ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)

27 noiembrie 2013

Cauza T‑203/13 P

Luigi Marcuccio

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs – Funcție publică – Respingerea acțiunii în primă instanță ca vădit inadmisibilă – Cerere introductivă depusă prin fax în termenul de introducere a acțiunii și semnată prin intermediul unei ștampile care reproduce semnătura avocatului –Depunerea originalului după expirarea termenului – Tardivitatea acțiunii – Recurs vădit nefondat”

Obiectul:      Recurs introdus împotriva Ordonanței Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 28 ianuarie 2013, Marcuccio/Comisia (F‑92/12), având ca obiect anularea acestei ordonanțe

Decizia:      Respinge recursul. Domnul Luigi Marcuccio suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană în cadrul prezentei proceduri.

Sumarul ordonanței

Procedură jurisdicțională – Cerere de sesizare a instanței – Cerințe de formă – Semnătură olografă a unui avocat – Normă esențială de strictă aplicare – Cerere introductivă depusă prin fax – Semnătură a avocatului aplicată prin intermediul unei ștampile – Semnătură olografă diferită de cea care figurează pe originalul cererii introductive trimis prin poștă – Dată de primire a faxului care nu poate fi luată în considerare pentru aprecierea respectării termenului de introducere a acțiunii

(Statutul Curții de Justiție, art. 21)

În ceea ce privește legătura dintre semnătura avocatului care îl reprezintă pe un reclamant, care figurează pe o cerere introductivă depusă prin fax, și cea aplicată pe originalul depus în cel mult 10 zile, atunci când semnătura care figurează în încheierea cererii introductive depuse prin fax nu este identică cu cea care figurează pe originalul cererii introductive transmis ulterior, cererea introductivă depusă prin fax nu poate fi luată în considerare pentru aprecierea respectării termenului de introducere a acțiunii. Pe de altă parte, aplicarea pe un act de sesizare a instanței a unei ștampile care reproduce semnătura avocatului împuternicit de către reclamant reprezintă o modalitate indirectă și mecanică de a semna care nu permite, prin ea însăși, să se constate că, în mod necesar, chiar avocatul în cauză a semnat actul de procedură respectiv. Astfel, cerința semnăturii olografe a unei cereri, care urmărește, în scopul securității juridice, garantarea autenticității sale și excluderea riscului ca aceasta să nu fie, în realitate, opera autorului abilitat în acest scop, trebuie considerată ca fiind o normă fundamentală de procedură și trebuie să facă obiectul unei aplicări stricte, așa încât nerespectarea sa determină inadmisibilitatea acțiunii.

Rezultă că, atunci când semnătura unui document transmis prin fax, atât în cazul unei semnături aplicate prin intermediul unei ștampile, cât și în cazul unei semnături olografe, nu corespunde semnăturii aplicate pe originalul cererii introductive depus ulterior, această diferență determină aceleași consecințe juridice, și anume imposibilitatea de a lua în considerare documentul primit prin fax pentru aprecierea respectării termenului de introducere a acțiunii.

(a se vedea punctele 13-15 și 17)

Trimitere la:

Tribunal 23 mai 2007, Parlamentul/Eistrup, T‑223/06 P, Rep., p. II‑1581, punctele 50-52; Tribunal 29 noiembrie 2011, ENISA/AEPD, T‑345/11, punctele 15-17; Tribunal 3 octombrie 2012, Tecnimed/OAPI – Ecobrands (ZAPPER‑CLICK), T‑360/10, nepublicată în Repertoriu, punctele 15-17 și jurisprudența citată