CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR
prezentate la 24 iunie 2021(1)
Cauza C‑709/20
CG
împotriva
The Department for Communities in Northern Ireland
[cerere de decizie preliminară formulată de Appeal Tribunal for Northern Ireland (Tribunalul de Apel pentru Irlanda de Nord, Regatul Unit)]
„Trimitere preliminară – Libera circulație a persoanelor – Cetățenia Uniunii – Acordul privind retragerea Regatului Unit – Perioadă de tranziție – Articolul 18 TFUE – Nediscriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate – Directiva 2004/38/CE – Articolul 24 – Drept de ședere național – Prestații de asistență socială – Dispoziție națională care exclude de la beneficiul unei prestații de subzistență cetățenii Uniunii inactivi din punct de vedere economic care dispun de un drept de ședere național – Egalitate de tratament”
I. Introducere
1. Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 18 TFUE.
2. Această cerere se înscrie în cadrul unui litigiu între CG, resortisantă neerlandeză și croată, cu reședința în Irlanda de Nord (Regatul Unit) din anul 2018, pe de o parte, și Department for Communities in Northern Ireland (Ministerul Comunităților din Irlanda de Nord, Regatul Unit), pe de altă parte, cu privire la refuzul acestuia din urmă de a‑i acorda o prestație de subzistență, denumită „Universal Credit” (credit universal).
3. Întrebarea cu care este sesizată Curtea privește în esență protecția datorată unui cetățean al Uniunii Europene în materia accesului la prestațiile de asistență socială, în temeiul principiului egalității de tratament, atunci când statul membru gazdă i‑a acordat un drept de ședere, întemeiat pe dreptul național, în condiții mai favorabile decât cele prevăzute de Directiva 2004/38/CE(2).
4. Această cauză oferă, astfel, Curții ocazia de a preciza modul în care se corelează articolul 18 TFUE și articolul 24 din această directivă și în ce condiții trebuie pus în aplicare principiul egalității de tratament atunci când reglementarea națională exclude de la accesul la prestații sociale care urmăresc să confere beneficiarilor lor, anumiți cetățeni ai Uniunii, ca urmare a naturii dreptului lor de ședere, minimul de mijloace de existență în condițiile în care aceste prestații sunt garantate resortisanților statului membru în cauză care se află în aceeași situație de lipsă de mijloace materiale.
5. În prezentele concluzii, vom propune Curții să considere că refuzul prestațiilor de asistență socială opus de un stat membru unui resortisant al unui alt stat membru inactiv din punct de vedere economic exclusiv ca urmare a naturii dreptului său de ședere, acordat fără condiții referitoare la resurse în temeiul unei dispoziții naționale, poate constitui o discriminare indirectă pe motiv de cetățenie, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, și că, într‑o asemenea ipoteză, această reglementare depășește ceea ce este necesar pentru menținerea echilibrului sistemului de asistență social al statului membru gazdă.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. Acordul privind retragerea Regatului Unit
6. Al șaselea și al optulea paragraf ale preambulului Acordului privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice(3), aprobat prin Decizia (UE) 2020/135(4), enunță:
„Recunoscând că este necesar să se prevadă o protecție reciprocă pentru cetățenii Uniunii și resortisanții Regatului Unit, precum și pentru membrii de familie ai acestora, în cazul în care aceștia și‑au exercitat drepturile la libera circulație înainte de o dată stabilită în prezentul acord, și să se asigure că drepturile care le revin în temeiul prezentului acord sunt executorii și se bazează pe principiul nediscriminării; recunoscând, de asemenea, că ar trebui protejate drepturile care rezultă din perioadele în care persoanele respective au beneficiat de asigurarea de securitate socială;
[…]
Întrucât atât Uniunea, cât și Regatul Unit au interesul de a stabili o perioadă de tranziție sau de punere în aplicare în decursul căreia […] dreptul Uniunii, inclusiv acordurile internaționale, ar trebui să se aplice Regatului Unit și în Regatul Unit și, ca regulă generală, cu același efect în ceea ce privește statele membre, pentru a evita perturbările în cursul perioadei în care va (vor) fi negociat (negociate) acordul (acordurile) privind relațiile viitoare”.
7. Articolul 2 literele (a) și (c) din Acordul privind retragerea Regatului Unit prevede:
„În sensul prezentului acord, se aplică următoarele definiții:
(a) «dreptul Uniunii» înseamnă:
(i) Tratatul privind Uniunea Europeană («TUE»), Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene («TFUE») și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice […], astfel cum au fost modificate sau completate, precum și tratatele de aderare și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [denumită în continuare «carta»], denumite împreună «tratatele»;
(ii) principiile generale ale dreptului Uniunii;
(iii) actele adoptate de instituțiile, organismele, oficiile și agențiile Uniunii;
[…]
(c) «cetățean al Uniunii» înseamnă persoanele care au cetățenia unui stat membru.”
8. Partea a doua din Acordul privind retragerea Regatului Unit, intitulată „Drepturile cetățenilor”(5), cuprinde articolele 9-39.
9. Articolul 13 alineatul (1) din acest acord prevede:
„Cetățenii Uniunii și resortisanții Regatului Unit au drept de ședere în statul‑gazdă în conformitate cu limitările și condițiile prevăzute la articolele 21, 45 sau 49 [TFUE] și la articolul 6 alineatul (1), la articolul 7 alineatul (1) litera (a), (b) sau (c), la articolul 7 alineatul (3), la articolul 14, la articolul 16 alineatul (1) sau la articolul 17 alineatul (1) din Directiva [2004/38].”
10. Articolul 86 alineatele (2) și (3) din același acord prevede:
„(2) Curtea de Justiție a Uniunii Europene este în continuare competentă în ceea ce privește toate procedurile inițiate de Regatul Unit sau împotriva acestuia înainte de încheierea perioadei de tranziție.
(3) În sensul prezentului capitol, o procedură este considerată ca fiind inițiată în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar o cerere de decizie preliminară este considerată ca fiind introdusă, în momentul în care actul de sesizare a fost înregistrat de grefa Curții de Justiție sau a Tribunalului, după caz.”
11. Articolul 89 alineatul (1) din același acord prevede:
„Hotărârile și ordonanțele Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate înainte de încheierea perioadei de tranziție, precum și hotărârile și ordonanțele pronunțate după încheierea perioadei de tranziție în cadrul procedurilor menționate la articolele 86 și 87 au caracter obligatoriu în toate elementele lor pentru Regatul Unit și pe teritoriul acestuia.”
12. Articolul 126 din Acordul privind retragerea Regatului Unit, intitulat „Perioada de tranziție”, prevede:
„Se stabilește o perioadă de tranziție sau de punere în aplicare, care începe la data intrării în vigoare a prezentului acord și se încheie la 31 decembrie 2020.”
13. Articolul 127 din acest acord prevede la alineatele (1) și (3):
„(1) În absența unor dispoziții contrare în prezentul acord, în cursul perioadei de tranziție dreptul Uniunii se aplică Regatului Unit și pe teritoriul acestuia.
[…]
(3) În cursul perioadei de tranziție, dreptul Uniunii aplicabil în temeiul alineatului (1) produce, în privința și pe teritoriul Regatului Unit, aceleași efecte juridice pe care le produce în Uniune și în statele sale membre și se interpretează și se aplică în conformitate cu aceleași metode și principii generale ca cele aplicabile în Uniune.”
14. Acordul privind retragerea Regatului Unit a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2020, la miezul nopții(6).
2. Directiva 2004/38
15. Considerentele (10), (20) și (21) ale Directivei 2004/38 au următorul cuprins:
„(10) […] persoanele care își exercită dreptul de ședere nu trebuie să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă în timpul unei perioade inițiale de ședere. Prin urmare, dreptul de ședere pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora ar trebui să facă obiectul anumitor condiții, dacă perioadele de ședere depășesc trei luni.
[…]
(20) În conformitate cu interzicerea discriminării pe criteriul cetățeniei, toți cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora care locuiesc într‑un stat membru în temeiul prezentei directive ar trebui să beneficieze, în statul membru respectiv, de un tratament egal cu cel al resortisanților în materiile cărora li se aplică tratatul, sub rezerva dispozițiilor speciale care sunt prevăzute în mod expres de tratat și de dreptul derivat.
(21) Cu toate acestea, ar trebui ca statul membru gazdă să fie liber să decidă dacă înțelege să acorde asistență socială în cursul primelor trei luni de ședere sau pe o perioadă mai lungă în cazul persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, persoanelor altele decât cele care desfășoară activități salariate sau activități independente, persoanelor care își păstrează acest statut și membrilor familiilor acestora sau dacă va acorda acestor persoane burse pe durata studiilor, inclusiv a formării profesionale, înainte ca acestea să primească dreptul de ședere permanentă.”
16. Potrivit articolului 1 din această directivă:
„Prezenta directivă stabilește:
(a) condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre de către cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora;
(b) dreptul de ședere permanentă pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora;
(c) restrângerile drepturilor menționate la literele (a) și (b) pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.”
17. Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38:
„Prezenta directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură.”
18. Articolul 7 din Directiva 2004/38, intitulat „Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni”, prevede la alineatul (1) literele (b) și (d):
„Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:
[…]
(b) dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau
[…]
(d) sunt membri de familie [în sensul articolului 2 punctul 2] care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește el însuși condițiile menționate la literele (a), (b) sau (c).”
19. Potrivit articolului 24 din această directivă, intitulat „Egalitatea de tratament”:
„(1) Sub rezerva dispozițiilor speciale prevăzute expres de tratat și de dreptul derivat, orice cetățean al Uniunii care, în temeiul prezentei directive, își are reședința pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului. Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru și care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă.
(2) Prin derogare de la dispozițiile alineatului (1), statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la prestații de asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere sau, după caz, în timpul perioadei mai lungi prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) și nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse de studiu sau împrumuturi, unor persoane altele decât lucrătorii care desfășoară activități salariate sau independente, persoanelor care își mențin acest statut și membrilor familiilor acestora.”
20. Articolul 37 din directiva menționată prevede:
„Dispozițiile prezentei directive nu aduc atingere actelor cu putere de lege și actelor administrative ale unui stat membru care cuprind dispoziții mai favorabile persoanelor la care se referă prezenta directivă.”
B. Dreptul Regatului Unit
1. EU Settlement Scheme – Immigration Rules Appendix EU
21. EU Settlement Scheme – Immigration Rules Appendix EU [Regimul de reședință UE – Anexa privind UE la Regulamentul privind imigrația (denumită în continuare „anexa privind UE”)](7) creează, potrivit explicațiilor Guvernului Regatului Unit, un nou sistem, care a fost conceput pentru pregătirea și ca urmare a retragerii Regatului Unit din Uniune. Acesta permite tuturor cetățenilor Uniunii, ai Spațiului Economic European (SEE) și ai Elveției care au reședința în Regatul Unit anterior datei de 31 decembrie 2020 și membrilor familiilor acestora să solicite permisiunea de a rămâne în Regatul Unit. Anexa privind UE menționată a intrat în vigoare la 30 martie 2019. Aceasta prevede că cererile de acordare a dreptului de ședere trebuie depuse cel târziu până la 30 iunie 2021(8).
22. Anexa privind UE prevede acordarea:
– statutului de rezident permanent, care conferă dreptul de a rămâne pe termen nelimitat în Regatul Unit solicitanților care au locuit în mod continuu în Regatul Unit timp de cinci ani, în temeiul articolelor 2, 2A și 11-13, precum și
– statutului de rezident provizoriu, care permite solicitanților să rămână în Regatul Unit timp de cinci ani și să totalizeze astfel perioada de reședință necesară pentru a putea solicita statutul de rezident permanent, în temeiul articolelor 3, 3A și 14.
23. Potrivit Guvernului Regatului Unit, spre deosebire de articolul 7 din Directiva 2004/38(9), anexa privind UE permite cetățenilor inactivi din punct de vedere economic, care în prezent nu sunt titulari ai unui drept de ședere în temeiul dreptului Uniunii, să continue să locuiască pe teritoriu până la retragerea Regatului Unit din Uniune. Aceste persoane pot obține de asemenea statutul de rezident permanent după cinci ani de rezidență simplă. Începând cu obținerea acestui statut, ele au acces necondiționat la sistemul de securitate socială al Regatului Unit.
2. Regulamentul din 2016 privind creditul universal
24. Universal Credit Regulations (Northern Ireland) 2016 [Regulamentul din 2016 privind creditul universal (Irlanda de Nord)], astfel cum a fost modificat prin Social Security (Income‑related Benefits) (Updating and Amendment) (EU Exit) Regulations (Northern Ireland) 2019 [Regulamentul din 2019 privind securitatea socială (prestații în funcție de venit) (de modificare și completare) (retragerea din Uniunea Europeană) (Irlanda de Nord)(10)](11), conține dispoziții care urmăresc să stabilească care sunt persoanele care au dreptul la creditul universal și modalitatea de calculare a acestuia.
25. Creditul universal este un regim de protecție socială finanțat prin impozit și supus unor condiții de venit, al căror obiectiv este de a înlocui alte câteva prestații sociale care au dispărut (sau sunt încă în vigoare), precum alocația pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, alocația pentru încadrare în muncă și sprijin bazată pe venit, ajutorul pe venit, creditul fiscal pentru persoane aflate în activitate, creditul fiscal pentru copilul aflat în întreținere și alocația pentru locuință(12).
26. Faptul de a se afla în Irlanda de Nord este o condiție pentru a beneficia de dreptul la creditul universal, în temeiul articolului 9 alineatul (1) litera (c) din Welfare Reform (Northern Ireland) Order 2015 [Ordinul din 2015 privind reforma sistemului de securitate socială (Irlanda de Nord)](13).
27. Articolul 9 din Regulamentul din 2016 privind creditul universal prevede:
„(1) Pentru a stabili dacă o persoană îndeplinește condiția de bază pentru a se afla în Irlanda de Nord, cu excepția cazului în care o persoană intră sub incidența alineatului (4), trebuie să se considere că o persoană nu se află în Irlanda de Nord dacă nu are reședința obișnuită în Regatul Unit, în Insulele Anglo‑Normande, în Insula Man sau în Republica Irlanda.
(2) O persoană este considerată ca având reședința obișnuită în Regatul Unit, în Insulele Anglo‑Normande, pe insula Man sau în Republica Irlanda numai dacă dispune de un drept de ședere în unul dintre aceste locuri.
(3) În sensul alineatului (2), un drept de ședere nu include un drept existent în temeiul sau în conformitate cu:
(a) articolul 13 din Immigration (European Economic Area) Regulations 2016 [Regulamentul din 2016 privind imigrarea (Spațiul Economic European)(14)] sau articolul 6 din Directiva [2004/38],
(b) articolul 14 din [Regulamentul privind SEE][(15)], dar numai în cazurile în care un astfel de drept există în temeiul Regulamentului privind SEE ca urmare a faptului că persoana este:
(i) o persoană eligibilă în sensul articolului 6 alineatul (1) din acest regulament, în calitate de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, sau
(ii) un membru al familiei (în sensul articolului 7 din regulamentul menționat) al unei astfel de persoane aflate în căutarea unui loc de muncă,
(c) articolul 16 din Regulamentul privind SEE, dar numai în cazurile în care există un drept în temeiul acestui regulament, deoarece persoana îndeplinește criteriile prevăzute la articolul 16 alineatul (5) din regulamentul menționat[(16)] sau la articolul 20 [TFUE] (în cazurile în care dreptul de ședere ia naștere ca urmare a faptului că, în caz contrar, un cetățean britanic ar fi privat de beneficiul efectiv al drepturilor sale în calitate de cetățean al Uniunii), sau
(d) o persoană care a obținut un permis limitat de intrare sau de ședere în Regatul Unit în conformitate cu Immigration Act 1971 [(Legea din 1971 privind imigrația)] în temeiul:
(i) [anexei privind UE](17) sau
(ii) situației sale de persoană care are un drept de ședere, astfel cum este recunoscut potrivit jurisprudenței Zambrano [Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124)] și definit în anexa 1 la [anexa privind UE], adoptate în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Legea din 1971 privind imigrația.
(4) O persoană intră sub incidența acestui alineat în cazul în care este:
(a) o persoană eligibilă în sensul articolului 6 din [Regulamentul privind SEE] în calitate de lucrător salariat sau de lucrător independent,
(b) un membru al familiei unei persoane menționate la litera (a), în sensul articolului 7 alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din [Regulamentul privind SEE][(18)],
(c) o persoană care are un drept de ședere permanentă în Regatul Unit în temeiul articolului 15 alineatul (1) literele (c), (d) sau (e) din [Regulamentul privind SEE],
(d) un refugiat în sensul articolului 1 din Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951, astfel cum a fost modificată prin articolul 1 alineatul (2) din Protocolul privind statutul refugiaților, semnat la New York la 31 ianuarie 1967,
(e) o persoană care a obținut sau în privința căreia se consideră că a obținut un permis în afara normelor stabilite în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Legea din 1971 privind imigrația, atunci când acest permis este:
(i) un permis discreționar de intrare sau de ședere în Regatul Unit,
(ii) un permis de ședere în temeiul excepției întemeiate pe violența familială sau
(iii) un permis considerat ca fiind acordat în temeiul articolului 3 din Displaced Persons (Temporary Protection) Regulations 2005 [Regulamentul din 2005 privind persoanele strămutate (protecție temporară)],
(f) o persoană care beneficiază de protecție umanitară acordată în temeiul acestor norme sau
(g) o persoană care nu este supusă controlului imigrației în sensul articolului 115 alineatul (9) din Immigration and Asylum Act 1999 [Legea din 1999 privind imigrația și azilul] și care se află în Regatul Unit ca urmare a îndepărtării sale, a expulzării sale sau a unei alte returnări legale de pe teritoriul unei alte țări în Regatul Unit.”
III. Litigiul principal și întrebările preliminare
28. Reclamanta din litigiul principal, CG, este o resortisantă neerlandeză și croată, mamă celibatară a doi copii de vârstă fragedă(19), care a declarat că a ajuns în Irlanda de Nord în cursul anului 2018(20). Aceasta nu a desfășurat niciodată o activitate economică în Regatul Unit și trăia cu partenerul său, cetățean al Uniunii de naționalitate neerlandeză si tată al copiilor săi, până când s‑a mutat într‑un centru de primire pentru femei bătute în urma unor acuzații de violență domestică(21). CG nu dispune de resurse și nu are acces la nicio prestație socială pentru a se întreține, precum și pentru a‑și întreține copiii.
29. La 4 iunie 2020, CG a obținut statutul de rezident provizoriu în Regatul Unit în temeiul anexei privind UE. Acest statut este acordat de Home Office (Ministerul de Interne, Regatul Unit) cetățenilor Uniunii care au avut reședința în Regatul Unit o perioadă mai scurtă de cinci ani, fără a fi supuși condiției de a deține resurse suficiente. Acest statut oferă posibilitatea de a rămâne în Regatul Unit pentru o perioadă determinată de cinci ani de la încheierea perioadei de tranziție(22) prevăzute de Acordul privind retragerea Regatului Unit.
30. În ceea ce privește dreptul de ședere al lui CG(23), instanța de trimitere constată că:
– CG nu se poate prevala de calitatea de „membru de familie”, din moment ce nu a demonstrat că este căsătorită sau că întreține încă o relație durabilă cu un cetățean al Uniunii, și
– CG a obținut un permis de ședere temporară (statutul de rezident provizoriu), care trebuie diferențiat de un „residence permit” (permis de ședere).
31. La 8 iunie 2020, CG a solicitat o prestație de asistență socială (credit universal) de la Ministerul Comunităților din Irlanda de Nord. Acesta a respins cererea sa prin decizia din 17 iunie 2020, în temeiul articolului 9 alineatul (3) litera (d) punctul (i) din Regulamentul din 2016 privind creditul universal, introdus prin Regulamentul din 2019 privind securitatea socială, pentru motivul că, prin efectul acestei modificări, cetățenii Uniunii, titulari ai unui drept de ședere pe durată determinată în Regatul Unit, în temeiul anexei privind UE, nu îndeplinesc condiția șederii în Irlanda de Nord prevăzută la acest articol pentru a obține o prestație de asistență socială. Recursul formulat de CG a fost respins la 30 iunie 2020.
32. Instanța de trimitere este sesizată cu acțiunea formulată de CG împotriva acestei decizii. CG contestă legalitatea articolului 9 alineatul (3) litera (d) punctul (i) din Regulamentul din 2016 privind creditul universal. Aceasta susține că dispoziția menționată, care ar exclude de la beneficiul unei prestații de asistență socială cetățenii Uniunii cu privire la care Regatul Unit a recunoscut că au reședința legală pe teritoriul său, este incompatibilă cu obligațiile Regatului Unit în temeiul European Communities Act 1972 (Legea din 1972 privind Comunitățile Europene)(24) și ar încălca articolul 18 TFUE.
33. CG arată, în această privință, că refuzul de a i se acorda o prestație de asistență socială, deși i‑a fost acordat un drept de ședere pe durată determinată în temeiul dreptului național, chiar dacă ea nu ar avea un drept de ședere din perspectiva dreptului Uniunii, ar constitui o diferență de tratament în raport cu cetățenii britanici și, prin urmare, o discriminare pe motiv de cetățenie.
34. Ministerul Comunităților din Irlanda de Nord susține, dimpotrivă, că, în temeiul dreptului Regatului Unit, statutul de rezident provizoriu nu acordă în sine un drept la prestațiile de asistență socială, care rămân supuse propriilor condiții de eligibilitate.
35. Acesta arată că împrejurările speței sunt distincte de cele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 7 septembrie 2004, Trojani(25), și că instanțele naționale au urmat în mod constant Hotărârea Patmalniece din 16 martie 2011 pronunțată de Supreme Court (Curtea Supremă, Regatul Unit), care a constatat că, deși aplicarea criteriului reședinței obișnuite era în mod indirect discriminatorie, aceasta era justificată.
36. În aceste condiții, Appeal Tribunal for Northern Ireland (Tribunalul de Apel pentru Irlanda de Nord) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 9 alineatul (3) litera [(d)] punctul (i) din [Regulamentul din 2016 privind creditul universal], care a fost introdus prin [Regulamentul din 2019 privind securitatea socială], care îi exclude de la dreptul la prestații de securitate socială pe acei [cetățeni] ai Uniunii care beneficiază de un drept de ședere național (drept de ședere temporar) [în speță, «pre‑settled status» (statutul de rezident provizoriu) obținut în temeiul anexei privind UE], este o dispoziție nelegală care implică o discriminare (directă sau indirectă) în sensul articolului 18 [TFUE] și este incompatibilă cu obligațiile care revin Regatului Unit în temeiul [Legii din 1972 privind Comunitățile Europene]?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare și în cazul în care se statuează că articolul 9 alineatul (3) litera [(d)] punctul (i) din [Regulamentul din 2016 privind creditul universal] implică o discriminare indirectă, articolul 9 alineatul (3) litera [(d)] punctul (i) din [Regulamentul din 2016 privind creditul universal] este o dispoziție justificată în temeiul articolului 18 [TFUE] și incompatibilă cu obligațiile care revin Regatului Unit în temeiul [Legii din 1972 privind Comunitățile Europene]?”
37. La 11 februarie 2021, președintele Curții a admis cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii accelerate, în conformitate cu articolul 105 din Regulamentul de procedură.
38. CG(26), Ministerul Comunităților din Irlanda de Nord, Guvernul Regatului Unit, precum și Comisia au depus observații scrise și au prezentat observații orale în ședința care a avut loc la 4 mai 2021.
IV. Analiză
39. Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă există o discriminare directă sau indirectă, în sensul articolului 18 TFUE, care ar rezulta din excluderea anumitor cetățeni ai Uniunii care au reședința în Regatul Unit de la beneficiul prestațiilor de securitate socială, ca urmare a naturii dreptului de ședere care le‑a fost acordat în temeiul dreptului național.
40. Împrejurările de fapt din cauza principală, precum și jurisprudența bogată a Curții în materia egalității de tratament referitoare la dreptul la prestațiile sociale pe care le pot pretinde cetățenii Uniunii care și‑au exercitat libertatea de circulație ne determină să considerăm că este necesară precizarea cadrului în care se înscrie cererea de decizie preliminară.
A. Cu privire la cadrul cererii de decizie preliminară și la reformularea acesteia
41. În primul rând, trebuie precizat, în opinia noastră, temeiul competenței Curții, având în vedere că litigiul are ca obiect o cerere de acordare a unor prestații sociale, formulată la 8 iunie 2020 de un cetățean al Uniunii cu reședința în Regatul Unit, care a fost respinsă la 30 iunie 2020, respectiv în perioada de tranziție stabilită de Acordul privind retragerea Regatului Unit(27). În această privință, subliniem că litigiul nu privește dreptul de ședere, denumit „statutul de rezident provizoriu”, care i‑a fost acordat lui CG la 4 iunie 2020 în temeiul anexei privind UE(28), ci faptul că i‑a fost refuzată acordarea beneficiului creditului universal ca urmare a naturii dreptului său de ședere. Din moment ce toate faptele și dispozițiile naționale aplicabile se situează fie înainte, fie în perioada de tranziție, iar cererea instanței de trimitere a fost înregistrată la grefă la 30 decembrie 2020, Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la cererea de decizie preliminară în temeiul articolului 86 alineatele (2) și (3) din Acordul privind retragerea Regatului Unit(29).
42. În al doilea rând, în ceea ce privește calificarea prestațiilor solicitate de CG în raport cu articolul 18 TFUE, de care depinde identificarea normei de drept al Uniunii în temeiul căreia trebuie examinată compatibilitatea dispozițiilor naționale din perspectiva respectării principiului egalității de tratament(30), arătăm că este cert că lipsa resurselor este temeiul cererii lui CG privind creditul universal pentru ea și pentru copiii săi(31) și că această prestație este calificată drept „prestații de asistență socială” în sensul Directivei 2004/38. Precizarea adusă în ședință, potrivit căreia prestația solicitată de CG ar trebui să acopere cheltuielile sale legate de sănătate, nu este de natură să modifice această calificare.
43. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această noțiune de „prestații de asistență socială” acoperă orice prestație în numerar de tip necontributiv, care constituie expresia solidarității naționale și este finanțată ca atare(32). Întrucât este destinată să asigure subzistența persoanei care o primește, aceasta este necondiționată. În această privință, Curtea a amintit că prestațiile de subzistență care urmăresc să confere beneficiarilor lor minimul de mijloace de existență necesare pentru a duce o viață conformă cu demnitatea umană trebuie considerate drept „prestații de asistență socială”, în sensul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38(33).
44. În al treilea rând, condițiile de ședere ale lui CG sunt diferite de cele prevăzute de Directiva 2004/38. Astfel, este cert că CG a obținut, la 4 iunie 2020, în temeiul anexei privind UE, un drept de ședere denumit „statut de rezident provizoriu”, care este acordat fără nicio condiție referitoare la resurse sau la încheierea unei asigurări sociale și chiar dacă persoana nu desfășoară o activitate profesională. Acest statut îi permite să aibă reședința legală în Regatul Unit timp de cinci ani și să poată solicita, la expirarea acestui termen, statutul de rezident permanent care îi va acorda posibilitatea de a beneficia de prestații sociale.
45. Întrucât CG, cetățean al Uniunii, și‑a exercitat libertatea de circulație și de ședere, în această calitate, pe teritoriul unui alt stat membru, situația sa intră sub incidența dreptului Uniunii(34), chiar dacă i‑a fost acordat un drept de ședere în temeiul dreptului național în condiții mai flexibile decât cele prevăzute de Directiva 2004/38. Cu privire la acest aspect, trebuie precizat că, întrucât a dobândit dreptul de ședere și a solicitat beneficiul prestațiilor de asistență socială în perioada de tranziție, aplicarea dreptului Uniunii este garantată de articolul 127 din Acordul privind retragerea Regatului Unit.
46. În consecință și în al patrulea rând, în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 18 primul paragraf TFUE, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, această dispoziție nu are vocația de a se aplica în mod autonom decât în situațiile reglementate de dreptul Uniunii pentru care Tratatul FUE nu prevede norme specifice de nediscriminare(35). Or, în materia dreptului de ședere al cetățenilor Uniunii pe teritoriul unui alt stat membru, principiul nediscriminării este precizat la articolul 24 din Directiva 2004/38(36).
47. Astfel, pentru simplul fapt că situația în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/38, nu este necesar, în opinia noastră, ca situația să fie apreciată din perspectiva articolului 18 TFUE, astfel cum solicită instanța de trimitere.
48. În consecință, nu poate constitui un argument analogia împrejurărilor de fapt din cauza principală cu cele în care s‑au pronunțat hotărârile Curții privind interpretarea dispozițiilor Tratatului CE echivalente cu cele ale articolului 18 TFUE, în cazuri de acordare a unui drept de ședere întemeiat pe dreptul național, înainte de intrarea în vigoare a Directivei 2004/38(37), chiar dacă această jurisprudență rămâne relevantă prin anumite aspecte, în măsura în care Curtea a pus în aplicare principiul nediscriminării, precizat ulterior la articolul 24 din directiva menționată(38).
49. Altfel spus, întrucât este invocat principiul aplicabilității Directivei 2004/38 și, mai precis, a articolului 24 din aceasta, iar situația în discuție intră în domeniul de aplicare al directivei menționate, problema drepturilor la prestații de asistență socială nu mai trebuie examinată din perspectiva articolului 18 TFUE, în caz contrar adoptându‑se un raționament contradictoriu(39).
50. Trebuie amintit că, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care a fost sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate(40).
51. Prin urmare, propunem Curții să reformuleze cele două întrebări adresate de instanța de trimitere, care, în opinia noastră, trebuie examinate împreună, și să considere că aceasta solicită în esență să se stabilească dacă articolul 24 din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru care exclude de la beneficiul prestațiilor de asistență socială cetățenii Uniunii cărora le‑a acordat un drept de ședere legală fără a impune condiții legate de resurse, în condițiile în care aceste prestații sunt garantate resortisanților statului membru în cauză care se află în aceeași situație de lipsă de mijloace materiale și, după caz, dacă o asemenea discriminare poate fi justificată.
52. În acest stadiu al reflecției, trebuie evaluat stadiul jurisprudenței Curții referitoare la aplicabilitatea articolului 24 din Directiva 2004/38 înainte de a aprecia posibilitatea evoluției acesteia în cazul acordării unui drept de ședere legală în temeiul unei legislații naționale mai favorabile decât dispozițiile care figurează în directiva menționată.
B. Cu privire la criteriul aplicabilității articolului 24 din Directiva 2004/38 pe baza dreptului de ședere „în temeiul directivei” în materia dreptului la prestații de asistență socială
53. Observăm că, de la intrarea în vigoare a Directivei 2004/38, Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la efectele, în materie de prestații de asistență socială, ale unui drept de ședere legală, acordat în condiții care nu sunt cele prevăzute de dreptul Uniunii care reglementează intrarea și șederea resortisanților statelor membre care și‑au exercitat libertatea de circulație.
54. În schimb, înainte de intrarea în vigoare a Directivei 2004/38, Curtea a statuat că cetățenii Uniunii care au reședința legală pe teritoriul statului membru gazdă se pot prevala de principiul nediscriminării, enunțat în prezent la articolul 18 TFUE, pentru a beneficia de o prestație de asistență socială(41).
55. De la intrarea în vigoare a Directivei 2004/38, Curtea a interpretat articolul 24 din această directivă în raport cu situații în care persoanele în cauză nu îndeplineau condițiile de obținere a unui drept de ședere prevăzute de directiva menționată și dispuneau numai de certificate de ședere pe durată nelimitată, care au doar o valoare declarativă(42). Amintim, în această privință, că articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38 prevede că toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care dispun de resurse suficiente, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă, și dețin asigurări medicale. În cazul în care îndeplinesc aceste condiții, șederea nu le poate fi refuzată. A contrario, aceasta înseamnă că statele membre nu sunt obligate să permită șederea resortisanților celorlalte state membre care nu dispun de resurse suficiente.
56. Curtea a statuat că articolul 24 din Directiva 2004/38 nu se opune reglementării unui stat membru care exclude de la beneficiul anumitor „prestații sociale în numerar de tip necontributiv”, care constituie de asemenea o „prestație de asistență socială” în sensul alineatului (2) al acestui articol, resortisanții altor state membre care nu îndeplineau condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată și, prin urmare, nu se pot prevala de un drept de ședere în temeiul acestei dispoziții(43). În Hotărârea Brey, Curtea a stabilit o condiție, și anume ca această excludere să nu fie automată în toate împrejurările(44).
57. Considerăm că trebuie subliniată o consecință importantă a acestei interpretări de către Curte a principiului egalității de tratament precizate la articolul 24 din Directiva 2004/38.
58. În Hotărârea Dano, Curtea, după ce a arătat că situația în cauză se situa în afara domeniului de aplicare al articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38(45) și că această dispoziție constituie o derogare de la principiul nediscriminării enunțat la articolul 18 TFUE(46), a examinat totuși, în temeiul articolului 24 alineatul (1) din directiva menționată, condițiile în care unui cetățean care dispune de un certificat de ședere i se poate refuza acordarea de prestații sociale, în condițiile în care singurele excluderi de la principiul egalității de tratament sunt enumerate la alineatul (2) al acestui articol.
59. Curtea a dedus din această motivare, în ceea ce privește condițiile de aplicare a articolului 24 din Directiva 2004/38(47), că o reglementare națională care limitează accesul la prestații sociale numai la cetățenii Uniunii a căror ședere pe teritoriul statului membru gazdă este conformă cu condițiile prevăzute la articolul 7 din Directiva 2004/38 nu constituie o inegalitate de tratament(48).
60. Pentru a statua astfel, Curtea s‑a întemeiat pe expresia „are reședința […] în temeiul […] directive[i]” care figurează la articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38. Aceasta a dedus din modul de redactare menționat că principiul egalității de tratament este aplicabil numai cetățenilor Uniunii care au reședința de plin drept pe teritoriul unui alt stat membru deoarece îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 7 din această directivă. Procedând astfel, aceasta înlătură de la protecția acordată la articolul 24 alineatul (1) din directiva menționată cetățenii Uniunii cărora, precum CG, li s‑a acordat un drept de ședere de cinci ani într‑un stat membru fără nicio condiție referitoare la resurse și care nu dovedesc că dispun de acestea, în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din aceeași directivă. Aceste persoane nu se pot prevala nici de protecția conferită de articolul 18 TFUE, pentru motivele expuse la punctul 47 din prezentele concluzii.
61. Aceasta are drept consecință faptul că un cetățean al Uniunii care are reședința legală pe teritoriul unui stat membru în condițiile în care nu dispune de mijloace de subzistență poate fi tratat diferit față de resortisanții acestui stat pentru simplul motiv că statul gazdă i‑a acordat un drept de ședere fără condiții referitoare la resurse.
62. Acest criteriu întemeiat pe beneficiul dreptului de ședere „în temeiul directivei”, potrivit expresiei utilizate la articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38, constituie, așadar, în opinia noastră, soclul problemei inedite cu care este sesizată Curtea, întrucât aceasta nu privește o altă dispoziție a dreptului Uniunii din care ar decurge dreptul de ședere(49).
63. Justificarea acestui criteriu, care urmărește limitarea acordării de prestații pentru a proteja echilibrul financiar al sistemului de asigurări sociale al statelor membre împotriva unei sarcini excesive(50), este legată de istoricul legislativ al Directivei 2004/38, amintit în Hotărârea Ziolkowski și Szeja(51), la care Curtea a făcut referire în Hotărârea Dano, la punctele 72-70, precum și în Hotărârea Jobcenter Krefeld, pronunțată la 6 octombrie 2020, la punctul 63.
64. Totuși, în această din urmă hotărâre, Curtea a statuat că persoanelor care intră în domeniul de aplicare al articolului 24 din Directiva 2004/38, inclusiv al derogării prevăzute la alineatul (2) al acestuia, pentru motivul că beneficiază de un drept de ședere întemeiat pe articolul 14 alineatul (4) litera (b) din aceeași directivă, dar care se pot prevala și de un drept de ședere autonom întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011(52), nu li se poate opune derogarea menționată(53).
65. Prin urmare, în stadiul jurisprudenței Curții care rezultă din Hotărârea Jobcenter Krefeld, beneficiul egalității de tratament în cadrul Directivei 2004/38 nu se mai limitează la situațiile vizate de această directivă, ci se aplică și situațiilor în care dreptul de ședere se întemeiază pe o altă dispoziție de drept derivat(54).
66. Astfel, precum în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Jobcenter Krefeld, trebuie să se stabilească consecințele care trebuie deduse, pentru interpretarea articolului 24 din Directiva 2004/38, din acordarea unui drept de ședere legală cetățenilor Uniunii de către un stat membru în condiții mai favorabile decât cele prevăzute de această directivă în ceea ce privește decizia de a exclude acești cetățeni de la dreptul la prestațiile de asistență socială exclusiv ca urmare a statutului lor de rezident provizoriu(55).
C. Cu privire la aplicabilitatea articolului 24 din Directiva 2004/38 în cazul acordării unui drept de ședere „legală național”
67. Din răspunsurile părților din ședință rezultă că, prin faptul că a instituit, prin anexa privind UE, un drept de ședere fără o cerință specială, în special în ceea ce privește resursele cetățeanului Uniunii, Regatul Unit a adoptat o măsură mai favorabilă în sensul articolului 37 din Directiva 2004/38(56).
68. Nu este prima dată când Curtea se va pronunța cu privire la efectele acestei dispoziții introduse în Directiva 2004/38.
69. În Hotărârea Ziolkowski și Szeja, Curtea a statuat că faptul că nu se aduce atingere dispozițiilor naționale mai favorabile decât cele ale Directivei 2004/38 nu implică în niciun fel faptul că aceste dispoziții trebuie să fie integrate în sistemul instituit prin directiva menționată(57). Curtea a statuat de asemenea că revine fiecărui stat membru obligația de a decide nu numai dacă instituie un astfel de regim, ci și care sunt condițiile și efectele acestuia, în special în ceea ce privește consecințele juridice ale unui drept de ședere acordat exclusiv în temeiul dreptului național(58). Prin urmare, care este situația în materia prestațiilor de asistență socială?
1. Domeniul de aplicare al Hotărârii Ziolkowski și Szeja
70. Observăm, pe de o parte, că, în Hotărârea Ziolkowski și Szeja, Curtea s‑a pronunțat cu privire la o întrebare referitoare la dobândirea unui titlu de ședere permanentă rezultat dintr‑o dispoziție nouă inserată la articolul 16 din Directiva 2004/38(59). Această hotărâre nu privea, așadar, acordarea unor prestații de asistență socială unui cetățean al Uniunii cu reședința într‑un stat membru și nu trebuia să ia în considerare necesitatea protecției persoanelor interesate sau mizele referitoare la o sarcină excesivă pentru finanțele statului respectiv, care putea duce la acordarea unor astfel de prestații unor persoane care dispuneau de permis de ședere pentru motive umanitare precum cele eliberate în această cauză(60). Pe de altă parte, Curtea nu a trebuit să interpreteze articolul 24 din Directiva 2004/38 și nici să aprecieze o eventuală diferență de tratament între cetățeanul Uniunii cu reședința pe teritoriul unui stat membru și resortisanții acestui stat.
71. Considerăm, așadar, că concluziile la care a ajuns Curtea în Hotărârea Ziolkowski și Szeja interpretând articolul 37 din Directiva 2004/38 în raport cu dreptul de ședere permanentă prevăzut la articolul 16 din această directivă nu pot fi transpuse în mod util în materia egalității de tratament între cetățenii Uniunii în ceea ce privește condițiile de acordare a prestațiilor de asistență socială.
72. În această privință, trebuie subliniat în primul rând, în opinia noastră, că, spre deosebire de articolul 16 din Directiva 2004/38, care a creat un drept de ședere permanentă, articolul 24 din această directivă nu reprezintă decât concretizarea în materia dreptului de ședere al cetățenilor Uniunii a principiului nediscriminării între cetățenii Uniunii, enunțat la articolul 18 TFUE. Prin urmare, nu pot exista situații în care un cetățean al Uniunii ar putea avea reședința legală pe teritoriul unui alt stat membru fără a beneficia de dreptul la nediscriminare asociat statutului său, în condițiile prevăzute la acest articol 24.
73. În al doilea rând, considerăm că o astfel de soluție este conformă cu obiectivul urmărit la articolul 37 din Directiva 2004/38. Posibilitatea statelor membre de a adopta dispoziții mai favorabile decât cele prevăzute de această directivă în materia dreptului de ședere are sens numai dacă este pusă în aplicare în scopul adaptării la împrejurări specifice.
74. În consecință, considerăm că interpretarea de către Curte a noțiunii de „ședere legală” ar trebui adaptată atunci când este vorba despre garantarea respectării principiului egalității de tratament între cetățenii Uniunii în materie de prestații sociale în cadrul strict stabilit la articolul 24 din Directiva 2004/38.
2. Interpretarea noțiunii de „ședere legală”
75. În primul rând, considerăm că simpla constatare a calității de cetățean al Uniunii a persoanei care are reședința legală într‑un alt stat membru(61) ar trebui să conducă la concluzia că noțiunea de „ședere legală” include noțiunea de „drept de ședere legală”(62), a fortiori atunci când dreptul național al statului membru respectiv favorizează, ca urmare a acestei calități de cetățean al Uniunii, menținerea pe teritoriul său a unor cetățeni inactivi din punct de vedere economic, fără condiții referitoare la resurse sau la o asigurare socială.
76. În al doilea rând, o asemenea interpretare, care are ca efect să nu extindă domeniul de aplicare a articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, îndeplinește cerința unei interpretări a acestuia în mod strict și în conformitate cu dispozițiile Tratatului FUE, inclusiv cu cele referitoare la cetățenia Uniunii și la libera circulație a lucrătorilor, astfel cum s‑a amintit în Hotărârea Jobcenter Krefeld(63).
77. În această privință, ea se întemeiază pe necesitatea, constatată în Hotărârea Jobcenter Krefeld(64), de a distinge anumite situații de cauzele anterioare în care s‑au pronunțat Hotărârile Alimanovic și García‑Nieto și alții, referitoare la excluderile prevăzute în mod expres la acest articol 24 alineatul (2)(65), precum și Hotărârea Dano(66).
78. În al treilea rând, această interpretare a articolului 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38, care garantează că „orice cetățean al Uniunii care, în temeiul [acestei] directive, își are reședința pe teritoriul statului membru gazdă” se bucură de egalitate de tratament este de asemenea conformă cu obiectivul urmărit de directiva menționată. Deși, în mod evident, trebuie să se acorde o atenție deosebită libertății statelor membre de a aplica dispoziții mai favorabile în favoarea cetățenilor Uniunii care și‑au exercitat libertatea de circulație și de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni într‑un stat membru ai cărui resortisanți nu sunt, totuși aceste dispoziții nu trebuie să aibă ca rezultat restrângerea protecției garantate la articolul 18 TFUE, pentru care acest articol 24 alineatul (1) nu constituie decât o expresie specifică.
79. În această privință, Curtea a statuat în repetate rânduri că marja de manevră recunoscută statelor membre nu trebuie utilizată de acestea într‑un mod care ar aduce atingere obiectivului Directivei 2004/38, care este în special de a facilita și de a consolida exercitarea dreptului fundamental al cetățenilor Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, și efectului util al acesteia(67).
80. În al patrulea rând, o astfel de interpretare nu este în contradicție cu obiectivul urmărit de legiuitorul Uniunii la articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 și care rezultă din considerentul (10) al acestei directive. În speță, se poate considera în mod rezonabil că riscul de atingere adusă echilibrului financiar al sistemului de asistență socială al Regatului Unit pe care l‑ar implica persoanele inactive din punct de vedere economic ale căror nevoi de subzistență ar trebui asigurate a fost evaluat de statul membru menționat înainte de a crea un drept de ședere cu o durată de cinci ani aplicabil fără condiții referitoare la resurse și că caracterul temporar al acestui drept de ședere a fost în mod necesar luat în considerare.
81. În al cincilea rând, această interpretare este confirmată de constatarea potrivit căreia, prin acordarea unui drept de ședere unui cetățean al Uniunii în condiții mai favorabile decât cele prevăzute de Directiva 2004/38, un stat membru pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. În această privință, considerăm că domeniul de aplicare al deciziei Curții din Hotărârea Dano, referitoare la posibilitatea invocării articolelor 1 și 20 din cartă, este limitat, întrucât se referă la condițiile de acordare a prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv în contextul unor situații privind persoane care nu dispun de un drept legal de ședere(68).
82. Toate aceste argumente ne determină să susținem că un cetățean al Uniunii are vocația de a beneficia, în ceea ce privește accesul la prestații de asistență socială, de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru gazdă, astfel cum este precizată la articolul 24 din Directiva 2004/38, atunci când dreptul său de ședere pe teritoriul statului respectiv rezultă dintr‑o măsură adoptată de acesta în condițiile prevăzute la articolul 37 din directiva menționată.
83. Trebuie examinate, în continuare, condițiile în care poate fi garantată respectarea principiului egalității de tratament.
3. Punerea în aplicare a principiului egalității de tratament precizat la articolul 24 din Directiva 2004/38
84. Principiul egalității de tratament, astfel cum este precizat la articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38, cu derogările enunțate la alineatul (2) al acestuia, ar putea, în opinia noastră, să conducă, în continuarea a ceea ce Curtea a decis în Hotărârea Jobcenter Krefeld(69), la interpretarea acestui articol 24 în sensul că se opune, în principiu, reglementării unui stat membru în temeiul căreia resortisanții altor state membre care au reședința pe teritoriul său sunt excluși de la beneficiul prestațiilor de asistență socială de care beneficiază resortisanții statului gazdă, în măsura în care aceștia dispun de un drept de ședere care le‑a fost acordat de statul respectiv în cadrul posibilității oferite la articolul 37 din directiva menționată.
85. În mod concret, astfel cum a confirmat jurisprudența Curții, beneficiul unui asemenea drept ar avea ca efect acordarea fără restricție a accesului la prestațiile de asistență socială de care beneficiază resortisanții statului gazdă, astfel cum este cazul pentru orice cetățean al Uniunii care își întemeiază dreptul de ședere în special pe articolul 7 din Directiva 2004/38(70).
86. Totuși, considerăm că admiterea unui astfel de automatism depășește echilibrul urmărit de legiuitorul Uniunii în Directiva 2004/38, exprimat în mod clar la articolul 24 alineatul (2) din aceasta, în special atunci când, precum în speță, dreptul de ședere i‑a fost acordat cetățeanului Uniunii fără nicio condiție referitoare la venituri sau la asigurarea socială. Cu alte cuvinte, astfel cum a subliniat Comisia în expunerea orală, lipsa unor condiții pentru acordarea unui drept de ședere nu trebuie să aibă ca efect să impună statelor membre să nu facă nicio verificare în ceea ce privește dreptul la prestații sociale.
87. Pe de altă parte, observăm că, atunci când Curtea s‑a pronunțat cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unor reglementări naționale prin care se refuza acordarea de prestații de asistență socială unor cetățeni inactivi din punct de vedere economic, aceasta a interpretat articolul 24 din Directiva 2004/38 în sensul că se opune excluderii lor în toate împrejurările și în mod automat(71).
88. Prin urmare, considerăm că se poate stabili o distincție, în ceea ce privește cetățenii Uniunii care dispun de un drept de ședere acordat fără condiții referitoare la resurse, între cei inactivi din punct de vedere economic și ceilalți. În plus, în speță, informațiile aduse la cunoștința Curții cu privire la diversitatea situațiilor individuale în care pot fi formulate cereri de credit universal confirmă necesitatea de a înlătura orice mecanism de refuz sistematic al prestațiilor de asistență socială(72).
89. Acesta este motivul pentru care considerăm că, în cazul unui drept de ședere acordat în condiții mai favorabile decât cele prevăzute de Directiva 2004/38, aceasta trebuie interpretată în sensul că permite statului membru gazdă să impună restricții legitime privind acordarea de prestații sociale(73), astfel încât „persoanele care își exercită dreptul de ședere [să] nu […] devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă”, în sensul considerentului (10) al directivei menționate.
90. Prin urmare, ar trebui să se admită că nu ar fi contrară principiului egalității de tratament afirmat la articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38 posibilitatea ca, în privința cetățenilor Uniunii care au reședința în temeiul unui drept de ședere național, să existe o diferență de tratament între cei inactivi din punct de vedere economic și ceilalți, din moment ce această diferență nu se întemeiază pe cetățenie. Astfel, după cum prevede articolul 18 TFUE, principiul egalității de tratament, amintit la articolul 24 din Directiva 2004/38, înseamnă că diferența de tratament nu trebuie să se întemeieze numai pe cetățenie, însă nu urmărește să interzică ca aceasta să aibă la bază pe criterii obiective precum, în speță, activitatea economică a cetățeanului Uniunii.
91. Totuși, trebuie să se verifice dacă această diferență de tratament, în măsura în care se întemeiază numai pe activitatea economică a cetățeanului, nu afectează, în definitiv, în comparație cu resortisanții statului membru gazdă, exclusiv sau majoritar cetățenii Uniunii care au reședința legală pe teritoriul acestuia fără condiții referitoare la resurse. În această ipoteză, diferența de tratament menționată ar fi calificată drept discriminare indirectă pe motiv de cetățenie(74).
92. În speță, în ceea ce privește condițiile pentru a beneficia de creditul universal, stabilite la articolul 9 din Regulamentul din 2019 privind securitatea socială(75), constatăm că, în anumite condiții, pentru a obține creditul universal, cetățenilor Uniunii activi din punct de vedere economic nu li se poate opune statutul de rezident provizoriu și că anumiți resortisanți ai Regatului Unit trebuie să își dovedească reședința în sensul acestui articol 9 pentru a obține prestația menționată(76). Considerăm, așadar, că o diferență de tratament întemeiată direct pe cetățenie poate fi înlăturată. Însă, prin însăși natura criteriului reținut, reglementarea pare să afecteze mai mult resortisanții altor state membre decât resortisanții naționali și riscă, în consecință, să îi defavorizeze în special pe primii. Astfel, această reglementare creează, în opinia noastră, o discriminare indirectă pe motiv de cetățenie(77). Totuși, această concluzie nu poate fi reținută decât după o examinare aprofundată a reglementării naționale, pe care numai instanța de trimitere este în măsură să o efectueze.
93. În cazul în care s‑ar constata existența unei discriminări indirecte, amintim că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, pentru a fi justificată, o astfel de discriminare trebuie să fie de natură să asigure realizarea unui obiectiv legitim și nu poate depăși ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv(78).
94. În ceea ce privește justificările întemeiate pe obiectivul de protecție împotriva riscului unei sarcini excesive pentru finanțele publice pe care statele trebuie să le prezinte, vom sublinia numai că, în stadiul actual al jurisprudenței, deși astfel de justificări sunt admise în principiu(79), statele membre nu sunt scutite de obligația de a‑și susține afirmațiile(80).
95. În speță, Regatul Unit a ales să înlăture accesul la prestațiile sociale pentru anumiți cetățeni ai Uniunii exclusiv ca urmare a naturii dreptului de ședere care le‑a fost acordat de acest stat, și anume statutul de rezident provizoriu.
96. Desigur, libertatea statelor membre de a stabili condițiile de acordare a prestațiilor de asistență socială și modalitățile acestora, enunțată în materia prestațiilor sociale cu caracter necontributiv, poate fi invocată în lipsa armonizării(81).
97. Totuși, caracterul sistematic al refuzului accesului la prestațiile de asistență socială, fără a lua în considerare situațiile individuale ale reclamanților(82), care nu au fost, de altfel, examinate cu ocazia acordării acestui statut de rezident provizoriu, în lipsa unei cerințe referitoare la autonomia lor financiară, nu ni se pare proporțional cu obiectivul urmărit.
98. În aceste condiții, considerăm că răspunsul Curții referitor la examinarea consecințelor legalității șederii din perspectiva articolului 24 din Directiva 2004/38 ar trebui să cuprindă indicații cu privire la diversele elemente care pot fi reținute pentru a îndeplini cerința proporționalității, astfel cum a decis aceasta în Hotărârea Brey(83).
4. Individualizarea deciziilor în materie de prestații sociale
99. Asemenea lui CG, considerăm că situația sa demonstrează limitele lipsei unei examinări individuale anterioare deciziei de a exclude sau nu un cetățean al Uniunii de la beneficiul prestațiilor de asistență socială. Deși am putea evidenția mai multe puncte comune cu împrejurările de fapt amintite în Hotărârea Dano, cele din cauza principală prezintă caracteristici, puse în valoare în special în ședință, care justifică o evoluție a jurisprudenței Curții, oricare ar fi, de altfel, soluția reținută în ceea ce privește noțiunea de „ședere legală”(84). Astfel, acestea mobilizează alte drepturi fundamentale, cu privire la care vom detalia în continuare poziția noastră.
100. În opinia noastră, atunci când autoritățile competente ale statului membru gazdă examinează cererea unui cetățean al Uniunii inactiv din punct de vedere economic, trebuie să poată lua în considerare, pe lângă faptul că autoritățile menționate i‑au acordat un drept de ședere fără verificarea autonomiei sale financiare, situația sa familială legată de condițiile deplasării sale și de durata șederii sale pe teritoriul statului membru respectiv, în măsura în care aceasta demonstrează un grad de integrare cert(85), precum și perioada în care prestația solicitată îi poate fi plătită, în special dacă dificultățile pe care le întâmpină beneficiarul dreptului de ședere ar avea un caracter temporar(86).
101. În speță, ar reveni instanței de trimitere, singura competentă să aprecieze faptele, sarcina de a stabili, în special având în vedere aceste elemente, dacă acordarea unei prestații de subzistență unei persoane aflate în situația lui CG poate reprezenta o sarcină excesivă pentru sistemul național de asistență socială. În această privință, precizăm că, potrivit lui CG, s‑ar proceda la examinări ale unor situații individuale, în cadrul unor acțiuni exercitate de resortisanți ai unor țări terțe pentru a obține, în anumite împrejurări, beneficiul din fonduri publice(87).
102. Această examinare factuală va trebui să aibă loc în mod necesar în lumina altor drepturi fundamentale aplicabile situației individuale în discuție, din moment ce ea intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/38(88).
5. Justificarea obligației de a prevedea o examinare a situațiilor individuale din perspectiva drepturilor fundamentale
103. Situația lui CG implică, în opinia noastră, o analiză a problemei restrângerii accesului la prestațiile de asistență socială în lumina deciziilor Curții referitoare la alte drepturi fundamentale decât cel al egalității de tratament, care depășește reamintirea generală a faptului că prestațiile de subzistență urmăresc să confere beneficiarilor lor minimul de mijloace de existență necesare pentru a duce o viață conformă cu demnitatea umană(89).
104. În această privință, arătăm că CG s‑a deplasat în Regatul Unit pentru a‑și urma partenerul, resortisant neerlandez, în timp ce era însărcinată cu primul lor copil și depindea financiar de acesta. Ea a dat naștere unui al doilea copil în Regatul Unit, pe care îl are în prezent în întreținere(90). Se poate deduce din situația lui CG că tatăl nu contribuie la întreținerea copiilor.
105. Considerăm că aceste constatări permit o paralelă cu decizia luată de Curte în Hotărârea Chavez‑Vilchez și alții, deși această cauză avea ca obiect dreptul de ședere al resortisanților unor țări terțe în statul membru ai cărui resortisanți erau copiii lor, pentru trei motive.
106. Mai întâi, aceste situații sunt guvernate de reglementări care intră a priori în competența statelor membre. În continuare, acestea au totuși un raport intrinsec cu libertatea de circulație și de ședere a unui cetățean al Uniunii(91).
107. În sfârșit, cererea de interpretare a articolului 20 TFUE cu care era sesizată Curtea era justificată de faptul că nu era exclus ca părintele, de asemenea resortisant al aceluiași stat membru gazdă, să poată asigura zilnic și efectiv îngrijirea copilului său(92).
108. Cu această ocazie, Curtea a amintit că relația de dependență dintre cetățeanul Uniunii de vârstă mică și resortisantul unei țări terțe căruia i se refuză acordarea unui drept de ședere este cea de natură să pună în discuție efectul util al cetățeniei Uniunii din moment ce această dependență este cea care ar face ca cetățeanul Uniunii să fie obligat, în fapt, să părăsească nu numai teritoriul statului membru al cărui cetățean este, ci și pe cel al Uniunii în ansamblul său, ca o consecință a unei astfel de decizii de refuz(93). Curtea a precizat că, pentru a aprecia riscul ca copilul în cauză, cetățean al Uniunii, să fie privat de beneficiul efectiv al esenței drepturilor pe care i le conferă articolul 20 TFUE în cazul în care părintelui său, resortisant al unei țări terțe, i s‑ar refuza acordarea unui drept de ședere în statul membru în cauză, în condițiile în care acesta asigură îngrijirea efectivă a copilului, autoritățile competente trebuie să țină seama de dreptul la respectarea vieții de familie, astfel cum este prevăzut la articolul 7 din cartă, acest articol trebuind să fie coroborat cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din carta menționată(94). Curtea a considerat că relația de dependență care există între părintele resortisant al unei țări terțe și copil trebuie evaluată în temeiul luării în considerare, în interesul superior al copilului în cauză, a tuturor împrejurărilor speței, în special a vârstei sale, a dezvoltării sale fizice și emoționale, a gradului relației sale afective atât cu părintele cetățean al Uniunii, cât și cu părintele resortisant al unei țări terțe, precum și a riscului pe care separarea de acesta din urmă l‑ar genera pentru echilibrul acestui copil(95).
109. În consecință, considerăm că aplicarea acestor principii poate fi transpusă a fortiori în materia prestațiilor de asistență socială, în special atunci când acestea servesc la asigurarea unei vieți de familie normale unor cetățeni ai Uniunii. Este vorba, așadar, despre a permite părintelui izolat și lipsit de mijloace materiale să își îndeplinească obligațiile față de copiii săi de vârstă mică, atât pentru sănătatea și siguranța lor, cât și în relația lor cu celălalt părinte, cetățean al Uniunii. În opinia noastră, aceste principii justifică pe deplin efectuarea unei examinări individuale a situației cetățeanului Uniunii care solicită prestații de asistență socială și care are reședința legală în statul membru gazdă.
110. Pentru toate aceste motive, considerăm că, prin faptul că nu a prevăzut că autoritățile competente trebuie să efectueze o apreciere a ansamblului împrejurărilor individuale care caracterizează situația de lipsă de mijloace materiale a persoanei interesate și a consecințelor unui refuz al cererii acesteia luând în considerare, în funcție de situația sa, dreptul la respectarea vieții de familie și interesul superior al copilului, reglementarea națională depășește ceea ce este necesar pentru menținerea echilibrului sistemului de asistență socială al statului membru gazdă.
V. Concluzie
111. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Appeal Tribunal for Northern Ireland (Tribunalul Administrativ pentru Irlanda de Nord, Regatul Unit) după cum urmează:
Articolul 24 din Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE trebuie interpretat în sensul că reprezintă o discriminare indirectă pe motiv de cetățenie și depășește ceea ce este necesar pentru menținerea echilibrului sistemului de asistență socială al statului membru gazdă reglementarea unui stat membru în temeiul căreia un resortisant al unui al stat membru inactiv din punct de vedere economic care dispune de un drept de ședere, acordat fără condiții referitoare la resurse în conformitate cu o dispoziție națională, nu poate beneficia de prestații de asistență socială exclusiv ca urmare a naturii dreptului său de ședere, în cazul în care acest refuz de acordare a unor astfel de prestații afectează mai mult sau în majoritate resortisanții altor state membre decât pe cei ai statului membru gazdă – aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere – din moment ce această reglementare nu prevede examinarea împrejurărilor individuale care caracterizează situația persoanei interesate și nici luarea în considerare printre altele a situației sale de lipsă de mijloace materiale, a dreptului său la respectarea vieții de familie, precum și a interesului superior al copilului său.