creeze astfel de drepturi.
39. Articolul 6a alineatul (2) din propunerea modificată a devenit în cele din urmă articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100, cu câteva modificări minore și fără importanță în ceea ce privește modul de redactare. În consecință, geneza acestei dispoziții arată în mod clar că domeniul de aplicare al protecției conferite de articolul 8 alineatul (2) nu era destinat să extindă radical protecția care exista deja în acea perioadă în majoritatea statelor membre. Mențiunea care figurează în considerentul (10) și considerațiile explicite care figurează în expunerea de motive a propunerii inițiale, precum și comentariile referitoare la articolul 6a din expunerea de motive a propunerii modificate confirmă că termenii utilizați la articolul 8 alineatul (2) ar trebui interpretați în lumina termenilor similari definiți în Convenția de la Roma.
2. Convenția de la Roma
40. Articolul 12 din Convenția de la Roma, intitulat „Utilizări secundare de fonograme”, prevede că, atunci „[c]ând o fonogramă publicată în scop comercial sau o reproducere a acestei fonograme este folosită în mod direct pentru radiodifuzare sau pentru orice fel de comunicare către public, cel care o folosește va plăti artiștilor interpreți sau executanți ori producătorilor de fonograme sau ambilor o remunerație echitabilă și unică”.
41. Această dispoziție a fost sursa de inspirație pentru articolul 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea. Deși articolul 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea diferă sub anumite aspecte de articolul 12 din Convenția de la Roma [această directivă nu permite rezerve similare celor care sunt permise în temeiul articolului 16 alineatul (1) litera (a) din Convenția de la Roma, ci impune ca o remunerație echitabilă unică să fie prevăzută pentru producătorii de fonograme, dar și pentru artiștii interpreți sau executanți(25) și vizează atât utilizarea directă, cât și utilizarea indirectă], părțile cele mai relevante ale dispoziției în sensul prezentei cauze („o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme”) sunt formulate în mod identic în convenție și în directivă. Articolul 12 a stat ulterior la baza articolului 15 din Tratatul OMPI, discutat în secțiunea 3 de mai jos, intitulată „Tratatul OMPI”.
42. În sensul Convenției de la Roma (și, prin urmare, probabil și în sensul Directivei 92/100), termenul „fonogramă” este definit la articolul 3 litera (b) din convenție ca fiind „orice fixare exclusiv sonoră a sunetelor provenind dintr‑o execuție sau din alte sunete”. Ghidul Convenției de la Roma și al Convenției privind fonogramele(26) prevede în mod explicit că „fixarea trebuie să fie exclusiv sonoră [pentru a fi considerată fonogramă]. Prin urmare, sunt [sic] excluse […] fixările de imagini (de exemplu cinema) sau de imagini și de sunete (de exemplu televiziune).”
43. Pe baza acestei definiții, orice fixare audiovizuală ar părea exclusă din termenul „fonogramă” în sensul articolului 12 din Convenția de la Roma și probabil din termenul „fonogramă” în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 92/100. În consecință, potrivit acestei interpretări, nici articolul 12 din Convenția de la Roma, nici articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100 nu ar impune plata unei remunerații echitabile unice pentru comunicarea publică a unei fixări audiovizuale, cu excepția cazului în care este vorba despre o „reproducere a [unei] fonograme” publicate în scopuri comerciale.
44. Articolul 3 litera (e) din Convenția de la Roma definește „reproducerea” ca fiind „realizarea unui exemplar sau a mai multor exemplare ale unei fixări”. În contextul Convenției de la Roma din 1961 și al dezvoltării tehnologice de la acea vreme, prin „exemplar” se înțelegea a fi un obiect material(27). Chiar dacă o reproducere nu trebuie să fie în mod necesar o copie identică a întregului material copiat în sensul Convenției de la Roma, orice interpretare a termenului care ar extinde noțiunea de reproducere a unei fonograme pentru a include ceva care nu este în sine o fonogramă ar fi contrară economiei și logicii convenției, precum și sensului obișnuit dat termenilor reproducere sau copie.
45. Prin urmare, considerăm că interpretarea articolului 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea în lumina dispozițiilor Convenției de la Roma confirmă în mare măsură concluzia potrivit căreia această dispoziție nu impune statelor membre să prevadă o remunerație echitabilă pentru comunicarea publică a unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă (sau părți ale acesteia) publicată în scopuri comerciale.
3. Tratatul OMPI
46. Tratatul OMPI a fost semnat de Comunitatea Europeană la 20 decembrie 1996 și a fost „aprobat” prin Decizia 2000/278. Acesta a fost ratificat de Uniune la 14 decembrie 2009 și a intrat în vigoare în Uniune la 14 martie 2010.
47. Curtea a abordat deja problema aplicabilității Tratatului OMPI în ordinea juridică a Uniunii. Curtea a constatat, în Hotărârea SCF(28), că Tratatul OMPI „[este obligatoriu] pentru instituțiile Uniunii Europene și pentru statele membre” din moment ce a fost semnat de Uniune și aprobat prin Decizia 2000/278. Prin urmare, dispozițiile Tratatului OMPI fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii și sunt, prin urmare, aplicabile în privința acesteia(29).
48. Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Tratatul OMPI, nicio dispoziție din prezentul tratat nu permite derogări de la obligațiile pe care le au părțile contractante unele față de celelalte în temeiul Convenției de la Roma. În Hotărârea SCF, Curtea a constatat în acest temei că, deși Uniunea nu este parte contractantă la Convenția de la Roma, este totuși obligată „să nu stea în calea obligațiilor care revin statelor membre în temeiul acestei convenții” și că Convenția de la Roma produce, prin urmare, efecte indirecte în cadrul Uniunii(30). În această hotărâre, Curtea nu a făcut referire la efectele Convenției de la Roma asupra domeniului de aplicare și a conținutului Directivei privind închirierea prin utilizarea unor termeni care sunt efectiv definiți prin referire la această convenție, astfel cum am arătat la punctul 36 și următoarele din prezentele concluzii în cadrul discuției despre geneza acestei directive.
49. Articolul 2 din Tratatul OMPI definește mai mulți termeni‑cheie. Astfel, noțiunea „fonogramă” este definită ca fiind „fixarea sunetelor provenite dintr‑o interpretare sau execuție sau a altor sunete sau a unei reprezentări de sunete, alta decât sub forma unei fixări încorporate într‑o operă cinematografică sau o altă operă audiovizuală”. Această definiție are la bază noțiunea de „fonogramă”, astfel cum este definită în scopul Convenției de la Roma, și o extinde în două moduri. Ca o reflectare a dezvoltării tehnologiei muzicale, definiția cuprinsă în Tratatul OMPI cuprinde și „reprezentări de sunete”, de exemplu înregistrări de sunete sintetice precum cele produse de sintetizatori, care nu au fost niciodată generate ca sunete reale înainte de fixare.
50. În plus, definiția noțiunii de „fonogramă” în sensul Tratatului OMPI acoperă și fixările de sunete sau reprezentările de sunete încorporate într‑o fixare audiovizuală care nu constituie o „operă” în scopurile dreptului de autor. Acesta constituie o modificare substanțială.
51. Declarația comună referitoare la articolul 2 litera (b) precizează în plus că „definiția fonogramei […] nu sugerează că drepturile asupra fonogramei sunt afectate în vreun fel ca urmare a încorporării lor(31) într‑o operă cinematografică sau într‑o altă operă audiovizuală”.
52. AGEDI și AIE au arătat că această declarație comună ar trebui înțeleasă în sensul că drepturile producătorului fonogramei continuă să se aplice după încorporarea fonogramei într‑o operă audiovizuală ca și cum opera audiovizuală ar fi (de asemenea) o fonogramă. În opinia noastră, acest argument și această interpretare a declarației comune sunt incorecte.
53. Logica și economia articolului 2 litera (b) și ale articolului 15 din Tratatul OMPI, precum și negocierile care au condus la forma finală a acestor dispoziții nu susțin această interpretare și nici ideea paradoxală că o fonogramă, atunci când face parte dintr‑o operă audiovizuală, ar putea fi calificată de asemenea, ca urmare a încorporării sale, drept „fonogramă”.
54. Astfel cum se explică în Ghidul tratatelor cu privire la drepturile de autor și drepturile conexe administrate de OMPI(32), un document interpretativ elaborat de OMPI care, fără a avea forță juridică obligatorie, contribuie totuși la interpretarea Tratatului OMPI(33), declarația comună referitoare la articolul 2 litera (b) era menită să reafirme că fonogramele nu pot fi utilizate în opere audiovizuale decât prin încheierea de acorduri contractuale adecvate, ținând seama în mod corespunzător de drepturile producătorilor de fonograme, precum și că, în cazul în care fonogramele sunt utilizate din nou în mod independent de opera audiovizuală, acestea trebuie considerate (din nou) fonograme, ceea ce implică faptul că fonograma, astfel încorporată în opera audiovizuală, își pierde caracterul de fonogramă atât timp cât face parte din opera audiovizuală în ansamblul său (și că, în conformitate cu declarația comună, își recapătă statutul de fonogramă în cazul în care este din nou separată de opera audiovizuală în ansamblul său)(34). A se vedea de asemenea discuțiile din Comisia principală I a Conferinței diplomatice, care a precizat că, atunci când coloana sonoră a unui film este publicată sub forma unei înregistrări sonore, ar trebui considerată fonogramă(35).
55. Această poziție este susținută și de doctrină. A se vedea, de exemplu, explicațiile prezentate în The WIPO Treaties 1996, p. 258, punctul 35 primul și al doilea paragraf, cu privire la articolul 2: „Excluderea din definiție [ca «fonogramă»] se aplică numai atunci când coloana sonoră însoțește imaginile sau este legată de acestea în alt mod. […] Este irelevant dacă coloana sonoră a fost concepută inițial pentru a fi exploatată […] ca fonogramă. […] Același lucru este valabil și cu privire la momentul fixării: este irelevant dacă coloana sonoră a unui film provine dintr‑o înregistrare preexistentă sau a fost înregistrată în același timp cu imaginile […] Metoda de exploatare – ca parte indisociabilă a unei opere audiovizuale sau separat ca simplă înregistrare de sunete – este decisivă.
Atunci când o fixare preexistentă a sunetelor sau a reprezentărilor de sunete este încorporată ulterior într‑o operă audiovizuală, aceasta nu își schimbă natura, ci rămâne o «fonogramă»; natura sa de fonogramă poate fi considerată suspendată pe durata încorporării.”
56. În doctrină au apărut și alte opinii. A se vedea lucrarea acelorași autori intitulată The WIPO Treaties on Copyright(36), p. 272, punctele 8.2.41 și 8.2.42, în care se discută punctul de vedere potrivit căruia fonogramele preexistente ar putea să păstreze această natură chiar dacă sunt încorporate într‑o operă audiovizuală, precum și p. 489, secțiunile 9.2.8 și 9.2.9, în care se regăsește o descriere a diferitor interpretări ale articolului 2 litera (c) din Tratatul OMPI care au fost avansate de diferite state contractante cu ocazia Conferinței diplomatice din 2000 în cursul negocierilor care au condus în cele din urmă la adoptarea Tratatului de la Beijing(37).
57. „Rezoluția referitoare la interpretările și execuțiile audiovizuale” adoptată la 20 decembrie 1996 de Conferința diplomatică din 1996, în care delegațiile participante și‑au exprimat regretul că „[Tratatul OMPI] nu include drepturile artiștilor interpreți sau executanți asupra fixărilor audiovizuale ale interpretării sau execuției lor”, confirmă de asemenea teza potrivit căreia articolul 15 din Tratatul OMPI nu prevede dreptul la o remunerație echitabilă unică pentru comunicarea publică a unor opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă preexistentă.
58. În consecință, considerăm că o interpretare a articolului 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea în lumina dispozițiilor Tratatului OMPI și care vizează interpretarea dispozițiilor acestor directive în conformitate cu cele ale acestui tratat pledează în mare măsură în favoarea concluziei potrivit căreia articolul 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea nu impune statelor membre obligația de a prevedea o remunerație echitabilă pentru comunicarea publică a unei opere audiovizuale în a cărei coloană sonoră a fost sincronizată o fonogramă (sau părți ale acesteia) publicată în scopuri comerciale.
4. Re:Sound împotriva Motion Picture Theatre Associations of Canada
59. În cauza Re:Sound împotriva Motion Picture Theatre Associations of Canada(38), Supreme Court of Canada (Curtea Supremă a Canadei) a fost chemată să interpreteze dispozițiile de drept canadian introduse în vederea îndeplinirii obligațiilor ce revin Canadei în temeiul articolului 12 din Convenția de la Roma. Chiar dacă terminologia legislației canadiene în cauză era diferită într‑o anumită măsură de terminologia utilizată în Convenția de la Roma și în Directiva privind închirierea, întrebările adresate instanței canadiene au fost într‑o mare măsură asemănătoare întrebărilor adresate Curții în prezenta cauză.
60. Legislația canadiană definea o „înregistrare sonoră” ca fiind o înregistrare constând în sunete, cu excluderea totuși a „oricărei coloane sonore a unei opere cinematografice atunci când aceasta însoțește opera cinematografică”. Trebuie observat că această definiție pare să se apropie mai mult de cea de „fonogramă” în sensul Tratatului OMPI decât de definiția acestui termen în sensul Convenției de la Roma, având în vedere că derogarea referitoare la coloanele sonore nu se aplică decât înregistrărilor sonore care însoțesc „opere” cinematografice.
61. Curtea Supremă a Canadei a statuat în unanimitate că această definiție a unei „înregistrări sonore” implică faptul că nu există niciun drept la remunerație echitabilă în cazul în care o coloană sonoră însoțește o producție cinematografică, dar că o astfel de remunerație este datorată în cazul în care coloana sonoră este „reprodusă separat de film sau de emisiune [de televiziune]” și că această interpretare este conformă cu definiția „fonogramei” prevăzută la articolul 3 din Convenția de la Roma din moment ce derogarea prevăzută de legislația canadiană pentru „coloanele sonore” nu prevede excluderea „[fixărilor] exclusiv [sonore]”(39).
62. Analiza acestei cauze are caracter informativ, dar, în mod firesc, nu este nicidecum decisivă pentru prezenta cauză cu care este sesizată Curtea.
5. Cu privire la compararea noțiunii de „reproducere” în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 2001/29 și al articolului 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea
63. Ar părea logic și coerent din punct de vedere lingvistic ca rezultatul unui act de reproducere să fie tratat ca „o reproducere” a obiectului reprodus.
64. Procesul de sincronizare care este descris de instanța de trimitere implică totuși mult mai mult decât simpla reproducere a fonogramei. În general, după cum se poate presupune în mod logic, mai întâi trebuie produsă toată partea vizuală a operei audiovizuale, iar coloana sonoră care conține fonograma (sau părți ale acesteia) trebuie apoi adaptată părții vizuale. Această coloană sonoră poate cuprinde dialoguri, precum și alte părți sonore muzicale sau nemuzicale înregistrate. Aceste alte părți ale produsului audiovizual trebuie să aibă un caracter suficient de original pentru a ridica rezultatul combinat la statutul de „operă” audiovizuală în scopul aplicării dreptului de autor astfel încât acest rezultat să nu intre sub incidența noțiunii de fonogramă, astfel cum este definită în sensul Tratatului OMPI(40).
65. Având în vedere faptul că nici Directiva privind închirierea, nici Directiva 2001/29 nu definesc expresia „fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme” ori termenii „fonogramă” și „reproducere” care figurează în această expresie, semnificația și domeniul de aplicare ale acestor termeni și ale acestei expresii trebuie stabilite în conformitate cu sensul obișnuit al acestora în limbajul curent, ținând seama și de contextul în care sunt utilizate(41). Fiind termeni ai unei dispoziții din dreptul Uniunii care nu cuprinde nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în vederea stabilirii sensului și a domeniului de aplicare, aceștia trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome și uniforme în întreaga Uniune, astfel încât să se asigure respectarea unei interpretări uniforme a dreptului Uniunii și a principiul egalității(42).
66. Pornind de la contextul în care apar expresia și termenii menționați anterior, termenul „reproducere” se regăsește atât la articolul 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea, cât și la articolul 7 din Directiva 92/100 și în reproducerea ulterioară a acestei dispoziții în cadrul articolului 3 din Directiva 2001/29.
67. Astfel cum a statuat Curtea în mod repetat, ținând seama de cerințele unității și coerenței ordinii juridice a Uniunii, noțiunile utilizate de Directivele 2001/29 și 2006/115 trebuie să aibă aceeași semnificație, cu excepția situației în care legiuitorul Uniunii a exprimat, într‑un context legislativ precis, o voință diferită(43).
68. În această privință, trebuie să se țină seama de obiectivele diferite și de natura diferită a intereselor care sunt protejate, pe de o parte, de dispozițiile dreptului Uniunii (și de dispozițiile corespunzătoare ale dreptului internațional) care acordă artiștilor interpreți și executanți un drept exclusiv (dar cesionabil) de a autoriza sau de a interzice anumite acte precum dreptul producătorilor de a autoriza sau de a interzice reproducerea fonogramelor lor și, pe de altă parte, de dreptul la o remunerație echitabilă pentru închirierea sau împrumutul ori pentru difuzarea sau comunicarea publică, care sunt în esență drepturi economice(44).
69. Scopul primei categorii de drepturi este de a oferi artiștilor interpreți și executanți și producătorilor de fonograme mijloacele necesare pentru a controla anumite forme specifice de utilizare a rezultatului contribuțiilor lor, permițându‑le astfel să negocieze o compensație pentru această utilizare, în timp ce scopul celei de a doua categorii de drepturi constă în remunerarea artiștilor interpreți sau executanți ori a producătorilor pentru utilizarea execuțiilor lor sau a investițiilor în contextul utilizărilor pe care nu le controlează.
70. În ceea ce privește noțiunea de „comunicare publică” care figurează la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, precum și la articolul 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea, Curtea a statuat în mod repetat că aceste dispoziții urmăresc obiective care diferă într‑o anumită măsură, articolul 3 menționat anterior conferind autorilor un drept cu caracter preventiv(45). Aceeași logică se aplică și în ceea ce privește articolul 2 din Directiva 2001/29, care de asemenea conferă titularilor un drept cu caracter preventiv, și anume dreptul de a autoriza sau de a interzice reproducerea.
71. În plus, termenul „reproducere” poate fi înțeles ca desemnând fie procesul de reproducere a unui anumit obiect, fie rezultatul unei astfel de reproduceri. Ceea ce se interzice prin articolul 2 litera (c) din Directiva 2001/29 este actul neautorizat de reproducere, în timp ce articolul 8 alineatul (2) din Directiva privind închirierea menționează remunerația pentru anumite utilizări ale unei reproduceri în sensul unei copii a unei fonograme, cu alte cuvinte utilizarea unui obiect. Acestea sunt două semnificații diferite ale aceluiași cuvânt.
72. În această privință, prezenta cauză diferă de situația pe care a examinat‑o Curtea în Hotărârea Reha Training(46) în care a statuat, la punctele 31 și 32, că nimic nu permite să se susțină că legiuitorul Uniunii a intenționat să confere noțiunii de „comunicare publică” o semnificație diferită în contextul Directivei 2001/29 și, respectiv, al Directivei 2006/115 și că drepturile consacrate de aceste două directive decurg din același element declanșator (iar noțiunea în discuție făcea parte din acest element declanșator).
73. În ceea ce privește sensul obișnuit al termenului „reproducere” în limbajul curent, în opinia noastră, nicio persoană obișnuită nu ar considera o operă audiovizuală tipică drept o „reproducere” a unei fonograme care este utilizată drept (parte din) coloană sonoră pentru respectiva operă. Numai cu titlu de simplu exemplu, nu am putea considera – și nu credem că cineva ar considera – un film precum „Moarte la Veneția”(47) ca fiind o „reproducere” a (părților) unei înregistrări a Simfoniei a V‑a a lui Gustav Mahler sau a oricărei alte bucăți muzicale care a fost inclusă în coloana sonoră a acestui film(48) ori filmul „Absolventul”(49) ca fiind o „reproducere” a melodiei „The Sound of Silence” a formației Simon & Garfunkel, în sensul obișnuit al acestui termen în limbajul curent.
74. Actul care constă în copierea înregistrării preexistente a unei melodii pe coloana sonoră a unui film poate fi considerat un act de reproducere, întrucât este exact ceea ce se face. Melodia este reprodusă și încorporată în ansamblul audiovizual. Astfel cum am arătat la punctele 33-35 din prezentele concluzii, este clar că un asemenea act de reproducere, în sensul în care acest termen este utilizat în scopul dreptului de reproducere, are loc în momentul sincronizării fonogramei.
75. Cu toate acestea, faptul că actul de sincronizare a unei înregistrări preexistente este un act de reproducere a acestei fonograme nu face ca opera audiovizuală care rezultă (în care melodia este probabil de departe partea cea mai mică și mai puțin importantă) să fie o reproducere a melodiei. Acest lucru ar corespunde prea puțin sensului obișnuit al acestui termen în limbajul curent.
76. În cauza Pelham, Curtea a fost chemată să interpreteze „dreptul de distribuție” prevăzut la articolul 9 din Directiva privind închirierea. Această dispoziție acordă printre alții producătorilor de fonograme dreptul exclusiv de punere la dispoziția publicului, prin vânzare sau altfel, a fonogramele lor, „inclusiv a copiilor acestora”. Întrebarea adresată Curții a fost dacă o fonogramă care cuprinde eșantioane muzicale transferate de pe o altă fonogramă (în speță, fără consimțământul titularilor de drepturi asupra fonogramei eșantionate) constituie o „copie”, în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva privind închirierea, a acelei fonograme. Răspunsul Curții la această întrebare a fost negativ. Întemeindu‑se parțial pe finalitatea dreptului de distribuție în ceea ce privește producătorii de fonograme (care oferă producătorului, printr‑o protecție juridică adecvată a drepturilor sale de proprietate intelectuală, posibilitatea de a amortiza investițiile efectuate, precum și de a lupta împotriva piratării) și parțial pe dispoziția paralelă (deși formulată în mod diferit) care figurează la articolul 1 litera (c) din Convenția de la Geneva(50), Curtea a statuat că o fonogramă care cuprinde eșantioane muzicale transferate de pe o altă fonogramă nu constituie o „copie” a acestei fonograme, „în condițiile în care nu reia totalitatea sau o parte substanțială a fonogramei respective”(51).
77. Trebuie să subliniem că Hotărârea Pelham a vizat o situație în care partea reprodusă sau copiată era substanțial mai mică decât ansamblul încorporat, întrucât fusese reprodusă doar o mică parte a fonogramei originale. În prezenta cauză, fonograma în discuție poate fi reprodusă în tot sau în parte în cadrul procesului de sincronizare. Cu toate acestea, chiar dacă fonograma este reprodusă în totalitate cu ocazia sincronizării, pentru ca produsul audiovizual să constituie o „operă” este necesar ca modificările aduse ansamblului să atingă pragul de originalitate. Prin urmare, nu este posibil să se susțină că fonograma și opera audiovizuală sunt același lucru sau că opera audiovizuală este o reproducere sau o copie a fonogramei.
78. În acest context, susținem că, deși semnificațiile lor nu sunt identice, noțiunile „reproducere” și „copie” sunt noțiuni conexe. Astfel, articolul 3 litera (e) din Convenția de la Roma definește „reproducerea” ca fiind „realizarea unui exemplar sau a mai multor exemplare ale unei fixări”. În această privință, în opinia noastră, soluția pe care o propunem este și cea care se apropie cel mai mult de jurisprudența anterioară a Curții.
IV. Concluzie
79. Pentru aceste motive, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) după cum urmează:
Noțiunile de „fonogramă” și de „reproducere a [unei] fonograme”, care figurează la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale și la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, nu includ o operă audiovizuală în care a fost încorporată o fonogramă după ce autorizarea de către titularul sau titularii dreptului de autor asupra fonogramei în cauză a fost obținută în mod corespunzător astfel cum prevede articolul 2 litera (c) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și ale drepturilor conexe în societatea informațională.
Atunci când opera comunicată publicului este o operă audiovizuală ca atare, aceasta nu constituie o „fonogramă”, în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 92/100 și al articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, care este „utilizată” sau comunicată public.
În consecință, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100 și articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 nu impun statelor membre obligația de a prevedea că utilizatorul ar trebui să plătească o „remunerație echitabilă unică” titularilor de drepturi asupra fonogramei încorporate în cazul unei „comunicări publice” a operei audiovizuale.