Ediție provizorie

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi extinsă)

22 aprilie 2016(*)

„Ajutoare de stat – Directiva 92/81/CEE – Accize pentru uleiurile minerale – Uleiuri minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină – Scutire de acciză – Caracterul selectiv al măsurii – Ajutoare care pot fi considerate compatibile cu piața comună – Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru protecția mediului – Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele de stat regionale – Încredere legitimă – Securitate juridică – Principiul lex specialis derogat legi generali – Principiul prezumției de legalitate și al efectului util ale actelor instituțiilor – Principiul bunei administrări – Obligația de motivare”

În cauzele conexate T‑60/06 RENV II și T‑62/06 RENV II,

Republica Italiană, reprezentată de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Aiello, avvocato dello Stato,

Eurallumina SpA, cu sediul în Portoscuso (Italia), reprezentată de L. Martin Alegi, de R. Denton, de A. Stratakis și de L. Philippou, solicitors,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de V. Di Bucci, de N. Khan, de G. Conte, de D. Grespan și de K. Walkerová, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei 2006/323/CE a Comisiei din 7 decembrie 2005 privind scutirea de acciză pentru uleiurile minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină în regiunea Gardanne, în regiunea Shannon și în Sardinia, pusă în aplicare de Franța, de Irlanda și, respectiv, de Italia (JO 2006, L 119, p. 12), în măsura în care în aceasta se constată existența unui ajutor de stat acordat de Republica Italiană între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 în temeiul scutirii de acciză pentru uleiurile minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină în Sardinia (Italia) și se dispune ca Republica Italiană să recupereze acest ajutor,

TRIBUNALUL (Camera întâi extinsă),

compus din domnul H. Kanninen, președinte, doamna I. Pelikánová (raportor), domnii E. Buttigieg, S. Gervasoni și L. Madise, judecători,

grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 6 martie 2015,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

 Scutirea în litigiu

1        Alumina (sau oxidul de aluminiu) este un praf alb utilizat în principal în topitorii pentru producerea de aluminiu. Aceasta este extrasă din bauxită printr‑un procedeu de rafinare a cărui ultimă etapă este calcinarea. Alumina calcinată este utilizată în proporție de peste 90 % pentru topirea aluminiului. Restul este supus unor noi transformări și este utilizat în aplicații chimice. Există două piețe distincte ale produselor, și anume cea a aluminei metalurgice și cea a aluminei chimice. Uleiurile minerale pot fi utilizate drept combustibil în producția de alumină.

2        Există câte un singur producător de alumină în Irlanda, în Italia și în Franța. În Italia, este vorba despre Eurallumina SpA, cu sediul în Sardinia. Sunt de asemenea prezenți producători de alumină în Germania, în Spania, în Grecia, în Ungaria și în Regatul Unit.

3        Începând cu anul 1993, Republica Italiană scutește de acciză uleiurile minerale utilizate drept combustibil pentru producerea aluminei în Sardinia (în continuare „scutirea în litigiu”). Scutirea în litigiu a fost introdusă în dreptul italian prin Decretul legislativ nr. 504 din 26 octombrie 1995 referitor la textul unic al dispozițiilor legislative privind taxele pentru producție și consum, precum și sancțiunile penale și administrative în materie (decreto legislativo 26 ottobre 1995 nr. 504, testo unico delle disposizioni legislative concernenti le imposte sulla produzione e sui consumi e relative sanzioni penali e amministrative) (supliment ordinar la GURI nr. 279 din 29 noiembrie 1995, denumit în continuare „Decretul legislativ din 1995”).

4        Aplicarea în Sardinia a scutirii în litigiu a fost autorizată până la 31 decembrie 1994 prin Decizia 93/697/CE a Consiliului din 13 decembrie 1993 de autorizare a statelor membre să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri sau scutiri de accize, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Directiva 92/81/CEE (JO L 321, p. 29). În continuare, această autorizație a fost prelungită de Consiliul Uniunii Europene până la 31 decembrie 1996 prin Decizia 96/273/CE din 22 aprilie 1996 de autorizare a anumitor state membre să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Directiva 92/81/CEE (JO L 102, p. 40). Această autorizație a fost încă o dată prelungită de Consiliu până la 31 decembrie 1998 prin Decizia 97/425/CE din 30 iunie 1997 de autorizare a statelor membre să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize existente în conformitate cu procedura prevăzută în Directiva 92/81/CEE (JO L 182, p. 22). Autorizația a fost prelungită din nou de Consiliu până la 31 decembrie 1999 prin Decizia 1999/255/CE din 30 martie 1999 de autorizare a anumitor state membre, în conformitate cu Directiva 92/81/CEE, să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize și de modificare a Deciziei 97/425 (JO L 99, p. 26). Ulterior, autorizația a fost prelungită de Consiliu până la 31 decembrie 2000 prin Decizia 1999/880/CE din 17 decembrie 1999 de autorizare a statelor membre să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize existente, în conformitate cu procedura prevăzută în Directiva 92/81/CEE (JO L 331, p. 73).

5        Decizia 2001/224/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind ratele reduse și scutirile de accize pentru anumite uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice (JO L 84, p. 23, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 46), și anume ultima decizie privind scutirile în litigiu, prelungește autorizarea de aplicare a scutirilor menționate până la 31 decembrie 2006. Potrivit considerentului (5), această decizie „nu aduce atingere rezultatelor niciuneia dintre eventualele proceduri legate de denaturarea funcționării pieței unice care ar putea fi întreprinse în special în temeiul articolelor 87 [CE] și 88 [CE]” și „[n]u încalcă cerința ca statele membre să notifice Comisiei potențialele ajutoare de stat în temeiul articolului 88 [CE]”.

 Procedura administrativă

6        Prin scrisoarea din 29 mai 1998, Comisia Comunităților Europene a solicitat autorităților italiene informații pentru a verifica dacă scutirea în litigiu făcea parte din domeniul de aplicare al articolelor 87 CE și 88 CE. În urma unui rapel al Comisiei din 16 iunie 1998, Republica Italiană a răspuns la 20 iulie 1998.

7        Prin scrisoarea din 17 iulie 2000, Comisia a solicitat Republicii Italiene să îi notifice scutirea în litigiu. Prin scrisoarea din 27 septembrie 2000, Comisia și‑a reiterat cererea către Republica Italiană, invitând‑o să îi furnizeze informații suplimentare. În urma unui rapel al Comisiei din 20 noiembrie 2000, Republica Italiană a răspuns la 7 decembrie 2000.

8        Prin Decizia C(2001) 3300 din 30 octombrie 2001, Comisia a deschis procedura prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE în privința scutirii în litigiu (denumită în continuare „procedura oficială de investigare”). Această decizie a fost notificată Republicii Italiene prin scrisoarea din 5 noiembrie 2001 și a fost publicată la 2 februarie 2002 în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JO C 30, p. 17).

9        Prin scrisorile din 26 și 28 februarie 2002 și din 1 martie 2002, Comisia a primit observații de la Aughinish Alumina Ltd, de la Eurallumina, de la Alcan Inc. și, respectiv, de la Asociația Europeană a Aluminiului. Acestea au fost comunicate Republicii Italiene la 26 martie 2002.

10      Republica Italiană și‑a prezentat observațiile prin scrisoarea din 6 februarie 2002.

 Decizia Alumină I

11      La 7 decembrie 2005, Comisia a adoptat Decizia 2006/323/CE privind scutirea de acciză pentru uleiurile minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină în regiunea Gardanne, în regiunea Shannon și în Sardinia, pusă în aplicare de Franța, de Irlanda și, respectiv, de Italia (JO 2006, L 119, p. 12, denumită în continuare „Decizia Alumină I”).

12      Decizia Alumină I privește perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2004, la care a devenit aplicabilă Directiva 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice și a electricității (JO L 283, p. 51, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 98), care a abrogat Directiva 92/81/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind armonizarea structurilor accizelor la uleiurile minerale (JO L 316, p. 12), precum și Directiva 92/82/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind apropierea legislativă a ratelor accizelor la uleiurile minerale (JO L 316, p. 19) de la 31 decembrie 2003 [considerentul (57)]. Ea extinde totuși procedura oficială de investigare la perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2003 [considerentul (92)].

13      Partea dispozitivă a Deciziei Alumină I prevede în special:

„Articolul 1

Scutirile de accize pentru uleiurile minerale grele utilizate în producerea aluminei acordate de Franța, Irlanda și Italia până la 31 decembrie 2003 constituie ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) [CE].

Articolul 2

Ajutorul acordat între 17 iulie 1990 și 2 februarie 2002, în măsura în care este incompatibil cu piața comună, nu se recuperează deoarece această recuperare ar fi contrară principiilor generale ale dreptului comunitar.

Articolul 3

Ajutorul menționat la articolul 1, acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003, este compatibil cu piața comună în sensul articolului 87 alineatul (3) [CE] în măsura în care beneficiarii achită o taxă de cel puțin 13,01 euro pentru 1 000 kg de ulei mineral greu.

Articolul 4

Ajutorul […] acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 este incompatibil cu piața comună în sensul articolului 87 alineatul (3) [CE] în măsura în care beneficiarii nu au achitat o taxă de cel puțin 13,01 euro pentru 1 000 kg de ulei mineral greu.

Articolul 5

(1)      Franța, Irlanda și Italia iau toate măsurile necesare pentru recuperarea de la beneficiari a ajutorului incompatibil menționat la articolul 4.

[…]

(5)      Franța, Irlanda și Italia dispun ca beneficiarii ajutorului incompatibil menționat la articolul 4 să ramburseze ajutorul ilegal majorat cu dobânzi în termen de două luni de la data notificării prezentei decizii.”

 Procedura și concluziile părților

14      Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 16 februarie 2006 și, respectiv, la 23 februarie 2006, Republica Italiană și Eurallumina au introdus prezentele acțiuni, înregistrate cu numerele de referință T‑60/06 și, respectiv, T‑62/06.

15      În temeiul articolului 14 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991 și la propunerea Camerei a doua, Tribunalul a decis, după ascultarea părților conform articolului 51 din același regulament, trimiterea prezentelor cauze în fața unui complet de judecată extins.

16      Prin Ordonanța din 24 mai 2007, președintele Camerei a doua extinse a Tribunalului, după ascultarea părților, a reunit cauzele T‑60/06 și T‑62/06 și cauzele T‑50/06, T‑66/06 și T‑69/06 (denumite în continuare „cauzele Alumină I”) pentru buna desfășurare a procedurii orale, conform articolului 50 din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991.

17      Prin Hotărârea din 12 decembrie 2007, Irlanda și alții/Comisia (T‑50/06, T‑56/06, T‑60/06, T‑62/06 și T‑69/06, EU:T:2007:383), Tribunalul a reunit cauzele Alumină I în vederea pronunțării hotărârii, a anulat Decizia Alumină I și, în cauza T‑62/06, a respins în rest acțiunea.

18      Prin cererea introductivă din 26 februarie 2008, Comisia a introdus recurs împotriva acestei hotărâri a Tribunalului.

19      Prin Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții (C‑89/08 P, Rep., EU:C:2009:742), Curtea a anulat Hotărârea Irlanda și alții/Comisia, punctul 17 de mai sus (EU:T:2007:383), în măsura în care Tribunalul anulase Decizia Alumină I, a trimis cauzele Alumină I spre rejudecare la Tribunal și a dispus soluționarea cererilor privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

20      În urma Hotărârii Comisia/Irlanda și alții, punctul 19 de mai sus (EU:C:2009:742) și conform articolului 118 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, cauzele Alumină I au fost atribuite Camerei a doua extinse prin decizia președintelui Tribunalului din 18 decembrie 2009.

21      Prin Ordonanța președintelui Camerei a doua extinse din 1 martie 2010, cauzele Alumină I au fost reunite pentru buna desfășurare a procedurii scrise, a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

22      Prin decizia președintelui Tribunalului din 20 septembrie 2010, cauzele Alumină I au fost reatribuite Camerei a patra extinse.

23      Prin Hotărârea din 21 martie 2012, Irlanda/Comisia (T‑50/06 RENV, T‑56/06 RENV, T‑60/06 RENV, T‑62/06 RENV și T‑69/06 RENV, Rep., EU:T:2012:134), Tribunalul a anulat Decizia Alumină I, în măsura în care aceasta a constatat sau s‑a întemeiat pe constatarea că scutirile de accize pentru uleiurile minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină, acordate de Republica Franceză, de Irlanda și de Republica Italiană până la 31 decembrie 2003 (denumite în continuare „scutirile de acciză”), constituiau ajutoare de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, și în măsura în care a dispus ca Republica Franceză, Irlanda și Republica Italiană să adopte toate măsurile necesare pentru recuperarea scutirilor menționate de la beneficiari, în cazul în care aceștia nu au achitat o acciză de cel puțin 13,01 euro pentru 1 000 kg de ulei mineral greu.

24      Prin cererea introductivă din 1 iunie 2012, Comisia a introdus recurs împotriva acestei hotărâri a Tribunalului.

25      Prin Hotărârea din 10 decembrie 2013, Comisia/Irlanda și alții (C‑272/12 P, Rep., EU:C:2013:812), Curtea a anulat Hotărârea Irlanda/Comisia, punctul 23 de mai sus (EU:T:2012:134), a trimis cauzele Alumină I spre rejudecare la Tribunal și a dispus soluționarea cererilor privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

26      În urma Hotărârii Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), cauzele Alumină I au fost atribuite Camerei întâi prin deciziile președintelui Tribunalului din 21 ianuarie 2014 și din 10 martie 2014.

27      Conform articolului 119 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, Eurallumina și Comisia au depus memoriile cuprinzând observații scrise la 28 ianuarie 2014 și, respectiv, la 17 martie 2014. În memoriul cuprinzând observații scrise, Eurallumina a afirmat că nu dorea să acționeze în consecință în urma Hotărârii Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812) și a invitat Tribunalul să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II. Comisia a luat act de această împrejurare în memoriile sale cuprinzând observații scrise. Republica Italiană nu a depus memoriu cuprinzând observații scrise.

28      Prin decizia președintelui Tribunalului din 30 septembrie 2014, cauzele Alumină I au fost reatribuite Camerei întâi extinse, conform articolului 118 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991.

29      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii adoptate în temeiul articolului 64 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, a solicitat părților din cauza T‑60/06 RENV II să își exprime poziția cu privire la un aspect al litigiului. Părțile au dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.

30      Prin Ordonanța președintelui Camerei întâi extinse din 26 ianuarie 2015, prezentele cauze au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

31      Pledoariile Eurallumina și Comisiei și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 6 martie 2015. În schimb, Republica Italiană nu a fost reprezentată la această ședință.

32      În esență, Republica Italiană solicită Tribunalului:

–        anularea Deciziei Alumină I, în măsura în care în aceasta se constată existența unui ajutor de stat pe care l‑ar fi acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 în temeiul scutirii în litigiu (denumit în continuare „ajutorul în litigiu”) și se dispune să recupereze ajutorul în litigiu;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

33      Eurallumina solicită, în esență, Tribunalului:

–        anularea sau modificarea Deciziei Alumină I, în măsura în care în aceasta se constată existența ajutorului în litigiu și se dispune ca Republica Italiană să îl recupereze;

–        obligarea Comisiei de a nu dispune recuperarea ajutorului acordat de Republica Italiană până la 31 decembrie 2006 sau, cel puțin, până la 31 decembrie 2003, în temeiul scutirii în litigiu;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

34      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea prezentelor acțiuni;

–        obligarea Republicii Italiene și a Eurallumina la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

35      Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că ambele acțiuni vizează anularea Deciziei Alumină I (denumită în continuare „decizia atacată”), în măsura în care în aceasta se constată existența ajutorului în litigiu și se dispune recuperarea acestuia de către Republica Italiană. În această măsură, acțiunile au același obiect.

 Cu privire la admisibilitate

36      În cauza T‑60/06 RENV II, Comisia invocă cauze de inadmisibilitate împotriva, pe de o parte, a primului motiv, în măsura în care acesta este întemeiat pe o încălcare a condițiilor prevăzute la articolul 87 alineatul (1) CE pentru calificarea unui ajutor de stat, constând, în primul rând, în avantajul conferit beneficiarului și, în al doilea rând, în denaturarea concurenței și în afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre și, pe de altă parte, împotriva celui de al șaselea motiv, în măsura în care acesta este întemeiat pe o încălcare a principiului securității juridice rezultată din neluarea în considerare, în decizia atacată, a duratei excesive a procedurii oficiale de investigare. Aceste critici specifice ar fi fost invocate pentru prima dată în replică și ar constitui, așadar, motive noi, în sensul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, care ar trebui respinse ca inadmisibile.

37      Republica Italiană nu răspunde la aceste cauze de inadmisibilitate.

38      În cauza T‑62/06 RENV II, Comisia susține că acțiunea este inadmisibilă, în măsura în care vizează mai mult decât anularea deciziei atacate. În plus, Comisia apreciază că motivul prin intermediul căruia Eurallumina contestă că scutirea în litigiu constituie un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE a fost invocat pentru prima dată în replică și constituie, așadar, un motiv nou, în sensul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, care ar trebui respins ca inadmisibil.

39      Eurallumina solicită respingerea ca nefondată a cauzei de inadmisibilitate îndreptate împotriva acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II. În schimb, nu răspunde la cauza de inadmisibilitate îndreptată împotriva unui motiv nou care este întemeiat, în esență, pe o încălcare a articolului 87 alineatul (1) CE.

40      În ceea ce privește, mai întâi, cauza de inadmisibilitate îndreptată împotriva acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II, în măsura în care vizează mai mult decât anularea deciziei atacate, trebuie să se constate că, în afară de anularea deciziei atacate, această acțiune vizează și obligarea Comisiei de către Tribunal ca aceasta să nu dispună recuperarea ajutorului acordat de Republica Italiană până la 31 decembrie 2006 sau, cel puțin, până la 31 decembrie 2003, pentru motivul că acest ajutor ar fi legal.

41      Totuși, această cerere vizează doar stabilirea existenței unei nelegalități care viciază decizia atacată și este de natură să justifice admiterea motivelor și a criticilor invocate în susținerea cererii de anulare a deciziei atacate și, prin urmare, a însăși acestei din urmă cereri. Așadar, cererea respectivă este lipsită de orice obiect autonom în raport cu cererea de anulare a deciziei atacate.

42      Chiar dacă se presupune, după cum sugerează Comisia, că această cerere ar urmări alte scopuri decât simpla anulare a deciziei atacate, precum pronunțarea unei somații sau adoptarea unui dispozitiv prin care Comisiei să i se interzică să constate existența ajutorului în litigiu sau să dispună recuperarea, aceasta ar trebui respinsă ca inadmisibilă, Tribunalul neavând competența de a o admite.

43      Astfel, potrivit unei jurisprudențe consacrate, Tribunalul nu are competența să adreseze somații instituțiilor sau să li se substituie acestora (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 1995, Ladbroke Racing/Comisia, T‑74/92, Rec., EU:T:1995:10, punctul 75 și jurisprudența citată). O asemenea situație se întâlnea în special în cadrul controlului de legalitate întemeiat pe articolul 230 CE, întrucât articolul 233 primul paragraf CE prevedea în mod expres că instituția emitentă a actului anulat era obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 1986, AKZO Chemie și AKZO Chemie UK/Comisia, 53/85, Rec., EU:C:1986:256, punctul 23, și Hotărârea Ladbroke Racing/Comisia, citată anterior, EU:T:1995:10, punctul 75).

44      În continuare, în ceea ce privește cauza de inadmisibilitate îndreptată, în cauza T‑62/06 RENV II, împotriva unui motiv prin care Eurallumina ar contesta că scutirea în litigiu constituie un ajutor, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, aceasta este nefondată și, prin urmare, trebuie respinsă deoarece din replică nu reiese că Eurallumina ar fi invocat un asemenea motiv.

45      În sfârșit, în ceea ce privește cauzele de inadmisibilitate îndreptate, în cauza T‑60/06 RENV II, împotriva criticilor întemeiate, pe de o parte, pe o încălcare a condițiilor prevăzute la articolul 87 alineatul (1) CE pentru calificarea unui ajutor de stat, constând, în primul rând, în avantajul conferit beneficiarului și, în al doilea rând, în denaturarea concurenței și în afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre și, pe de altă parte, pe o încălcare a principiului securității juridice rezultată din neluarea în considerare, în decizia atacată, a duratei excesive a procedurii oficiale de investigare, trebuie amintit că, în conformitate cu dispozițiile coroborate ale articolului 44 alineatul (1) litera (c) și ale articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, invocarea de motive noi ulterior depunerii cererii introductive era interzisă, cu excepția cazului în care acestea se bazau pe elemente de drept și de fapt care apăruseră în cursul procedurii. Cu toate acestea, un motiv care constituia dezvoltarea unui motiv enunțat anterior, explicit sau implicit, în cererea introductivă și care prezenta o legătură strânsă cu acesta trebuia declarat admisibil (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 15 octombrie 2008, Mote/Parlamentul, T‑345/05, Rep., EU:T:2008:440, punctul 85 și jurisprudența citată). O soluție analoagă se impunea pentru o critică formulată în susținerea unui motiv.

46      Pentru a putea fi considerat o dezvoltare a unui motiv sau a unei critici formulate anterior, un argument nou ar trebui să prezinte o legătură suficient de strânsă cu motivele sau cu criticile expuse inițial în cererea introductivă pentru a putea fi considerat că rezultă din evoluția normală a dezbaterii în cadrul unei proceduri contencioase (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2013, Groupe Gascogne/Comisia, C‑58/12 P, Rep., EU:C:2013:770, punctul 31).

47      În speță, astfel cum a observat în mod întemeiat Comisia, criticile menționate la punctul 45 de mai sus nu sunt cuprinse în cererea introductivă în cauza T‑60/06 RENV II și constituie, prin urmare, critici noi.

48      În plus, aceste critici noi nu se întemeiază pe niciun element de fapt sau de drept care ar fi fost invocat în cursul procedurii desfășurate la Tribunal.

49      În sfârșit, aceste critici noi nu constituie dezvoltarea vreunui motiv invocat în cererea introductivă în cauza T‑60/06 RENV II, care ar privi chestiuni de drept diferite. În special, acestea nu prezintă o legătură strânsă cu primul motiv, întemeiat pe o încălcare a condiției selectivității prevăzute la articolul 87 alineatul (1) CE, sau cu al șaselea motiv, întemeiat pe argumentul juridic potrivit căruia principiile respectării încrederii legitime, securității juridice și prezumției de legalitate se opun recuperării unui ajutor de stat atunci când acesta a fost autorizat anterior de Consiliu în temeiul unor norme în materia armonizării fiscale.

50      Având în vedere considerațiile cuprinse la punctele 45-49 de mai sus, trebuie admise cauzele de inadmisibilitate invocate de Comisie în cauza T‑60/06 RENV II și, în consecință, trebuie respinse ca inadmisibile criticile întemeiate, pe de o parte, pe o încălcare a condițiilor prevăzute la articolul 87 alineatul (1) CE pentru calificarea unui ajutor de stat, constând, în primul rând, în avantajul conferit beneficiarului și, în al doilea rând, în denaturarea concurenței și în afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre și, pe de altă parte, pe o încălcare a principiului securității juridice rezultată din neluarea în considerare, în decizia atacată, a duratei excesive a procedurii oficiale de investigare.

 Cu privire la fond

51      În susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II, Republica Italiană invocă șase motive. Primul motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 87 alineatul (1) CE și pe o motivare contradictorie. Al doilea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (ii) și a articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [88 CE] (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41), precum și a Deciziilor 93/697, 96/273, 97/425, 1999/255, 1999/880 și 2001/224 (denumite în continuare „deciziile de autorizare ale Consiliului”). Al treilea motiv este întemeiat pe o încălcare a normelor ce reglementează ajutoarele pentru protecția mediului și, în special, a punctului 82 al doilea paragraf litera (a) din Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru protecția mediului (JO 2001, C 37, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 251, denumite în continuare „orientările comunitare”). Al patrulea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 87 alineatul (3) CE și a Liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale (JO 1998, C 74, p. 9, denumite în continuare „liniile directoare”). Al cincilea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 18 din Directiva 2003/96 coroborat cu anexa II la aceasta, precum și a Deciziei 2001/224. Al șaselea motiv este întemeiat pe o încălcare a principiilor respectării încrederii legitime, securității juridice și prezumției de legalitate.

52      În susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II, Eurallumina invocă patru motive. Primul motiv este întemeiat pe încălcarea principiului respectării încrederii legitime. Al doilea motiv este întemeiat pe o încălcare a principiilor securității juridice, prezumției de validitate și efectului util ale actelor instituțiilor, precum și a principiului les specialis derogat legi generali. Al treilea motiv este întemeiat pe o încălcare a principiului bunei administrări. Al patrulea motiv este întemeiat, în esență, pe o încălcare a obligației de motivare prevăzute la articolul 253 CE, precum și a principiului respectării încrederii legitime.

53      Trebuie examinat, mai întâi, motivul prin intermediul căruia Eurallumina contestă, în esență, aplicabilitatea, în cazul scutirii în litigiu, a normelor în materia ajutorului de stat, și anume al doilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II, întemeiat pe o încălcare a principiilor securității juridice, prezumției de validitate și efectului util al actelor instituțiilor, precum și a principiului lex specialis derogat legi generali.

54      În continuare, trebuie examinat motivul prin intermediul căruia Republica Italiană contestă, în esență, calificarea scutirii în litigiu drept ajutor de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, în perioada anterioară datei de 31 decembrie 2003, și anume primul motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II, întemeiat pe o încălcare a articolului 87 alineatul (1) CE și pe o motivare contradictorie.

55      Trebuie să se continue cu examinarea motivelor prin intermediul cărora Republica Italiană critică, în esență, calificarea scutirii în litigiu drept ajutor de stat, iar nu ajutor existent, în sensul articolului 88 CE, și anume al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (ii) și a articolului 4 din Regulamentul nr. 659/1999, precum și a deciziilor de autorizare ale Consiliului, și al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 18 din Directiva 2003/96 coroborat cu anexa II la aceasta, precum și a Deciziei 2001/224, motive care au fost invocate în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II.

56      Apoi, trebuie examinate motivele prin care Republica Italiană impută, în esență, Comisiei că a declarat incompatibil cu piața comună, în sensul articolului 87 alineatul (3) CE, ajutorul acordat până la 31 decembrie 2003 pe baza scutirii în litigiu, și anume al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a normelor ce reglementează ajutoarele pentru protecția mediului și, în special, a punctului 82 al doilea paragraf litera (a) din orientările comunitare, și al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 87 alineatul (3) CE și a liniilor directoare, motive care au fost invocate în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II.

57      În sfârșit, trebuie să se concluzioneze cu examinarea motivelor prin intermediul cărora reclamantele contestă, în esență, recuperarea ajutorului în litigiu, și anume, pe de o parte, al șaselea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiilor respectării încrederii legitime, securității juridice și prezumției de legalitate, motive care au fost invocate în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II, și, pe de altă parte, primul motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului respectării încrederii legitime, al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului bunei administrări, și al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare prevăzute la articolul 253 CE, precum și a principiului respectării încrederii legitime, motive care au fost invocate în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiilor securității juridice, prezumției de validitate și efectului util al actelor instituțiilor, precum și a principiului lex specialis derogat legi generali, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II

58      Eurallumina susține că, în decizia atacată, Comisia a încălcat principiile securității juridice, lex specialis derogat legi generali, precum și principiile prezumției de validitate și efectului util ale actelor instituțiilor, întrucât a considerat că scutirea în litigiu constituia un ajutor ilegal și care putea fi recuperat în ceea ce privește perioada cuprinsă între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003. Eurallumina susține, în esență, că principiile sus‑menționate se opuneau aplicării, în cazul scutirii în litigiu, a normelor în materia ajutoarelor de stat.

–       Cu privire la încălcarea principiilor securității juridice, prezumției de validitate și efectului util ale actelor instituțiilor

59      Eurallumina susține că, în decizia atacată, Comisia a încălcat principiul securității juridice, precum și principiile prezumției de validitate și efectului util ale actelor instituțiilor, astfel cum au fost interpretate de jurisprudență, prin faptul că a calificat scutirea în litigiu drept ajutor ilegal în privința căruia putea dispune recuperarea pentru perioada cuprinsă între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003. În această privință, în primul rând, Eurallumina se întemeiază pe repunerea în discuție indirectă de către decizia atacată a legalității articolului 18 din Directiva 2003/96, care a abrogat și a înlocuit Directivele 92/81 și 92/82, și a Deciziei 2001/224, prezumate totuși legale, precum și a măsurilor de punere în aplicare a acestora, adoptate de Republica Italiană. În al doilea rând, Eurallumina invocă atingerea adusă de decizia atacată efectului util al articolului 18 din Directiva 2003/96 și al Deciziei 2001/224, prin faptul că le‑a împiedicat să își producă efectul deplin până la 31 decembrie 2006. În al treilea rând, Eurallumina se referă la lipsa unor propuneri adecvate ale Comisiei, în temeiul articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 sau al articolului 18 din Directiva 2003/96, astfel încât Consiliul să recurgă la o reexaminare anticipată a autorizării de aplicare a scutirii în litigiu până la 31 decembrie 2006. În al patrulea rând, Eurallumina se referă la inexistența unor acțiuni în anulare introduse de Comisie, în temeiul articolului 230 CE, împotriva deciziilor de autorizare ale Consiliului. În al cincilea rând, Eurallumina se întemeiază pe propunerile de decizii de autorizare ale Consiliului, în care Comisia a propus întotdeauna Consiliului să autorizeze Republica Italiană să aplice sau să continue să aplice scutirea în litigiu, ultima dată până la 31 decembrie 2002. În al șaselea rând, Eurallumina invocă imposibilitatea, în cazul său, să anticipeze o schimbare de atitudine a Comisiei privind legalitatea deciziilor de autorizare ale Consiliului și legalitatea scutirii în litigiu. În al șaptelea rând, Eurallumina se întemeiază pe comportamentul contradictoriu al Comisiei, care, prin deschiderea procedurii oficiale începând cu 30 octombrie 2001 și prin dispunerea recuperării ajutorului în litigiu, a acționat în mod contrar textului și spiritului propunerii sale de decizie a Consiliului de autorizare, din 15 noiembrie 2000, în temeiul căreia Republica Italiană trebuia să fie autorizată să continue aplicarea scutirii în litigiu până la 31 decembrie 2002. În al optulea rând, Eurallumina face trimitere la conținutul propunerilor de decizii de autorizare ale Consiliului, care a determinat‑o să nutrească încrederea legitimă pe care o avea cu privire la legalitatea scutirii în litigiu până la 31 decembrie 2006.

60      Comisia solicită respingerea prezentei critici ca nefondată.

61      Prezenta critică ridică, în esență, chestiunea dacă decizia atacată produce efecte juridice care ar fi contrare celor produse de Decizia 2001/224 și de articolul 18 din Directiva 2003/96, care ar fi autorizat în mod expres Republica Italiană să continue să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006.

62      În această privință, trebuie amintit că actele instituțiilor beneficiază, în principiu, de o prezumție de legalitate și produc, în consecință, efecte juridice atâta vreme cât nu au fost revocate, anulate în cadrul unei acțiuni în anulare sau declarate ca fiind lipsite de validitate în urma unei trimiteri preliminare sau a unei excepții de nelegalitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 1994, Comisia/BASF și alții, C‑137/92 P, Rec., EU:C:1994:247, punctul 48, Hotărârea din 8 iulie 1999, Chemie Linz/Comisia, C‑245/92 P, Rec., EU:C:1999:363, punctul 93, și Hotărârea din 5 octombrie 2004, Comisia/Grecia, C‑475/01, Rec., EU:C:2004:585, punctul 18).

63      Reiese, în plus, dintr‑o jurisprudență constantă că principiul securității juridice urmărește să garanteze previzibilitatea situațiilor și a raporturilor juridice din dreptul Uniunii Europene (Hotărârea din 10 aprilie 2003, Schulin, C‑305/00, Rec., EU:C:2003:218, punctul 58, și Hotărârea din 15 septembrie 2005, Irlanda/Comisia, C‑199/03, Rec., EU:C:2005:548, punctul 69). În acest scop, este esențial ca instituțiile Uniunii să respecte intangibilitatea actelor pe care le‑au adoptat și care afectează situația juridică și materială a subiectelor de drept, astfel încât ele nu vor putea modifica aceste acte decât cu respectarea normelor de competență și de procedură (a se vedea Hotărârea din 21 octombrie 1997, Deutsche Bahn/Comisia, T‑229/94, Rec., EU:T:1997:155, punctul 113 și jurisprudența citată). Respectarea principiului securității juridice impune de asemenea ca instituțiile să evite, în principiu, incoerențele care pot apărea în punerea în aplicare a diferitor dispoziții de drept al Uniunii, în special în ipoteza în care aceste dispoziții vizează același obiectiv, cum ar fi o concurență nedenaturată pe piața comună (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 15 iunie 1993, Matra/Comisia, C‑225/91, Rec., EU:C:1993:239, punctele 41 și 42, și Hotărârea Tribunalului din 31 ianuarie 2001, RJB Mining/Comisia, T‑156/98, Rec., EU:T:2001:29, punctul 112 și jurisprudența citată).

64      În speță, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, argumentația care se află la baza prezentelor critici este combătută în mod direct de Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812).

65      Astfel, la punctele 45-48 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), Curtea a stabilit o distincție clară între competențele Consiliului și, respectiv, ale Comisiei în materia armonizării legislațiilor privind accizele, pe de o parte, și în materia ajutoarelor de stat, pe de altă parte. În plus, aceasta a statuat în drept că procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Directiva 92/81 avea o finalitate și un domeniu de aplicare diferite de cele ale regimului prevăzut la articolul 88 CE.

66      La punctul 49 din aceeași hotărâre, Curtea a dedus din aceste constatări că, așadar, o decizie a Consiliului prin care un stat membru este autorizat, conform articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81, să introducă o scutire de accize nu putea avea ca efect să împiedice Comisia să exercite competențele pe care i le atribuia Tratatul CE și, în consecință, să pună în aplicare procedura prevăzută la articolul 88 CE pentru a examina dacă această scutire constituia un ajutor de stat și să adopte eventual la finalizarea acestei proceduri o decizie precum Decizia Alumină I.

67      Curtea a precizat, de asemenea, la punctul 50 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), că împrejurarea că deciziile de autorizare acordau scutiri totale de accize stabilind condiții precise de ordin geografic și temporal și că acestea din urmă fuseseră respectate în mod strict de statele membre nu avea incidență asupra repartizării competențelor între Consiliu și Comisie și nu putea, așadar, să împiedice Comisia să își exercite propriile competențe.

68      La punctul 51 din aceeași hotărâre, Curtea a observat că, de altfel, respectând această repartizare a competențelor, considerentul (5) al Deciziei 2001/224, care era în vigoare în perioada pentru care decizia în litigiu dispunea recuperarea ajutoarelor, arăta că decizia menționată nu aducea atingere rezultatelor niciuneia dintre procedurile care ar putea fi inițiate în temeiul articolelor 87 CE și 88 CE și nu încălca cerința ca statele membre „să notifice Comisiei potențialele ajutoare de stat”.

69      În sfârșit, la punctele 52 și 53 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), Curtea a arătat din nou că împrejurarea că deciziile de autorizare fuseseră adoptate la propunerea Comisiei și că aceasta nu recursese niciodată la competențele pe care le deținea în temeiul articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 sau al articolelor 230 CE și 241 CE pentru a obține anularea sau modificarea deciziilor de autorizare nu se putea opune calificării scutirilor menționate drept ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, dacă erau îndeplinite condițiile privind existența unui ajutor de stat.

70      Conform articolului 61 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în caz de trimitere spre rejudecare, Tribunalul este legat de chestiunile de drept soluționate prin decizia Curții. Având în vedere punctul 54 din motivarea Hotărârii Irlanda/Comisia și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), trebuie să se constate că motivarea citată la punctele 65-69 de mai sus reprezintă temeiul necesar dispozitivului hotărârii menționate prin care Curtea a anulat Hotărârea Irlanda/Comisia, punctul 23 de mai sus (EU:T:2012:134), și a trimis spre rejudecare la Tribunal cauzele Alumină I.

71      Or, reiese din această motivare că, prin punerea în aplicare a procedurii prevăzute la articolul 88 CE pentru a examina dacă scutirea în litigiu constituia ajutor de stat și prin adoptarea, la finalizarea acestei proceduri, a Deciziei Alumină I, Comisia nu a făcut decât să exercite competențele pe care i le conferea Tratatul CE în materia ajutoarelor de stat și că, procedând astfel, nu a putut aduce atingere competențelor cu care Consiliul era învestit de Tratatul CE în materia armonizării legislațiilor privind accizele sau actele pe care Consiliul le‑a adoptat în exercitarea competențelor respective.

72      Rezultă că, prin punerea în aplicare a procedurii prevăzute la articolul 88 CE pentru a examina dacă scutirea în litigiu constituia ajutor de stat și prin adoptarea, la finalizarea acestei proceduri, a Deciziei Alumină I, Comisia nu a putut să încalce actele adoptate de Consiliu și care, precum articolul 18 din Directiva 2003/96 coroborat cu anexa II la aceasta sau articolul 1 alineatul (2) din Decizia 2001/224, autorizau în mod expres Republica Italiană să continue să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006. Astfel, aceste din urmă autorizări puteau să își producă efectele numai în domeniul acoperit de normele în materia armonizării legislațiilor privind accizele și nu aduceau atingere efectelor unei eventuale decizii, precum Decizia Alumină I, pe care Comisia putea să o adopte în exercitarea competențelor sale în materia ajutoarelor de stat.

73      În plus, reiese din cuprinsul punctelor 52 și 53 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), în care Curtea amintește că noțiunea de ajutor de stat corespunde unei situații obiective și nu poate depinde de comportamentul sau de declarațiile instituțiilor, că faptul că, la adoptarea deciziilor de autorizare ale Consiliului, Comisia apreciase că scutirile de accize nu determinau denaturări ale concurenței și nu constituiau obstacole în calea bunei funcționări a pieței comune nu se putea opune ca scutirile respective să fie calificate drept ajutoare de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, dacă erau îndeplinite condițiile existenței unui ajutor de stat.

74      Din soluția reținută de Curte rezultă a fortiori că, în vederea calificării scutirilor de accize drept ajutoare de stat, Comisia nu era legată de aprecierile Consiliului din deciziile sale în materia armonizării legislațiilor privind accizele, potrivit cărora scutirile respective nu determinau denaturări ale concurenței și nu constituiau obstacole în calea bunei funcționări a pieței comune.

75      Așadar, Eurallumina nu are temei să susțină, în speță, că decizia atacată produce efecte juridice contrare celor produse de Decizia 2001/224 și de articolul 18 din Directiva 2003/96.

76      În ceea ce privește argumentația juridică invocată în susținerea prezentei critici, întemeiată pe încrederea legitimă pe care Eurallumina o putea avea în legalitatea scutirii în litigiu, aceasta are legătură, în realitate, cu primul motiv și cu al patrulea motiv invocate în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II, în sensul că acestea se întemeiază pe încălcarea principiului respectării încrederii legitime, și va trebui, așadar, să fie examinată în cadrul motivelor menționate.

77      În consecință, sub rezerva examinării argumentației respective, trebuie respinsă ca nefondată critica întemeiată pe încălcarea principiilor securității juridice, prezumției de legalitate și efectului util ale actelor instituțiilor.

–       Cu privire la încălcarea principiului lex specialis derogat legi generali

78      Prin intermediul prezentei critici, Eurallumina susține că, în decizia atacată, Comisia a încălcat principiul lex specialis derogat legi generali, întrucât nu a dat prioritate articolului 93 CE și măsurilor de aplicare a acestuia, printre care articolul 8 alineatele (4) și (5) din Directiva 92/81 și articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96, față de articolele 87 CE și 88 CE. În această privință, în primul rând, Eurallumina se întemeiază pe textul articolului 87 CE, care prevede că se aplică „[c]u excepția derogărilor prevăzute de prezentul [T]ratat [CE]”, astfel încât, în special, nu poate fi aplicat în prezența unor măsuri specifice de armonizare fiscală, adoptate în temeiul articolului 93 CE. În al doilea rând, Eurallumina face trimitere la Directiva 92/81 și la Directiva 2003/96, întemeiate pe articolul 93 CE, care oferă un cadru specific pe baza căruia Consiliul și Comisia acționează împreună pentru autorizarea și pentru controlul derogărilor de la armonizarea structurilor accizelor la uleiurile minerale. În al treilea rând, Eurallumina invocă propunerea Comisiei adresată Consiliului de prelungire a scutirii în litigiu, care se întemeiază pe aprecierea potrivit căreia aceasta din urmă era compatibilă cu Tratatul CE, în special cu dispozițiile acestuia care garantează o concurență loială, precum și cu inexistența unei denaturări a funcționării pieței comune. În al patrulea rând, Eurallumina se întemeiază pe considerentul (5) al Deciziei 2001/224, care nu autoriza Comisia să lipsească această decizie de efectele sale și care nu poate avea prioritate față de dispozițiile din Tratatul CE sau din Directiva 92/81.

79      Comisia solicită respingerea prezentei critici ca nefondată.

80      Prezenta critică ridică, așadar, chestiunea dacă, astfel cum susține Eurallumina, articolul 93 CE și măsurile de aplicare a acestuia, în rândul cărora se numără articolul 8 alineatele (4) și (5) din Directiva 92/81 și articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96, pot fi calificate lex specialis în raport cu articolele 87 CE și 88 CE și dacă, prin urmare, acestea au prioritate față de cele din urmă.

81      În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu principiul lex specialis derogat legi generali, dispozițiile speciale au prioritate față de normele generale în situațiile pe care acestea urmăresc în mod specific să le reglementeze (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2014, Barclays Bank, C‑280/13, Rep., EU:C:2014:279, punctul 44, și Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, Rep., EU:T:2014:926, punctul 198 și jurisprudența citată).

82      În speță, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, argumentația care se află la baza prezentei critici este combătută în mod direct de Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812).

83      Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 65 de mai sus, la punctele 45-48 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), Curtea a stabilit o distincție clară între competențele Consiliului și, respectiv, ale Comisiei în materia armonizării legislațiilor privind accizele, pe de o parte, și în materia ajutoarelor de stat, pe de altă parte. În plus, aceasta a statuat în drept că procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Directiva 92/81 avea o finalitate și un domeniu de aplicare diferite de cele ale regimului prevăzut la articolul 88 CE.

84      Rezultă că normele în materia armonizării legislațiilor fiscale, în special articolul 93 CE și măsurile de aplicare a acestuia, și normele în materia ajutoarelor de stat, care includ articolele 87 CE și 88 CE, sunt două corpuri de norme autonome și că primele nu pot fi considerate lex specialis în raport cu celelalte.

85      În consecință, prezenta critică, întemeiată pe încălcarea principiului lex specialis derogat legi generali, trebuie respinsă ca nefondată.

86      Sub rezerva punctelor 76 și 77 de mai sus, al doilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II trebuie astfel să fie respins în totalitate.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 87 alineatul (1) CE și pe o motivare contradictorie, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II

87      Republica Italiană susține că, în decizia atacată, Comisia a încălcat una dintre condițiile prevăzute la articolul 87 alineatul (1) CE pentru calificarea drept ajutor de stat, prin faptul că aceasta a constatat în mod eronat că scutirea în litigiu era selectivă. În această privință, pe de o parte, Republica Italiană invocă punctul 14 din tabelul A anexat la Decretul legislativ din 1995, din care reiese că de scutirea în litigiu beneficia în general orice operator economic care utiliza uleiuri minerale drept combustibil pentru producerea aluminei, independent de locul de consum al acestora. Pe de altă parte, Republica Italiană susține că, deși, în Italia, de scutirea în litigiu a beneficiat numai uzina Eurallumina din Sardinia, această împrejurare are un caracter pur factual și este legată de caracterul specific al producției de alumină. În plus, Republica Italiană susține că, în decizia atacată, selectivitatea scutirii în litigiu a fost motivată în mod contradictoriu.

88      Comisia solicită respingerea primului motiv ca nefondat.

89      În ceea ce privește critica întemeiată pe o motivare contradictorie a deciziei atacate în ceea ce privește condiția selectivității prevăzută la articolul 87 alineatul (1) CE, trebuie amintit că, potrivit articolului 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, cererea de sesizare a instanței trebuia să conțină o expunere sumară a motivelor invocate, iar această indicare trebuia să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să soluționeze acțiunea, eventual fără alte informații suplimentare în acest scop. De aceea, cererea introductivă trebuia să precizeze în ce constă motivul pe care se întemeia acțiunea, astfel încât simpla sa enunțare abstractă nu îndeplinea cerințele Regulamentului de procedură din 2 mai 1991 (Hotărârea din 27 septembrie 2012, Nynäs Petroleum și Nynas Belgium/Comisia, T‑347/06, Rep., EU:T:2012:480, punctul 107). O soluție similară se impunea în ceea ce privește o critică invocată în susținerea unui motiv.

90      În speță, astfel cum Comisia susține în mod întemeiat, critica care are la bază o motivare contradictorie și referitoare la condiția de selectivitate prevăzută la articolul 87 alineatul (1) CE este lipsită de orice substanță. Astfel, în cererea introductivă în cauza T‑60/06 RENV II, argumentația dezvoltată de Republica Italiană în susținerea primului motiv privește numai chestiunea dacă, în decizia atacată, Comisia încalcă cerința selectivității prevăzută la articolul 87 alineatul (1) CE. În schimb, Republica Italiană nu explică motivele pentru care motivarea deciziei atacate referitoare la această condiție ar fi contradictorie.

91      În consecință, în raport cu prezenta critică, întemeiată pe o motivare contradictorie a deciziei atacate, cererea introductivă în cauza T‑60/06 RENV II nu îndeplinește cerințele de precizie prevăzute la articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991. Prin urmare, această critică trebuie respinsă ca inadmisibilă.

92      În ceea ce privește critica întemeiată pe o încălcare, în decizia atacată, a condiției selectivității prevăzute la articolul 87 alineatul (1) CE, în primul rând, trebuie analizat argumentul Republicii Italiene potrivit căruia din cuprinsul punctului 14 din tabelul A anexat la Decretul legislativ din 1995 reiese că de scutirea în litigiu beneficia, în general, orice operator economic care utiliza uleiuri minerale drept combustibil în producția de alumină, independent de locul consumului acestora. Acest argument ridică, în esență, chestiunea dacă, în decizia atacată, Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că a apreciat condiția selectivității în raport cu scutirea de acciză, astfel cum era autorizată de Consiliu în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81, iar nu în raport cu scutirea de acciză, astfel cum era prevăzută la punctul 14 din tabelul A anexat la Decretul legislativ din 1995.

93      Caracterul selectiv al scutirii în litigiu, pe plan regional, rezultă din faptul că aceasta se aplică numai în Sardinia. Or, după cum observă în mod întemeiat Republica Italiană și după cum recunosc atât Comisia, în considerentele (17) și (63) ale Deciziei Alumină I, cât și Curtea, la punctul 50 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), deciziile de autorizare ale Consiliului, adoptate în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81, sunt cele care au stabilit condiții exacte de ordin geografic și care au conferit scutirii în litigiu un caracter selectiv pe plan regional, în sensul că autorizau Republica Italiană să aplice sau să continue să aplice scutirea respectivă doar în Sardinia.

94      Nu este mai puțin adevărat că, în speță, măsura pertinentă în vederea examinării în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat este scutirea în litigiu, astfel cum a fost autorizată de Consiliu în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81, deoarece Republica Italiană a aplicat scutirea prevăzută la punctul 14 din tabelul A anexat la Decretul legislativ din 1995 cu respectarea condițiilor exacte de ordin geografic și temporal la care era supusă autorizarea dată de Consiliu.

95      Așadar, în decizia atacată, Comisia a apreciat în mod întemeiat condiția selectivității în raport cu scutirea în litigiu, astfel cum a fost pusă în aplicare în mod efectiv de Republica Italiană. În consecință, trebuie respins ca nefondat prezentul argument al Republicii Italiene, întemeiat pe o apreciere eronată a condiției selectivității în raport cu scutirea de acciză, astfel cum era prevăzută la punctul 14 din tabelul A anexat la Decretul legislativ din 1995.

96      În al doilea rând, trebuie analizat argumentul Republicii Italiene întemeiat, în esență, pe o eroare pe care Comisia ar fi săvârșit‑o în considerentul (63) al deciziei atacate, prin faptul că a constatat să scutirile de acciză era selective întrucât „se aplic[au] doar anumitor societăți producătoare de alumină”, întrucât, „în practică, fiecare stat membru avut în vedere a[vea] doar un singur producător de alumină beneficiar de scutire” și întrucât era vorba despre „Eurallumina, în Sardinia”, deși faptul că doar uzina Eurallumina din Sardinia beneficiase de scutirea în litigiu era o împrejurare pur factuală și legată de caracterul specific al producției de alumină în Italia.

97      În această privință, trebuie amintit că articolul 87 alineatul (1) CE interzice ajutoarele de stat care „favoriz[ează] anumit[e] întreprinderi sau producer[ea] anumitor bunuri”, mai exact, ajutoarele selective (a se vedea Hotărârea Curții din 15 decembrie 2005, Italia/Comisia, C‑66/02, Rec., EU:C:2005:768, punctul 94).

98      În ceea ce privește aprecierea condiției selectivității, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că articolul 87 alineatul (1) CE impune să se determine dacă, în cadrul unui anumit regim juridic, o măsură națională este de natură să favorizeze „anumite întreprinderi sau producerea anumitor bunuri” față de altele care, având în vedere obiectivul urmărit de regimul respectiv, s‑ar găsi într‑o situație de fapt și de drept comparabilă (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Comisia și Spania/Government of Gibraltar și Regatul Unit, C‑106/09 P și C‑107/09 P, Rep., EU:C:2011:732, punctul 75 și jurisprudența citată).

99      Determinarea cadrului de referință dobândește o importanță sporită în materia măsurilor fiscale, deoarece existența însăși a unui avantaj nu poate fi stabilită decât prin raportare la o impozitare considerată „normală”. Cota normală de impozitare este cota în vigoare în zona geografică ce constituie cadrul de referință (Hotărârea din 6 septembrie 2006, Portugalia/Comisia, C‑88/03, Rec., EU:C:2006:511, punctul 56).

100    În speță, considerentele (63) și (64) ale deciziei atacate au următorul cuprins:

„(63) […] în prezenta cauză, scutirile se aplică numai anumitor societăți producătoare de alumină și, în practică, fiecare stat membru în discuție are doar un singur producător de alumină care beneficiază de scutire: […] Eurallumina, în Sardinia […] Atât timp cât deciziile Consiliului au fost obligatorii, scutirile au fost selective pe plan regional, deoarece deciziile autorizau scutirile doar în anumite regiuni, iar investitorii potențiali care doreau să facă investiții în producția de alumină în alte regiuni nu aveau garanția obținerii unui tratament similar. Selecția regiunilor nu are nicio legătură cu logica internă a fiecărui regim fiscal național.

(64)      Înainte ca Directiva 2003/96[…] să devină aplicabilă, dreptul comunitar obliga statele membre, în principiu, să aplice accize uleiurilor minerale, astfel încât scutirile specifice, limitate la producerea anumitor bunuri și în anumite regiuni, nu puteau fi considerate justificate prin natura și economia sistemului. Argumentele prezentate de […] Italia pentru justificarea scutirii doar pentru producția de alumină sunt întemeiate pe împrejurări specifice piețelor relevante și celor ale producției de alumină în regiunile vizate. Ele nu sunt întemeiate pe natura și pe logica fiecărui regim fiscal național, deoarece acesta din urmă trebuia să se conformeze dispozițiilor dreptului comunitar. În consecință, măsurile acordate înainte ca Directiva 2003/96[…] să devină aplicabilă nu sunt justificate prin natura și economia generală a sistemului și constituie ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) [CE].”

101    Contrar celor susținute de Republica Italiană, din considerentele (63) și (64) ale Deciziei Alumină I rezultă că în aceasta, în cadrul analizei privind selectivitatea scutirii în litigiu, Comisia nu s‑a întemeiat pe împrejurarea că de această scutire a beneficiat, în practică, doar un producător de alumină stabilit în Sardinia, și anume Eurallumina, ci pe dubla împrejurare că, în cadrul de referință care corespundea regimului fiscal italian, scutirea în litigiu apărea drept o măsură selectivă pe plan regional, întrucât favoriza orice producător de alumină situat în Sardinia în raport cu investitorii potențiali care doreau să facă investiții în producția de alumină în alte regiuni italiene, și selectivă pe plan material, în sensul că favoriza societățile producătoare de alumină și producția de alumină în raport cu societățile producătoare de alte bunuri și servicii și cu producerea altor bunuri.

102    Rezultă că prezentul argument al Republicii Italiene, care se întemeiază pe o interpretare incorectă a Deciziei Alumină I, este nefondat și, prin urmare, trebuie respins.

103    Prin urmare, trebuie respins în totalitate primul motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (ii) și a articolului 4 din Regulamentul nr. 659/1999, precum și a deciziilor de autorizare ale Consiliului, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II

104    Republica Italiană susține, în esență, că Comisia a încălcat articolul 1 litera (b) punctul (ii) și articolul 4 din Regulamentul nr. 659/1999, precum și deciziile de autorizare ale Consiliului prin faptul că, în considerentul (67) al deciziei atacate, a constatat că ajutorul în litigiu constituia un ajutor nou care a devenit ilegal, în sensul articolului 1 litera (f) din Regulamentul nr. 659/1999 în lipsa notificării acestuia Comisiei înaintea punerii lui în aplicare. În opinia Republicii Italiene, ajutorul în litigiu ar fi trebuit să fie calificat drept ajutor existent, în sensul articolului 1 litera (b) punctul (ii) din Regulamentul nr. 659/1999. În această privință, în primul rând, Republica Italiană se întemeiază pe deciziile de autorizare ale Consiliului, ultima fiind Decizia 2001/224, care o autoriza să aplice sau să continue să aplice scutirea în litigiu. În al doilea rând, evidențiază caracterul de lex specialis constituit de articolul 93 CE, care întemeiază competența Consiliului în materia armonizării fiscale și formează temeiul juridic al Directivei 92/81 și al deciziilor de autorizare ale Consiliului, în raport cu lex generalis constituită de articolele 87 CE și 88 CE, care întemeiază competența Comisiei în materia ajutoarelor de stat. În al treilea rând, Republica Italiană se referă la obligația ce revine Consiliului, în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81, de a verifica dacă scutirea în litigiu era justificată de motive politice specifice, dacă nu determina denaturări ale concurenței și dacă nu constituia un obstacol în calea bunei funcționări a pieței comune.

105    Comisia solicită respingerea celui de al doilea motiv ca nefondat.

106    Prezentul motiv ridică, în esență, chestiunea dacă, în decizia atacată, Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că a apreciat legalitatea scutirii în litigiu în raport cu normele aplicabile ajutoarelor noi, deși era vorba despre un ajutor existent, în sensul articolului 1 litera (b) punctul (ii) din Regulamentul nr. 659/1999, deoarece fusese autorizat prin deciziile de autorizare ale Consiliului, ultima dată prin Decizia 2001/224.

107    În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 1 litera (b) punctul (ii) din Regulamentul nr. 659/1999, poate fi calificat „ajutor existent” „ajutorul autorizat, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele individuale care au fost autorizate de Comisie sau Consiliu”.

108    Tratatul CE instituie proceduri distincte după cum ajutoarele sunt existente sau noi. În timp ce, potrivit articolului 88 alineatul (3) CE, ajutoarele noi trebuie să fie notificate în prealabil Comisiei și nu pot fi puse în aplicare înainte ca procedura să conducă la o decizie finală, în temeiul articolului 88 alineatul (1) CE, ajutoarele existente pot să fie puse în aplicare în mod legal, atât timp cât Comisia nu a constatat incompatibilitatea acestora (a se vedea Hotărârea din 24 martie 2011, Freistaat Sachsen și Land Sachsen‑Anhalt/Comisia, T‑443/08 și T‑455/08, Rep., EU:T:2011:117, punctul 187 și jurisprudența citată). Așadar, ajutoarele existente pot face obiectul, dacă este cazul, numai al unei decizii de incompatibilitate care produce efecte pentru viitor (a se vedea Hotărârea Freistaat Sachsen și Land Sachsen‑Anhalt/Comisia, citată anterior, EU:T:2011:117, punctul 187 și jurisprudența citată).

109    În speță, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, argumentația care se află la baza acestui motiv a fost combătută în mod direct în Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812).

110    Astfel, la punctul 49 din această hotărâre, Curtea a statuat în drept că o decizie a Consiliului prin care un stat membru este autorizat, conform articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81, să introducă o scutire de accize nu putea avea ca efect să împiedice Comisia să exercite competențele pe care i le atribuia tratatul și, în consecință, să pună în aplicare procedura prevăzută la articolul 88 CE pentru a examina dacă această scutire constituia un ajutor de stat și să adopte la finalizarea acestei proceduri, eventual, o decizie precum decizia atacată. La punctul 47 din aceeași hotărâre, Curtea constatase anterior că procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Directiva 92/81 avea o finalitate și un domeniu de aplicare diferite de cele ale regimului prevăzut la articolul 88 CE pentru a reglementa ajutoarele de stat noi și existente. Din aceste motive rezultă că deciziile de autorizare ale Consiliului, adoptate în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81, nu pot nicidecum să fie analizate ca fiind decizii de autorizare a unei scheme de ajutoare sau a unui ajutor individual, în sensul articolului 1 litera (b) punctul (ii) din Regulamentul nr. 659/1999.

111    Rezultă că deciziile de autorizare ale Consiliului, adoptate în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81, nu permit, în speță, calificarea scutirii în litigiu drept „ajutor existent” în sensul articolului 1 litera (b) punctul (ii) din Regulamentul nr. 659/1999.

112    Prin urmare, al doilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 18 din Directiva 2003/96 coroborat cu anexa II la aceasta, precum și a Deciziei 2001/224, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II

113    Republica Italiană susține, în esență, că, în decizia atacată, Comisia a încălcat articolul 18 din Directiva 2003/96 coroborat cu anexa II la aceasta, precum și articolul 1 alineatul (2) din Decizia 2001/224, dispoziții care o autorizau în mod expres să continue să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006. Intrarea în vigoare a Directivei 2003/96, la 1 ianuarie 2004, a condus la încetarea obligației sale de a notifica ajutorul în litigiu Comisiei, iar aceasta din urmă nu ar fi avut nicio competență să adopte decizia atacată.

114    Comisia solicită respingerea celui de al cincilea motiv ca nefondat.

115    În speță, după cum Comisia arată în mod întemeiat, argumentația care se află la baza acestui motiv a fost combătută în mod direct în Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812).

116    Astfel, din motivele Hotărârii Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), citate la punctele 65-69 de mai sus, reiese că, prin aplicarea procedurii prevăzute la articolul 88 CE în scopul examinării dacă scutirea în litigiu constituia un ajutor de stat și prin adoptarea, la finalizarea acestei proceduri, a deciziei atacate, Comisia nu a făcut altceva decât să își exercite competențele pe care i le conferea Tratatul CE în materia ajutoarelor de stat și că, procedând în acest mod, nu a putut aduce atingere competențelor cu care Consiliul era învestit de tratatul menționat în materia armonizării legislațiilor privind accizele sau a altor acte pe care Consiliul le‑a adoptat în exercitarea competențelor respective.

117    Rezultă că, prin aplicarea procedurii prevăzute la articolul 88 CE în scopul examinării dacă scutirea în litigiu constituia un ajutor de stat și prin adoptarea, la finalizarea acestei proceduri, a Deciziei Alumină I, Comisia nu a putut să încalce actele adoptate de Consiliu care, precum articolul 18 din Directiva 2003/96 coroborat cu anexa II la aceasta sau articolul 1 alineatul (2) din Decizia 2001/224, autorizau în mod expres Republica Italiană să continue să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006. Astfel, aceste din urmă autorizații puteau să își producă efectele numai în domeniul acoperit de normele în materia armonizării legislațiilor privind accizele și nu aduceau atingere efectelor unei decizii eventuale, precum decizia atacată, pe care Comisia o putea adopta în exercitarea competențelor sale în materia ajutoarelor de stat.

118    În consecință, Republica Italiană nu are temei să susțină că decizia atacată încalcă articolul 18 din Directiva 2003/96 coroborat cu anexa II la aceasta și articolul 1 alineatul (2) din Decizia 2001/224.

119    Prin urmare, trebuie respins ca nefondat al cincilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea regulilor privind ajutoarele pentru protecția mediului și, în special, a punctului 82 al doilea paragraf litera (a) din orientările comunitare, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II

120    Republica Italiană consideră, în esență, că, în Decizia Alumină I, Comisia a încălcat regulile privind ajutoarele pentru protecția mediului și, în special, punctul 82 al doilea paragraf litera (a) din orientările comunitare, prin faptul că a refuzat să constate că ajutorul în litigiu era strâns legat de realizarea de către Eurallumina a unor obiective în materia protecției mediului. În această privință, în primul rând, Republica Italiană se întemeiază pe efectul puternic asupra mediului determinat de activitatea de producere a aluminei, în legătură cu necesitatea de eliminare în deplină securitate a deșeurilor rezultate din ciclul industrial, ceea ce ar explica faptul că teritoriul pe care Eurallumina era stabilită a fost declarat zonă cu risc ridicat de criză a mediului prin decizia Consiliului de miniștri italian din 30 noiembrie 1990. În al doilea rând, Republica Italiană invocă angajamentele de ordin ecologic care trebuie executate pe cheltuială proprie, asumate de Eurallumina în cadrul aplicării unui plan de depoluare și de reabilitare a mediului, aprobat prin decretul președintelui Consiliului de miniștri italian din 23 aprilie 1993, în special programul de reabilitare stabilit printr‑un decret din 15 iunie 1995 al ministerului mediului italian și prin contractul‑program încheiat cu autoritățile italiene la 12 aprilie 1999. În al treilea rând, Republica Italiană se întemeiază pe obligația de reducere a plafoanelor de oxid de sulf și de pulberi, prevăzută de Ministerul Mediului italian în sarcina Eurallumina printr‑un decret din anul 1998. În al patrulea rând, Republica Italiană se referă la angajamentul asumat de Eurallumina printr‑o convenție din 27 aprilie 1999, încheiată cu regiunea Sardinia, în vederea realizării unei instalații speciale de desulfurare a fumului provenit din cuptoarele de calcinare și din cazane și, în acest context, menționează realizarea de către Eurallumina a unor investiții importante în uzina sa din Sardinia, care au continuat până în anul 2005 și în urma cărora aceasta a obținut certificarea ISO 14001. În al cincilea rând, Republica Italiană se întemeiază pe scrisoarea din 6 februarie 2002 pe care a adresat‑o Comisiei în cursul procedurii oficiale de investigare, în care a evidențiat costurile principale impuse Eurallumina prin legislația fiscală și de mediu italiană și angajamentele ecologice asumate de Eurallumina.

121    Comisia solicită respingerea celui de al treilea motiv ca fiind în parte inadmisibil sau, în orice caz, nefondat, iar în rest nefondat.

122    Prezentul motiv ridică, în esență, chestiunea dacă, în considerentul (75) al Deciziei Alumină I, Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că a refuzat să constate că ajutorul în litigiu fusese acordat în schimbul realizării de către Eurallumina a unor obiective în materia protecției mediului și că, în această măsură, ajutorul în litigiu era compatibil cu piața comună în lumina punctelor 47-52 din orientările comunitare.

123    În această privință, trebuie amintit că punctul 82 din orientările comunitare, publicate în Jurnalul Oficial la 3 februarie 2001, prevede în special următoarele:

„[…]

În cazul ajutoarelor care nu au fost notificate, Comisia aplică:

(a)      prezentele orientări, în cazul în care ajutorul a fost acordat după publicarea lor în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene;

[…]”

124    În plus, punctele 47-51 din orientările comunitare au următorul cuprins:

„47.      La adoptarea taxelor aplicabile anumitor activități din motive de protecție a mediului, statele membre pot considera necesar să prevadă eventuale scutiri temporare în favoarea anumitor întreprinderi, în special ca urmare a absenței unei armonizări la nivel european sau a riscurilor temporare de pierdere a competitivității la nivel internațional. În general, asemenea scutiri constituie ajutor de exploatare în sensul articolului 87 din Tratatul CE. În analiza acestor măsuri trebuie să se examineze, printre altele, dacă impunerea taxei este rezultatul unei decizii comunitare sau al unei decizii autonome a unui stat membru.

[…]

49.      În cazul în care impunerea taxei este prevăzută de o directivă comunitară, pot apărea două situații:

[…]

(b)      statul membru aplică, pentru anumite produse, o taxă la rata minimă prevăzută de directiva comunitară și acordă o scutire anumitor întreprinderi care fac astfel obiectul unui regim de taxare la o rată inferioară ratei minime. În cazul în care nu este autorizată prin directiva în cauză, o asemenea scutire constituie ajutor incompatibil cu dispozițiile articolului 87 [CE]. În cazul în care este autorizată prin respectiva directivă, Comisia poate considera că este compatibilă cu dispozițiile articolului 87 [CE] în măsura în care este necesară și nu este disproporționată în raport cu obiectivele comunitare urmărite. Comisia acordă o atenție deosebită strictei limitări în timp a unei astfel de scutiri.

50.      În general, măsurile fiscale în cauză trebuie să contribuie în mod semnificativ la protecția mediului. Trebuie să se asigure faptul că scutirile, prin însăși natura lor, nu aduc atingere obiectivelor generale urmărite.

51.      Aceste scutiri pot constitui ajutor de exploatare care poate fi autorizat în următoarele condiții.

1.      În cazul în care, din motive de protecție a mediului, un stat membru introduce o nouă taxă într‑un sector de activitate sau pentru anumite produse în privința cărora nu a fost realizată o armonizare fiscală comunitară sau în cazul în care taxa prevăzută de statul membru este superioară taxei prevăzute de legislația comunitară, Comisia consideră că deciziile de scutire pe o perioadă de zece ani fără caracter descrescător se pot justifica în două cazuri:

(a)      în cazul în care aceste scutiri sunt condiționate de încheierea unor acorduri între statul membru în cauză și întreprinderile beneficiare, prin care întreprinderile sau asociațiile de întreprinderi se angajează să atingă obiective de protecție a mediului pe perioada de acordare a scutirilor sau în cazul în care întreprinderile se angajează să încheie acorduri voluntare cu același efect. Aceste acorduri sau angajamente pot avea ca obiect, printre altele, reducerea consumului de energie, reducerea emisiilor sau o oricare altă măsură privind mediul. Conținutul acestor acorduri trebuie negociat de către fiecare stat membru și evaluat de Comisie în momentul notificării proiectelor de ajutor. Statele membre trebuie să asigure monitorizarea strictă a angajamentelor luate de către întreprinderi sau de către asociațiile de întreprinderi. Acordurile încheiate între un stat membru și întreprinderile sau asociațiile de întreprinderi în cauză trebuie să prevadă modalitățile de sancționare aplicabile în cazul nerespectării angajamentelor asumate.

Prezentele dispoziții se aplică, de asemenea, în cazul în care un stat membru supune acordarea unei reduceri fiscale unor condiții care au același efect ca și acordurile sau angajamentele menționate anterior;

(b)      aceste scutiri nu sunt condiționate de încheierea de acorduri între statul membru în cauză și întreprinderile beneficiare, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții alternative:

–        în cazul în care reducerea se referă la o taxă comunitară, suma plătită efectiv de întreprinderi după reducere trebuie să rămână superioară sumei minime comunitare pentru a stimula întreprinderile să îmbunătățească protecția mediului;

[…]

2.      Dispozițiile prevăzute la punctul 51 [subpunctul 1] se pot aplica taxelor existente, dacă sunt îndeplinite următoarele două condiții cumulative:

(a)      taxa în cauză trebuie să aibă un efect pozitiv important în ceea ce privește protecția mediului;

(b)      derogările pentru întreprinderile în cauză trebuie să fi fost decise simultan cu adoptarea taxei […]”

125    În considerentele (71) și (73) ale Deciziei Alumină I, Comisia a arătat că „[a]jutoarele acordate după 3 februarie 2001 trebui[au] să fie apreciate în lumina orientărilor comunitare […] în conformitate cu punctul 82 [al doilea paragraf litera] (a) din aceste orientări” și, mai exact, în raport cu punctele 47-52 din acestea, care prevăd regulile aplicabile tuturor ajutoarelor de exploatare sub forma unor reduceri sau scutiri de taxe.

126    În considerentele (73)-(76) din aceeași decizie, Comisia a arătat, în plus, următoarele:

„(73) […] Inițial, accizele pe uleiurile minerale nu au fost concepute ca instrument de politică de protecție a mediului. Cu toate acestea, una dintre caracteristicile pe care ar trebui în normal să le aibă o taxă pentru a fi considerată o taxă de mediu ar fi aceea ca baza sa de impozitare să aibă în mod vădit efecte negative asupra mediului […] Întrucât utilizarea uleiurilor minerale are în mod vădit efecte negative asupra mediului, accizele care se aplică acestor produse pot fi considerate taxe de mediu.

(74)      Accizele pe uleiurile minerale au existat în cele trei state membre destinatare ale prezentei decizii înainte de instituirea scutirilor în discuție și, așadar, trebuie să fie considerate taxe existente, în sensul punctului 51 [subpunctul 2] din [orientările comunitare]. Aceste accize au totuși un efect pozitiv apreciabil de protecție a mediului, în sensul punctului 51 [subpunctul 2 litera (a)], deoarece determină o stimulare importantă în cazul producătorilor de a‑și reduce consumul de uleiuri minerale. Accizele vizate nu au avut probabil un obiect ecologic explicit de la început, iar derogările au fost decise în urmă cu mai mulți ani, în special în Irlanda și în Italia, și, în orice caz, în cele trei state membre, înainte chiar ca orientările [comunitare] să devină aplicabile. Este motivul pentru care Comisia apreciază că, în cazul lor, trebuie să se procedeze ca și cum acestea fuseseră decise la adoptarea accizei. În consecință, în conformitate cu punctul 51 [subpunctul 2] din orientări, dispozițiile prevăzute la punctul 51 [subpunctul 1] pot fi aplicate scutirilor în discuție în prezenta decizie.

(75)      În observațiile lor, beneficiarii au susținut că realizaseră investiții ecologice importante în schimbul scutirilor. Cu toate acestea, nu există nicio dovadă că au încheiat acorduri cu statele membre în cauză pentru a se angaja să atingă obiectivele de protecție a mediului în perioada de aplicare a scutirilor. În plus, aceste scutiri nu erau însoțite nici de condiții care să determine același efect ca aceste acorduri și angajamente. În rest, reiese că investițiile ecologice nu depășeau măsurile necesare pentru respectarea legislației sau pe cele fezabile și economice pe plan comercial. În consecință, nu sunt îndeplinite condițiile de aplicare a punctului 51 [subpunctul 1 litera (a)] din orientări[le comunitare], fiind aplicabile în speță numai dispozițiile punctului 51 [subpunctul 1 litera (b)].

(76)      Până la 31 decembrie 2003, scutirile priveau o taxă comunitară, și anume o taxă armonizată pe baza Directivei 92/82[…] În consecință, punctul 51 [subpunctul 1 litera (b)] prima liniuță din orientări[le comunitare] le este aplicabil. Potrivit acestei dispoziții, o reducere poate fi autorizată dacă suma plătită efectiv de beneficiari după reducere rămâne superioară sumei minime comunitare. Or, cele trei scutiri erau totale. Ținând seama de impactul pozitiv asupra mediului al taxei menționate în considerentul (73) al prezentei decizii, măsurile în discuție pot fi declarate compatibile cu piața comună numai dacă beneficiarii trebuie să plătească o valoare superioară sumei minime comunitare stabilite de Directiva 92/82[…] care, pentru perioada luată în considerare, se ridica la 13 euro pe 1 000 kg. În consecință, doar scutirea de taxă superioară valorii de 13,01 euro poate fi considerată compatibilă cu piața comună, în timp ce scutirea inferioară valorii de 13,01 euro constituie un ajutor incompatibil.”

127    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în domeniul specific al ajutoarelor de stat, orientările pe care Comisia le adoptă sunt obligatorii pentru aceasta, în măsura în care ele nu se îndepărtează de normele Tratatului CE (a se vedea Hotărârea din 2 decembrie 2010, Holland Malt/Comisia, C‑464/09 P, Rep., EU:C:2010:733, punctul 47 și jurisprudența citată).

128    În speță, Republica Italiană nu contestă considerentul (67) al Deciziei Alumină I din care rezultă că ajutorul în litigiu nu a fost niciodată notificat Comisiei. În măsura în care ajutorul menționat a fost acordat după 3 februarie 2001, orientările comunitare îi sunt, așadar, aplicabile, în conformitate cu punctul 82 din acestea (a se vedea punctul 123 de mai sus).

129    Pentru a demonstra că ajutorul în litigiu este compatibil cu piața comună în lumina orientărilor comunitare, Republica Italiană a prezentat în anexa la cererea introductivă o serie de acte și de convenții din care ar reieși că Eurallumina ar fi avut obligația să atingă numeroase obiective de protecție a mediului sau s‑ar fi angajat în mod voluntar să atingă asemenea obiective în perioada în care i‑a fost acordat ajutorul în litigiu.

130    Comisia apreciază însă că această argumentație ar trebui respinsă ca inadmisibilă, deoarece Republica Italiană nu a prezentat actele și convențiile respective în cursul procedurii oficiale de investigare.

131    În această privință, trebuie să se observe că, în măsura în care, în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II, Republica Italiană se referă la informații care nu au fost disponibile la adoptarea deciziei atacate sau care nu au fost aduse la cunoștința Comisiei în cursul procedurii oficiale de investigare, aceste informații nu pot fi luate în considerare de Tribunal pentru a aprecia legalitatea deciziei menționate.

132    Într‑adevăr, în cadrul unei acțiuni în anulare, legalitatea actului vizat trebuie să fie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data la care a fost adoptat acest act (Hotărârea din 14 ianuarie 2004, Fleuren Compost/Comisia, T‑109/01, Rec., EU:T:2004:4, punctul 50). Astfel, conform jurisprudenței, legalitatea unei decizii în materia ajutoarelor trebuie să fie apreciată în funcție de informațiile de care Comisia putea să dispună la momentul la care a adoptat decizia (a se vedea Hotărârea Fleuren Compost/Comisia, citată anterior, EU:T:2004:4, punctul 51 și jurisprudența citată). Așadar, un stat membru nu poate să invoce în fața instanței Uniunii elemente de fapt care nu au fost invocate în cursul procedurii precontencioase prevăzute la articolul 88 CE (a se vedea Hotărârea Fleuren Compost/Comisia, citată anterior, EU:T:2004:4, punctul 51 și jurisprudența citată).

133    În speță, din dosar reiese că, în observațiile scrise cuprinse în scrisoarea din 6 februarie 2002 în cadrul procedurii oficiale de investigare, Republica Italiană a susținut în general că ajutorul în litigiu compensa parțial costurile operaționale stabilite în sarcina Eurallumina de legislația fiscală și de mediu italiană. Mai specific, Republica Italiană a arătat că o parte a ajutorului în litigiu era destinată să compenseze costurile suplimentare aferente protecției mediului și că, prin urmare, ajutorul intra în domeniul de aplicare al orientărilor comunitare. În această privință, Republica Italiană a explicat că, începând cu anul 1974, autoritățile regionale stabiliseră interdicția eliminării reziduurilor în Marea Mediterană, practică ce continua să fie autorizată în Franța și în Grecia. Această interdicție a determinat unele costuri pentru Eurallumina, respectiv 6 miliarde de lire italiene (ITL) (3 milioane de euro). Având în vedere limitele stricte de emisii [25 % sub limita națională pentru oxizi de sulf (SOx)], societatea a trebuit să facă investiții într‑o nouă tehnologie de desulfurare, în valoare de 44 de miliarde ITL (22 de milioane de euro), ceea ce a determinat un cost pentru funcționare suplimentar de 6 miliarde ITL (3 milioane de euro) pe an, inclusiv amortizările. În pofida acestor investiții, societatea trebuia să plătească în continuare 1,1 miliarde ITL (0,55 milioane de euro) pe an cu titlu de taxe pe emisii.

134    În considerentul (56) al Deciziei Alumină I, Comisia a luat act de informațiile care i‑au fost comunicate în acest mod de Republica Italiană, însă, în considerentul (75) al aceleiași decizii, a apreciat că acestea nu permiteau să se considere că, în perioada acoperită de decizia atacată, scutirea în litigiu fusese concepută drept contrapartida unor acorduri încheiate între autoritățile italiene și Eurallumina prin care aceasta din urmă s‑ar fi angajat să atingă obiective de protecție a mediului sau obligații echivalente ce rezultau, în cazul Eurallumina, din legislația italiană. În plus, Comisia a arătat că nu i‑a fost furnizată nicio dovadă a faptului că investițiile ecologice realizate de Eurallumina ar fi depășit măsurile necesare respectării legislației italiene sau măsurile fezabile și economice pe plan comercial. În consecință, Comisia a concluzionat că, în speță, nu erau îndeplinite condițiile de aplicare a punctului 51 subpunctul 1 litera (a) din orientările comunitare.

135    În ceea ce privește documentele prezentate de Republica Italiană în anexa la cererea introductivă, din dosar nu reiese că acestea ar fi fost comunicate Comisiei în cursul procedurii oficiale de investigare. Mai mult, în înscrisurile sale, în răspunsul la argumentele Comisiei, Republica Italiană nu afirmă că ar fi avut loc o asemenea comunicare. În sfârșit, în ședință, Comisia a confirmat, în răspunsul la o întrebare orală adresată de Tribunal, că documentele respective nu fuseseră prezentate în cadrul procedurii oficiale de investigare. În aceste împrejurări, trebuie să se considere că documentele prezentate în anexa la cererea introductivă nu au fost prezentate anterior. Prin urmare, din jurisprudența citată la punctul 132 de mai sus rezultă că informațiile cuprinse în aceste documente nu pot fi luate în considerare pentru aprecierea legalității deciziei atacate, cu excepția cazului în care ele reiau doar informații care fuseseră comunicate deja Comisiei în cadrul procedurii oficiale de investigare, în special prin intermediul scrisorii sus‑menționate din 6 februarie 2002.

136    În ceea ce privește doar informațiile care fuseseră comunicate Comisiei prin scrisoarea din 6 februarie 2002, în decizia atacată, Comisia a considerat în mod întemeiat că acestea nu îi permiteau să concluzioneze că beneficiul scutirii în litigiu ar fi fost condiționat de respectarea de către Eurallumina a unor obligații de a atinge anumite obiective de protecție a mediului. În plus, aceste informații nu permiteau Comisiei să concluzioneze că scutirea în litigiu ar fi fost concepută drept contrapartida unor angajamente luate de aceasta din urmă de a atinge obiective de protecție a mediului, suplimentare față de obiectivele rezultate din legislația fiscală sau de mediu italiană, în special normele naționale care impuneau limitarea emisiilor în vederea respectării normelor privind calitatea aerului sau plata unor taxe pe emisii ori de a încheia acorduri voluntare cu același efect, în sensul punctului 51 subpunctul 1 litera (a) din orientările comunitare. În scrisoarea din 6 februarie 2002, Republica Italiană a recunoscut, de altfel, că „[a]jutorul acordat Eurallumina, definit de Comisie ca fiind ajutor de exploatare […] compens[a] parțial costurile operaționale ale întreprinderii, impuse de legislația fiscală și de mediu italiană”. În plus, din considerentul (45) al Deciziei Alumină I reiese că, în cadrul procedurii oficiale de investigare, însăși Eurallumina a menționat că „investițiile mari” care au fost realizate în uzina sa din Sardinia fuseseră efectuate „pentru a asigura respectarea celor mai restrictive norme, în special a normelor ecologice regionale”. În orice caz, doar informațiile comunicate prin scrisoarea din 6 februarie 2002 nu îi permiteau Comisiei să verifice dacă, astfel cum susține Republica Italiană în cadrul prezentei acțiuni, scutirea în litigiu fusese prevăzută efectiv în contractele sau în convențiile încheiate cu autoritățile italiene ca fiind o contrapartidă a unor investiții realizate de Eurallumina pentru a se conforma angajamentelor de a atinge unele obiective de protecție a mediului, suplimentare față de cele ce rezultau deja din legislația care îi era aplicabilă.

137    Chiar dacă se presupune că se ține seama de actele sau de convențiile prezentate de Republica Italiană în anexă la cererea introductivă, în speță, acestea nu ar permite să se constate că Eurallumina s‑ar fi angajat, în schimbul beneficiului pe care l‑ar fi obținut din scutirea în litigiu, să atingă obiective de protecție a mediului suplimentare față de cele ce rezultau deja din legislația italiană sau să încheie acorduri voluntare având același efect. Desigur, reiese în special din articolul 3 din contractul‑program încheiat la 12 aprilie 1999 între autoritățile italiene și Eurallumina, precum și din articolele 2-4 din convenția din 27 aprilie 1999 încheiată între regiunea Sardinia și Eurallumina că Eurallumina se angaja să realizeze anumite investiții destinate atingerii unor obiective ecologice în cadrul unui plan de reabilitare a mediului în uzina sa din Portoscuso (Sardinia). Totuși, contrar celor susținute de Republica Italiană, aceste investiții destinate atingerii unor obiective ecologice nu trebuiau să fie realizate doar pe cheltuiala Eurallumina, deoarece s‑a prevăzut în mod expres, la articolul 4 din contractul‑program din 12 aprilie 1999, precum și la articolele 4-6 din convenția din 27 aprilie 1999 că, în vederea punerii în aplicare de către Eurallumina a angajamentelor sale, regiunea Sardinia se angaja să contribuie financiar la realizarea planului de reabilitare a mediului în uzina din Portoscuso într‑o limită maximă de 30 % din cheltuielile recunoscute eligibile și, în orice caz, pentru o sumă maximă de 17,5 miliarde ITL. În schimb, din aceste acorduri nu reiese că scutirea în litigiu era concepută deopotrivă ca o contribuție financiară la investițiile de mediu realizate de Eurallumina. În rest, documentele prezentate de Republica Italiană în anexa la cererea introductivă atestă numai costuri operaționale stabilite în sarcina Eurallumina de legislația fiscală și de mediu italiană precum cele corespunzătoare limitării emisiilor în vederea respectării normelor privind calitatea aerului sau chiar plata taxelor pe emisii.

138    În consecință, Comisia a concluzionat în mod întemeiat în considerentul (75) al Deciziei Alumină I că, în speță, nu erau îndeplinite condițiile de aplicare a punctului 51 subpunctul 1 litera (a) din orientările comunitare.

139    Prin urmare, al treilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 87 alineatul (3) CE și a liniilor directoare, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II

140    Republica Italiană susține că, în considerentele (78)-(80) ale Deciziei Alumină I, Comisia a încălcat articolul 87 alineatul (3) CE și liniile directoare prin faptul că a apreciat că ajutorul în litigiu nu putea fi considerat compatibil cu piața comună, în sensul acestor dispoziții, deoarece ar fi facilitat dezvoltarea economică a Sardiniei. În această privință, în primul rând, Republica Italiană invocă rămânerea în urmă, din punct de vedere economic, a Sardiniei, care este una dintre regiunile dezavantajate ce face parte din obiectivul nr. 1 al fondurilor structurale, fiind pe ultimul loc între regiunile italiene în privința avuției și a veniturilor individuale și care se află de asemenea sub media națională în ceea ce privește procentul persoanelor angajate și al întreprinderilor industriale în raport cu populația rezidentă. În al doilea rând, Republica Italiană se referă la rămânerea în urmă din punct de vedere economic a teritoriului Sulcis‑Iglesiente pe care uzina deținută de Eurallumina a fost implantată în Sardinia, care avea o rată a șomajului de aproximativ 21 % din populația activă și de aproximativ 50 % în rândul tinerilor. În al treilea rând, Republica Italiană se referă la garanția de aproximativ 1 800 de locuri de muncă salarizate furnizată de Eurallumina, în mod direct în uzina sa din Sardinia și în mod indirect în uzinele din Sardinia ale Alcoa Italia SpA, în privința căreia era singurul furnizor de alumină. În al patrulea rând, Republica Italiană se întemeiază pe documentația furnizată Comisiei referitoare la condițiile de viață dezavantajoase din Sardinia, atât sub aspectul densității populației, cât și sub aspectul nivelului de viață și al ratei sporite a șomajului. În al cincilea rând, Republica Italiană invocă considerentul (79) al Deciziei Alumină I, în care Comisia admite că Sardinia poate beneficia de derogarea prevăzută la articolul 87 alineatul (3) litera (a) CE. În al șaselea rând, Republica Italiană se întemeiază pe aplicabilitatea, în speță, a punctului 4.15 din liniile directoare, care prevede că ajutoarele regionale pentru funcționare pot fi acordate regiunilor care beneficiază de derogarea prevăzută la articolul 87 alineatul (3) litera (a) CE. În al șaptelea rând, Republica Italiană invocă inaplicabilitatea, în speță, a punctului 4.17 din liniile directoare, care prevede că ajutoarele pentru funcționare trebuie să fie limitate în timp și descrescătoare, întrucât Sardinia este o regiune cu o densitate scăzută a populației, care beneficiază de derogarea prevăzută la articolul 87 alineatul (3) litera (a) CE.

141    Comisia solicită respingerea celui de al patrulea motiv ca nefondat.

142    Prezentul motiv ridică, în esență, chestiunea dacă, în considerentul (80) al Deciziei Alumină I, Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că a apreciat că ajutorul în litigiu nu putea fi considerat compatibil cu piața comună, în sensul articolului 87 alineatul (3) litera (a) CE și al punctelor 4.11-4.17 din liniile directoare, deoarece ar fi facilitat dezvoltarea economică a Sardiniei.

143    În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 87 alineatul (3) litera (a) CE, pot fi considerate compatibile cu piața comună ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un grad de ocupare a forței de muncă extrem de scăzut. Potrivit jurisprudenței, utilizarea termenilor „anormal” și „extrem” în cadrul derogării cuprinse la articolul 87 alineatul (3) litera (a) CE denotă că aceasta nu privește decât regiunile în care situația economică este extrem de defavorabilă în raport cu ansamblul Comunității (Hotărârea din 14 octombrie 1987, Germania/Comisia, 248/84, Rec., EU:C:1987:437, punctul 19).

144    Liniile directoare explică criteriile urmate de Comisie pentru examinarea compatibilității ajutoarelor de stat regionale cu piața comună, în special în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (a) CE.

145    Punctele din liniile directoare care privesc toate ajutoarele regionale care corespund unui „ajutor pentru funcționare” au următorul cuprins:

„4.15. Ajutoarele regionale destinate reducerii cheltuielilor curente ale unei întreprinderi (ajutor pentru funcționare) sunt, în mod normal, interzise. Cu toate acestea, astfel de ajutoare se pot acorda, în mod excepțional, în regiunile eligibile în temeiul derogării prevăzute la [articolul 87 alineatul (3) litera (a) CE] cu condiția ca acestea să fie justificate de contribuția lor la dezvoltarea regională și de natura lor și ca nivelul lor să fie proporțional cu handicapul pe care încearcă să îl compenseze […] Sarcina demonstrării existenței handicapurilor și a măsurării importanței acestora revine statului membru.

4.16. În regiunile ultraperiferice eligibile în temeiul derogării prevăzute la [articolul 87 alineatul (3) literele (a) și (c) CE], precum și în regiunile cu o densitate scăzută a populației, eligibile fie în temeiul derogării prevăzute la [articolul 87 alineatul (3) litera (a) CE], fie, având în vedere criteriul densității demografice prevăzut la punctul 3.10.4, în temeiul derogării prevăzute la [articolul 87 alineatul (3) litera (c) CE], pot fi autorizate ajutoarele destinate să compenseze parțial costurile suplimentare de transport […], cu respectarea unor condiții speciale […] Sarcina demonstrării existenței acestor costuri suplimentare și a măsurării importanței acestora revine statului membru.

4.17. Cu excepția cazurilor menționate la punctul 4.16, ajutoarele pentru funcționare trebuie să fie limitate în timp și să scadă în mod progresiv. […]”

146    În considerentele (78)-(81) ale Deciziei Alumină I, Comisia a examinat compatibilitatea cu piața comună a ajutoarelor noi pe baza articolului 87 alineatul (3) litera (a) CE și a liniilor directoare. Considerentele (78)-(80) ale Deciziei Alumină I au următorul cuprins:

„(78) În ceea ce privește derogarea prevăzută la articolul 87 alineatul (3) litera (a) [CE], care privește ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un grad de ocupare a forței de muncă extrem de scăzut, Comisia observă că, în privința ultimei părți a perioadei în care au fost acordate scutirile, sunt aplicabile Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele de stat regionale. Potrivit punctului 4.15 din aceste linii directoare, se pot acorda în mod excepțional ajutoare pentru funcționare în regiunile eligibile în temeiul derogării prevăzute la [articolul 87 alineatul (3) litera (a) CE] cu condiția ca acestea să fie justificate de contribuția lor la dezvoltarea regională și de natura lor și ca nivelul lor să fie proporțional cu handicapul pe care încearcă să îl compenseze. Sarcina demonstrării existenței handicapurilor și a măsurării importanței acestora revine statului membru. În temeiul punctului 4.17 din liniile directoare, ajutoarele pentru funcționare trebuie să fie limitate în timp și să scadă în mod progresiv. Or, aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță.

(79)      […] Sardinia este o regiune care poate beneficia de derogarea prevăzută la articolul 87 alineatul (3) litera (a) [CE]. […]

(80)      În deciziile de deschidere a procedurii în temeiul articolului 88 alineatul (2) [CE], Comisia și‑a exprimat îndoielile cu privire la compatibilitatea ajutoarelor cu piața comună, în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (a) [CE]. Autoritățile italiene […] nu au prezentat elemente care să înlăture aceste îndoieli; ele nu au demonstrat existența unor handicapuri specifice și nici nu au măsurat importanța acestora pentru a justifica acordarea ajutoarelor pentru funcționare. Nivelul ridicat al prețurilor energiei și concurența determinată de importuri din țări terțe, în mod specific, nu au caracter regional. Chiar dacă lipsa gazului natural reprezenta un handicap regional specific în regiunile avute în vedere, aspect care nu a fost demonstrat, […] Italia nu i‑a măsurat importanța pentru a justifica nivelul ajutorului. Legislația italiană care, potrivit Eurallumina, determină costuri suplimentare poate avea parțial un caracter regional, din cauză că Sardinia a fost declarată regiune cu risc ridicat de criză ecologică, însă nu poate fi considerată în general un handicap specific pentru această regiune. În orice caz, reiese că scutirile în discuție nu sunt nici temporare, nici nu scad în mod progresiv, astfel cum impun orientările. Este motivul pentru care ajutorul nu poate fi considerat compatibil cu piața comună deoarece facilitează dezvoltarea anumitor regiuni.”

147    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, deși liniile directoare, în calitate de măsuri de ordin intern adoptate de administrație, nu pot calificate drept norme de drept, ele prevăd totuși o normă de conduită indicativă a practicii care trebuie urmate, de la care administrația nu se poate îndepărta, într‑un caz specific, fără a menționa motive care să fie compatibile cu principiul egalității de tratament (Hotărârea din 9 iunie 2011, Diputación Foral de Vizcaya și alții/Comisia, C‑465/09 P-C‑470/09 P, EU:C:2011:372, punctul 120). Asemenea norme pot produce, în anumite condiții și în funcție de conținutul acestora, efecte juridice (Hotărârea Diputación Foral de Vizcaya și alții/Comisia, citată anterior, EU:C:2011:372, punctul 120).

148    În ceea ce privește aplicarea efectuată de Comisie, în considerentul (80) al Deciziei Alumină I, a punctului 4.15 din liniile directoare, trebuie amintit că din textul acestei din urmă dispoziții reiese că ajutoarele regionale pentru funcționare sunt în mod normal interzise și pot fi acordate, în mod excepțional, în regiunile eligibile în temeiul derogării prevăzute la articolul 87 alineatul (3) litera (a) CE numai dacă acestea sunt justificate de contribuția lor la dezvoltarea regională și de natura lor, iar nivelul lor este proporțional cu handicapurile pe care încearcă să le compenseze, aspecte care trebuie demonstrate de statul membru în cauză.

149    Această dispoziție impune în special statului membru să demonstreze că ajutorul pentru funcționare urmărește să compenseze un handicap regional specific cu care se confruntă beneficiarul acestuia și că nivelul ajutorului este proporțional cu ceea ce este necesar pentru compensarea acestui handicap.

150    Or, informațiile comunicate de Republica Italiană în cadrul procedurii oficiale de investigare nu erau suficiente pentru a demonstra că ajutorul în litigiu urmărea să compenseze un handicap regional specific, suferit de Eurallumina, și că nivelul ajutorului era proporțional cu acest handicap.

151    În decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare, publicată în Jurnalul Oficial la 2 februarie 2002, Comisia evidențiază faptul că autoritățile italiene, în special, au „subliniat că Sardinia era o regiune foarte dezavantajată, că nu avea acces la gazul natural și că efectele asupra locurilor de muncă ale unei eventuale opriri a producției de alumină ar fi foarte grave pentru regiune”.

152    În această privință, trebuie amintit că, astfel cum reiese din jurisprudență, împrejurarea că situația economică a unei regiuni este suficient de defavorabilă pentru ca aceasta să fie eligibilă în sensul articolului 87 alineatul (3) litera (a) CE nu presupune că orice proiect de ajutor susceptibil să fie realizat în acea regiune trebuie să fie considerat din oficiu ca fiind necesar pentru dezvoltarea acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iunie 2013, HGA și alții/Comisia, C‑630/11 P-C‑633/11 P, Rep., EU:C:2013:387, punctul 112). Astfel, simpla invocare a situației economice defavorabile a Sardiniei, în special în ceea ce privește numărul scăzut al locurilor de muncă, nu era suficientă în speță.

153    În acest context, singurul element care este efectiv susceptibil să constituie un handicap regional specific este lipsa accesului la gazul natural în Sardinia, invocată de Republica Italiană. Or, după cum a arătat în mod întemeiat Comisia în considerentul (80) al Deciziei Alumină I, Republica Italiană nici nu a efectuat o estimare cifrică, nici măcar nu a încercat să măsoare importanța unui asemenea handicap în cazul Eurallumina în uzina sa din Sardinia. În plus, aceasta arată în mod întemeiat, în același considerent, că, în orice caz, Republica Italiană nici nu a efectuat o estimare cifrică, nici măcar nu a încercat să măsoare importanța unui asemenea handicap pentru a demonstra că ajutorul în litigiu era proporțional cu acesta.

154    Din scrisoarea din 6 februarie 2002 reiese că, în cadrul procedurii oficiale de investigare, Republica Italiană a invocat din nou următoarele:

„Nu trebuie să se uite că întreprinderea în cauză este situată într‑o regiune care se numără printre cele care se pot încadra în domeniul derogărilor prevăzute la articolul 87 alineatul (3) [CE], întrucât este caracterizată printr‑o rată a șomajului ridicată. Republica Italiană a decis în acea perioadă să favorizeze constituirea și dezvoltarea acesteia tocmai pentru a favoriza posibilități de ocupare a locurilor de muncă alternative față de cele care nu mai sunt oferite de activitățile de extracție din mine. Sub acest aspect, Eurallumina reprezintă o posibilitate importantă și care poate fi înlocuită cu dificultate. Întreprinderea are în prezent 760 de salariați, dintre care aproximativ 350 în calitate de forță de muncă foarte specializată. Încetarea producției de alumină ar determina probleme foarte grave și care nu pot fi rezolvate în privința reinserției acestora pe piața muncii.”

155    Procedând astfel, Republica Italiană nu a evidențiat niciun handicap regional specific, suportat de Eurallumina, pe care ajutorul în litigiu ar fi fost destinat să îl compenseze, astfel cum impune punctul 4.15 din liniile directoare. După cum s‑a arătat deja la punctul 152 de mai sus, simpla invocare a gradului scăzut de ocupare a forței de muncă din Sardinia nu era suficientă în speță.

156    În sfârșit, Republica Italiană a reprodus în anexa la cererea introductivă documente prin intermediul cărora a încercat să demonstreze condițiile de viață dezavantajoase din Sardinia, pornind de la date comparative referitoare la nivelurile veniturilor și la cotele aferente gradului scăzut de ocupare a forței de muncă. Comisia nu a susținut că argumentele întemeiate pe documentele în discuție ar fi inadmisibile pentru motivul că acestea nu ar fi fost comunicate în cadrul procedurii oficiale de investigare.

157    Chiar dacă se admite că aceste documente pot fi luate în considerare, în speță, pentru aprecierea legalității deciziei atacate, ele demonstrează doar existența unei situații economice defavorabile în Sardinia, în ceea ce privește nivelurile veniturilor și numărul scăzut al locurilor de muncă, ce este, de altfel, recunoscută deja în considerentele (23) și (79) ale Deciziei Alumină I, în care Comisia a admis că Sardinia era o regiune ce putea beneficia de derogarea prevăzută la articolul 87 alineatul (3) litera (a) CE. Totuși, după cum s‑a arătat deja la punctele 152 și 155 de mai sus, simpla invocare a situației economice defavorabile existente în Sardinia nu este suficientă în speță. În schimb, documentele respective nu atestă, după cum se impune totuși la articolul 4.15 din liniile directoare, existența unui handicap regional specific suferit de Eurallumina pe care ajutorul în litigiu încearcă să îl compenseze.

158    Prin urmare, în considerentul (80) al Deciziei Alumină I, Comisia a decis în mod întemeiat că autoritățile italiene nu prezentaseră informații care să îi permită să considere că ajutorul în litigiu îndeplinea condițiile prevăzute la punctul 4.15 din liniile directoare.

159    Ținând seama de caracterul cumulativ al condițiilor prevăzute la punctele 4.15 și 4.17 din liniile directoare, nerespectarea unora dintre ele este suficientă pentru a constata că, în Decizia Alumină I, Comisia a avut temei să decidă că ajutorul în litigiu nu putea fi autorizat pe baza articolului 87 alineatul (3) litera (a) CE, astfel cum a fost pus în aplicare prin liniile directoare.

160    Prin urmare, al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiilor respectării încrederii legitime, securității juridice și prezumției de legalitate, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II, precum și cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiului respectării încrederii legitime, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II

161    În cadrul celui de al șaselea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II, Republica Italiană susține că Comisia a încălcat principiile respectării încrederii legitime, securității juridice și prezumției de legalitate, prin faptul că la articolul 5 din decizia atacată a dispus recuperarea ajutorului în litigiu. Republica Italiană arată că, având în vedere deciziile de autorizare ale Consiliului, atât ea, cât și Eurallumina aveau încredere legitimă în legalitatea scutirii în litigiu, inclusiv prin prisma normelor în materia ajutoarelor de stat, și că puteau deopotrivă să prezume că deciziile de autorizare ale Consiliului erau legale. În această privință, în primul rând, Republica Italiană arată că deciziile de autorizare ale Consiliului îi permiteau, începând cu anul 1993, să aplice sau să continue să aplice scutirea în litigiu. În al doilea rând, amintește considerentele Deciziilor 93/697, 96/273 și 97/425, care menționau că scutirea în litigiu nu determina denaturări ale concurenței și nu constituia un obstacol în calea bunei funcționări a pieței comune. În al treilea rând, Republica Italiană invocă Deciziile 1999/255 și 1999/880, care prevedeau o reexaminare periodică de către Comisie pentru a garanta compatibilitatea scutirii în litigiu cu funcționarea pieței comune și cu alte obiective ale Tratatului CE. În al patrulea rând, se referă la lipsa oricărei trimiteri, în deciziile de autorizare ale Consiliului anterioare Deciziei 2001/224, la eventuale proceduri privind denaturări ale funcționării pieței unice care ar putea fi inițiate îndeosebi în temeiul articolelor 87 CE și 88 CE. În al cincilea rând, Republica Italiană se întemeiază pe articolul 1 alineatul (2) din Decizia 2001/224, precum și pe articolul 18 din Directiva 2003/96 coroborat cu dispozițiile anexei II la aceasta, care determinaseră Eurallumina să nutrească o încredere legitimă în legalitatea scutirii în litigiu, în considerarea căreia aceasta din urmă realizase, în intervalul cuprins între 2 februarie 2002 și sfârșitul anului 2005, investiții care trebuiau să fie amortizate la 31 decembrie 2006. În al șaselea rând, Republica Italiană menționează lipsa caracterului echivoc al dispozițiilor în vigoare, în temeiul cărora atât ea, cât și Eurallumina puteau avea încredere în legalitatea scutirii în litigiu până la 31 decembrie 2006.

162    În cadrul primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II, Eurallumina arată de asemenea că, în decizia atacată, Comisia a încălcat principiul respectării încrederii legitime prin faptul că a dispus recuperarea ajutorului în litigiu în pofida încrederii legitime pe care o avea în legalitatea scutirii în litigiu până la 31 decembrie 2006 sau, cel puțin, în lipsa unei posibilități legale de recuperare a ajutorului acordat pe baza scutirii respective până la această din urmă dată.

163    În această privință, în primul rând, Eurallumina invocă, pe de o parte, prezumția de legalitate aferentă Deciziei 2001/224 de autorizare a Republicii Italiene să aplice scutirea în litigiu până la 31 iulie 2006 și, pe de altă parte, propunerile de decizii de autorizare ale Consiliului, transmise de Comisie, care prevedeau doar desființarea sau abrogarea în mod progresiv și pe viitor a scutirii în litigiu.

164    În al doilea rând, Eurallumina se prevalează de conținutul deciziilor de autorizare ale Consiliului și de propunerile ori de comportamentul Comisiei, care nu au menționat niciodată în mod exact că ajutorul în litigiu putea constitui un ajutor de stat incompatibil cu piața comună, în sensul articolului 87 alineatul (3) CE. În această privință, primo, se întemeiază pe lipsa de precizie a considerentului (5) al Deciziei 2001/224, care se limita să indice că unele dintre numeroasele scutiri autorizate prin această decizie ar putea fi incompatibile cu piața comună, în sensul articolului 87 alineatul (3) CE. Secundo, Eurallumina invocă Propunerea de decizie a Consiliului din 15 noiembrie 2000 de autorizare a Republicii Italiene să continue să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2002, care a subminat cererea de notificare a Comisiei din 17 iulie 2000. Tertio, Eurallumina se referă la lipsa unor discuții inițiate cu privire la problemele referitoare la ajutoarele de stat amintite de Comisie în propunerile sale de decizii de autorizare ale Consiliului precum cea din 29 noiembrie 1999 sau a unor mențiuni referitoare la aceste probleme în deciziile de autorizare ale Consiliului. Quarto, Eurallumina se întemeiază pe conținutul deciziilor de autorizare ale Consiliului, din care reiese că acesta nu a admis niciodată că ajutorul acordat pe baza scutirii în litigiu constituia un ajutor de stat ilegal, în condițiile în care, în temeiul Directivei 92/81, care urmărea același obiectiv ca normele în materia ajutoarelor de stat, Consiliul avea obligația să verifice că măsurile propuse de Comisie în temeiul articolului 8 alineatul (4) din această directivă nu determinau denaturări ale concurenței. Quinto, Eurallumina se întemeiază pe Decizia 2001/224 prin care Consiliul a autorizat Republica Italiană să continue să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006, al cărei conținut a fost confirmat prin articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96. Sexto, Eurallumina menționează comunicatul de presă al Comisiei (IP/03/1456) din 27 octombrie 2003 prin care Comisia a salutat adoptarea Directivei 2003/96, arătând că aceasta ar reduce denaturările concurenței care există între statele membre. Septimo, Eurallumina menționează întârzierea Comisiei în adoptarea Deciziei Alumină I, care a intervenit abia la 7 decembrie 2005, în timp ce, în luna februarie 2002, fusese publicată decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare și fuseseră depuse ultimele observații ale părților, ceea ce a determinat‑o să aibă încrederea legitimă în legalitatea scutirii în litigiu.

165    În al treilea rând, Eurallumina susține că trebuie să se țină seama de efectele produse de Decizia 2001/224, confirmată prin articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96 coroborat cu anexa II la aceasta, care autorizează Republica Italiană să continue să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006. În opinia sa, dacă legalitatea sau durata autorizării ar putea fi repuse în discuție de Comisie, prin recurgerea la procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 sau prin introducerea unei acțiuni în temeiul articolului 230 CE, legalitatea sau durata autorizării nu ar putea fi contestată în mod indirect de Comisie în cadrul unei proceduri în temeiul articolelor 87 CE și 88 CE. Mai mult, Eurallumina se prevalează de considerentul (32) al Directivei 2003/96, care indică numai „oricare” procedură în temeiul articolelor 87 CE și 88 CE, din care se poate deduce că procedurile privind ajutoarele de stat care puteau fi adoptate înaintea adoptării directivei menționate nu puteau avea efecte asupra scutirilor autorizate de aceasta.

166    În al patrulea rând, Eurallumina invocă faptul că articolul 18 din Directiva 2003/96 demonstrează că, la momentul în care a fost propusă și adoptată această directivă, Comisia și Consiliul nu considerau că scutirea în litigiu era parțial incompatibilă cu piața comună, în sensul articolului 87 alineatul (3) CE. Această concluzie ar fi confirmată de comunicatul de presă al Comisiei, potrivit căruia adoptarea acestei directive ar permite îmbunătățirea funcționării pieței comune, și de deciziile de autorizare ale Consiliului care, până la Decizia 2001/224, menționau expres că scutirea în litigiu era compatibilă cu o concurență loială și nu interfera cu funcționarea pieței comune.

167    În al cincilea rând, Eurallumina afirmă că publicarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare nu a fost de natură să afecteze încrederea legitimă pe care o avea în legalitatea scutirii în litigiu. În această privință, primo, se întemeiază pe obiectul publicării deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, care era o simplă invitație adresată terților interesați de a prezenta comentarii, ce nu aducea atingere sensului deciziei de a interveni. Secundo, Eurallumina invocă încrederea legitimă pe care o avea, aceea că procedura oficială de investigare ar fi pur prospectivă, și anume că ar privi numai ajutorul acordat după expirarea autorizației, respectiv după 31 decembrie 2006. Tertio, Eurallumina se referă la confirmarea, după publicarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, a autorizării acordate Republicii Italiene de a continua să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006, realizată prin articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96 coroborat cu anexa II la aceasta. Quarto, Eurallumina se întemeiază pe constatările Comisiei, potrivit cărora, dacă scutirea în litigiu ar determina denaturări ale concurenței, aceasta va fi eliminată în mod progresiv, fără ca ajutorul acordat în temeiul acesteia să fie recuperat.

168    În al șaselea rând, Eurallumina susține că trebuie să se țină seama de investițiile pe termen lung, în valoare de aproximativ 81 de milioane de euro, pe care le‑a realizat cu bună‑credință în uzina sa din Sardinia, având în vedere încrederea legitimă pe care o avea în legalitatea scutirii în litigiu până la 31 decembrie 2006 sau, cel puțin, în lipsa unei posibilități legale de recuperare a ajutorului acordat în temeiul scutirii respective până la acea dată. Chiar dacă se presupune că Tribunalul consideră că această încredere legitimă ar fi încetat la 2 februarie 2002, Eurallumina susține că, în perioada cuprinsă între 12 martie 2001 și 2 februarie 2002, a autorizat cheltuieli de capital până la o valoare de aproximativ 11,6 milioane de euro.

169    Comisia solicită respingerea celui de al șaselea motiv invocat în cadrul cauzei T‑60/06 RENV II ca fiind în parte inadmisibil și în rest nefondat. Aceasta solicită de asemenea respingerea primului motiv invocat în cauza T‑62/06 RENV II ca nefondat.

170    Prezentele motive și critici ridică chestiunea dacă, prin impunerea în decizia atacată a recuperării ajutorului în litigiu, Comisia a contravenit anumitor principii generale ale dreptului Uniunii precum principiul respectării încrederii legitime, principiul securității juridice și principiul prezumției de legalitate.

171    În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, Comisia nu poate solicita recuperarea unui ajutor de stat în cazul în care aceasta ar contraveni unui principiu general al dreptului Uniunii.

172    În ceea ce privește, în primul rând, critica întemeiată pe încălcarea principiului prezumției de legalitate, prezentată în cadrul celui de al șaselea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II, aceasta are la bază, în esență, faptul că decizia atacată ar produce efecte juridice care ar contraveni celor produse de deciziile de autorizare ale Consiliului, ce ar autoriza în mod expres Republica Italiană să continue să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006.

173    Potrivit jurisprudenței citate deja la punctul 62 de mai sus, actele instituțiilor beneficiază, în principiu, de o prezumție de legalitate și produc, în consecință, efecte juridice atâta vreme cât nu au fost revocate, anulate în cadrul unei acțiuni în anulare sau declarate ca fiind lipsite de validitate în urma unei trimiteri preliminare sau a unei excepții de nelegalitate.

174    În speță, pentru motivele dezvoltate la punctele 71-75 de mai sus, la rândul lor întemeiate pe motivele Hotărârii Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), citate la punctele 65-69 de mai sus, trebuie totuși să se constate că, prin adoptarea deciziei atacate, Comisia nu a putut să încalce actele adoptate de Consiliu care autorizau în mod expres Republica Italiană să continue să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006, întrucât autorizațiile respective nu puteau să își producă efectele în afara domeniului acoperit de normele în materia armonizării legislațiilor privind accizele și nu aduceau atingere efectelor unei eventuale decizii precum Decizia Alumină I, pe care Comisia o putea adopta în exercitarea competențelor sale în materia ajutoarelor de stat.

175    În plus, după cum s‑a arătat deja la punctele 73 și 74 de mai sus, reiese din cuprinsul punctelor 52 și 53 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812) că, în materia ajutoarelor de stat, Comisia are întotdeauna posibilitatea să își modifice aprecierea cu privire la chestiunea dacă sunt îndeplinite condițiile existenței unui ajutor, sub rezerva de a deduce toate efectele privind obligația de recuperare a ajutorului incompatibil, în lumina principiilor protecției încrederii legitime și securității juridice, astfel încât, în decizia atacată, Comisia nu era legată de aprecierile Consiliului cuprinse în deciziile sale în materia armonizării legislațiilor privind accizele, potrivit cărora scutirile respective nu determinau denaturări ale concurenței și nu constituiau obstacole în calea bunei funcționări a pieței comune.

176    În consecință, critica întemeiată pe încălcarea principiului prezumției de legalitate, prezentată în cadrul celui de al șaselea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II, trebuie respinsă ca nefondată.

177    În ceea ce privește, în al doilea rând, criticile întemeiate pe încălcarea principiilor respectării încrederii legitime și securității juridice, prezentate în cadrul celui de al șaselea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II și al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II, acestea au la bază, în esență, faptul că deciziile de autorizare ale Consiliului, precum și articolul 18 din Directiva 2003/96 coroborat cu dispozițiile anexei II la aceasta ar fi determinat Eurallumina să nutrească o încredere legitimă în legalitatea scutirii în litigiu sau, în orice caz, ar fi creat o situație echivocă pe care Comisia ar fi trebuit să o clarifice înainte de adoptarea deciziei atacate.

178    În această privință, trebuie amintit mai întâi că principiul protecției încrederii legitime, principiu fundamental al dreptului Uniunii (Hotărârea din 14 octombrie 1999, Atlanta/Comunitatea Europeană, C‑104/97 P, Rec., EU:C:1999:498, punctul 52), permite oricărui operator economic pe care o instituție l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate să se prevaleze de acestea [Hotărârea din 11 martie 1987, Van den Bergh en Jurgens și Van Dijk Food Products (Lopik)/CEE, 265/85, Rec., EU:C:1987:121, punctul 44, Hotărârea din 24 martie 2011, ISD Polska și alții/Comisia, C‑369/09 P, Rep., EU:C:2011:175, punctul 123, și Hotărârea din 27 septembrie 2012, Producteurs de légumes de France/Comisia, T‑328/09, EU:T:2012:498, punctul 18]. Cu toate acestea, atunci când un operator economic prudent și avizat este în măsură să prevadă adoptarea unei măsuri a Uniunii de natură să îi afecteze interesele, el nu poate invoca beneficiul acestui principiu atunci când această măsură este adoptată (a se vedea Hotărârea din 1 februarie 1978, Lührs, 78/77, Rec., EU:C:1978:20, punctul 6, și Hotărârea din 25 martie 2009, Alcoa Trasformazioni/Comisia, T‑332/06, EU:T:2009:79, punctul 102). Dreptul de a se prevala de încrederea legitimă presupune îndeplinirea a trei condiții cumulative. În primul rând, administrația trebuie să fi furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. În al doilea rând, aceste asigurări trebuie să fie de natură să determine persoana căreia i se adresează să nutrească o așteptare legitimă. În al treilea rând, asigurările date trebuie să fie conforme normelor aplicabile (a se vedea Hotărârea Producteurs de légumes de France/Comisia, citată anterior, EU:T:2012:498, punctul 19 și jurisprudența citată).

179    În continuare, în ceea ce privește în mod specific aplicabilitatea principiului protecției încrederii legitime în materia ajutoarelor de stat, trebuie amintit că un stat membru ale cărui autorități au acordat un ajutor cu încălcarea normelor de procedură prevăzute la articolul 88 CE poate invoca încrederea legitimă a întreprinderii beneficiare pentru a contesta în fața instanței Uniunii validitatea unei decizii a Comisiei prin care dispune să recupereze ajutorul, însă nu pentru a se sustrage de la obligația de a lua măsurile necesare în vederea executării acesteia (a se vedea Hotărârea din 14 ianuarie 1997, Spania/Comisia, C‑169/95, Rec., EU:C:1997:10, punctele 48 și 49 și jurisprudența citată). În plus, reiese din jurisprudență că, având în vedere rolul fundamental al obligației de notificare pentru a permite efectivitatea controlului ajutoarelor de stat de către Comisie, care prezintă un caracter imperativ, beneficiarii unui ajutor pot avea, în principiu, încredere legitimă în legalitatea ajutorului respectiv numai dacă acesta a fost acordat cu respectarea procedurii prevăzute la articolul 88 CE, iar un operator economic diligent trebuie să fie în mod normal în măsură să se asigure că procedura a fost respectată. În special, atunci când un ajutor este pus în aplicare fără să fi fost notificat în prealabil Comisiei, astfel încât acesta este ilegal, potrivit articolului 88 alineatul (3) CE, beneficiarul ajutorului nu poate avea în acel moment încredere legitimă în legalitatea acordării acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea Producteurs de légumes de France/Comisia, punctul 178 de mai sus, EU:T:2012:498, punctele 20 și 21 și jurisprudența citată), în afara existenței unor împrejurări excepționale (Hotărârea din 20 septembrie 1990, Comisia/Germania, C‑5/89, Rec., EU:C:1990:320, punctul 16; a se vedea de asemenea Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑298/00 P, Rec., EU:C:2004:240, punctul 86 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Franța/Comisia, T‑427/04 și T‑17/05, Rep., EU:T:2009:474, punctul 263 și jurisprudența citată).

180    Trebuie să se amintească de asemenea că respectarea unui termen rezonabil în desfășurarea unei proceduri administrative constituie un principiu general al dreptului Uniunii (Hotărârea din 27 noiembrie 2003, Regione Siciliana/Comisia, T‑190/00, Rec., EU:T:2003:316, punctul 136). În plus, cerința fundamentală de securitate juridică ce se opune posibilității Comisiei de a întârzia la nesfârșit exercitarea competențelor sale determină instanța să analizeze dacă desfășurarea procedurii administrative denotă existența unei acțiuni excesiv de tardive din partea acestei instituții (Hotărârea din 24 septembrie 2002, Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, C‑74/00 P și C‑75/00 P, Rec., EU:C:2002:524, punctele 140 și 141, și Hotărârea Fleuren Compost/Comisia, punctul 132 de mai sus, EU:T:2004:4, punctele 145-147).

181    Întârzierea Comisiei în a decide că un ajutor este ilegal și că acesta trebuie desființat și recuperat de un stat membru poate, în anumite împrejurări, să determine o încredere legitimă a beneficiarilor ajutorului menționat, de natură să împiedice Comisia să solicite statului membru respectiv să dispună restituirea acelui ajutor (Hotărârea din 24 noiembrie 1987, RSV/Comisia, 223/85, Rec., EU:C:1987:502, punctul 17). În prezența unor ajutoare de stat care nu sunt notificate, o asemenea întârziere poate fi însă imputată Comisiei numai din momentul în care aceasta a luat cunoștință despre existența ajutoarelor incompatibile cu piața comună (Hotărârea Italia/Comisia, punctul 179 de mai sus, EU:C:2004:240, punctul 91).

182    Simplul fapt că Regulamentul nr. 659/1999, în afara unui termen de prescripție de zece ani (începând de la data acordării ajutorului), la încetarea căruia nu mai poate fi dispusă recuperarea, nu prevede un termen, nici măcar indicativ, pentru examinarea de către Comisie a unui ajutor ilegal, în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) din acest regulament, care să prevadă că Comisia nu este legată de termenul stabilit la articolul 7 alineatul (6) din același regulament, nu se opune ca instanța Uniunii să verifice dacă această instituție nu a respectat un termen rezonabil sau a acționat în mod excesiv de tardiv (a se vedea în acest sens și prin analogie, în ceea ce privește un termen indicativ, Hotărârea din 15 iunie 2005, Regione autonoma della Sardegna/Comisia, T‑171/02, Rec., EU:T:2005:219, punctul 57, și Hotărârile din 9 septembrie 2009, Diputación Foral de Álava și alții, T‑230/01-T‑232/01 și T‑267/01-T‑269/01, EU:T:2009:316, punctele 338 și 339, și Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, T‑30/01-T‑32/01 și T‑86/02-T‑88/02, Rep., EU:T:2009:314, punctele 259 și 260).

183    În sfârșit, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, principiul securității juridice impune ca, atunci când Comisia a creat, cu nerespectarea obligației de diligență care îi revine, o situație având un caracter echivoc, din cauza introducerii unor elemente de incertitudine și a lipsei de claritate în reglementarea aplicabilă, cumulată cu o lipsă prelungită de reacție din partea sa în pofida cunoașterii de către aceasta a ajutoarelor în cauză, Comisia are obligația să clarifice situația respectivă înainte de a putea pretinde să întreprindă orice acțiune prin care urmărește să dispună restituirea ajutoarelor plătite deja (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 1970, Comisia/Franța, 26/69, Rec., EU:C:1970:67, punctele 28-32).

184    În lumina regulilor amintite la punctele 178-183 de mai sus trebuie apreciate argumentele reclamantelor întemeiate, în esență, pe existența unor împrejurări excepționale care ar fi fondat în mod legitim încrederea Eurallumina în caracterul legal al scutirii în litigiu și, prin urmare, al ajutorului în litigiu.

185    În speță, mai întâi, trebuie să se sublinieze că nici Republica Italiană (a se vedea punctul 128 de mai sus), nici Eurallumina nu contestă considerentul (67) al deciziei atacate, din care rezultă că ajutorul în litigiu nu a fost niciodată notificat Comisiei. Prin urmare, trebuie să se considere că acest ajutor a fost acordat fără să fi fost notificat în prealabil Comisiei, cu încălcarea articolului 88 alineatul (3) CE.

186    În continuare, contrar susținerilor reclamantelor, publicarea în Jurnalul Oficial a deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare a fost de natură să determine încetarea încrederii legitime pe care Eurallumina o putea avea în legalitatea scutirii în litigiu, având în vedere situația cu caracter echivoc creată anterior prin modul de redactare a deciziilor de autorizare ale Consiliului, adoptate la propunerea Comisiei, inclusiv modul de redactare a Deciziei 2001/224, care era în vigoare în perioada vizată de decizia atacată.

187    La punctele 52 și 53 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), care sunt obligatorii pentru Tribunal, conform articolului 61 al doilea paragraf din statutul Curții, Curtea a statuat că împrejurarea că deciziile de autorizare ale Consiliului au fost adoptate la propunerea Comisiei, iar aceasta nu a exercitat niciodată competențele pe care le deținea în temeiul articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 sau al articolelor 230 CE și 241 CE pentru a obține desființarea sau modificarea acestor decizii trebuia luată în considerare în ceea ce privește obligația de recuperare a ajutorului incompatibil, în raport cu principiile protecției încrederii legitime și securității juridice, astfel cum Comisia procedase în Decizia Alumină I, renunțând să dispună recuperarea ajutoarelor acordate până la 2 februarie 2002, data publicării în Jurnalul Oficial a deciziilor de deschidere a procedurii prevăzute la articolul 88 alineatul (2) CE. Acest motiv a fost decisiv pentru ca, la punctul 54 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), Curtea să constate că motivarea expusă la punctele 39-44 din aceeași hotărâre nu putea întemeia în drept concluzia Tribunalului potrivit căreia Decizia Alumină I repunea în discuție validitatea deciziilor de autorizare ale Consiliului și încălca astfel principiile securității juridice și prezumției de legalitate a actelor Uniunii și concluzia, care avea ca temei aceeași motivare, potrivit căreia, în cauza T‑62/06 RENV, Comisia încălcase principiul bunei administrări.

188    În lumina cerințelor care decurg din principiile protecției încrederii legitime și securității juridice, situația cu caracter echivoc creată prin modul de redactare a deciziilor de autorizare ale Consiliului, adoptate la propunerea Comisiei, contravenea numai recuperării ajutorului acordat în temeiul scutirii în litigiu până la data publicării în Jurnalul Oficial a deciziei de deschidere a procedurii prevăzute la articolul 88 alineatul (2) CE. În schimb, de la data acestei publicări, Eurallumina trebuia să știe că, dacă scutirea în litigiu constituia un ajutor de stat, aceasta trebuia autorizată de Comisie în conformitate cu articolul 88 CE.

189    Rezultă că publicarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare a determinat încetarea încrederii legitime pe care Eurallumina o putea avea anterior în ceea ce privește caracterul legal al scutirii în litigiu, având în vedere deciziile de autorizare ale Consiliului adoptate anterior la propunerea Comisiei.

190    Așadar, în mod întemeiat, în considerentul (98) al Deciziei Alumină I, Comisia a ținut seama că împrejurările cauzei erau excepționale, deoarece determinase și menținuse o anumită ambiguitate prin prezentarea unor propuneri Consiliului, și că, întrucât nu putea să demonstreze dacă și, eventual, în ce moment beneficiarii diferiți fuseseră informați efectiv de statele membre despre decizia sa de a deschide procedura oficială de investigare, nu se putea exclude ca beneficiarii să se fi putut prevala de principiul încrederii legitime până la 2 februarie 2002, atunci când deciziile de deschidere a procedurii prevăzute la articolul 88 alineatul (2) CE în privința scutirilor de acciză fuseseră publicate în Jurnalul Oficial, remarcându‑se că, în mod excepțional, această publicare eliminase orice incertitudine legată de modul de redactare a deciziilor de autorizare ale Consiliului cu privire la faptul că măsurile în discuție, întrucât constituiau ajutoare de stat, trebuiau să fie autorizate de Comisie în conformitate cu articolul 88 CE.

191    Temeinicia unei asemenea soluții nu este repusă în discuție prin celelalte argumente prezentate de reclamante.

192    În ceea ce privește argumentele reclamantelor întemeiate pe Directiva 2003/96, trebuie să se constate că faptul că articolul 18 alineatul (1) din această directivă coroborat cu articolul 28 alineatul (2) din aceasta autoriza Republica Italiană să continue să aplice scutirea în litigiu începând cu 1 ianuarie 2003 este lipsit de pertinență în ceea ce privește o eventuală încredere legitimă pe care Eurallumina ar fi putut să o aibă în caracterul legal al scutirii în litigiu în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat. Astfel, la data la care articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96 a devenit aplicabil, la 1 ianuarie 2003, Eurallumina trebuia să fie informată despre existența unei proceduri oficiale de investigare aflată în desfășurare în legătură cu scutirea în litigiu și despre faptul că, dacă scutirea în litigiu constituia un ajutor de stat, aceasta trebuia să fie autorizată de Comisie în conformitate cu articolul 88 CE. Această situație nu a putut să fie modificată prin adoptarea și prin intrarea în vigoare a Directivei 2003/96, la 27 și la 31 octombrie 2003, al cărei considerent (32) menționează în mod expres că această directivă „nu aduce atingere rezultatului oricărei proceduri viitoare cu privire la ajutoare de stat care poate fi adoptată în temeiul articolelor 87 [CE] și 88 [CE]” (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus, EU:C:2013:812, punctul 51). Astfel, după publicarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96 nu era de natură să determine Eurallumina să nutrească din nou o încredere legitimă în legalitatea scutirii în litigiu în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat.

193    În ceea ce privește argumentul pe care Eurallumina îl întemeiază pe întârzierea de către Comisie a adoptării Deciziei Alumină I, trebuie să se observe că, pentru toate motivele expuse la punctele 194-217 de mai jos, aceasta nu este o împrejurare excepțională de natură să determine Eurallumina să nutrească o încredere legitimă în legalitatea scutirii în litigiu.

194    În primul rând, trebuie să se analizeze dacă, în speță, durata procedurii oficiale de investigare a depășit limitele rezonabile.

195    În această privință, trebuie să se arate că, în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 181 de mai sus (EU:C:1987:502), invocată de Eurallumina, Curtea a apreciat că termenul de 26 de luni în care Comisia adoptase decizia depășise limitele rezonabile.

196    În plus, trebuie amintit că, în temeiul articolului 7 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999, termenul de referință pentru finalizarea unei proceduri oficiale de investigare în cadrul ajutoarelor de stat notificate este de 18 luni. Acest termen, chiar dacă nu este aplicabil ajutoarelor ilegale, în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999 (a se vedea punctul 182 de mai sus), furnizează o referință utilă pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri oficiale de investigare care privește, precum în speță, o măsură ce nu este notificată.

197    În speță, trebuie să se constate că, la 17 iulie 2000, Comisia a solicitat Republicii Franceze, Irlandei și Republicii Italiene să notifice scutirile de acciză pe baza dispozițiilor în materia ajutoarelor de stat. Răspunsurile, care nu au avut calitatea unei notificări, au fost primite de aceasta în lunile septembrie, octombrie și decembrie 2000. Comisia a deschis ulterior procedura oficială de investigare prin decizia din 30 octombrie 2001, notificată statelor membre în cauză la 5 noiembrie 2001 și publicată în Jurnalul Oficial la 2 februarie 2002. Ulterior, Comisia a primit comentarii de la Aughinish Alumina (scrisorile din 26 februarie 2002 și din 1 martie 2002), de la Eurallumina (scrisorile din 28 februarie 2002), de la Alcan (scrisoarea din 1 martie 2002) și de la Asociația Europeană a Aluminiului (scrisoarea din 26 februarie 2002). Aceste observații au fost comunicate Irlandei, Republicii Italiene și Republicii Franceze la 26 martie 2002. Irlanda și‑a prezentat comentariile la decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare la 8 ianuarie 2002. Comisia a solicitat la 18 februarie 2002 informații suplimentare Irlandei, care a răspuns la 26 aprilie 2002 după ce solicitase o prelungire a termenului stabilit pentru răspuns. După ce a solicitat de asemenea o prelungire a termenului pentru răspuns la 21 noiembrie 2001, Republica Franceză și‑a prezentat comentariile la decizia de deschidere la 12 februarie 2002. Republica Italiană și‑a prezentat comentariile la 6 februarie 2002.

198    Decizia Alumină I a fost adoptată la 7 decembrie 2005.

199    Astfel, au trecut puțin mai mult de 49 de luni între adoptarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare și adoptarea Deciziei Alumină I.

200    A priori, un asemenea termen, care a fost aproape dublu față de cel luat în considerare în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 181 de mai sus (EU:C:1987:502), și puțin mai mult decât dublul celui prevăzut la articolul 7 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999 pentru a finaliza o procedură oficială de investigare în cadrul ajutoarelor de stat notificate, pare nerezonabil. Conform jurisprudenței, trebuie totuși să se analizeze dacă acest termen nu putea fi justificat în raport cu împrejurările cauzei.

201    În această privință, împrejurările invocate de Comisie nu sunt însă de natură să justifice un termen de investigare de 49 de luni.

202    Desigur, acest termen ține seama, pe de o parte, de termenul acordat statelor membre și beneficiarilor pentru a‑și prezenta observațiile și, pe de altă parte, de faptul că guvernele francez, irlandez și italian au solicitat Comisiei amânări de termene pentru a‑și prezenta observațiile și răspunsurile în cadrul procedurii oficiale de investigare. Având în vedere legăturile strânse existente, în speță, între scutirile de acciză, în ceea ce privește unele măsuri similare autorizate la finalizarea procedurilor desfășurate în paralel prin aceeași decizie a Consiliului, trebuie să se ia în considerare ansamblul actelor de procedură intervenite în dosarele respective și, în special, faptul că, la 26 aprilie 2002, Irlanda a răspuns la ultima solicitare de informații suplimentare care îi fusese adresată de Comisie.

203    Totuși, după această din urmă dată, au trecut puțin mai mult de 43 de luni până la adoptarea de către Comisie a Deciziei Alumină I. Or, un asemenea termen de examinare a dosarelor respective, în lumina tuturor observațiilor prezentate de statele în cauză și de părțile interesate, nu poate fi justificat în împrejurările speței.

204    Primo, în ceea ce privește pretinsa dificultate a dosarelor, aceasta nu este demonstrată și, chiar dacă ar fi existat o asemenea situație, ea nu ar putea să justifice un termen de investigare atât de lung precum cel din speță. Astfel, dosarul nu conține niciun indiciu al unor probleme juridice având o importanță specifică cu care Comisia s‑ar fi confruntat, Decizia Alumină I având, de altfel, o întindere rezonabilă (112 considerente) și fără să evidențieze în dezvoltările sale nicio dificultate vădită. În continuare, Comisia luase cunoștință despre scutirile de acciză, în mod clar, înainte de deschiderea procedurii oficiale de investigare, dat fiind că primele solicitări de scutire fuseseră formulate în anul 1992 în cazul Irlandei, în anul 1993 în cazul Republicii Italiene și în anul 1997 în cazul Republicii Franceze. De altfel, Comisia este cea care a transmis Consiliului propunerile succesive de decizii de autorizare a scutirilor de acciză, după ce a primit cereri în acest sens din partea Republicii Franceze, a Irlandei și a Republicii Italiene. În sfârșit, în cadrul rapoartelor sale privind ajutoarele de stat, Comisia a informat Organizația Mondială a Comerțului (OMC) despre existența scutirii irlandeze.

205    Mai mult, însăși Comisia a indicat că, începând cu anul 1999, a considerat scutirile de acciză contrare normelor în materia ajutoarelor de stat. Așadar, aceasta a fost în măsură, de la acea dată, să își aprofundeze analiza cu privire la legalitatea scutirilor respective în raport cu normele în această materie.

206    Pe de altă parte, faptul că Comisia nu a mai solicitat nicio informație suplimentară Republicii Franceze, Irlandei sau Republicii Italiene în cele 43 de luni care au precedat adoptarea Deciziei Alumină I atestă că dispunea deja în acea perioadă de toate elementele necesare pentru a adopta decizia privind scutirile de acciză.

207    În sfârșit, în ceea ce privește pretinsa dificultate rezultată din evoluția regimului comunitar al impozitării uleiurilor minerale și îndeosebi din adoptarea Directivei 2003/96, Comisia nu are temei să o invoce. Astfel, Decizia Alumină I privește o situație juridică ce nu era reglementată de noul regim al impozitării uleiurilor minerale rezultat din Directiva 2003/96, care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2004, ci de regimul impozitării uleiurilor minerale aplicabil anterior. În consecință, evoluția reglementării comunitare invocată de Comisie era lipsită de incidență în speță. Acest aspect este confirmat de faptul că, în Decizia Alumină I, Comisia a deschis o nouă procedură oficială de investigare privind scutirile de acciză pe uleiurile minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină în regiunea Gardanne, în regiunea Shannon și în Sardinia pentru perioada care începea la 1 ianuarie 2004, dată ce marca debutul aplicării noului regim de impozitare a uleiurilor minerale rezultat din Directiva 2003/96. În orice caz, trebuie să se sublinieze că Decizia Alumină I a fost adoptată la aproape doi ani de la adoptarea Directivei 2003/96. Or, simpla necesitate invocată de Comisie de a ține seama în Decizia Alumină I de noul regim de impozitare a uleiurilor minerale rezultat din Directiva 2003/96 nu putea fi suficient pentru a justifica un termen de investigare atât de lung precum cel din speță.

208    În aceste condiții, Comisia avea o bună cunoaștere a contextului juridic și factual al scutirilor de acciză și nu era confruntată cu nicio dificultate vădită privind examinarea acestora în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat.

209    Secundo, în ceea ce privește dificultățile de ordin practic și lingvistic invocate de Comisie, chiar dacă se presupune că există, acestea nu pot justifica un termen de investigare atât de lung precum cel din speță. În orice caz, Comisia avea la dispoziție servicii care îi permiteau să facă față dificultăților lingvistice pe care le invocă, precum și examinării în paralel a scutirilor de acciză în termene evident mai scurte decât cel din speță, în special datorită unei coordonări adecvate a serviciilor sale.

210    Prin urmare, termenul de examinare a ajutorului în litigiu este, în speță, nerezonabil.

211    În al doilea rând, trebuie să se analizeze dacă o asemenea întârziere a Comisiei în adoptarea deciziei atacate a putut să determine în mod rezonabil Eurallumina să creadă că îndoielile Comisiei nu mai subzistau și că scutirea în litigiu nu era confruntată cu nicio obiecție și dacă această întârziere era de natură să împiedice Comisia să solicite recuperarea ajutorului acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 în temeiul acesteia, după cum s‑a statuat în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 181 de mai sus (EU:C:1987:502, punctul 16).

212    În această din urmă hotărâre, Curtea a estimat, desigur, că termenul de 26 de luni în care Comisia a adoptat decizia ar fi putut să determine o încredere legitimă a reclamantului, beneficiar al ajutorului, de natură să împiedice instituția să impună autorităților naționale în cauză să dispună restituirea ajutorului.

213    Cu toate acestea, deși trebuie asigurată respectarea imperativelor securității juridice care protejează interese private, este de asemenea necesar ca aceste imperative să fie evaluate comparativ față de imperativele protejării intereselor publice, printre care se numără, în domeniul ajutoarelor de stat, cel care urmărește să se evite ca funcționarea pieței să nu fie denaturată de ajutoare de stat ce vatămă concurența, împrejurare care impune, potrivit unei jurisprudențe constante, ca ajutoarele ilegale să fie restituite în vederea restabilirii situației anterioare [a se vedea Hotărârea din 5 august 2003, P & O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia, T‑116/01 și T‑118/01, Rec., EU:T:2003:217, punctele 207 și 208 și jurisprudența citată].

214    Așadar, jurisprudența a interpretat Hotărârea RSV/Comisia, punctul 181 de mai sus (EU:C:1987:502) în sensul că împrejurările concrete ale cauzei în care s‑a pronunțat hotărârea au avut un rol decisiv în orientarea Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea Italia/Comisia, punctul 179 de mai sus, EU:C:2004:240, punctul 90, Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑372/97, Rec., EU:C:2004:234, punctul 119, Hotărârea Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, punctul 182 de mai sus, EU:T:2009:314, punctul 286, și Hotărârea Diputación Foral de Álava și alții, punctul 182 de mai sus, EU:T:2009:316, punctul 344). În special, s‑a ținut seama de faptul că ajutorul în discuție în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 181 de mai sus (EU:C:1987:502), fusese acordat înainte de inițierea de către Comisie a procedurii oficiale de investigare referitoare la acel ajutor. În plus, după plata acestuia, ajutorul făcuse obiectul unei notificări formale către Comisie. Pe de altă parte, ajutorul era legat de unele costuri suplimentare aferente ajutoarelor autorizate de Comisie și privea un sector care, începând cu anul 1977, beneficiase de ajutoare autorizate de Comisie. În sfârșit, examinarea compatibilității ajutorului nu impunea nicio investigare aprofundată.

215    Or, ansamblul împrejurărilor excepționale din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea RSV/Comisia, punctul 181 de mai sus (EU:C:1987:502) nu se regăsește în prezenta cauză. Desigur, ca și în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea RSV/Comisia, punctul 181 de mai sus (EU:C:1987:502), în momentul în care Comisia a rămas aparent inactivă, aceasta avea deja o bună cunoaștere a scutirii în litigiu și fusese, așadar, în măsură să exprime un aviz cu privire la legalitatea acesteia în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat, astfel încât nu mai trebuia să efectueze în această privință o investigare aprofundată. Cu toate acestea, în speță, lipsesc alte împrejurări esențiale reținute în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 181 de mai sus (EU:C:1987:502). În special, în prezenta cauză, ajutorul în litigiu a fost acordat după inițierea de către Comisie a procedurii oficiale de investigare referitoare la scutirea în litigiu.

216    Această situație diferențiază în mod fundamental împrejurările concrete din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea RSV/Comisia, punctul 181 de mai sus (EU:C:1987:502) de cele din prezenta cauză. În consecință, Eurallumina nu poate invoca în mod util, în speță, Hotărârea RSV/Comisia, punctul 181 de mai sus (EU:C:1987:502).

217    Pe de altă parte, trebuie să se țină seama de faptul că, la punctul 52 din Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Demesa și Territorio Histórico de Álava/Comisia (C‑183/02 P și C‑187/02 P, Rec., EU:C:2004:701), în ceea ce privește împrejurările excepționale care ar putea să fi întemeiat în mod legitim încrederea legitimă a beneficiarului unui ajutor ilegal în caracterul legal al acestuia, Curtea s‑a pronunțat în sensul că orice inacțiune aparentă a Comisiei era lipsită de semnificație atunci când o schemă de ajutoare nu îi fusese notificată. Astfel, în speță, inacțiunea aparentă a Comisiei timp de 43 de luni după răspunsul Irlandei la ultima solicitare de informații suplimentare adresată de Comisie (a se vedea punctul 203 de mai sus), chiar dacă poate fi contrară principiului respectării unui termen rezonabil, nu are totuși o semnificație specifică din perspectiva aplicării normelor în materia ajutoarelor de stat în cazul ajutorului în litigiu, care nu i‑a fost notificat în mod legal. Prin urmare, ea nu este suficientă pentru a constata existența unor împrejurări excepționale de natură să determine Eurallumina să nutrească din nou o încredere legitimă în legalitatea ajutorului în litigiu în lumina normelor în materia ajutoarelor de stat. Rezultă că unica încălcare, în speță, a principiului respectării unui termen rezonabil pentru adoptarea Deciziei Alumină I nu se opunea ca, în această decizie, Comisia să dispună recuperarea ajutorului în litigiu.

218    Astfel, trebuie respins argumentul Eurallumina întemeiat pe nerespectarea termenului rezonabil.

219    În ceea ce privește argumentele pe care reclamantele le întemeiază pe unele investiții realizate de Eurallumina în uzina sa din Sardinia în perioada în care a beneficiat de ajutorul în litigiu, acestea sunt nepertinente în vederea aprecierii existenței unei încrederi legitime pe care Eurallumina a nutrit‑o în legalitatea ajutorului respectiv în lumina normelor în materia ajutoarelor de stat, deoarece, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 136 și 137 de mai sus, nu s‑a demonstrat că Eurallumina trebuia să realizeze asemenea investiții pentru executarea unor angajamente asumate în mod voluntar față de autoritățile italiene sau a unor obligații impuse de acestea din urmă în schimbul beneficiului pe care îl obținea din ajutorul în litigiu.

220    Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se constate că, în speță, reclamantele nu au demonstrat existența unor împrejurări excepționale de natură să fi determinat în mod rezonabil Eurallumina să creadă că nu mai subzistau îndoielile Comisiei și că scutirea în litigiu nu determina nicio obiecție, care ar fi putut să se opună ca, în Decizia Alumină I, Comisia să dispună recuperarea ajutorului în litigiu.

221    În consecință, trebuie respinse în totalitate criticile întemeiate pe încălcarea principiilor respectării încrederii legitime și securității juridice, prezentate în cadrul celui de al șaselea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II și al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II.

222    Rezultă că trebuie respinse în totalitate ca nefondate al șaselea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II și primul motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II

223    Eurallumina susține că, în decizia atacată, Comisia a încălcat principiul bunei administrări prin faptul că a impus Republicii Italiene să recupereze ajutorul în litigiu. În această privință, în primul rând, Eurallumina invocă principiul bunei administrări, pe baza căruia avea temei să se aștepte din partea Comisiei ca aceasta să nu propună Consiliului să adopte decizii ce ar permite acordarea unui ajutor de stat ilegal, iar din partea Consiliului să nu adopte asemenea decizii. În al doilea rând, Eurallumina face trimitere la conținutul Deciziei 2001/224, care, dacă se presupune că scutirea în litigiu este calificată drept ajutor de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, acesta ar trebui considerată o autorizare expresă de acordare a ajutorului respectiv sau, cel puțin, un obstacol în calea recuperării acestui ajutor până la 31 decembrie 2006. În al treilea rând, Eurallumina se referă la inexistența unei contestări directe de către Comisie a legalității deciziilor de autorizare ale Consiliului prin intermediul exercitării competențelor sale în temeiul articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 sau prin introducerea unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 230 CE.

224    Comisia solicită respingerea celui de al treilea motiv ca nefondat.

225    Prezentul motiv ridică, în esență, chestiunea dacă, în decizia atacată, Comisia a examinat cu atenție și cu imparțialitate toate elementele relevante ale cauzei și, în special, dacă a ținut seama de efectele juridice contradictorii care ar fi existat între decizia atacată și deciziile de autorizare ale Consiliului, adoptate la propunerea Comisiei și care ulterior nu au fost niciodată repuse în discuție în cadrul competențelor pe care le avea în temeiul articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 sau în temeiul articolelor 230 CE și 241 CE.

226    În această privință, trebuie amintit că, în cazul în care instituțiile dispun de o putere de apreciere, respectarea garanțiilor conferite de ordinea juridică a Uniunii în procedurile administrative are cu atât mai mult o importanță fundamentală (Hotărârea din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C‑269/90, Rec., EU:C:1991:438, punctul 14). Printre aceste garanții se înscrie în special principiul bunei administrări, care implică obligația instituției competente de a examina, cu atenție și cu imparțialitate, toate elementele relevante ale cauzei (a se vedea Hotărârea din 29 martie 2012, Comisia/Estonia, C‑505/09 P, Rep., EU:C:2012:179, punctul 95 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 23 septembrie 2009, Estonia/Comisia, T‑263/07, Rep., EU:T:2009:351, punctul 99 și jurisprudența citată).

227    În speță, trebuie să se arate că, în susținerea prezentei acțiuni, Eurallumina invocă, în esență, argumente asemănătoare cu cele pe care le invocă în cadrul celui de al doilea motiv. Or, pentru aceleași motive ca cele enunțate la punctele 65-75 de mai sus, la rândul lor întemeiate pe punctele 45-48 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), Eurallumina nu are temei să susțină că decizia atacată produce efecte juridice contrare celor produse de Decizia 2001/224 și de articolul 18 din Directiva 2003/96.

228    Desigur, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 53 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), împrejurarea că deciziile de autorizare ale Consiliului fuseseră adoptate la propunerea Comisiei trebuia să fie luată în considerare în ceea ce privește obligația de a recupera ajutorul incompatibil în raport cu principiile protecției încrederii legitime și securității juridice. Cu toate acestea, după cum s‑a arătat la același punct, Comisia a procedat în acest mod atunci când, în decizia atacată, a renunțat să dispună recuperarea ajutoarelor acordate anterior datei publicării în Jurnalul Oficial a deciziilor de deschidere a procedurii prevăzute la articolul 88 alineatul (2) CE.

229    Așadar, nu s‑a demonstrat că, în decizia atacată, Comisia nu și‑ar fi îndeplinit obligația de a examina cu atenție și cu imparțialitate toate elementele relevante ale cauzei.

230    Pentru toate motivele de mai sus, al treilea motiv invocat în cadrul cauzei T‑62/06 RENV II trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare prevăzute la articolul 253 CE și a principiului respectării încrederii legitime, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II

231    Eurallumina susține că, în decizia atacată, Comisia a încălcat obligația de motivare prevăzută la articolul 253 CE, precum și principiul respectării încrederii legitime, prin faptul că, în mod contrar cerințelor jurisprudenței, nu a ținut seama de nivelul, de calendarul și de durata amortizării investițiilor realizate în uzina sa din Sardinia, având în vedere încrederea legitimă pe care o avea în legalitatea scutirii în litigiu până la 31 decembrie 2006. În afara argumentelor prezentate deja în susținerea primului motiv, întemeiat pe încălcarea principiului respectării încrederii legitime (a se vedea punctele 162-168 de mai sus), în primul rând, Eurallumina se întemeiază pe nepertinența împrejurării că, încă din anul 1995, Comisia a încercat să limiteze scutirea în litigiu în privința părții din acciză care era superioară ratei minime stabilite prin Directiva 92/82, având în vedere chestiunea dacă, la acea dată, Comisia era preocupată de acordarea unui ajutor de stat ilegal în temeiul acestei scutiri. În al doilea rând, Eurallumina invocă recunoașterea de către Comisie a faptului că s‑a preocupat de problemele referitoare la ajutoarele de stat doar începând cu luna noiembrie 1999, iar nu din anul 1995. În al treilea rând, Eurallumina face trimitere, primo, la conținutul cererii de notificare a scutirii în litigiu care data încă din luna iulie 2000, secundo, la conținutul propunerii de decizie din luna noiembrie 2000 și, tertio, la conținutul considerentului (5) al Deciziei 2001/224, care nu permitea să se ajungă în mod automat la concluzia potrivit căreia Comisia urma să deschidă o procedură oficială de investigare împotriva scutirii în litigiu sau că aceasta din urmă reprezenta un ajutor ilegal care putea fi recuperat în special având în vedere conținutul Deciziei 2001/224, care ulterior a fost confirmat prin articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96.

232    Comisia solicită respingerea celui de al patrulea motiv ca nefondat.

233    Prezentul motiv ridică, în esență, chestiunea dacă, în decizia atacată, Comisia, pe de o parte, a încălcat obligația de motivare ce îi revine în temeiul articolului 253 CE și, pe de altă parte, a încălcat principiul respectării încrederii legitime prin faptul că a dispus recuperarea ajutorului în litigiu fără a ține seama de perioada necesară Eurallumina pentru a rentabiliza investițiile pe care le realizase în uzina sa din Sardinia, având în vedere încrederea legitimă pe care ar fi avut‑o în legalitatea scutirii în litigiu până la 31 decembrie 2006.

234    Încălcările invocate în comun de Eurallumina în cadrul prezentului motiv privesc două critici distincte care pot fi invocate în cadrul acțiunii prevăzute la articolul 230 CE (Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., EU:C:1998:154, punctul 67). Prima critică, ce vizează o nemotivare sau o insuficiență a motivării, intră în sfera încălcării normelor fundamentale de procedură, în timp ce a doua critică, ce privește legalitatea pe fond a deciziei atacate, intră în sfera încălcării unei norme de drept referitoare la aplicarea tratatului, în sensul aceluiași articol 230 CE (Hotărârea Comisia/Sytraval și Brink’s France, citată anterior, EU:C:1998:154, punctul 67).

235    În ceea ce privește, în primul rând, critica întemeiată pe o încălcare a obligației de motivare, trebuie amintit că, în temeiul articolului 253 CE, deciziile adoptate de Comisie sunt motivate. În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă la articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței Uniunii să își exercite controlul. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse la articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea Comisia/Sytraval și Brink's France, punctul 234 de mai sus, EU:C:1998:154, punctul 63, Hotărârea din 12 decembrie 2002, Belgia/Comisia, C‑5/01, Rec., EU:C:2002:754, punctul 68, și Hotărârea din 11 septembrie 2003, Belgia/Comisia, C‑197/99 P, Rec., EU:C:2003:444, punctul 72).

236    În considerentul (75) al Deciziei Alumină I, în mod special, Comisia a refuzat să țină seama de observațiile prezentate de Eurallumina, amintite în considerentele (37) și (45) ale aceleiași decizii, potrivit cărora aceasta realizase investiții ecologice importante în uzina sa din Sardina, în schimbul scutirii în litigiu, pentru că nu exista nicio dovadă că încheiase acorduri cu autoritățile italiene ca să se angajeze să atingă obiective de protecție a mediului în perioada de aplicare a scutirii în litigiu și pentru că nici scutirea respectivă nu era însoțită de condiții care să determine același efect ca asemenea acorduri și angajamente. Acest considerent permite să se înțeleagă că motivul pentru care Comisia nu a ținut seama în decizia atacată de perioada de amortizare a investițiilor realizate de Eurallumina în uzina sa din Sardinia este în special acela că a considerat că nu se dovedise că beneficiul obținut de Eurallumina din scutirea în litigiu era o contrapartidă pentru realizarea investițiilor respective. Aceasta explică faptul că, în considerentul (98) al Deciziei Alumină I, Comisia nu a ținut seama de încrederea legitimă invocată în speță de Eurallumina în ipoteza că investițiile realizate în uzina sa din Sardinia ar putea fi amortizate datorită îndeosebi beneficiului pe care l‑ar obține din scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006.

237    Deși succintă, motivarea Deciziei Alumină I este totuși suficientă în speță pentru a înțelege raționamentul urmat în această privință de Comisie și pentru a permite persoanelor interesate să cunoască justificările măsurii luate, iar instanței Uniunii să își exercite controlul.

238    În consecință, motivarea deciziei atacate nu încalcă obligația de motivare prevăzută la articolul 253 CE, astfel cum a fost interpretată în jurisprudența citată la punctul 235 de mai sus. Prin urmare, critica întemeiată pe o încălcare a obligației de motivare trebuie respinsă ca nefondată.

239    În ceea ce privește, în al doilea rând, critica întemeiată pe o încălcare a principiului respectării încrederii legitime, trebuie să se observe că, prin intermediul acesteia, Eurallumina impută, în esență, Comisiei că nu a ținut seama în decizia atacată de încrederea legitimă pe care o avea, în sensul că investițiile realizate în uzina sa din Sardinia ar putea fi amortizate datorită în special beneficiului pe care l‑ar obține din scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006.

240    După cum s‑a observat deja la punctele 136, 137 și 219 de mai sus, elementele din dosar nu permit, în speță, să se constate că investițiile realizate de Eurallumina în uzina sa din Sardinia ar fi avut drept contrapartidă beneficiul obținut de aceasta din scutirea în litigiu. Prin urmare, nu s‑a demonstrat că aceste investiții ar fi fost realizate de Eurallumina cu luarea în considerare a încrederii legitime pe care ar fi avut‑o în faptul că investițiile respective ar putea fi amortizate datorită în special beneficiului pe care l‑ar obține din scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006.

241    În consecință, în decizia atacată, Comisia a avut temei pentru a nu ține seama de încrederea legitimă, invocată în speță de Eurallumina, în faptul că investițiile respective ar putea fi amortizate datorită în special beneficiului pe care l‑ar obține din scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006. Prin urmare, critica întemeiată pe o încălcare a principiului respectării încrederii legitime trebuie să fie de asemenea respinsă ca nefondată.

242    Rezultă că al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II trebuie respins în totalitate.

243    Întrucât au fost respinse ca inadmisibile sau ca nefondate toate motivele și criticile invocate în susținerea prezentelor acțiuni, aceste acțiuni trebuie respinse, la rândul lor, în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

244    Conform articolului 219 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în deciziile Tribunalului date după anulare și trimitere spre rejudecare, acesta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată privitoare, pe de o parte, la procedurile desfășurate în fața sa și, pe de altă parte, asupra celor privitoare la procedura de recurs în fața Curții. Întrucât, în Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 19 de mai sus (EU:C:2009:742), și în Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), Curtea a dispus soluționarea cererilor privind cheltuielile de judecată odată cu fondul, în prezenta hotărâre, Tribunalului îi revine sarcina să se pronunțe și asupra cheltuielilor de judecată aferente acestor proceduri de recurs.

245    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Totuși, potrivit articolului 135 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, cu titlu excepțional, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, doar o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte. În plus, potrivit articolului 135 alineatul (2) din același regulament, o parte, chiar dacă a avut câștig de cauză, poate fi obligată de Tribunal la plata, în tot sau în parte, a cheltuielilor de judecată, în cazul în care conduita acesteia, inclusiv din perioada anterioară formulării cererii introductive, justifică acest lucru. În special, Tribunalului îi este permis să oblige la plata cheltuielilor de judecată o instituție a cărei decizie nu a fost anulată din cauza caracterului insuficient al acesteia din urmă, care a putut să determine un reclamant să introducă o acțiune (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 septembrie 2010, Evropaïki Dynamiki/Comisia, T‑387/08, EU:T:2010:377, punctul 177 și jurisprudența citată).

246    În cauza T‑60/06 RENV II, Republica Italiană a căzut în pretenții. Prin urmare, aceasta trebuie să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată în cauzele T‑60/06, T‑60/06 RENV I și T‑60/06 RENV II și să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și o cincime din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie în cauzele C‑89/08 P și C‑272/12 P, conform concluziilor Comisiei.

247    În cauza T‑62/06 RENV II, Eurallumina a căzut în pretenții. Cu toate acestea, în cadrul examinării acțiunii în această cauză, la punctul 210 de mai sus, s‑a constatat că, la adoptarea deciziei atacate, Comisia a încălcat principiul respectării unui termen rezonabil, ceea ce a putut determina Eurallumina să introducă o acțiune în vederea constatării acestei încălcări. În aceste împrejurări, Tribunalul apreciază că este just și echitabil, în ceea ce privește cauzele T‑62/06, T‑62/06 RENV I și T‑62/06 RENV II, să oblige Eurallumina să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie și să o oblige pe aceasta din urmă să suporte un sfert din propriile cheltuieli de judecată. În ceea ce privește cauzele C‑89/08 P și C‑272/12 P, întrucât cinci părți s‑au opus Comisiei în fiecare dintre acestea, în temeiul cheii de repartizare reținute în cauzele T‑62/06, T‑62/06 RENV I și T‑62/06 RENV II, Eurallumina trebuie obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și trei douăzecimi, și anume o cincime din trei sferturi, din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie și să o oblige pe aceasta din urmă să suporte o cincime din propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunile.

2)      Obligă Republica Italiană la plata cheltuielilor de judecată în cauzele T‑60/06, T‑60/06 RENV I și T‑60/06 RENV II și să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și o cincime din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie în cauzele C‑89/08 P și C‑272/12 P.

3)      Obligă Eurallumina SpA să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie în cauzele T‑62/06, T‑62/06 RENV I și T‑62/06 RENV II și trei douăzecimi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie în cauzele C‑89/08 P și C‑272/12 P.

4)      Obligă Comisia să suporte un sfert din propriile cheltuieli de judecată în cauzele T‑62/06, T‑62/06 RENV I și T‑62/06 RENV II, precum și o cincime din propriile cheltuieli de judecată în cauzele C‑89/08 P și C‑272/12 P.

Kanninen Pelikánová Buttigieg

Gervasoni Madise

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 22 aprilie 2016.

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei

Scutirea în litigiu

Procedura administrativă

Decizia Alumină I

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiilor securității juridice, prezumției de validitate și efectului util al actelor instituțiilor, precum și a principiului lex specialis derogat legi generali, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II

– Cu privire la încălcarea principiilor securității juridice, prezumției de validitate și efectului util ale actelor instituțiilor

– Cu privire la încălcarea principiului lex specialis derogat legi generali

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 87 alineatul (1) CE și pe o motivare contradictorie, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (ii) și a articolului 4 din Regulamentul nr. 659/1999, precum și a deciziilor de autorizare ale Consiliului, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 18 din Directiva 2003/96 coroborat cu anexa II la aceasta, precum și a Deciziei 2001/224, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea regulilor privind ajutoarele pentru protecția mediului și, în special, a punctului 82 al doilea paragraf litera (a) din orientările comunitare, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 87 alineatul (3) CE și a liniilor directoare, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiilor respectării încrederii legitime, securității juridice și prezumției de legalitate, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑60/06 RENV II, precum și cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiului respectării încrederii legitime, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare prevăzute la articolul 253 CE și a principiului respectării încrederii legitime, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑62/06 RENV II

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limbile de procedură: italiana și engleza.