HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)
26 noiembrie 2014(*)
„Concurență – Procedură administrativă – Decizie de constatare a refuzului de a se supune unei inspecții și de aplicare a unei amenzi – Articolul 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Prezumția de nevinovăție – Dreptul la apărare – Proporționalitate – Obligația de motivare”
În cauza T‑272/12,
Energetický a průmyslový holding a.s., cu sediul în Brno (Republica Cehă),
EP Investment Advisors s.r.o., cu sediul în Praga (Republica Cehă), reprezentate inițial de K. Desai, solicitor, de J. Schmidt și de M. Peristeraki, ulterior de J. Schmidt, de R. Klotz și de M. Hofmann, avocați,
reclamante,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată inițial de A. Antoniadis și de R. Sauer, ulterior de R. Sauer și de C. Vollrath, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei C(2012) 1999 final a Comisiei din 28 martie 2012 privind o procedură de aplicare a articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 (refuz de a se supune unei inspecții) (cazul COMP/39793 ‒ EPH și alții),
TRIBUNALUL (Camera a șasea),
compus din domnii S. Frimodt Nielsen, președinte, F. Dehousse și A. M. Collins (raportor), judecători,
grefier: domnul N. Rosner, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 6 martie 2014,
pronunță prezenta
Hotărâre
Cadrul juridic
1 Articolul 20 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) prevede că „[r]eprezentanții oficiali și celelalte persoane care îi însoțesc, autorizate de Comisie să desfășoare o inspecție, sunt împuternicite să ia sau să obțină, sub orice formă, copii sau extrase din aceste registre și documente [profesionale]”.
2 Articolul 20 alineatul (4) din acest regulament prevede următoarele:
„Întreprinderile și asociațiile de întreprinderi sunt obligate să se supună inspecțiilor dispuse de Comisie prin decizie. Decizia indică obiectul și scopul inspecției, stabilește data la care începe și indică sancțiunile prevăzute la articolele 23 și 24, precum și dreptul de a ataca decizia la Curtea de Justiție. […]”
3 În temeiul articolului 23 alineatul (1) litera (c) din același regulament, „Comisia poate aplica, prin decizie, întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi amenzi care nu depășesc 1 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent, atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea […] prezintă registrele și celelalte documente solicitate privind afacerile în formă incompletă, în timpul inspecției desfășurate în temeiul articolului 20 sau refuză să se supună inspecțiilor dispuse printr‑o decizie adoptată în temeiul articolului 20 alineatul (4)”.
Istoricul cauzei
4 Prin decizia din 16 noiembrie 2009, Comisia Comunităților Europene a dispus, conform articolului 20 din Regulamentul nr. 1/2003, o inspecție în incintele Energetický a průmyslový holding a.s. (denumită în continuare „EPH”) și ale întreprinderilor controlate de aceasta. Inspecția la EPH și EP Investment Advisors s.r.o. (denumită în continuare „EPIA”), filiala sa controlată în proporție de 100 % (denumite în continuare, împreună, „reclamantele”), a început la ora 9.30 pe 24 noiembrie 2009, în incintele lor comune situate la etajul al cincilea dintr‑o clădire din Praga (Republica Cehă). După ce au luat cunoștință de decizia de inspecție, reclamantele au declarat că nu se opun acesteia.
5 Inspecția a fost realizată de șapte reprezentanți ai Comisiei și de patru reprezentanți ai Oficiului pentru protecția concurenței din Cehia. Această echipă a notificat decizia de inspecție, precum și o notă explicativă domnului J., director executiv al EPIA și membru al consiliului de administrație al EPH.
6 Domnul N., membru al echipei de inspecție, a solicitat domnului J. să descrie organizarea reclamantelor și să contacteze responsabilul serviciului lor informatic. Acesta l‑a informat de asemenea pe domnul J. că contul său de e‑mail, precum și conturile a trei alți colaboratori care ocupau, ca și domnul J., posturi‑cheie în societate, și anume domnii K., S. și M., trebuiau să fie identificate și blocate de serviciul informatic. Domnul N. a precizat că aceste patru conturi de e‑mail trebuiau să fie reinițializate cu o nouă parolă cunoscută doar de inspectorii Comisiei pentru ca aceștia să dispună de un acces exclusiv la conturile menționate în cursul inspecției lor.
7 La momentul inspecției, reclamantele nu dețineau un departament informatic independent. J&T Banka, o filială a fostei societăți‑mamă a EPH, J&T Finance Group, furniza temporar servicii informatice reclamantelor până la schimbarea incintelor acestora după vânzarea lor la 8 octombrie 2009. Pentru a administra conturile de e‑mail ale reclamantelor, departamentul informatic, situat la etajul al treilea al clădirii pe care acestea o ocupau, utiliza un server al J&T Finance Group. Acest departament, alcătuit din opt salariați, era condus de domnul H. Acești salariați lucrau toți în aceeași sală informatică, în care se aflau birourile lor.
8 E‑mailurile adresate conturilor de e‑mail ale EPIA tranzitau prin serverul J&T Finance Group înainte de a fi distribuire diferitor conturi. Același lucru era valabil și pentru EPH, întrucât persoanele care lucrau pentru reclamante utilizau un singur cont de e‑mail, comun celor două societăți. Aceasta era situația celor patru colaboratori menționați la punctul 6 de mai sus, care dețineau, fiecare, un singur cont de e‑mail în exercitarea funcțiilor lor în cadrul celor două societăți reclamante.
9 În prima zi a inspecției, cu ocazia întâlnirii sale cu domnul N., domnul J. l‑a indicat pe domnul H. drept responsabil al serviciului informatic al reclamatelor. După ce a fost convocat de domnul J. pentru a răspunde la întrebări privind informatica, domnul H. l‑a întâlnit pe domnul D., inspectorul Comisiei însărcinat cu tehnologiile informației. În cursul acestei întâlniri, spre ora 11.30, domnul D. i‑a solicitat domnului H. să blocheze conturile de e‑mail ale celor patru persoane care ocupau posturi‑cheie până la noi ordine ale inspectorilor Comisiei, blocare ce a fost realizată la ora 12.00. Domnul Ko., un angajat al serviciului informatic, este cel care a modificat ulterior parolele conturilor de e‑mail în sala informatică, la ora 12.30, cu participarea domnilor H. și D.
10 Spre ora 14.00, în aceeași zi, domnul M., care lucra de la domiciliul său, a telefonat serviciului informatic pentru a semnala că nu își mai putea accesa contul de e‑mail. Domnul Šp., unul dintre subordonații domnului H., a răspuns la acest apel și a resetat parola domnului M. pentru ca acesta să își poată utiliza din nou contul de e‑mail.
11 La 25 noiembrie 2009, și anume în a doua zi a inspecției, domnul D. a încercat, fără succes, să acceseze contul de e‑mail al domnului M., înainte de a constata că parola acestui cont fusese schimbată. Domnul D. a solicitat resetarea acestei parole pentru a bloca încă odată contul menționat și pentru a permite inspectorilor să îl examineze.
12 În aceeași zi, Comisia a redactat un proces‑verbal în care se arătau printre altele următoarele:
„[M]arți, 24 noiembrie, spre ora 11.30, Comisia a dispus ca domnul [H.] să modifice parolele conturilor Active Directory pentru patru persoane, și anume domnii [K., J., S. și M.]. I s‑a precizat în mod clar domnului [H.] că accesul la conturile în cauză trebuia să rămână blocat în cursul inspecției sau cel puțin până când inspectorii indicau întreprinderii că parolele puteau fi modificate. Parolele au fost modificate de domnul [Ko.] la ordinul domnului [H.] și acestor conturi de e‑mail le‑a fost atribuită o parolă cunoscută numai de inspectorii Comisiei.
Spre ora 14 a aceleiași zile, domnul [Šp.], salariat al departamentului informatic, a modificat parola pentru contul de e‑mail al domnului [M.], la cererea domnului [M.].
Domnul [H.] confirmă de asemenea că […] joi, 26 noiembrie, spre ora 12, i‑a informat pe inspectorii Comisiei că miercuri, 25 noiembrie, dispusese ca departamentul informatic extern să blocheze toate e‑mailurile adresate acestor patru conturi, la cererea domnului [J.] […]
Domnul [H.] confirmă că ceea ce precedă este o descriere corectă a faptelor.
Întreprinderea poate comunica o rectificare, o modificare sau o completare a acestei explicații până la data de 1 decembrie 2009.”
13 Acest proces‑verbal a fost semnat, pe de o parte, de inspectori și, pe de altă parte, de domnul H.
14 La 26 noiembrie 2009, respectiv în a treia zi a inspecției, la ora 12, inspectorii Comisiei au constatat, examinând contul de e‑mail al domnului J., că inboxul acestuia nu conținea niciun e‑mail nou. Domnul H. le‑a explicat inspectorilor că, în a doua zi a inspecției, spre ora 12, la cererea domnului J., dăduse ordin departamentului informatic să împiedice e‑mailurile adresate conturilor celor patru persoane care ocupau un post‑cheie să ajungă în inboxurile lor respective. E‑mailurile care soseau au rămas, așadar, în serverul J&T Finance Group și nu au fost transferate către inboxurile destinatarilor lor.
15 S‑a confirmat ulterior că această măsură fusese aplicată numai contului domnului J., iar nu și conturilor celorlalte persoane care ocupau un post‑cheie.
16 La 17 mai 2010, Comisia a decis să deschidă o procedură împotriva EPH și a J&T Investment Advisors s.r.o. (predecesorul oficial al EPIA) în vederea adoptării unei decizii în temeiul capitolului VI din Regulamentul nr. 1/2003, pentru refuzul de a se supune unei inspecții și pentru prezentarea incompletă a documentelor profesionale solicitate. Deciziile de deschidere a acestei proceduri au fost notificate acestor societăți la 19 mai 2010.
17 Conform articolului 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia a adresat, la 8 septembrie 2010, o solicitare de informații reclamantelor, care au răspuns prin scrisorile din 22 septembrie 2010.
18 La 23 septembrie 2010, Comisia și reclamantele au ținut o „reuniune‑bilanț”, în cadrul căreia acestea din urmă au avut ocazia să formuleze observații.
19 La 22 decembrie 2010, Comisia a adresat reclamantelor o comunicare privind obiecțiunile privind o încălcare prezumată în sensul articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003.
20 La 17 februarie 2011, reclamantele au depus observații referitoare la comunicarea privind obiecțiunile. Audierea a avut loc la 25 martie 2011.
21 La 1 aprilie 2011, Comisia a adresat din nou reclamantelor o solicitare de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 pentru a obține clarificări cu privire la informațiile furnizate în cursul audierii. Reclamantele au răspuns la această cerere la 14 aprilie 2011, furnizând printre altele noi informații privind deblocarea unui cont de e‑mail.
22 La 16 iunie 2011, Comisia a adresat reclamantelor o nouă solicitare de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003, la care acestea au răspuns prin scrisoarea din 22 iunie 2011. În acest răspuns, reclamantele au arătat printre altele că cifra de afaceri totală a EPH se ridica la 990 700 000 de euro în anul 2010.
23 La 23 iunie 2011, reclamantele au fost informate, în cadrul altei „reuniuni‑bilanț”, cu privire la avizul preliminar al Comisiei în urma audierii și a declarațiilor lor scrise.
24 La 19 iulie 2011, Comisia a adresat reclamantelor o comunicare privind obiecțiunile suplimentară, care expunea elemente suplimentare în legătură cu una dintre obiecțiuni, și anume deblocarea unui cont de e‑mail.
25 La 12 septembrie 2011, reclamantele și‑au prezentat observațiile privind comunicarea privind obiecțiunile suplimentară. Audierea a avut loc la 13 octombrie 2011.
26 La 28 martie 2012, Comisia a adoptat Decizia C(2012) 1999 final privind o procedură de aplicare a articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003 (refuzul de a se supune unei inspecții) (cazul COMP/39793 ‒ EPH și alții) (denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei dispozitiv are următorul cuprins:
„Articolul 1
EPH și EPIA au refuzat să se supună inspecției realizate în incintele lor de la 24 la 26 noiembrie 2009 în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul […] nr. 1/2003, autorizând din neglijență accesul la un cont de e‑mail blocat și redirecționând în mod intenționat e‑mailuri către un server, ceea ce constituie o încălcare în sensul articolului 23 alineatul (1) litera (c) din același regulament.
Articolul 2
Pentru încălcarea vizată la articolul 1, se aplică EPH și EPIA o amendă în solidar de 2 500 000 de euro […]”
Procedura și concluziile părților
27 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 12 iunie 2012, reclamantele au introdus prezenta acțiune.
28 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șasea) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a adresat întrebări scrise Comisiei, la care aceasta a răspuns în termenul acordat.
29 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 6 martie 2014.
30 Reclamantele solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate;
– în subsidiar, anularea amenzii aplicate sau reducerea acesteia la un cuantum simbolic sau cel puțin reducerea acesteia în mod semnificativ;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
31 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea în totalitate a acțiunii;
– obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
32 Reclamantele invocă patru motive în susținerea acțiunii. Primul motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului lor la apărare, cel de al doilea, pe caracterul eronat al constatării potrivit căreia reclamantele au refuzat să se supună inspecției, cel de al treilea, pe încălcarea principiului prezumției de nevinovăție, iar cel de al patrulea, pe o încălcare a principiului proporționalității la stabilirea cuantumului amenzii.
33 Trebuie să fie analizat mai întâi cel de al doilea motiv, privind constatarea încălcării în litigiu. Apoi, este necesar să se examineze împreună primul și cel de al treilea motiv, care privesc derularea procedurii administrative. În sfârșit, trebuie analizat cel de al patrulea motiv, privind calculul cuantumului amenzii.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o aplicare eronată a articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003
34 Încălcarea constatată la articolul 1 din decizia atacată, în speță un refuz de a se supune inspecției, constă, pe de o parte, în autorizarea, dată din neglijență, a accesului la un cont de e‑mail blocat și, pe de altă parte, în redirecționarea, cu intenție, a e‑mailurilor primite către un alt server. Reiese din decizia atacată că constatarea încălcării se bazează pe elemente de probă directe și obiective, și anume procesul‑verbal (reprodus la punctul 12 de mai sus) și „fișierul jurnal” al contului de e‑mail al domnului M. [considerentele (28) și (33) ale deciziei atacate]. În ședință, ca răspuns la întrebările adresate de Tribunal, reclamantele au precizat că nu contestau conținutul acestui proces‑verbal. Reclamantele nu au contestat niciodată valoarea probantă a „fișierului jurnal”. Părțile sunt astfel de acord că, în mod contrar instrucțiunilor inspectorilor, domnul M. a avut acces la contul său de e‑mail în cursul inspecției, iar e‑mailurile primite de contul de e‑mail al domnului J. au fost blocate la cererea acestuia din urmă.
35 Cu toate acestea, prin intermediul prezentului motiv, reclamantele susțin că Comisia nu a dovedit corespunzător cerințelor legale că împrejurările care le sunt imputate au determinat o prezentare incompletă a documentelor profesionale solicitate de inspectori, astfel încât nu li se poate reproșa că au refuzat să se supună inspecției. Potrivit reclamantelor, comportamentele care fac obiectul deciziei atacate ar rezulta dintr‑o simplă eroare de atenție accidentală și nu ar reprezenta nici neglijență, nici intenție deliberată. În consecință, decizia atacată ar trebui să fie anulată.
36 Comisia contestă argumentele invocate de reclamante.
37 Trebuie mai întâi să se amintească, după cum reiese din cuprinsul articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003, că Comisia poate aplica amenzi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, întreprinderile refuză să se supună unei inspecții. Este vorba despre unul dintre cele două cazuri în care o amendă poate fi aplicată în temeiul acestei dispoziții. Conform jurisprudenței, Comisia are sarcina probei unui asemenea refuz (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2012, E.ON Energie/Comisia, C‑89/11 P, Rep., EU:C:2012:738, punctul 71). Prin urmare, este necesar să se examineze dacă, în lumina argumentației dezvoltate de reclamante, aceste elemente de probă susțin corespunzător cerințelor legale constatarea încălcării astfel cum reiese din decizia atacată.
Cu privire la autorizarea, dată din neglijență, a accesului la un cont de e‑mail blocat
38 Trebuie să se constate, fără ca acest aspect să fie contestat de reclamante, că contul de e‑mail al domnului M., examinat de inspectori, nu era, încă din prima zi a inspecției, sub controlul lor exclusiv. În plus, faptul că domnul M. avea acces la contul său a fost descoperit numai atunci când domnul D. a încercat să acceseze contul în a doua zi a inspecției. În consecință, simplul fapt că inspectorii nu au obținut, așa cum solicitaseră, un acces exclusiv la contul de e‑mail al domnului M., una dintre cele patru persoane care ocupau un post‑cheie și în privința căreia se dispusese blocarea contului său (a se vedea punctul 12 de mai sus), este suficient pentru a caracteriza incidentul în litigiu drept un refuz de a se supune inspecției.
39 În primul rând, argumentul reclamantelor potrivit căruia Comisia a săvârșit o eroare prin calificarea drept încălcare, săvârșită din neglijență, a faptului de a fi autorizat accesul la contul de e‑mail blocat independent de problema dacă e‑mailurile au fost manipulate sau șterse nu poate fi primit. Reiese din considerentul (28) al deciziei atacate că nu numai că domnul H. a confirmat, în procesul‑verbal, că accesul fusese acordat la contul în cauză în cursul inspecției, ci și că „[i]nspectorii au obținut de altfel o listă a conexiunilor care au fost realizate pe contul de e‑mail al domnului [M.]” și că „[a]cest fișier jurnal indică faptul că contul de e‑mail al domnului [M.] a fost consultat fără întrerupere între orele 14.50, în prima zi, și 13.05, în a doua zi [a inspecției]”. Astfel cum reiese din considerațiile care precedă, Comisia are sarcina de a proba accesul acordat la datele conținute în contul de e‑mail blocat al domnului M., dar nu îi revine sarcina de a demonstra că aceste date au fost manipulate sau șterse (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 decembrie 2010, E.ON Energie/Comisia, T‑141/08, Rep., EU:T:2010:516, punctele 85 și 86).
40 În acest context, reclamantele nu pretind că datele conținute în contul domnului M. erau complete atunci când inspectorii le controlau. În schimb, acestea invocă argumente de natură tehnică privind „rezistența” fișierelor electronice și duplicarea lor automată pe server pentru a susține că nu a existat un refuz de a se supune inspecției din moment ce datele erau salvate pe serverul lor. Acest argument nu poate fi primit întrucât refuzul de a se supune inspecției a fost stabilit în speță deoarece inspectorii nu au obținut accesul exclusiv la contul domnului M. (a se vedea punctul 38 de mai sus).
41 Presupunând chiar că este stabilit, faptul că fișierele electronice în cauză, și anume e‑mailurile primite în și trimise din contul de e‑mail al domnului M., erau accesibile în orice moment inspectorilor prin intermediul serverului este inoperant întrucât Comisia nu avea obligația de a investiga cu privire la posibilitatea ca aceste fișiere să se afle intacte în altă parte decât în contul de e‑mail a cărui blocare o dispuseseră la începutul inspecției. Inspectorii trebuiau să fie în măsură să strângă elementele de probă, pe suport de hârtie sau electronic, din locurile în care se aflau acestea în mod normal fără să fie împiedicați să facă acest lucru de către reclamante, și anume, în speță, în contul domnului M. (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 octombrie 2010, CNOP și CCG/Comisia, T‑23/09, Rep., EU:T:2010:452, punctul 69 și jurisprudența citată). În această privință, argumentul reclamantelor potrivit căruia domnul M. a avut acces la contul său la distanță, ceea ce l‑ar fi împiedicat să modifice datele stocate pe hard diskul calculatorului său, este de asemenea lipsit de pertinență.
42 Situația este aceeași și în ceea ce privește argumentul potrivit căruia Comisia ar fi trebuit să verifice momentul la care avusese loc ultima salvare pe server pentru a determina dacă verificarea conținutului contului fusese efectiv împiedicată. Comisia nu avea nicio obligație de a proceda la o astfel de verificare (a se vedea punctul 39 de mai sus). Pe de altă parte, faptul, invocat de reclamante, că, într‑o cauză anterioară, Comisia a acționat în mod diferit, recuperând fișiere care fuseseră șterse, nu este în sine de natură să îi impună o asemenea obligație în prezenta cauză și nu poate însemna că aceasta a dat dovadă de părtinire în privința lor.
43 În al doilea rând, reclamantele susțin că Comisia nu a dovedit corespunzător cerințelor legale că dăduseră dovadă de neglijență în ceea ce privește accesul la contul blocat. Acest argument vizează considerentul (72) al deciziei atacate, potrivit căruia „domnul [H.] avea obligația să își informeze rapid subordonații, inclusiv pe domnul [Šp.], cu privire la instrucțiunile date de inspectori și să asigure respectarea lor strictă”, iar „[f]aptul că nu a făcut acest lucru conduce la concluzia că încălcarea a fost săvârșită din neglijență”.
44 Primo, chiar presupunând că este stabilit, faptul că domnul M. nu știa că contul său era blocat și că era în curs o inspecție, după cum arată reclamantele, nu are relevanță, întrucât constatarea neglijenței este întemeiată pe omisiunea domnului H. După cum reiese din considerentul (73) al deciziei atacate, „întrucât domnul [H.] fusese informat separat și în mod detaliat de un inspector al Comisiei, [î]n calitatea sa de șef al departamentului informatic, îi revenea acestuia sarcina de a‑și informa rapid subordonații din departamentul informatic cu privire la aceste obligații [de blocare a conturilor de e‑mail] și cu privire la modalitățile lor de aplicare în domeniul informatic […] pentru a evita o încălcare a obligațiilor procedurale care rezultă din Regulamentul nr. 1/2003”. Reclamantele au precizat în ședință că nu contestă conținutul procesului‑verbal. Acestea nu pot nici să pretindă că incidentul s‑a produs din „simplă inadvertență”, întrucât domnul H. primise într‑adevăr dispoziția ca cele patru conturi de e‑mail identificate de inspectori să rămână blocate pe toată durata inspecției, iar reclamantele erau obligate să se supună acestei dispoziții în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003.
45 În plus, reclamantele nu pot imputa omisiunea domnului H. unei lipse de diligențe a inspectorilor, respectiv să le reproșeze acestora din urmă că nu l‑au informat în mod adecvat cu privire la obligațiile sale și la sancțiunile în caz de nerespectare a instrucțiunilor lor. Astfel, obiectivul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 fiind acela de a permite Comisiei să efectueze verificări inopinate la întreprinderi bănuite de încălcări ale articolelor 101 TFUE și 102 TFUE, atunci când o decizie de inspecție motivată a fost corect notificată unei persoane calificate din cadrul acestor întreprinderi, Comisia trebuie să fie în măsură să efectueze inspecțiile fără a fi supusă unei obligații de a informa fiecare persoană vizată cu privire la obligațiile sale în circumstanțele speței. O asemenea obligație ar avea drept consecință întârzierea inspecției, a cărei durată este strict delimitată. În ședință, reclamantele au confirmat că domnii J. și H., în calitatea lor de reprezentant legal și, respectiv, de director al serviciilor informatice, erau persoanele calificate pentru a primi instrucțiuni din partea inspectorilor Comisiei. Trebuie să se constate că, întrucât decizia de inspecție a fost notificată persoanelor calificate la începutul inspecției, le revenea reclamantelor sarcina de a lua toate măsurile necesare pentru a pune în aplicare instrucțiunile inspectorilor, precum și de a se asigura că persoanele autorizate să acționeze în contul întreprinderilor nu împiedicau realizarea acestor instrucțiuni (a se vedea prin analogie Hotărârea E.ON Energie/Comisia, punctul 39 de mai sus, EU:T:2010:516, punctul 260).
46 Secundo, trebuie să fie respins de asemenea argumentul, formulat în replică, potrivit căruia domnul H. era un angajat al unei societăți independente și nu era, așadar, autorizat să acționeze în numele reclamantelor. Din decizia atacată rezultă, fără a fi contestat de reclamante, că domnul H. a fost indicat inspectorilor de către domnul J. încă de la începutul inspecției ca fiind responsabilul cu serviciile informatice ale acestora [considerentul (22) al deciziei atacate]. Trebuie amintit în această privință că competența Comisiei de a sancționa o întreprindere atunci când aceasta a săvârșit o încălcare nu presupune numai acțiunea ilicită a unei persoane care este în general autorizată să acționeze în contul întreprinderii (a se vedea Hotărârea E.ON Energie/Comisia, punctul 39 de mai sus, EU:T:2010:516, punctul 258 și jurisprudența citată).
47 Tertio, trebuie să se observe că „presupunerile subiective” ale Comisiei cu privire la nivelul de cunoștințe al domnului Šp., contestate de reclamante, constau în realitate în constatări care figurează în comunicarea privind obiecțiunile care nu au fost reținute în decizia atacată. Argumentele reclamantelor în legătură cu acest subiect sunt, așadar, în orice caz, inoperante (a se vedea punctul 44 de mai sus), întrucât constatarea neglijenței este întemeiată pe omisiunea domnului H., iar nu pe cunoștințele domnului Šp.
48 Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se considere că în mod întemeiat a reținut Comisia în speță că o autorizație de acces la un cont de e‑mail blocat a fost dată din neglijență.
Cu privire la redirecționarea, în mod intenționat, a e‑mailurilor primite către un server
49 Reclamantele susțin că Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale faptele constitutive ale unei încălcări a articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește redirecționarea e‑mailurilor primite, care se pretinde că ar fi limitat întinderea accesului inspectorilor în cursul unei mari părți a inspecției.
50 În primul rând, trebuie respinse susținerile reclamantelor potrivit cărora e‑mailurile destinate contului domnului J. au continuat să tranziteze prin server și au fost stocate pe acest suport, care era în orice moment accesibil inspectorilor dacă doreau să le examineze. Astfel, inspectorii trebuiau să fie în măsură să acceseze toate e‑mailurile care se aflau în mod normal în inboxul domnului J., obiect al inspecției, fără să fie obligați să primească aceste date din alte locuri pentru a‑și realiza inspecția (a se vedea punctul 40 de mai sus).
51 Mai întâi, reclamantele nu contestă că aceste e‑mailuri, contrar instrucțiunilor inspectorilor, au fost redirecționate din contul domnului J. la cererea acestuia din urmă. Apoi, după cum s‑a arătat la punctele 38-42 de mai sus, întrucât Comisia a demonstrat prezentarea incompletă a fișierelor din contul domnului J. cu ocazia inspecției pe baza unor elemente de probă necontestate, nu îi revenea sarcina de a examina dacă datele care lipseau se puteau găsi în altă parte în sistemul informatic al reclamantelor. După cum reiese din considerentul (57) al deciziei atacate, instrucțiunea dată de domnul J. de a direcționa către server toate noile e‑mailuri primite pe conturile celor patru persoane care ocupau un post‑cheie în cadrul reclamantelor și executarea sa de către departamentul informatic, cel puțin în ceea ce privește e‑mailurile adresate propriului cont, au fost efectuate fără ca inspectorii Comisiei să fie informați. Inspectorii au descoperit că nu aveau acces la ansamblul e‑mailurilor din contul domnului J. atunci când inspecția era în curs, deși solicitaseră accesul exclusiv la acest cont încă de la începutul ei (a se vedea punctul 12 de mai sus). În sfârșit, având în vedere considerațiile care precedă, argumentul reclamantelor întemeiat pe faptul că Comisia nu putea ignora că datele puteau fi găsite pe server este inoperant.
52 Cu titlu suplimentar, reiese din anexa 2 la raportul de inspecție al Comisiei privind ancheta informatică că, în speță, inspectorii au încercat să restabilească anumite fișiere electronice, dar că rezultatul era „ciudat” și că un mare număr de documente lipsea în continuare. În consecință, argumentul reclamantelor potrivit căruia datele care făceau obiectul deciziei de inspecție erau accesibile în orice moment inspectorilor prin intermediul serverului trebuie respins ca neîntemeiat.
53 Pe de altă parte, trebuie subliniat, în cadrul obligației de cooperare cu ocazia unei inspecții, că decurge din jurisprudență că întreprinderea care face obiectul investigației trebuie, în cazul în care Comisia îi solicită, să furnizeze documentele aflate în posesia sa care au legătură cu obiectul investigației chiar dacă aceste înscrisuri ar putea fi utilizate de Comisie pentru a stabili existența unei încălcări [a se vedea, în ceea ce privește Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), Hotărârea din 29 iunie 2006, Comisia/SGL Carbon, C‑301/04 P, EU:C:2006:432, punctul 44]. Reclamantele nu se pot limita deci la a susține că inspectorii ar fi putut să găsească datele în cauză în altă parte în incintele lor, întrucât ele aveau obligația de a pune e‑mailurile domnului J. la dispoziția inspectorilor. Pe de altă parte, este suficient, în scopul aplicării articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003, ca e‑mailurile redirecționate să intre sub incidența deciziei de inspecție, ceea ce ele nu contestă.
54 În ceea ce privește argumentul potrivit căruia redirecționarea ar fi intervenit într‑o fază foarte scurtă a inspecției și nu ar fi vizat, așadar, decât un număr limitat de e‑mailuri neesențiale pentru o investigație care data din anul 2006, acesta nu este de natură să prezinte în altă perspectivă faptele stabilite de Comisie. În orice caz, cantitatea sau importanța, pentru obiectul investigației, a e‑mailurilor redirecționate nu prezintă relevanță pentru stabilirea încălcării în speță.
55 Nici faptul că Comisia nu a introdus o acțiune împotriva reclamantelor pentru încălcarea dreptului material în sensul articolului 101 TFUE după inspecția în litigiu nu prezintă relevanță pentru calificarea încălcării procedurale. Ținând seama de faptul că deciziile de inspecție intervin la începutul investigației, nu se poate pune problema în acest stadiu să se evalueze în mod definitiv dacă actele sau deciziile entităților destinatare sau ale altor entități pot fi calificate ca acorduri între întreprinderi, decizii ale asocierilor de întreprinderi sau practici concertate contrare articolului 101 alineatul (1) TFUE ori chiar practici prevăzute la articolul 102 TFUE (Hotărârea CNOP și CCG/Comisia, punctul 41 de mai sus, EU:T:2010:452, punctul 68).
56 În al doilea rând, reclamantele susțin că ipoteza enunțată în considerentul (75) al deciziei atacate nu ar permite să se demonstreze corespunzător cerințelor legale că au acționat în mod intenționat.
57 Acest considerent are următorul cuprins:
„În ceea ce privește redirecționarea e‑mailurilor primite (e‑mailuri primite în cursul inspecției) din conturile de e‑mail către serverul J&T FG, Comisia apreciază că atât domnul [J.], cât și domnul [H.] știau că trebuiau să garanteze inspectorilor Comisiei un acces exclusiv la cele patru conturi de e‑mail indicate și că nu erau, așadar, autorizați să modifice parametrii conturilor de e‑mail în cursul inspecției. Nu era prevăzută nicio excepție pentru e‑mailurile primite care ar fi sosit în mod normal în conturi: aceste e‑mailuri primite erau supuse inspecției în curs, precum și instrucțiunilor în privința acesteia. Domnul [J.], care a solicitat domnului [H.] să dea ordin departamentului informatic să redirecționeze e‑mailurile primite adresate anumitor conturi de e‑mail, și domnul [H.] însuși trebuiau să știe că acest act constituia o încălcare a obligațiilor care reveneau EPIA și EPH în cursul inspecției. E‑mailurile primite au fost, așadar, redirecționate (cel puțin în ceea ce privește contul de e‑mail al domnului [J.]) în mod intenționat.”
58 Trebuie să se observe că, în nota de subsol 87 din decizia atacată, Comisia face trimitere la considerentele (20) și (21) ale acestei decizii pentru explicațiile și instrucțiunile furnizate de inspectorii Comisiei domnului J. și pentru cele furnizate domnului H. Conținutul acestor două considerente este reprodus, în esență, la punctele 6-8 de mai sus. Trebuie să se constate că explicațiile și instrucțiunile furnizate domnului H. se găsesc în realitate în considerentul (22) al deciziei atacate (a se vedea punctul 9 de mai sus).
59 Aceste fapte nu au fost contestate de reclamante și acestea susțin deci în mod eronat că Comisia s‑a bazat pe o simplă „ipoteză”. Pe de o parte, instrucțiunile transmise domnului H. sunt susținute de procesul‑verbal (a se vedea punctul 12 de mai sus). Pe de altă parte, este cert că domnul J. a acceptat notificarea deciziei de inspecție către reclamante și că l‑a indicat inspectorilor pe domnul H. drept responsabilul serviciului informatic al acestora pentru a efectua blocarea conturilor (a se vedea punctele 5 și 9 de mai sus). Atât domnul J., cât și domnul H. primiseră instrucțiunile privind blocarea conturilor direct de la inspectori și aveau obligația de a le furniza documentele electronice care aveau legătură cu obiectul anchetei (a se vedea punctul 53 de mai sus). Așadar, Comisia a considerat fără a comite o eroare că redirecționarea e‑mailurilor primite către un server era săvârșită în mod intenționat, întrucât aceste două persoane au ordonat și au efectuat redirecționarea e‑mailurilor din contul domnului J., pentru a nu mai fi posibil accesul la e‑mailurile acestuia din contul său, ceea ce contracara în mod vădit atât instrucțiunile care le fuseseră date, cât și obiectivul inspecției.
60 În ceea ce privește argumentul potrivit căruia persoanele în cauză nu puteau ști că comportamentul lor constituia o încălcare, acesta coincide în esență cu primul motiv și va fi examinat, așadar, în cadrul acestuia.
61 Trebuie să se constate că, în cadrul prezentului motiv, reclamantele nu prezintă nicio explicație plauzibilă a faptelor alternativă celei reținute de Comisie pentru a concluziona că a avut loc o încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârea E.ON Energie/Comisia, punctul 37 de mai sus, EU:C:2012:738, punctele 74-76).
62 În consecință, al doilea motiv trebuie respins.
Cu privire la primul și la al treilea motiv, întemeiate pe încălcarea dreptului la apărare și, respectiv, pe încălcarea principiului prezumției de nevinovăție
63 Prin intermediul primului motiv, reclamantele atribuie cele două incidente constitutive ale încălcării în cauză unei lipse de diligență a inspectorilor Comisiei și consideră că dreptul lor la apărare a fost încălcat, ținând seama de un caracter insuficient al instrucțiunilor. Potrivit reclamantelor, aceste incidente nu s‑ar fi produs dacă persoanele în cauză, și anume domnii J. și H. și echipa acestuia din urmă, ar fi fost corect informate cu privire la obligațiile lor în cursul anchetei și la consecințele nerespectării acestora.
64 Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamantele arată că, în cursul procedurii administrative, Comisia a dat dovadă de prejudecăți în privința lor, ceea ce a condus la adoptarea unei poziții excesiv de stricte în decizia atacată, adoptată cu încălcarea principiului prezumției de nevinovăție.
65 Comisia respinge ansamblul acestor susțineri ca nefondate.
Cu privire la primul motiv
66 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că procedura administrativă prevăzută de Regulamentul nr. 1/2003, care se desfășoară la Comisie, se împarte în două faze distincte și succesive, fiecare având o logică internă proprie, și anume o fază preliminară de investigare, pe de o parte, și o fază în contradictoriu, pe de altă parte. Faza preliminară de investigare, în timpul căreia Comisia utilizează competențele de investigare prevăzute de acest regulament și care durează până la comunicarea privind obiecțiunile, este destinată să permită Comisiei reunirea tuturor elementelor relevante care confirmă sau nu confirmă existența unei încălcări a normelor de concurență și adoptarea unei prime poziții cu privire la direcția, precum și la continuarea care trebuie dată procedurii. În schimb, faza în contradictoriu, care se întinde de la momentul comunicării privind obiecțiunile până la adoptarea deciziei finale, trebuie să permită Comisiei să se pronunțe definitiv asupra încălcării imputate (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2012, Almamet/Comisia, T‑410/09, EU:T:2012:676, punctul 24 și jurisprudența citată).
67 Măsurile de investigare adoptate de Comisie în cursul fazei preliminare de investigare, în special solicitările de informații și inspecțiile în temeiul articolelor 18 și 20 din Regulamentul nr. 1/2003, implică prin natura lor imputarea unei încălcări și pot avea repercusiuni importante asupra situației întreprinderilor suspectate. Prin urmare, trebuie evitat ca dreptul la apărare să poată fi iremediabil compromis în cursul acestei etape a procedurii administrative, din moment ce măsurile de investigare adoptate pot avea un caracter decisiv pentru stabilirea probelor privind caracterul nelegal al comportamentelor întreprinderilor de natură să angajeze răspunderea acestora. Îi revine, așadar, Comisiei sarcina să indice, cât mai precis posibil, ce se caută și ce elemente trebuie să privească inspecția (a se vedea în acest sens Hotărârea Almamet/Comisia, punctul 66 de mai sus, EU:T:2012:676, punctele 26-29 și jurisprudența citată).
68 De asemenea, trebuie indicată existența a cinci categorii de garanții oferite întreprinderilor vizate în cadrul inspecțiilor, și anume, în primul rând, motivarea deciziilor de inspecție, în al doilea rând, limitele impuse Comisiei cu ocazia desfășurării inspecției, în al treilea rând, imposibilitatea Comisiei de a impune inspecția cu forța, în al patrulea rând, intervenția instanțelor naționale și, în al cincilea rând, existența unor căi de atac a posteriori (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2013, Deutsche Bahn și alții/Comisia, T‑289/11, T‑290/11 și T‑521/11, Rep., atacată cu recurs, EU:T:2013:404, punctul 74). În speță, argumentul reclamantelor potrivit căruia inspectorii nu informaseră suficient persoanele vizate de inspecție cu privire la obligațiile lor și la sancțiunile posibile în cazul nerespectării acestora se încadrează, în esență, în primele două categorii sus‑menționate.
69 În primul rând, în ceea ce privește motivarea unei decizii de inspecție, reiese din jurisprudență că aceasta are drept obiectiv punerea în evidență a caracterului justificat al intervenției preconizate în interiorul întreprinderilor avute în vedere. Motivarea trebuie, astfel, să indice ipotezele și prezumțiile pe care Comisia dorește să le verifice (Hotărârea Deutsche Bahn și alții/Comisia, punctul 68 de mai sus, EU:T:2013:404, punctul 75). În plus, această decizie trebuie să respecte prevederile care figurează la articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea punctul 2 de mai sus).
70 Trebuie să se constate că aceste cerințe au fost respectate în speță. Reiese în special din cuprinsul articolului 1 din decizia de inspecție că reclamantele erau clar informate cu privire la întinderea obligației lor de cooperare în cadrul inspecției. Ele erau printre altele obligate să prezinte registrele contabile, precum și orice alt document profesional, indiferent de suport, necesare în scopul controlului efectuat de inspectori în perioada de inspecție. Articolul 3 din decizia de inspecție prevedea sancțiunile pentru nerespectarea obligațiilor detaliate la articolul 1. În special, articolul 3 litera (a) din decizia de inspecție indica posibilitatea de a impune o amendă atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, întreprinderile refuză să se supună inspecției.
71 Astfel cum arată Comisia în mod întemeiat, este necesar să se constate că inspectorii nu aveau obligația de a informa persoanele vizate că neconformarea putea fi sancționată cu amendă. Este suficient, pentru a proteja dreptul la apărare, ca decizia de inspecție și nota explicativă să fi fost notificate în mod corect persoanelor calificate din cadrul întreprinderilor reclamantelor. Datoria de cooperare se impune de la comunicarea deciziei de inspecție, iar nu de la eventualele avertismente individuale (a se vedea punctul 45 de mai sus).
72 În al doilea rând, trebuie arătat că notele explicative notificate întreprinderilor împreună cu deciziile atacate precizează în mod util conținutul principiului respectării dreptului la apărare și al principiului bunei administrări, astfel cum sunt percepute de Comisie. Aceste note explicative precizează modul în care trebuie dirijate anumite faze ale inspecției și conțin informații utile pentru întreprindere atunci când reprezentanții acesteia trebuie să aprecieze întinderea obligației lor de cooperare (a se vedea în acest sens Hotărârea Deutsche Bahn și alții/Comisia, punctul 68 de mai sus, EU:T:2013:404, punctele 83 și 84).
73 Nota explicativă furnizată reclamantelor preciza printre altele următoarele elemente: obligația Comisiei de a notifica decizia de autorizare a inspecției (punctul 3), expunerea limitativă a prerogativelor agenților (punctul 4), dreptul de a recurge la serviciile unui avocat (punctul 6), modalitățile de consultare, de căutare și de copiere a anumitor documente informatice (punctele 10 și 11), soluțiile pentru gestionarea unei consultări decalate a anumitor informații stocate pe suport informatic (punctele 11 și 12) și condițiile gestionării confidențiale a anumitor informații sau a anumitor secrete de afaceri în urma investigației (punctele 13 și 14). Punctul 15 detalia modul în care trebuia să fie realizată aplicarea unui sigiliu.
74 Părțile nu contestă că decizia de inspecție și nota explicativă au fost notificate domnului J. la sosirea inspectorilor în incintele reclamantelor, în prima zi a inspecției [a se vedea considerentul (18) al deciziei atacate]. Procedând astfel, Comisia a asigurat garanțiile menționate la punctul 68 de mai sus.
75 În special, decizia de inspecție include elementele prevăzute la articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003. Comisia a avut grijă să precizeze numele destinatarilor, motivele care au condus‑o să suspecteze existența unei practici ilicite, tipul de practici suspectate în măsura în care s‑ar putea dovedi anticoncurențiale, piața bunurilor și a serviciilor vizată, piața geografică în care se presupune că au fost puse în aplicare practicile invocate, raportul dintre aceste practici presupuse și comportamentul întreprinderii destinatare a deciziei, agenții abilitați să efectueze inspecția, mijloacele puse la dispoziția lor și obligațiile care revin personalului competent al întreprinderii, data și locurile unde se va derula inspecția, sancțiunile prevăzute în caz de obstrucție, posibilitatea și condițiile unei acțiuni. Comisia a respectat astfel pe deplin dreptul la apărare al reclamantelor, iar celelalte argumente ale acestora nu sunt de natură să repună în discuție această constatare.
76 În ceea ce privește argumentul potrivit căruia dosarul Comisiei nu conține niciun element privind modul în care aceasta s‑a asigurat că persoanele vizate de inspecție erau corect informate cu privire la obligațiile lor și la consecințele nerespectării acestora, reiese din cele de mai sus că toate informațiile pertinente au fost transmise domnului J. cu ocazia notificării deciziei de inspecție, inclusiv posibilitatea introducerii unei acțiuni pentru încălcări procedurale.
77 În special, reclamantele nu pot invoca o lipsă de comunicare din partea inspectorilor Comisiei pentru a justifica acțiunile unilaterale ale domnului J., care a acceptat notificarea acestor documente în calitate de reprezentant legal al reclamantelor, de a dispune redirecționarea e‑mailurilor primite. Ceea ce se invocă, și anume ca acesta înțelesese că i se interzisese să informeze pe oricine cu privire la inspecție, este, prin urmare, inoperant. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 74-76 de mai sus, Comisia i‑a oferit direct toate informațiile solicitate. Așadar, nu poate fi vorba despre o încălcare a dreptului la apărare al reclamantelor. În plus, după cum reiese din considerentele (21) și (22) ale deciziei atacate, al căror conținut nu este contestat de reclamante, domnul J. îl indicase inspectorilor pe domnul H., ca fiind responsabilul serviciilor informatice, pentru a pune în aplicare instrucțiunile acestora privind blocarea conturilor de e‑mail, ceea ce demonstrează că înțelesese obligația de cooperare care revenea reclamantelor în cadrul inspecției.
78 Contrar celor pretinse de reclamante, este lipsit de importanță că celelalte persoane care ocupau un post‑cheie în cadrul acestora nu au fost anunțate cu privire la blocarea conturilor lor de e‑mail. Întrucât timpul acordat Comisiei pentru a efectua inspecții era strict limitat de decizia de inspecție, inspectorii trebuiau să fie în măsură să prezume, atunci când au trimis instrucțiunile întreprinderilor, că acestea vor lua măsurile necesare pentru a le executa fără să fie obligați să le repete. Întrucât notificarea deciziei de inspecție și a notei explicative a fost efectuată în speță de către Comisie persoanelor calificate, trebuie să se constate că le revenea reclamantelor sarcina de a lua toate măsurile necesare pentru a se asigura că instrucțiunile privind blocarea conturilor de e‑mail sunt executate în întregime (a se vedea punctul 45 de mai sus). Argumentele privind o pretinsă insuficiență a informării trebuie, așadar, să fie respinse, inclusiv afirmațiile neprobate potrivit cărora domnul J. îi informase pe inspectori cu privire la intenția sa de a solicita ca e‑mailurile sale să nu mai fie trimise în inboxul său.
79 Pentru aceleași motive se impune înlăturarea argumentului potrivit căruia obligația de informare care revine Comisiei este mai importantă pentru protecția dreptului la apărare întrucât, spre deosebire de aplicarea unui sigiliu care este vizibil pentru toată lumea și constituie un eveniment extraordinar, simpla blocare a unui cont de e‑mail nu este vizibilă ca atare. După ce au primit instrucțiunile neechivoce ale inspectorilor, le revenea reclamantelor sarcina de a le pune în aplicare.
80 În ceea ce privește argumentul potrivit căruia personalul departamentului informatic nu era angajat de reclamante, nici acesta nu poate fi primit. Faptul că membrii departamentului informatic erau remunerați de J&T Banka și furnizau servicii reclamantelor în mod temporar sau faptul că domnul H. era angajat de o societate independentă nu împiedică posibilitatea Comisiei de a considera că aceștia îndeplineau lucrări în favoarea și sub conducerea reclamantelor (a se vedea punctul 46 de mai sus). În plus, domnul J., în calitate de reprezentant legal al reclamantelor, îl indicase inspectorilor încă de la începutul inspecției pe domnul H. ca fiind responsabilul serviciilor lor informatice.
81 În ceea ce privește afirmația potrivit căruia domnul H. nu a avut timp să informeze membrii departamentului informatic și să le dea instrucțiuni privind blocarea celor patru conturi de e‑mail, aceasta nu este susținută de niciun element de probă. În plus, scrisoarea reclamantelor adresată la 30 noiembrie 2009 Comisiei, intitulată „Comunicarea explicațiilor în cadrul inspecției în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului”, nu face nicio trimitere la o astfel de limitare.
82 Din ansamblul celor ce precedă rezultă că primul motiv trebuie să fie respins.
Cu privire la al treilea motiv
83 Reclamantele susțin că, în cursul procedurii administrative, Comisia a dat dovadă de părtinire în privința lor, în special prin denunțarea unor scurgeri de informații privind inspecția, anunțată de presa cehă, și pretins legate de EPH, astfel încât Comisia a încălcat principiul prezumției de nevinovăție. Reclamantele amintesc că Comisia insistase asupra anumitor fapte în cursul inspecției și al procedurii administrative fără niciun motiv evident. Ar reieși de aici că aceasta era convinsă că reclamantele aveau cunoștință de această inspecție și că erau pregătite pentru ea, ceea ce ar fi contrar obligației de a analiza faptele cu deplină imparțialitate.
84 Trebuie subliniat că, prin acest argument, reclamantele nu vizează decizia atacată, ci comunicarea privind obiecțiunile din 17 decembrie 2010 adoptată în privința lor, care le‑a fost notificată la 22 decembrie 2010 (a se vedea punctul 19 de mai sus). În cererea introductivă, ele critică „decizia Comisiei de a se referi la aceasta în comunicarea privind obiecțiunile”.
85 Trebuie amintit de la bun început că comunicarea privind obiecțiunile trebuie, potrivit unei jurisprudențe constante, să conțină o expunere a obiecțiunilor formulate în termeni suficient de clari, chiar dacă sumari, pentru a permite persoanelor interesate să ia cunoștință în mod efectiv de comportamentele care le sunt imputate de Comisie și, astfel, să le permită să se apere în mod util, înainte de adoptarea unei decizii definitive de către Comisie. Pe de altă parte, reprezintă o jurisprudență constantă că această cerință este respectată atunci când decizia nu reține în sarcina persoanelor interesate încălcări diferite de cele menționate în expunerea obiecțiunilor și cuprinde doar fapte cu privire la care persoanele interesate au avut ocazia să își prezinte punctul de vedere (a se vedea Hotărârea din 28 februarie 2002, Compagnie générale maritime și alții/Comisia, T‑86/95, Rec., EU:T:2002:50, punctul 442 și jurisprudența citată). Comisia poate, în vederea procedurii administrative, să modifice sau să adauge argumente de fapt sau de drept în susținerea obiecțiunilor pe care le‑a formulat (Hotărârea din 22 octombrie 2002, Schneider Electric/Comisia, T‑310/01, Rec., EU:T:2002:254, punctul 438).
86 Prezentul argument trebuie apreciat în lumina celor ce precedă.
87 La punctul 13 din comunicarea privind obiecțiunile din 17 decembrie 2010, în prezentarea situației de fapt, Comisia arată următoarele:
„Trebuie să se menționeze că amenințarea inspecțiilor iminente ale Comisiei fusese raportată de Euro.cz (care este afiliat EPH) la 23 noiembrie 2009, și anume cu o zi înainte de începerea inspecției. Articolul de presă conține o declarație a domnului [M.] (expert în relații publice extern care lucrează atât pentru J&T IA, cât și pentru EPH), care era intervievat în calitate de purtător de cuvânt al EPH. Domnul [M.] a declarat că, ținând seama de cota de piață a societății și de situația reală a pieței, deschiderea unei proceduri împotriva societății ar fi foarte surprinzătoare, dar că societatea nu s‑ar opune unei astfel de proceduri. La 23 noiembrie 2009, la ora 17.47, domnul [M.] i‑a informat, prin e‑mail printre alții pe domnul [K.] (director executiv al J&T IA și președinte al consiliului de administrație al EPH), pe domnul [S.] (consilier juridic al J&T IA și EPH) și pe domnul [J.] cu privire la interviu și a anexat linkul către articolul de pe site‑ul internet Euro.cz.”
88 În primul rând, trebuie înlăturat argumentul întemeiat pe modul de redactare al punctului 13 din comunicarea privind obiecțiunile, în măsura în care se bazează pe o lectură eronată a acesteia. Nu reiese din cuprinsul acestui punct că Comisia a reproșat EPH sau domnului M. că s‑ar fi aflat la originea scurgerilor de informații, chiar dacă aceasta se referă la o legătură între societatea care a făcut reportajul privind eventualele inspecții și EPH. În plus, reiese din cuprinsul punctului 14 din comunicarea privind obiecțiunile, în care Comisia se referă la „situația particulară în care amenințarea unor inspecții ale Comisiei a fost raportată [de presa națională]”, că Comisia subliniază faptul că inspectorii au amintit domnului J. obligația de cooperare în cadrul inspecției în contextul dificultăților ulterioare în cauză.
89 În al doilea rând, Comisia nu a susținut, în orice caz, nici în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare din 15 iulie 2011, nici în decizia atacată că reclamantele se aflau la originea scurgerilor de informații. Părțile sunt de acord de altfel că scurgerile de informații nu au fost menționate în decizia atacată. Singura referință la articolul de presă în cauză figurează în considerentul (101) al deciziei atacate, care răspunde argumentelor invocate de reclamante privind circumstanțele particulare și care are următorul cuprins:
„Domnul [M.], expert în relații publice al părților, era și purtătorul de cuvânt al acestora. Chiar dacă nu ia el însuși decizii comerciale, există o mare probabilitate să fie informat cu privire la chestiunile comerciale importante. Pe de altă parte, în calitatea sa de purtător de cuvânt al părților, acesta a făcut, cu o zi înaintea inspecției, o declarație de presă în care a declarat că se temea de o investigație viitoare în materia înțelegerilor și a abuzului de poziție dominantă pe piața cehă a electricității.”
90 În consecință, Comisia a înlăturat argumentul potrivit căruia domnul M. nu era asociat la activitățile comerciale ale reclamantelor și aceasta nu menționează deloc scurgerile de informații privind inspecția. Scurgerile de informații nu figurau, așadar, printre elementele luate în considerare de Comisie cu ocazia stabilirii cuantumului amenzii. În plus, nu se susține în decizia atacată că reclamantele fuseseră prevenite cu privire la inspecție. Astfel, faptul că deblocarea contului domnului M. a fost considerată o încălcare săvârșită din neglijență [considerentul (70) al deciziei atacate] demonstrează că Comisia nu a luat în considerare pretinsele informații ale acestuia cu privire la inspecție.
91 În al treilea rând, argumentul potrivit căruia atitudinea părtinitoare a Comisiei împotriva reclamantelor explică faptul că aceasta „a continuat să insiste în cursul inspecției și a procedurii administrative fără niciun motiv evident” nu constituie decât o simplă afirmație, care nu este susținută de niciun element de probă.
92 În al patrulea rând, argumentele privind lipsa de diligență a Comisiei și efectele limitate ale pretinsului refuz de a se supune inspecției, precum și altor proceduri administrative nu pot fi, nici ele, primite. Astfel, acestea coincid, în esență, cu argumentele deja înlăturate în cadrul examinării celui de al doilea motiv. Trebuie amintit în această privință că Comisia a stabilit existența a două incidente care constituiau o încălcare a procedurii, ale căror circumstanțe nu au fost contestate de reclamante în fața Tribunalului.
93 Din explicațiile care precedă rezultă că Comisia nu a încălcat principiul prezumției de nevinovăție în cursul procedurii administrative. Prin urmare, este necesar ca al treilea motiv să fie respins în întregime.
Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității cu ocazia stabilirii cuantumului amenzii
94 Întrucât primele trei motive au fost respinse, trebuie analizat cel de al patrulea motiv, invocat cu titlu subsidiar.
95 În măsura în care reclamantele susțin că nu înțeleg cum a fost calculat cuantumul amenzii în decizia atacată, Tribunalul consideră că trebuie analizat în primul rând dacă decizia atacată este afectată de nemotivare în această privință.
96 Potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă de articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul destinatarilor sau al altor persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv de a primi explicații. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea E.ON Energie/Comisia, punctul 39 de mai sus, EU:T:2010:516, punctul 277 și jurisprudența citată).
97 În speță, criteriile pe care s‑a întemeiat Comisia pentru a determina cuantumul amenzii în litigiu erau în special gravitatea și durata încălcării. Comisia a respins argumentele invocate de reclamante care vizau demonstrarea existenței unor circumstanțe atenuante [considerentele (83)-(103) ale deciziei atacate].
98 Primo, Comisia a susținut astfel importanța aplicării unei amenzi cu efect disuasiv pentru a nu fi mai avantajos pentru întreprinderea care face obiectul unei inspecții să falsifice e‑mailuri cu scopul de a evita o amendă ridicată pentru încălcarea dreptului material [considerentul (83)]. Secundo, Comisia a subliniat natura specifică a documentelor electronice, care, în opinia sa, pot fi manipulate mai ușor decât documentele pe hârtie [considerentele (83) și (87)]. Tertio, Comisia a arătat că încălcarea în litigiu era alcătuită din două incidente separate [considerentul (88)] și a considerat că, chiar dacă unul dintre ele fusese săvârșit din neglijență, acest lucru nu schimba cu nimic gravitatea acestei încălcări [considerentul (89)]. Quarto, Comisia a apreciat că încălcarea a avut loc în cursul unei bune părți a inspecției [considerentul (90)].
99 Comisia a respins, în continuare, argumentele reclamantelor invocate cu titlu de circumstanțe atenuante. În această privință, pe de o parte, aceasta a apărat poziția potrivit căreia reclamantele aveau cunoștințe de dreptul concurenței, iar EPH era un actor important în sectorul energiei [considerentele (92)-(98) ale deciziei atacate]. Pe de altă parte, Comisia a respins drept lipsit de pertinență argumentul reclamantelor potrivit căruia nici domnul J., nici domnul M. nu exercitau un rol în legătură cu activitatea comercială a reclamantelor [considerentele (99)-(101) ale deciziei atacate]. În sfârșit, Comisia a arătat întinderea limitată a cooperării reclamantelor cu privire la stabilirea încălcării în litigiu [considerentul (102) al deciziei atacate].
100 În consecință, trebuie respins argumentul reclamantelor potrivit căruia Comisia nu a explicat în decizia atacată de ce considera că nu trebuia să țină seama de elementele pe care le invocaseră acestea.
101 Din moment ce, în ceea ce privește articolul 23 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia nu a adoptat linii directoare care să precizeze metoda de calcul pe care ar avea obligația să o aplice în cadrul stabilirii cuantumului amenzilor în temeiul acestei dispoziții și din moment ce raționamentul Comisiei reiese în mod clar și neechivoc din decizia atacată, aceasta nu avea obligația de a calcula, în valoare absolută sau în procente, cuantumul de bază al amenzii și eventualele circumstanțe agravante sau atenuante. În consecință, critica întemeiată pe pretinsul caracter insuficient al motivării deciziei atacate trebuie să fie respinsă.
102 În al doilea rând, reclamantele susțin că amenda care le‑a fost aplicată este disproporționată. În cadrul unui prim aspect, contestă aprecierea gravității și a duratei încălcării efectuată de Comisie. Într‑un al doilea aspect, ele susțin existența unor circumstanțe atenuante de care Comisia nu ar fi ținut seama în mod corespunzător. Într‑un al treilea aspect, reclamantele expun motivele pentru care consideră că nivelul amenzii este excesiv.
103 Comisia solicită respingerea argumentelor reclamantelor.
104 În această privință, trebuie amintit că principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, subînțelegându‑se că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (a se vedea Hotărârea E.ON Energie/Comisia, punctul 39 de mai sus, EU:T:2010:516, punctul 286 și jurisprudența citată)
105 Rezultă că amenzile nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite, respectiv în raport cu respectarea normelor de concurență, și că cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi în temeiul unei încălcări în materie de concurență trebuie să fie proporțional cu încălcarea, apreciată în ansamblul său, ținând seama în special de gravitatea acesteia. În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, gravitatea unei încălcări se stabilește ținând seama de numeroase elemente, cu privire la care Comisia dispune de o marjă de apreciere (a se vedea Hotărârea E.ON Energie/Comisia, punctul 39 de mai sus, EU:T:2010:516, punctul 287 și jurisprudența citată).
106 În considerentele (85)-(89) ale deciziei atacate, Comisia a expus motivele pentru care considerase că încălcarea în cauză era, în sine, o încălcare gravă în ansamblu.
107 Primo, și în sensul considerațiilor expuse la punctul 66 de mai sus, trebuie să se constate că competența de a efectua inspecții are o importanță deosebită pentru identificarea încălcărilor vizate la articolele 101 TFUE și 102 TFUE. Așadar, Comisia a arătat în mod întemeiat, în considerentul (86) al deciziei atacate, că legiuitorul stabilise în Regulamentul nr. 1/2003 sancțiuni mai severe decât cele care erau prevăzute în regimul anterior pentru refuzul de a se supune unei inspecții, pentru a putea lua în considerare natura deosebit de gravă a acestei încălcări procedurale. De asemenea, Comisia putea în mod întemeiat să ia în considerare necesitatea garantării unui efect suficient de disuasiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., EU:C:1983:158, punctul 108), pentru ca întreprinderile să nu poată considera că ar fi mai avantajos pentru ele să prezinte numai parțial documente electronice în cadrul unei inspecții ca să împiedice Comisia să stabilească pe baza unor astfel de probe o încălcare a dreptului material.
108 Contrar celor pretinse de reclamante, acest efect disuasiv are o importanță cu atât mai mare pentru fișierele electronice cu cât acestea, având în vedere natura lor particulară, se pretează mai ușor și mai rapid să fie manipulate decât dosarele pe hârtie. Chiar dacă, așa cum au susținut reclamantele, distrugerea fișierelor electronice dintr‑un cont de e‑mail nu este întotdeauna ireversibilă, întrucât acestea ar putea fi recuperate prin utilizarea altor suporturi informatice ‒ ceea ce este, pe de altă parte, posibil și pentru anumite documente fizice tocate ‒, este totuși incontestabil faptul că ușurința manipulării lor suscită dificultăți particulare în ceea ce privește eficacitatea unei inspecții. Dosarele pe hârtie, atunci când sunt confiscate de inspectori, rămân, fizic, sub controlul lor pe durata inspecției. În schimb, fișierele electronice pot fi disimulate rapid chiar în prezența inspectorilor. Aceștia din urmă nu știu, așadar, dacă accesează date electronice complete și intacte. În speță, atunci când inspectorii controlau contul de e‑mail al domnului J., pretins blocat, aceștia nu știau că e‑mailurile primite fuseseră redirecționate către server până în ultima zi a inspecției. Așadar, în considerentul (87) al deciziei atacate, Comisia a constatat fără să săvârșească o eroare că, atunci când o întreprindere nu respectă instrucțiunile inspectorilor potrivit cărora, pe durata inspecției, conturile de e‑mail trebuie să fie inaccesibile titularilor lor și deplin accesibile inspectorilor, trebuia să se considere că această nerespectare, prin însăși natura sa, constituie o încălcare gravă a obligațiilor procedurale care revin întreprinderilor cu ocazia unei inspecții.
109 Secundo, întrucât reclamantele nu au stabilit existența unei lipse de diligență în cadrul motivelor precedente, acestea nu pot susține, în cadrul prezentului motiv, că Comisia ar fi trebuit să ia în considerare necunoașterea de către acestea a dreptului concurenței al Uniunii sau resursele lor limitate. Argumentul lor potrivit căruia decizia atacată, ca primă decizie care vizează un refuz de a se supune unei inspecții care implică efectuarea unor căutări în fișiere electronice, nu poate servi drept precedent din cauza aceleiași pretinse lipse de diligență trebuie de asemenea să fie înlăturat.
110 Astfel, mai întâi și după cum s‑a constatat la punctele 70 și 73 de mai sus, reclamantele erau clar informate, încă de la începutul inspecției, despre obligația lor de cooperare și despre dreptul lor de a recurge la serviciile unui avocat. Or, avocați externi specializați în materie erau prezenți în incintele lor începând din după‑amiaza celei de a doua zile a inspecției [considerentele (97) și (98) ale deciziei atacate]. Apoi, chiar dacă sunt dovedite, elementele invocate de reclamante cu privire la mărimea lor redusă, la activitățile lor transfrontaliere neglijabile și la înființarea lor cu puțin timp înaintea inspecției nu ar fi putut să influențeze prezentarea incompletă a conturilor de e‑mail în speță, cu încălcarea instrucțiunilor neechivoce ale inspectorilor. Așadar, Comisia a înlăturat în mod întemeiat ansamblul acestor argumente [considerentul (93) al deciziei atacate]. În sfârșit, argumentele întemeiate pe natura pretins nouă a încălcării lor nu pot nici ele să fie admise, întrucât nota explicativă enunța în mod specific posibilitatea căutărilor în fișiere electronice (a se vedea punctul 73 de mai sus), iar decizia de inspecție detalia obligația de cooperare în cadrul unor astfel de căutări.
111 Tertio, contrar celor susținute de reclamante, o amendă de 2 500 000 de euro nu poate fi considerată disproporționată în raport cu mărimea lor în circumstanțele speței. În temeiul articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia este împuternicită să aplice întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi amenzi de până la 1 % din cifra de afaceri totală realizată în cursul exercițiului social precedent atunci când comit încălcări procedurale. Astfel cum se constată în considerentul (103) al deciziei atacate, amenda aplicată reclamantelor corespunde la 0,25 % din cifra de afaceri anuală a EPH în anul 2010. Trebuie observat că această din urmă cifra de afaceri, care se ridica la 990 700 000 de euro [considerentul (3) al deciziei atacate], a fost furnizată de reclamante în cursul procedurii administrative. Reclamantele nu au prezentat niciun argument de natură să demonstreze că cuantumul amenzii lor era disproporționat în raport cu mărimea lor ca atare.
112 Pe de o parte, trebuie să se constate că argumentul prin care reclamantele contestă cota lor de piață de 6,9 % în materie de producție, reținută în decizia atacată [considerentul (95)], nu este susținut de nicio probă convingătoare. Reclamantele citează o prezentare pe care au realizat‑o în cursul procedurii administrative, indicând un nivel de 1,7 % de „capacitate instalată” la data inspecției, și un nivel de 6,7 % pentru 2012, dar fără a furniza datele care permit să se controleze acest calcul și sursa lor. Acestea se limitează să afirme că ele nu constituiau „deja un actor important din sectorul energetic la momentul inspecției” [considerentul (95) al deciziei atacate]. În orice caz, mărimea reclamantelor este luată în considerare prin faptul că articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 a stabilit un plafon maxim de 1 % din cifra lor de afaceri.
113 Pe de altă parte, trebuie respinsă afirmația potrivit căreia amenda aplicată, corespunzătoare la 0,25 % din cifra de afaceri relevantă, este ridicată și disproporționată în raport cu amenda impusă de Comisie E.ON Energie AG (cazul COMP/B‑1/39.326 ‒ E.ON Energie AG), care ar corespunde la numai 0,14 % din cifra de afaceri relevantă și ar fi mai redusă decât în speță, în pofida existenței unor circumstanțe agravante și a faptului că ar viza o încălcare mai vădită și mai gravă, și anume ruperea sigiliilor. În acest din urmă context, Curtea a considerat că o încălcare care constă în ruperea sigiliilor, care dă naștere unei îndoieli cu privire la integritatea elementelor de probă din incinta sigilată, era deosebit de gravă prin însăși natura sa (Hotărârea E.ON Energie/Comisia, punctul 37 de mai sus, EU:C:2012:738, punctele 128 și 129). Considerații analoge se aplică în prezenta cauză, întrucât obiectivul articolului 20 alineatul (2) litera (b) și al articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003 este acela de a proteja inspecțiile de amenințarea care decurge dintr‑o lipsă de integritate a datelor profesionale strânse de inspectori. Trebuie să se constate însă că, spre deosebire de situația privind E.ON, circumstanțele care au condus la adoptarea deciziei atacate vizează două incidente distincte, dintre care unul a fost săvârșit în mod intenționat.
114 În orice caz, faptul că, în trecut, Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel în cazul anumitor tipuri de încălcări nu ar putea‑o priva de posibilitatea de a ridica acest nivel în limitele indicate în Regulamentul nr. 1/2003, dacă acest lucru este necesar pentru punerea în aplicare a politicii Uniunii privind concurența. Aplicarea eficace a acestor reguli necesită, astfel, ca, în orice moment, Comisia să poată adapta nivelul amenzilor la necesitățile acestei politici (a se vedea, în ceea ce privește Regulamentul nr. 17, Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 107 de mai sus, EU:C:1983:158, punctul 109).
115 Quarto, în ceea ce privește luarea în considerare a duratei încălcării în litigiu, Comisia a apreciat, în considerentul (90) al deciziei atacate, că încălcarea „se derula[se] în timpul unei bune părți a inspecției care a avut loc în incintele EPIA și EPH[, că] contul de e‑mail al domnului [M.] [fusese] deblocat între prima și a doua zi, iar e‑mailurile domnului [J.] au fost redirecționate între a doua și a treia zi [și că, cu cât] deblocarea unui cont de e‑mail sau redirecționarea e‑mailurilor dur[a] mai mult, cu atât [era] mai mare riscul de falsificare a e‑mailurilor”.
116 Mai întâi, trebuie observat că articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că, pentru a stabili cuantumul amenzii, trebuie să fie luată în considerare, în afară de gravitatea încălcării, și durata acesteia. Această dispoziție nu face nicio distincție între amenzile impuse pentru încălcări ale dreptului material sau pentru încălcări procedurale. În consecință, contrar celor pretinse de reclamantele, Comisia avea dreptul să țină seama de durata încălcării procedurale în litigiu la stabilirea cuantumului amenzii.
117 Apoi, trebuie înlăturat argumentul potrivit căruia Comisia nu și‑a motivat aprecierea potrivit căreia încălcarea continuase într‑o bună parte a inspecției. Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 101 și 115 de mai sus, Comisia și‑a motivat corespunzător cerințelor legale raționamentul pentru stabilirea amenzii în litigiu, precizând printre altele că durata creștea riscul de falsificare a datelor. Ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal în ședință, Comisia a subliniat din nou că durata celor două incidente influența în mod direct încălcarea în cauză, deoarece, cu cât durata lor era mai lungă, cu atât mai mare era riscul ca inspectorii să nu poată găsi fișierele la care se așteptau în conturile de e‑mail.
118 În sfârșit, trebuie înlăturat argumentul potrivit căruia Comisia ar fi trebuit să ia în considerare deplina cooperare a reclamantelor cu inspectorii atunci când a determinat durata încălcării. Rezultă din examinarea celui de al doilea motiv că această încălcare a fost stabilită de Comisie pe baza elementelor de probă obiective și necontestate în fața Tribunalului. Faptul că reclamantele au colaborat în alt mod cu inspecția, după cum susțin la punctul 57 din replică, nu este de natură să influențeze nici aprecierea duratei celor două incidente care constituie încălcarea, nici luarea în considerare a circumstanțelor atenuante. Trebuie să se constate că o astfel de colaborare nu depășea obligația lor de a se supune inspecției (a se vedea punctul 40 de mai sus).
119 În al treilea rând, în ceea ce privește circumstanțele atenuante pe care le invocă reclamantele, este suficient să se constate, mai întâi, că argumentele identice cu privire la mărimea și la importanța lor în sectorul energetic la momentul faptelor au fost deja înlăturate la punctele 111 și 112 de mai sus. Întrucât mărimea reclamantelor este luată în considerare prin plafonul maxim de 1 % din cifra lor de afaceri, aceasta nu justifică în sine o reducere a cuantumului amenzii impuse.
120 Apoi, în ceea ce privește argumentul reclamantelor potrivit căruia colaborarea lor ar fi permis inspectorilor să stabilească circumstanțele în care fusese săvârșită încălcarea, trebuie să se constate că Comisia a luat în considerare această circumstanță în decizia atacată, dar că reclamantele susțin că această luare în considerare nu este adecvată.
121 Potrivit considerentului (102) al deciziei atacate:
„[...P]entru a stabili cuantumul amenzii, Comisia ține seama de faptul că părțile au colaborat astfel încât să îi permită să stabilească circumstanțele refuzului de a se supune inspecției în ceea ce privește e‑mailurile: responsabilul informatic care a acționat în numele părților a semnat procesul‑verbal care descria deblocarea contului de e‑mail și redirecționarea e‑mailurilor și, după inspecție, părțile au trimis de asemenea o scrisoare în care recunoșteau că atât redirecționarea e‑mailurilor, cât și deblocarea unui cont de e‑mail se produseseră în cursul inspecției. Trebuie de asemenea să se observe că domnul [H.] nu a recunoscut în mod spontan încălcările procedurale săvârșite în domeniul informatic. El a recunoscut acest lucru numai atunci când inspectorii au găsit probe ale refuzului de a se supune inspecției (și anume faptul că contul domnului [M.] nu mai putea fi consultat și că e‑mailurile nu mai ajungeau în inboxul domnului [J.]). De asemenea, deși este adevărat că părțile nu au contestat anumite fapte, acestea au repus în discuție forța probantă a procesului‑verbal semnat și au încercat, în mod general, să pună la îndoială existența unei încălcări procedurale.”
122 Trebuie să se observe că cele două incidente care constituie încălcarea în speță nu au fost aduse în atenția inspectorilor de reclamante. În cele două cazuri, inspectorii au remarcat o neregulă în inboxurile aflate în mod pretins sub controlul lor și au trebuit să ancheteze cu privire la motivele pentru care accesul lor la e‑mailuri fusese perturbat (a se vedea punctele 11 și 14 de mai sus). În plus, reclamantele au contestat valoarea probantă a procesului‑verbal (a se vedea punctul 12 de mai sus), dar nu în fața Tribunalului (a se vedea punctul 34 de mai sus). Întrucât nu există în prezent orientări privind stabilirea cuantumului amenzilor de natură procedurală, deoarece decizia atacată este motivată corespunzător cerințelor legale (a se vedea punctul 101 de mai sus) și având în vedere comportamentul echivoc al reclamantelor în stabilirea circumstanțelor refuzului de a se supune inspecției, Tribunalul consideră că Comisia a luat în considerare în mod suficient colaborarea lor cu ocazia stabilirii cuantumului amenzii.
123 În sfârșit, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia inspecția nu era nici necesară, nici justificată întrucât nu exista nicio dovadă materială a temeiniciei cauzei, trebuie să se facă trimitere la considerațiile care figurează la punctul 55 de mai sus. În plus, astfel cum au confirmat reclamantele ca răspuns la o întrebare a Tribunalului adresată în ședință, ele nu s‑au opus deciziei de inspecție nici în cursul procedurii administrative, nici în fața Tribunalului (a se vedea punctul 4 de mai sus).
124 Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că amenda aplicată reclamantelor nu este disproporționată.
125 În consecință, al patrulea motiv trebuie respins, precum și acțiunea în totalitate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
126 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
127 Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a șasea)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă Energetický a průmyslový holding a.s. și EP Investment Advisors s.r.o. la plata cheltuielilor de judecată.
Frimodt Nielsen | Dehousse | Collins |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 26 noiembrie 2014.
Semnături
Cuprins
Cadrul juridic
Istoricul cauzei
Procedura și concluziile părților
În drept
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o aplicare eronată a articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003
Cu privire la autorizarea, dată din neglijență, a accesului la un cont de e‑mail blocat
Cu privire la redirecționarea, în mod intenționat, a e‑mailurilor primite către un server
Cu privire la primul și la al treilea motiv, întemeiate pe încălcarea dreptului la apărare și, respectiv, pe încălcarea principiului prezumției de nevinovăție
Cu privire la primul motiv
Cu privire la al treilea motiv
Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității cu ocazia stabilirii cuantumului amenzii
Cu privire la cheltuielile de judecată