HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)
9 martie 2023(*)
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Competența în materia contractelor încheiate de consumatori – Noțiunea de «consumator» – Comportament al persoanei care revendică calitatea de consumator ce poate crea celeilalte părți la contract impresia că acționează în scopuri profesionale”
În cauza C‑177/22,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Landesgericht Salzburg (Tribunalul Regional din Salzburg, Austria), prin decizia din 24 februarie 2022, primită de Curte la 8 martie 2022, în procedura
JA
împotriva
Wurth Automotive GmbH,
CURTEA (Camera a noua),
compusă din doamna L. S. Rossi, președintă de cameră, domnul J.‑C. Bonichot și doamna O. Spineanu‑Matei (raportoare), judecători,
avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru JA, de B. Heim, Rechtsanwalt;
– pentru Comisia Europeană, de S. Noë și M. Wasmeier, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 17 și 18 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între JA, o resortisantă austriacă, pe de o parte, și Wurth Automotive GmbH, o societate germană, pe de altă parte, în legătură cu competența instanțelor austriece de a se pronunța cu privire la o cerere de despăgubire pentru vicii ascunse ale unui autovehicul care a făcut obiectul unui contract de vânzare‑cumpărare.
Cadrul juridic
3 Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, care figurează în secțiunea 4, intitulată „Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”, din capitolul II, intitulat „Competența”, din acesta, prevede:
„În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 6 și articolului 7 punctul 5, în cazul în care:
(a) contractul are ca obiect vânzarea de bunuri mobile în rate egale, fixe și eșalonate;
(b) contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate egale, fixe și eșalonate sau orice altă formă de credit încheiat în scopul finanțării vânzării de bunuri mobile corporale; sau
(c) în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, își direcționează activitățile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități.”
4 Potrivit articolului 18 alineatul (1) din acest regulament:
„Un consumator poate introduce o acțiune împotriva celeilalte părți la contract fie înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză își are domiciliul, fie, indiferent de domiciliul celeilalte părți, înaintea instanțelor din locul unde consumatorul își are domiciliul.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
5 Reclamanta din litigiul principal, al cărei partener este un concesionar de automobile și directorul unei platforme internet de vânzare de autovehicule (denumit în continuare „partenerul”), figura pe pagina de start a acestei platforme ca graficiană și web designer, fără să fi exercitat efectiv această activitate la momentul faptelor din litigiul principal.
6 La cererea reclamantei din litigiul principal, care își exprimase dorința de a achiziționa un autovehicul, partenerul a întreprins căutări și a contactat pârâta din litigiul principal, căreia i‑a trimis un e‑mail la 11 martie 2019, de la adresa sa electronică profesională, în care indica o ofertă de preț pentru cumpărarea, impozitată în regimul marjei de profit, a unui vehicul cu o primă înmatriculare în Germania și cu o plată în numerar. În cuprinsul acestuia se menționa că contractul de vânzare‑cumpărare trebuia încheiat în numele reclamantei din litigiul principal. De asemenea, a avut loc un contact telefonic între partener și un colaborator al pârâtei din litigiul principal, fără să se fi putut stabili conținutul său corespunzător cerințelor legale.
7 Pârâta din litigiul principal a transmis partenerului prin e‑mail contractul de vânzare‑cumpărare care menționa, în calitate de cumpărător, „societatea JA” și cuprindea o rubrică intitulată „Acorduri speciale: tranzacție între comercianți/fără returnare, fără garanție/cu livrare doar după primirea banilor […]”.
8 Reclamanta din litigiul principal a semnat acest contract fără a contesta mențiunile sale. Contractul a fost transmis ulterior pârâtei din litigiul principal prin e‑mail, de partener care, la 13 martie 2019, a preluat vehiculul de la aceasta din urmă.
9 Factura emisă cu această ocazie conținea precizarea „Menționarea [taxei pe valoarea adăugată (TVA)] nu este posibilă – Articolul 25a din Umsatzsteuergesetz (Legea privind TVA‑ul)]”. După cum reiese din decizia de trimitere, în sistemul informatic al pârâtei din litigiul principal, acordurile speciale nu sunt propuse în mod automat, ci trebuie indicate de vânzător în contractul de vânzare‑cumpărare. Pentru contractele încheiate cu particularii, formulele de adresare utilizate sunt „Domnul/Doamna”. Aceste contracte cuprind de asemenea o clauză de garanție cu o durată de un an.
10 Vehiculul în cauză a fost înmatriculat pe numele reclamantei din litigiul principal. Câteva săptămâni mai târziu, partenerul a întrebat pârâta din litigiul principal dacă era posibilă indicarea cuantumului TVA‑ului pe factura emisă, cerere care i‑a fost refuzată.
11 Constatând că acest vehicul era afectat de vicii ascunse, reclamanta din litigiul principal a sesizat Bezirksgericht Salzburg (Tribunalul Districtual din Salzburg, Austria), întemeind competența acestei instanțe pe articolul 17 din Regulamentul nr. 1215/2012, cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei din litigiul principal la plata sumei de 3 257,52 euro cu titlu de drepturi la garanție. În susținerea cererii sale, reclamanta din litigiul principal a susținut că, în speță, a încheiat contractul de vânzare‑cumpărare în calitate de consumatoare și că pârâta din litigiul principal își direcționa activitatea comercială sau profesională spre Austria, în sensul articolului 17 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1215/2012.
12 Pârâta din litigiul principal a ridicat o excepție de necompetență a acestei instanțe și a contestat de asemenea temeinicia acestei cereri. Potrivit susținerilor sale, contractul de vânzare‑cumpărare din litigiul principal constituie o tranzacție între comercianți, ceea ce ar reieși din mențiunile care figurează la rubrica „Acorduri speciale”, din prețul de vânzare al cărui cuantum a fost stabilit ținând seama de impozitarea conform marjei de profit și de utilizarea urmărită de către reclamanta din litigiul principal a deducerii TVA‑ului în amonte. În consecință, în opinia pârâtei din litigiul principal, instanțele germane ar fi competente să soluționeze litigiul principal.
13 Printr‑o ordonanță din 19 octombrie 2021, Bezirksgericht Salzburg (Tribunalul Districtual din Salzburg) a constatat că nu avea competență internațională să soluționeze litigiul principal. Potrivit acestei instanțe, deși, în fapt, reclamanta din litigiul principal nu este un întreprinzător, ea a creat pârâtei din litigiul principal impresia că acționa într‑o asemenea calitate, prin semnarea contractului de vânzare‑cumpărare și prin implicarea partenerului în desfășurarea relației cu aceasta din urmă. Pârâta din litigiul principal era, prin urmare, îndreptățită să considere că urmează să încheie un contract între comercianți, motiv pentru care nu ar fi îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 17 din Regulamentul nr. 1215/2012.
14 Reclamanta din litigiul principal a introdus o acțiune împotriva acestei ordonanțe la Landesgericht Salzburg (Tribunalul Regional din Salzburg, Austria), și anume instanța de trimitere.
15 Această instanță arată că, în speță, nu se contestă că pârâta din litigiul principal, al cărei sediu se află în Germania, și‑a direcționat de asemenea activitățile comerciale spre Austria, în sensul articolului 17 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1215/2012, singurul aspect în litigiu fiind dacă reclamanta din litigiul principal a acționat în calitate de consumatoare la momentul încheierii contractului de vânzare‑cumpărare cu pârâta din litigiul principal.
16 În această privință, instanța menționată arată că, deși reclamanta din litigiul principal afirmă că a încheiat acest contract în calitate de particular care exercită o activitate salariată, din constatările efectuate de prima instanță reiese că nu ar fi exclus ca aceasta să fi exercitat profesia de graficiană și de web designer în calitate de lucrător independent. În aceste condiții, instanța de trimitere ridică problema dacă o astfel de situație, în care un fapt nu poate fi demonstrat în mod suficient, ar putea aduce prejudicii reclamantei din litigiul principal.
17 În opinia acestei instanțe, chiar dacă s‑ar reține că reclamanta din litigiul principal a cumpărat vehiculul în cauză în scopuri private, rămâne să se stabilească dacă această împrejurare putea fi identificată și de pârâta din litigiul principal.
18 În sfârșit, instanța menționată ridică problema dacă, în cadrul aprecierii globale pe care ar trebui să o efectueze pentru a stabili dacă reclamanta din litigiul principal a încheiat în speță contractul în discuție în litigiul principal în calitate de consumatoare, puteau avea o anumită importanță alte împrejurări speciale ale cauzei, și anume faptul că reclamanta din litigiul principal a apelat la un concesionar de automobile pentru a efectua demersurile necesare pentru încheierea contractului, împrejurarea că, în luna august 2019, reclamanta din litigiul principal a revândut cu profit vehiculul sau lipsa indicării TVA‑ului pe factură. În ceea ce privește acest din urmă aspect, instanța de trimitere precizează că, în temeiul dreptului german privind TVA‑ul, lipsa indicării TVA‑ului pe factură poate interveni atât cu ocazia vânzării către un întreprinzător, cât și cu ocazia vânzării către un particular.
19 În aceste condiții, Landesgericht Salzburg (Tribunalul Regional din Salzburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) În cadrul aprecierii calității de consumator a reclamantei în sensul articolelor 17 și 18 din Regulamentul [nr. 1215/2012] prezintă importanță:
a) aspectul dacă activitatea de graficiană și web designer declarată de reclamantă în cursul procedurii a fost desfășurată doar în calitate de lucrător salariat sau cel puțin parțial astfel, inclusiv în cadrul unei activități profesionale independente la data încheierii contractului de vânzare‑cumpărare și imediat după aceasta, și
b) în ce scop a achiziționat reclamanta autovehiculul, și anume pentru satisfacerea propriilor necesități de ordin privat sau și în legătură cu o activitate ori finalitate de natură profesională sau comercială actuală sau viitoare?
2) Este posibil ca reclamanta să nu se mai poată prevala de calitatea de consumator dacă aceasta a revândut autovehiculul în august 2019 și ar fi relevant dacă ar fi obținut profit cu această ocazie?
3) Calitatea de consumator a reclamantei trebuie respinsă pentru simplul fapt că a semnat fără să conteste un contract de vânzare‑cumpărare formulat în avans de pârâtă, în a cărui redactare figura denumirea cumpărătorului ca „societate”, iar sub titlul scris cu litere mai mici „Acorduri speciale” era vorba despre „tranzacție între comercianți/fără returnare, fără garanție/cu livrare doar după primirea banilor” și fără a semnala calitatea sa de consumator?
4) Reclamantei trebuie să i se impute un comportament al partenerului său care, în calitate de concesionar de automobile, a intermediat vânzarea‑cumpărarea, pârâta putând deduce astfel că reclamanta avea calitatea de întreprinzător?
5) În aprecierea calității sale de consumator este în detrimentul reclamantei faptul că prima instanță nu a putut stabili motivul pentru care contractul de vânzare‑cumpărare scris diferă de oferta prealabilă efectuată prin intermediul partenerului reclamantei în legătură cu denumirea cumpărătoarei și aspectele discutate în această privință în cadrul contactelor telefonice dintre partenerul reclamantei și un vânzător al pârâtei?
6) Prezintă importanță în privința calității de consumator a reclamantei faptul că, la câteva săptămâni de la preluarea autovehiculului de la pârâtă, partenerul reclamantei a întrebat telefonic dacă exista posibilitatea de a menționa TVA‑ul?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
20 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, pentru a stabili dacă o persoană care a încheiat un contract ce intră sub incidența literei (c) a acestei dispoziții poate fi calificată drept „consumator”, în sensul dispoziției menționate, trebuie să se țină seama de finalitățile actuale sau viitoare urmărite prin încheierea acestui contract, precum și de natura salariată sau independentă a activității desfășurate de respectiva persoană.
21 În această privință, trebuie amintit că normele de competență care figurează în secțiunea 4 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012 constituie o derogare atât de la norma generală de competență prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din acest regulament, potrivit căreia competența revine instanțelor statului membru pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, cât și de la norma de competență specială în domeniul contractelor, prevăzută la articolul 7 punctul 1 din același regulament, potrivit căreia competența revine instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 25 ianuarie 2018, Schrems, C‑498/16, EU:C:2018:37, punctul 43 și jurisprudența citată).
22 În consecință, noțiunea de „consumator”, în sensul articolelor 17 și 18 din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie să fie interpretată în mod restrictiv, prin referire la poziția persoanei respective într‑un anumit contract, în raport cu natura și cu finalitatea acestuia, iar nu la situația subiectivă a persoanei menționate, una și aceeași persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor tranzacții și operator economic în cadrul altor tranzacții (Hotărârea din 14 februarie 2019, Milivojević, C‑630/17, EU:C:2019:123, punctul 87 și jurisprudența citată).
23 Numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de regulamentul menționat în materie de protecție a consumatorului, ca parte considerată defavorizată, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională, chiar dacă aceasta este prevăzută pentru viitor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2019, Milivojević, C‑630/17, EU:C:2019:123, punctele 88 și 89, precum și jurisprudența citată).
24 Rezultă că normele de competență specifice prevăzute la articolele 17-19 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu se aplică în principiu decât în ipoteza în care contractul a fost încheiat între părți pentru o altă utilizare decât cea profesională a bunului sau serviciului în cauză (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Petruchová, C‑208/18, EU:C:2019:825, punctul 44 și jurisprudența citată).
25 În ceea ce privește mai precis o persoană care încheie un contract cu dublă finalitate, pentru o utilizare care se raportează în parte la activitatea sa profesională și în parte la scopuri personale, Curtea a considerat că persoana respectivă ar putea beneficia de aceste norme de competență numai în ipoteza în care legătura dintre contractul amintit și activitatea profesională a acestei persoane ar fi atât de firavă, încât ar deveni marginală și, prin urmare, nu ar avea decât un rol neglijabil în contextul tranzacției, considerată în ansamblul său, pentru care a fost încheiat acest contract (Hotărârea din 14 februarie 2019, Milivojević, C‑630/17, EU:C:2019:123, punctul 91 și jurisprudența citată).
26 În ceea ce privește natura activității profesionale desfășurate de persoana ce revendică o calitate de consumator, Curtea a statuat că jurisprudența sa nu face nicio distincție după cum această activitate este o activitate independentă sau o activitate salariată și trebuie să se examineze numai dacă contractul este încheiat în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, astfel încât o activitate salariată intră de asemenea sub incidența noțiunii de „activitate profesională”, în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 octombrie 2022, ROI Land Investments, C‑604/20, EU:C:2022:807, punctele 54 și 55).
27 Din această jurisprudență reiese că respectiva calitate de consumator, în sensul acestei dispoziții, depinde de finalitatea profesională sau privată urmărită prin încheierea contractului în cauză. Astfel, o persoană care a încheiat un contract trebuie să fie calificată drept consumator în cazul în care încheierea acestui contract nu se încadrează în activitatea sa profesională sau, în cazul unui contract cu dublă finalitate, în parte profesională și în parte privată, în cazul în care utilizarea profesională este neglijabilă în contextul tranzacției considerate în ansamblul său. În schimb, natura activității profesionale desfășurate de persoana care invocă calitatea de consumator nu este relevantă în scopul unei astfel de calificări.
28 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, pentru a stabili dacă o persoană care a încheiat un contract ce intră sub incidența literei (c) a acestei dispoziții poate fi calificată drept „consumator”, în sensul dispoziției menționate, trebuie să se țină seama de finalitățile actuale sau viitoare urmărite prin încheierea acestui contract, indiferent de natura salariată sau independentă a activității desfășurate de respectiva persoană.
Cu privire la întrebările a doua-a patra și a șasea
29 Prin intermediul întrebărilor a doua-a patra și al celei de a șasea, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, pentru a stabili dacă o persoană care a încheiat un contract ce intră sub incidența literei (c) a acestei dispoziții poate fi calificată drept „consumator”, în sensul dispoziției menționate, se poate ține seama de impresia pe care comportamentul acestei persoane o creează cocontractantului său, care constă în special într‑o lipsă de reacție din partea persoanei care invocă calitatea de consumator la prevederile contractului ce o desemnează ca întreprinzătoare, în împrejurarea că ea a încheiat acest contract printr‑un intermediar ce desfășoară activități profesionale în domeniul din care face parte respectivul contract, care după semnarea aceluiași contract a întrebat cealaltă parte dacă există posibilitatea de a menționa TVA‑ul pe factura corespunzătoare, sau în împrejurarea că ea a vândut bunul care face obiectul contractului la scurt timp după încheierea acestuia și a obținut un eventual profit.
30 În această privință, este necesar să se observe că reiese din răspunsul dat la prima întrebare că în cadrul analizei noțiunii de „consumator”, în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, instanța națională trebuie să stabilească finalitățile urmărite de persoana care invocă această calitate prin încheierea contractului și, atunci când acest contract are dublă finalitate, să soluționeze aspectul dacă respectivul contract urmărește să acopere într‑o măsură care nu este neglijabilă necesități care țin de activitatea profesională a persoanei în cauză sau necesități proprii.
31 În acest scop, instanța menționată trebuie să se întemeieze în mod prioritar pe elementele de probă care rezultă în mod obiectiv din dosar, astfel încât, dacă aceste elemente sunt suficiente pentru a permite instanței să deducă finalitatea contractului, va fi inutilă verificarea dacă utilizarea profesională sau privată putea sau nu să fie cunoscută de către cocontractant (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber, C‑464/01, EU:C:2005:32, punctele 48 și 49).
32 Cu toate acestea, în măsura în care respectivele elemente nu sunt suficiente, instanța menționată poate verifica de asemenea dacă pretinsul consumator, prin propriul comportament față de cocontractantul său, ar fi dat acestuia din urmă impresia că acționa în scopuri profesionale, astfel încât cocontractantul putea în mod legitim să ignore finalitatea extraprofesională a tranzacției în cauză (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber, C‑464/01, EU:C:2005:32, punctul 51).
33 Aceasta ar fi situația, de exemplu, atunci când un particular comandă fără alte precizări obiecte susceptibile să servească efectiv la exercitarea profesiei sale, utilizează în acest scop hârtie de scrisori cu antet profesional, solicită livrarea de bunuri la adresa sa profesională sau menționează posibilitatea de a recupera TVA‑ul (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber, C‑464/01, EU:C:2005:32, punctul 52).
34 Într‑o astfel de situație, normele specifice de competență în materia contractelor încheiate de consumatori, enunțate la articolele 17 și 18 din Regulamentul nr. 1215/2012, nu ar fi aplicabile chiar dacă contractul nu urmărește în sine un scop profesional care nu este neglijabil, întrucât trebuie să se considere că particularul a renunțat la protecția prevăzută de aceste articole, având în vedere impresia pe care a creat‑o cocontractantului său de bună‑credință (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber, C‑464/01, EU:C:2005:32, punctul 53).
35 Din această jurisprudență reiese că impresia creată de comportamentul persoanei care revendică o calitate de „consumator”, în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, în raport cu cocontractantul său poate fi luată în considerare pentru a se stabili dacă această persoană trebuie să beneficieze de protecția procedurală enunțată în secțiunea 4 din acest regulament.
36 În speță, instanța de trimitere ridică problema relevanței, în vederea calificării drept consumatoare a reclamantei din litigiul principal, a anumitor împrejurări de fapt, și anume lipsa de reacție din partea acesteia la prevederile contractului care o desemnau ca întreprinzătoare, intervenția partenerului său cu ocazia negocierii acestui contract, el însuși concesionar auto, care după semnarea contractului menționat, a adresat întrebări pârâtei din litigiul principal cu privire la posibilitatea de a indica TVA‑ul pe factura aferentă, sau vânzarea vehiculului la scurt timp după încheierea contractului și obținerea unui eventual profit.
37 În această privință, trebuie precizat de la bun început că revine exclusiv instanței menționate sarcina de a stabili, ținând seama de toate informațiile de care dispune, inclusiv de buna‑credință a pârâtei din litigiul principal, dacă prin comportamentul său reclamanta din litigiul principal a creat impresia că a acționat în scopuri profesionale. În cadrul examinării sale, instanța menționată trebuie să se raporteze la toate împrejurările care însoțesc încheierea contractului, elementele intervenite ulterior putând de asemenea să se dovedească relevante, în măsura în care confirmă respectiva examinare.
38 În ceea ce privește, mai precis, lipsa de reacție din partea reclamantei din litigiul principal la prevederile contractului care o desemnează ca întreprinzător, trebuie observat că o astfel de împrejurare, care ar putea de altfel să se explice prin modul în care pârâta din litigiul principal a redactat contractul, nu este în sine determinantă pentru a o exclude pe reclamanta din litigiul principal de la beneficiul conferit de norma de competență prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012. Cu toate acestea, coroborată cu alte informații, o asemenea inacțiune ar putea constitui un indiciu în sensul că comportamentul reclamantei din litigiul principal ar fi putut crea pârâtei din litigiul principal impresia că aceasta a acționat în scopuri profesionale.
39 Astfel, intervenția unui intermediar în negocierea contractului, el însuși concesionar auto, și faptul că, la scurt timp după încheierea contractului respectiv, el s‑a interesat de posibilitatea de a menționa TVA‑ul pe factura emisă cu această ocazie pot fi relevante în vederea examinării de către instanța de trimitere. În această privință, instanța amintită ar trebui să țină seama și de caracteristicile speciale ale regimului german privind TVA‑ul în măsura în care din decizia de trimitere reiese că în dreptul german lipsa indicării TVA‑ului pe factură poate să intervină atât cu ocazia vânzării către un întreprinzător, cât și cu ocazia vânzării către un particular.
40 Pe de altă parte, în ceea ce privește revânzarea bunului care face obiectul contractului și eventualul profit astfel obținut de reclamanta din litigiul principal, aceste împrejurări nu par la prima vedere relevante pentru a determina impresia pe care aceasta ar fi putut să o creeze pârâtei din litigiul principal. Cu toate acestea, nu ar fi exclus ca ele să poată fi luate, de asemenea, în considerare de instanța de trimitere în cadrul aprecierii globale a informațiilor aflate la dispoziția sa.
41 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările a doua-a patra și a șasea că articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, pentru a stabili dacă o persoană care a încheiat un contract ce intră sub incidența literei (c) a acestei dispoziții poate fi calificată drept „consumator”, în sensul dispoziției menționate, se poate ține seama de impresia pe care comportamentul acestei persoane o creează cocontractantului său, care constă în special într‑o lipsă de reacție din partea persoanei care invocă calitatea de consumator la prevederile contractului ce o desemnează ca întreprinzătoare, în împrejurarea că ea a încheiat acest contract printr‑un intermediar ce desfășoară activități profesionale în domeniul din care face parte respectivul contract, care după semnarea aceluiași contract a întrebat cealaltă parte dacă există posibilitatea de a menționa TVA‑ul pe factura corespunzătoare, sau inclusiv în împrejurarea că ea a vândut bunul care face obiectul contractului la scurt timp după încheierea acestuia și a obținut un eventual profit.
Cu privire la a cincea întrebare
42 Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, atunci când se dovedește imposibilă determinarea corespunzător cerințelor legale, în cadrul aprecierii globale de care dispune o instanță națională, a anumitor împrejurări care însoțesc încheierea unui contract, în special în ceea ce privește mențiunile acestui contract sau intervenția unui intermediar la momentul respectivei încheieri, beneficiul îndoielii trebuie acordat persoanei care invocă calitatea de „consumator” în sensul dispoziției amintite.
43 În această privință, trebuie observat de la bun început că această întrebare este adresată în cadrul verificării de către instanța de trimitere a competenței internaționale a instanțelor austriece de a judeca litigiul principal, în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012. În acest stadiu, instanța menționată nu apreciază nici admisibilitatea, nici temeinicia acțiunii, ci se limitează să identifice criteriile de legătură cu statul instanței respective care justifică competența sa în temeiul acestei dispoziții. Prin urmare, instanța amintită poate considera stabilite, exclusiv în vederea verificării competenței sale, susținerile relevante ale reclamantului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa, C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 62 și jurisprudența citată).
44 Cu toate acestea, în cazul contestării de către pârât a susținerilor reclamantului, atât obiectivul unei bune administrări a justiției, care stă la baza aplicării Regulamentului nr. 1215/2012, cât și respectul datorat autonomiei instanței în exercitarea atribuțiilor sale impun ca instanța sesizată să poată examina propria competență internațională în lumina tuturor informațiilor de care dispune, inclusiv, dacă este cazul, obiecțiile formulate de pârât (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iunie 2016, Universal Music International Holding, C‑12/15, EU:C:2016:449, punctul 45 și jurisprudența citată).
45 În ceea ce privește valoarea probantă care trebuie atribuită acestor informații în cadrul aprecierii globale a probelor, acest aspect ține exclusiv de dreptul național. Astfel, Regulamentul nr. 1215/2012 nu are ca obiect unificarea normelor de procedură ale statelor membre, ci repartizarea competențelor judiciare pentru soluționarea litigiilor în materie civilă și comercială (Hotărârea din 6 octombrie 2021, TOTO și Vianini Lavori, C‑581/20, EU:C:2021:808, punctul 68 și jurisprudența citată).
46 În speță, revine așadar instanței de trimitere sarcina de a examina informațiile de care dispune și care se referă la împrejurările ce însoțesc încheierea contractului din litigiul principal, în special la motivul pentru care reclamanta din litigiul principal era desemnată în cadrul acestuia ca întreprinzătoare și la conținutul discuțiilor care au avut loc între intermediar și colaboratorii pârâtei din litigiul principal în cadrul negocierii acestui contract și de a aprecia, având în vedere toate informațiile de care dispune, valoarea lor probantă potrivit normelor dreptului național, inclusiv în ceea ce privește aspectul de a identifica cui ar trebui acordat eventualul beneficiu al îndoielii în cazul în care s‑ar dovedi imposibil să se stabilească corespunzător cerințelor legale o parte dintre aceste împrejurări.
47 Pe de altă parte, deși Curtea a statuat, desigur, că un beneficiu al îndoielii trebuie, în principiu, acordat persoanei care invocă calitatea de consumator, dacă împrejurările obiective ale dosarului nu sunt de natură să demonstreze corespunzător cerințelor legale că tranzacția care a condus la încheierea unui contract cu dublă finalitate urmărea un scop profesional care nu este neglijabil (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber, C‑464/01, EU:C:2005:32, punctul 50), nu se poate deduce din această jurisprudență că efectul util al dispozițiilor care reglementează competența în materia contractelor încheiate de consumatori ar impune ca un astfel de beneficiu să fie acordat persoanei care invocă calitatea de consumator pentru toate împrejurările ce însoțesc încheierea unui contract și în special pentru cele referitoare la comportamentul acestei persoane (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber, C‑464/01, EU:C:2005:32, punctul 51).
48 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a cincea întrebare că articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, atunci când se dovedește imposibilă determinarea corespunzător cerințelor legale, în cadrul aprecierii globale a informațiilor de care dispune o instanță națională, a anumitor împrejurări ce însoțesc încheierea unui contract, în special în ceea ce privește mențiunile acestui contract sau intervenția unui intermediar la momentul respectivei încheieri, aceasta trebuie să aprecieze valoarea probantă a acelor informații potrivit normelor de drept național, inclusiv în ceea ce privește aspectul dacă beneficiul îndoielii trebuie acordat persoanei care invocă calitatea de „consumator”, în sensul dispoziției amintite.
Cu privire la cheltuielile de judecată
49 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară:
1) Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială
trebuie interpretat în sensul că,
pentru a stabili dacă o persoană care a încheiat un contract ce intră sub incidența literei (c) a acestei dispoziții poate fi calificată drept „consumator”, în sensul dispoziției menționate, trebuie să se țină seama de finalitățile actuale sau viitoare urmărite prin încheierea acestui contract, indiferent de natura salariată sau independentă a activității desfășurate de respectiva persoană.
2) Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012
trebuie interpretat în sensul că,
pentru a stabili dacă o persoană care a încheiat un contract ce intră sub incidența literei (c) a acestei dispoziții poate fi calificată drept „consumator”, în sensul dispoziției menționate, se poate ține seama de impresia pe care comportamentul acestei persoane o creează cocontractantului său, care constă în special într‑o lipsă de reacție din partea persoanei care invocă calitatea de consumator la prevederile contractului ce o desemnează ca întreprinzătoare, în împrejurarea că ea a încheiat acest contract printr‑un intermediar ce desfășoară activități profesionale în domeniul din care face parte respectivul contract, care după semnarea aceluiași contract a întrebat cealaltă parte dacă există posibilitatea de a menționa taxa pe valoarea adăugată pe factura corespunzătoare, sau inclusiv în împrejurarea că ea a vândut bunul care face obiectul contractului la scurt timp după încheierea acestuia și a obținut un eventual profit.
3) Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012
trebuie interpretat în sensul că,
atunci când se dovedește imposibilă determinarea corespunzător cerințelor legale, în cadrul aprecierii globale a informațiilor de care dispune o instanță națională, a anumitor împrejurări ce însoțesc încheierea unui contract, în special în ceea ce privește mențiunile acestui contract sau intervenția unui intermediar la momentul respectivei încheieri, aceasta trebuie să aprecieze valoarea probantă a acelor informații potrivit normelor de drept național, inclusiv în ceea ce privește aspectul dacă beneficiul îndoielii trebuie acordat persoanei care invocă calitatea de „consumator”, în sensul dispoziției amintite.
Semnături