HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)
27 februarie 2020(*)
„Trimitere preliminară – Articolul 20 TFUE – Cetățenia Uniunii Europene – Cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație – Cerere de permis de ședere temporară a soțului resortisant al unei țări terțe – Respingere – Obligația de a asigura întreținerea soțului – Lipsa unor resurse suficiente ale cetățeanului Uniunii – Obligația soților de a locui împreună – Legislație și practică naționale – Beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite cetățenilor Uniunii – Privare”
În cauza C‑836/18,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha (Curtea Superioară de Justiție din Castilia‑La Mancha, Spania), prin decizia din 30 noiembrie 2018, primită de Curte la 28 decembrie 2018, în procedura
Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real
împotriva
RH,
CURTEA (Camera a cincea),
compusă din domnul E. Regan, președinte de cameră, și domnii I. Jarukaitis, E. Juhász, M. Ilešič și C. Lycourgos (raportor), judecători,
avocat general: domnul P. Pikamäe,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru RH, de P. García Valdivieso Manrique și de A. Ceballos Cabrillo, abogados;
– pentru guvernul spaniol, de S. Jiménez García, în calitate de agent;
– pentru guvernul danez, de J. Nymann‑Lindegren, de M. Wolff și de P. Ngo, în calitate de agenți;
– pentru guvernul german, de J. Möller și de R. Kanitz, în calitate de agenți;
– pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și de J. Hoogveld, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de I. Martínez del Peral și de E. Montaguti, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 21 noiembrie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 20 TFUE.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Subdelegația Guvernului din Ciudad Real, Spania) (denumită în continuare „subdelegația”), pe de o parte, și RH, pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către subdelegație a cererii de permis de ședere formulate de RH în calitate de membru de familie al unui cetățean al Uniunii Europene.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Articolul 3 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56) prevede la alineatul (1):
„Prezenta directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură.”
4 Articolul 7 din această directivă prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:
[…]
(b) dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau
[…]
(d) sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește el însuși condițiile menționate la literele (a), (b) sau (c).
(2) Dreptul de ședere prevăzut la alineatul (1) se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru, în cazul în care însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, cu condiția ca cetățeanul Uniunii să îndeplinească condițiile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c).”
Dreptul spaniol
5 Articolul 32 din Constituție prevede:
„1. Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în deplină egalitate juridică.
2. Legea reglementează formele de căsătorie, vârsta și capacitatea de a se căsători, drepturile și obligațiile soților, cauzele de separare și de divorț și efectele acestora.”
6 Articolul 68 din Código Civil (Codul civil) prevede:
„Soții trebuie să locuiască împreună și își datorează fidelitate și ajutor reciproc. În plus, ei trebuie să împartă responsabilitățile casnice, precum și îngrijirea ascendenților, a descendenților și a celorlalte persoane aflate în întreținerea lor.”
7 Articolul 70 din codul menționat prevede:
„Soții stabilesc de comun acord locul domiciliului conjugal și, în caz de dezacord, problema este soluționată de instanță, care ține seama de interesul familiei.”
8 În versiunea sa aplicabilă, articolul 1 din Real Decreto 240/2007, sobre entrada, libre circulación y residencia en España de ciudadanos de los Estados miembros de la Unión europea y de otros Estados parte en el Acuerdo sobre el Espacio Económico Europeo (Decretul regal 240/2007 privind intrarea, libera circulație și șederea în Spania a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și ai altor state părți la Acordul privind Spațiul Economic European) din 16 februarie 2007 prevede:
„1. Prezentul decret regal reglementează condițiile de exercitare a drepturilor de intrare și de ieșire, de liberă circulație, de ședere, de ședere permanentă și de muncă în Spania de către resortisanții altor state membre ale Uniunii Europene și ai altor state părți la Acordul privind Spațiul Economic European, precum și limitele acestor drepturi menționate anterior pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
2. Conținutul prezentului decret regal nu aduce atingere dispozițiilor legilor speciale și ale tratatelor internaționale la care [Regatul Spaniei] este parte.”
9 Articolul 2 din acest decret regal prevede:
„Prezentul decret regal se aplică de asemenea, în condițiile pe care le prevede, membrilor familiei unui resortisant al unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al altui stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European, indiferent de cetățenia acestora, atunci când îl însoțesc sau i se alătură, și care sunt enumerați în continuare:
soțul, cu condiția să nu fi existat un acord sau o declarație privind nulitatea căsătoriei, divorțul sau separarea de drept.
[…]”
10 Potrivit articolului 7 din decretul regal menționat:
„1. Toți cetățenii Uniunii sau resortisanții altui stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European au dreptul de ședere pe teritoriul statului spaniol pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:
[…]
b) dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al Spaniei în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în Spania sau
[…]
d) sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii sau al unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European care îndeplinește el însuși condițiile menționate la literele a), b) sau c).
2. Dreptul de ședere prevăzut la alineatul 1 se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru în cazul în care însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii sau al unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European în Spania, cu condiția ca acesta din urmă să îndeplinească condițiile menționate la alineatul 1 literele a), b) sau c).
[…]
7. În ceea ce privește mijloacele de subzistență suficiente, nu poate fi stabilită o valoare fixă, ci este necesar să se țină seama de situația personală a resortisanților statului membru al Uniunii Europene sau ai altui stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European. În orice caz, această valoare nu poate fi mai mare decât pragul resurselor financiare sub care spaniolii beneficiază de asistență socială sau decât cuantumul pensiei minime de asigurări sociale.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
11 La 13 noiembrie 2015, RH, resortisant marocan major, s‑a căsătorit la Ciudad Real (Spania) cu o resortisantă spaniolă majoră care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație în cadrul Uniunii. Legalitatea acestei căsătorii nu a fost niciodată pusă în discuție. De atunci, soții locuiesc împreună la Ciudad Real, împreună cu tatăl resortisantei spaniole.
12 La 23 noiembrie 2015, RH a introdus o cerere de obținere a unui permis de ședere temporară în calitate de membru al familiei unui cetățean al Uniunii.
13 La 20 ianuarie 2016, această cerere a fost respinsă de autoritatea administrativă competentă pentru motivul că soția lui RH nu a dovedit că îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 7 din Decretul regal 240/2007. Mai precis, s‑a considerat că soția lui RH nu a demonstrat că dispunea de resurse financiare suficiente pentru a asigura întreținerea soțului său, în condițiile în care, în temeiul articolului 7 menționat, obligația de a dispune de asemenea resurse îi revenea exclusiv.
14 Din decizia de trimitere reiese că autoritatea administrativă competentă nu a examinat nicio altă împrejurare susceptibilă să afecteze relația reală a soților și nici nu a analizat repercusiunea pe care ar avea‑o asupra resortisantei spaniole faptul că soțul ei este obligat să părăsească teritoriul Uniunii. Autoritatea menționată nu a luat în considerare nici faptul că tatăl resortisantei spaniole s‑a angajat să acopere cheltuielile rezultate din șederea lui RH în Spania, oferta și dovada resurselor financiare ale tatălui soției lui RH fiind, pe de altă parte, stabilite.
15 La 10 martie 2016, subdelegația a confirmat respingerea cererii introduse de RH. Acesta din urmă a formulat o acțiune în contencios administrativ împotriva acestei decizii la Juzgado de lo Contencioso‑Administrativo no 2 de Ciudad Real (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 2 din Ciudad Real, Spania).
16 Această instanță a admis acțiunea, considerând că articolul 7 din Decretul regal nr. 240/2007 nu îi era aplicabil lui RH, membru de familie al unei resortisante spaniole care nu și‑a exercitat libertatea de circulație.
17 Administrația statului a formulat apel împotriva acestei decizii la instanța de trimitere.
18 Această instanță subliniază că Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) a statuat, printr‑o hotărâre din 1 iunie 2010, că Decretul regal 240/2007 se aplică resortisanților spanioli, indiferent dacă aceștia și‑au exercitat sau nu libertatea de circulație pe teritoriul Uniunii, precum și membrilor familiei lor, resortisanți ai unor țări terțe.
19 Instanța de trimitere consideră însă că Tribunal Supremo (Curtea Supremă) nu a apreciat corect faptul că din articolul 3 din Directiva 2004/38 și din jurisprudența Curții rezultă că această directivă se aplică numai resortisanților unui stat membru care circulă pe teritoriul unui alt stat membru. În plus, aceasta arată că din jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă) rezultă că regimul reîntregirii familiei pentru resortisanții țărilor terțe membri de familie ai unui resortisant spaniol, prevăzut de Decretul regal 240/2007, este în prezent același cu cel pentru un cetățean al Uniunii care s‑ar fi stabilit în Spania.
20 Potrivit instanței de trimitere, la data la care a fost pronunțată hotărârea Tribunal Supremo (Curtea Supremă), Decretul regal 240/2007 nu integrase condițiile prevăzute la articolul 7 din Directiva 2004/38, mai precis condiția care impune cetățeanului Uniunii să dispună de resurse financiare suficiente pentru el și pentru membrii familiei sale, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială.
21 Printr‑o lege din 20 aprilie 2012, articolul 7 din Directiva 2004/38 a fost transpus în cele din urmă, în ansamblul său, în dreptul spaniol, inclusiv obligația de a dispune de o asigurare de sănătate și de a deține resurse financiare suficiente. Aceste condiții deveneau, prin urmare, de asemenea aplicabile resortisantului spaniol care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație și care dorește ca membrii familiei sale, resortisanți ai unei țări terțe, să i se alăture. Aplicarea condițiilor prevăzute la articolul 7 din Decretul regal 240/2007, astfel cum a fost modificat prin Legea din 20 aprilie 2012, în privința resortisanților spanioli care nu și‑au exercitat libertatea de circulație a fost considerată de jurisprudența ulterioară a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) efectul unei dispoziții de drept intern independente de Directiva 2004/38.
22 În aceste condiții, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 20 TFUE se opune practicii spaniole care impune resortisantului spaniol care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație în interiorul Uniunii să facă dovada că dispune de resurse financiare suficiente pentru el însuși și pentru soțul său pentru a nu deveni o sarcină pentru sistemul de asistență socială. Ea arată, mai precis, că această practică automată a statului spaniol, fără posibilitate de adaptare la situații specifice, ar putea fi contrară articolului 20 menționat dacă ar conduce la situația în care resortisantul spaniol ar trebui să părăsească teritoriul Uniunii.
23 Or, instanța de trimitere consideră că situația ar putea fi aceasta, ținând seama de reglementarea spaniolă aplicabilă căsătoriei. Astfel, ea subliniază că dreptul la conviețuire rezultă din conținutul minim al articolului 32 din Constituție. În plus, articolele 68 și 70 din Codul civil prevăd că soții sunt obligați să locuiască împreună și stabilesc de comun acord locul domiciliului conjugal. Rezultă că obligația soților de a locui împreună, în temeiul dreptului spaniol, se distinge de o simplă decizie de oportunitate sau de comoditate.
24 Potrivit instanței de trimitere, ar putea să nu fie posibilă respectarea acestei obligații dacă șederea legală a resortisantului unei țări terțe, soț al resortisantului spaniol, ar depinde de criterii economice. A refuza acordarea unui drept de ședere soțului ar implica necesitatea pentru resortisantul spaniol care nu dispune de mijloacele de subzistență impuse la articolul 7 din Decretul regal 240/2007 de a părăsi teritoriul Uniunii, întrucât ar fi singurul mod de a respecta și de a asigura efectivitatea dreptului și a obligației de conviețuire stabilite de dreptul spaniol. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, nu ar fi necesar să fie posibil din punct de vedere judiciar ca soții să fie constrânși să locuiască împreună.
25 Pe de altă parte, instanța de trimitere consideră că, în orice caz, articolul 20 TFUE este încălcat de practica statului spaniol care constă în a refuza în mod automat reîntregirea familiei unui resortisant al unei țări terțe cu un resortisant spaniol care nu și‑a exercitat niciodată libertățile de circulație, pentru simplul motiv că acest resortisant nu dispune de un anumit nivel de viață, fără ca autoritățile să fi examinat dacă există între cetățeanul Uniunii și acest resortisant al unei țări terțe o relație de dependență de o asemenea natură încât, în cazul refuzului de a‑i acorda acestuia din urmă un drept de ședere derivat, cetățeanul menționat ar fi, în fapt, obligat să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblu.
26 Instanța de trimitere consideră că autoritățile spaniole au respins cererea formulată de RH numai pentru motivul că soția sa nu dispunea de resurse suficiente, fără a examina împrejurările specifice căsătoriei în cauză. În această privință, această instanță respinge afirmațiile administrației prin care se critică tăcerea soției lui RH cu privire la existența unor eventuale împrejurări specifice. Potrivit instanței de trimitere, statul spaniol nu i‑ar fi lăsat soției lui RH posibilitatea de a se exprima în legătură cu existența eventuală a unei relații de dependență între ea și soțul său. Autoritățile nici măcar nu ar fi examinat dovezile mijloacelor de subzistență suficiente ale tatălui soției lui RH, deși acesta a propus în mod expres să își asume întreținerea soțului fiicei sale, ceea ce ar dovedi că, în practică, statul spaniol se întemeiază în mod exclusiv și automat pe insuficiența mijloacelor de subzistență proprii resortisantului spaniol pentru a refuza să acorde resortisantului unei țări terțe un permis de ședere în calitate de membru de familie al unui cetățean al Uniunii.
27 În aceste condiții, Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha (Curtea Superioară de Justiție din Castilia‑La Mancha) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Cerința îndeplinirii condițiilor articolului 7 alineatul 1 din Decretul Regal 240/2007 de către cetățeanul spaniol care nu și‑a exercitat dreptul de liberă circulație, în calitate de condiție necesară pentru recunoașterea dreptului de ședere al soțului său resortisant al unei țări terțe în temeiul articolului 7 alineatul 2 din [Decretul Regal 240/2007], poate constitui, în eventualitatea nerespectării acestor condiții, o încălcare a articolului 20 [TFUE] în cazul în care, ca o consecință a refuzului acestui drept, cetățeanul spaniol ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblu? La aprecierea tuturor acestor aspecte trebuie să se țină seama de faptul că articolul 68 din Codul civil stabilește obligația soților de a locui împreună.
2) În orice caz, independent de cele expuse mai sus și cu titlu subsidiar, încalcă articolul 20 TFUE, în termenii citați anterior, practica statului spaniol de a aplica în mod automat reglementarea cuprinsă în articolul 7 din [Decretul Regal] 240/2007, refuzând acordarea permisului de ședere membrului de familie al unui cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație, pentru unicul motiv că cetățeanul Uniunii nu îndeplinește condițiile prevăzute de această dispoziție, fără să fi examinat în mod concret și individual dacă între acest cetățean al Uniunii și resortisantul unei țări terțe există o relație de dependență de asemenea natură încât, indiferent de motiv și ținând seama de împrejurări, implică faptul că, în cazul refuzului acordării dreptului de ședere unui cetățean al unei țări terțe, cetățeanul Uniunii nu s‑ar putea separa de membrul de familie de care este dependent și ar trebui să părăsească teritoriul Uniunii? Toate aceste aspecte trebuie apreciate în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, printre altele, Hotărârea [din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (C‑82/16, EU:C:2018:308)].”
Cu privire la întrebările preliminare
Observații introductive
28 Mai întâi, trebuie să se arate că din decizia de trimitere reiese că autoritățile spaniole competente au refuzat, în temeiul articolului 7 din Decretul regal 240/2007, care transpune articolul 7 din Directiva 2004/38, să îi acorde lui RH, resortisant marocan, un permis de ședere în calitate de membru de familie al unui cetățean al Uniunii, pentru motivul că soția sa, cetățeană a Uniunii, nu dispunea de suficiente resurse pentru ea și pentru membrii familiei sale, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul național de asistență socială, fără a ține seama de faptul că tatăl acesteia din urmă s‑a declarat dispus să asigure întreținerea lui RH.
29 Instanța de trimitere mai precizează că soția lui RH este o resortisantă spaniolă care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație în cadrul Uniunii. Este necesar să se arate că, într‑o asemenea situație, soțul său resortisant al unei țări terțe nu poate beneficia de un drept de ședere derivat nici în temeiul Directivei 2004/38, nici al articolului 21 TFUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 40, precum și jurisprudența citată].
30 Cu toate acestea, din decizia de trimitere rezultă că articolul 7 din Decretul regal 240/2007 se aplică nu numai cererilor de reîntregire a familiei formulate de un resortisant al unei țări terțe membru de familie al unui cetățean al Uniunii care și‑a exercitat libertatea de circulație, care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/38, ci și, în temeiul unei jurisprudențe constante a Tribunal Supremo (Curtea Supremă), cererilor de reîntregire a familiei formulate de un resortisant al unei țări terțe membru de familie al unui resortisant spaniol care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație.
31 În aceste împrejurări, reiese că este util de amintit că, potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții și după cum a arătat domnul avocat general la punctul 41 din concluzii, condiția referitoare la caracterul suficient al resurselor prevăzută la articolul 7 din Directiva 2004/38 trebuie interpretată în sensul că, deși cetățeanul Uniunii trebuie să dispună de resurse suficiente, dreptul Uniunii nu cuprinde totuși nici cea mai mică cerință cu privire la proveniența lor, acestea din urmă putând fi furnizate, printre altele, de un membru de familie al cetățeanului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 2004, Zhu și Chen, C‑200/02, EU:C:2004:639, punctele 30-33, precum și Hotărârea din 2 octombrie 2019, Bajratari, C‑93/18, EU:C:2019:809, punctul 30 și jurisprudența citată).
Cu privire la a doua întrebare
32 Prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie examinată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să respingă o cerere de reîntregire a familiei formulată de soțul resortisant al unei țări terțe al unui cetățean al Uniunii care deține cetățenia acestui stat membru și care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație, pentru simplul motiv că acest cetățean al Uniunii nu dispune de suficiente resurse pentru el și pentru soțul său, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul național de asistență socială, fără să se fi examinat dacă există o relație de dependență între acest cetățean al Uniunii și soțul său de asemenea natură încât, în cazul refuzului acordării unui drept de ședere derivat acestuia din urmă, cetățeanul menționat al Uniunii ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblu, și ar fi astfel privat de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul său.
33 În primul rând, trebuie subliniat că dreptul Uniunii nu se aplică în principiu unei cereri de reîntregire a familiei unui resortisant al unei țări terțe cu un membru al familiei sale resortisant al unui stat membru care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație și că, prin urmare, nu se opune, în principiu, unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia o asemenea reîntregire a familiei este subordonată unei condiții de resurse suficiente precum cea descrisă la punctul precedent.
34 Trebuie să se arate însă, în al doilea rând, că impunerea sistematică, fără nicio excepție, a unei asemenea condiții este susceptibilă să încalce dreptul de ședere derivat care trebuie recunoscut, în situații foarte specifice, în temeiul articolului 20 TFUE resortisantului unei țări terțe membru de familie al unui cetățean al Uniunii.
35 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 20 TFUE conferă oricărei persoane care deține cetățenia unui stat membru statutul de cetățean al Uniunii, care are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre [Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 47, precum și jurisprudența citată].
36 Cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetățean al Uniunii un drept fundamental și individual la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și a restricțiilor prevăzute de tratate și a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestora [Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 48, precum și jurisprudența citată].
37 În acest context, Curtea a statuat că articolul 20 TFUE se opune unor măsuri naționale, inclusiv unor decizii prin care se refuză acordarea dreptului de ședere membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii, care au ca efect privarea cetățenilor Uniunii de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul lor [Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 49, precum și jurisprudența citată].
38 În schimb, dispozițiile tratatului cu privire la cetățenia Uniunii nu conferă niciun drept autonom resortisanților unei țări terțe. Astfel, eventualele drepturi conferite unor asemenea resortisanți nu sunt drepturi proprii ale resortisanților menționați, ci drepturi derivate din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii. Finalitatea și justificarea respectivelor drepturi derivate se întemeiază pe constatarea că refuzul recunoașterii lor este de natură să aducă atingere, printre altele, libertății de circulație a cetățeanului Uniunii [Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 50, precum și jurisprudența citată].
39 În această privință, Curtea a constatat deja că există situații foarte specifice în care, în pofida faptului că dreptul secundar referitor la dreptul de ședere al resortisanților țărilor terțe nu este aplicabil și că cetățeanul Uniunii vizat nu și‑a exercitat libertatea de circulație, un drept de ședere trebuie totuși să fie acordat unui resortisant al unei țări terțe membru de familie al cetățeanului menționat, în caz contrar încălcându‑se efectul util al cetățeniei Uniunii dacă, drept consecință a refuzului unui asemenea drept, acest cetățean ar fi obligat, în fapt, să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblu, privându‑l astfel de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de acest statut [Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 51].
40 Cu toate acestea, refuzul de a acorda un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe nu este susceptibil să repună în discuție efectul util al cetățeniei Uniunii decât dacă există între acest resortisant al unei țări terțe și cetățeanul Uniunii membru al familiei sale o asemenea relație de dependență încât ar conduce la obligarea acestuia din urmă să îl însoțească pe resortisantul unei țări terțe în cauză și să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblu [Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 52, precum și jurisprudența citată].
41 Rezultă că un resortisant al unei țări terțe nu poate pretinde acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE decât dacă, în lipsa acordării unui asemenea drept de ședere, atât acesta din urmă, cât și cetățeanul Uniunii membru al familiei sale ar fi obligați să părăsească teritoriul Uniunii. Prin urmare, acordarea unui asemenea drept de ședere derivat poate fi avută în vedere numai atunci când resortisantul unei țări terțe membru de familie al unui cetățean al Uniunii nu îndeplinește condițiile impuse pentru a obține în temeiul altor dispoziții și în special în temeiul reglementării naționale aplicabile reîntregirii familiei un drept de ședere în statul membru al cărui resortisant este cetățeanul menționat.
42 Totuși, odată ce s‑a constatat că niciun drept de ședere, în temeiul dreptului național sau al dreptului derivat al Uniunii, nu poate fi acordat resortisantului unei țări terțe membru de familie al unui cetățean al Uniunii, faptul că există între acest resortisant și acest cetățean al Uniunii o asemenea relație de dependență încât ar conduce la constrângerea cetățeanului menționat al Uniunii să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblu, în caz de returnare în afara teritoriului menționat a membrului familiei sale resortisant al unui stat terț, are drept consecință că articolul 20 TFUE obligă în principiu statul membru vizat să recunoască un drept de ședere derivat acestuia din urmă.
43 Cu toate acestea, mai trebuie arătat, în al treilea rând, că Curtea a admis deja că dreptul de ședere derivat care decurge din articolul 20 TFUE nu este absolut, statele membre putând refuza să îl acorde în anumite împrejurări specifice.
44 Astfel, Curtea a statuat deja că acest articol 20 TFUE nu afectează posibilitatea statelor membre de a invoca o excepție de la respectivul drept de ședere derivat, legată printre altele de menținerea ordinii publice și de apărarea siguranței publice (Hotărârea din 13 septembrie 2016, CS, C‑304/14, EU:C:2016:674, punctul 36, și Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín, C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 81).
45 Un refuz de acordare a dreptului de ședere opus unui membru de familie al unui cetățean al Uniunii resortisant al unei țări terțe, întemeiat pe existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa ordinii publice sau a siguranței publice, ținând seama în special de infracțiunile săvârșite de resortisantul menționat, ar fi, așadar, conform cu dreptul Uniunii, chiar dacă ar determina obligația cetățeanului Uniunii membru al familiei sale de a părăsi teritoriul Uniunii [Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 92, precum și jurisprudența citată].
46 Prin urmare, trebuie să se examineze dacă articolul 20 TFUE permite, în același mod, statelor membre să instituie o excepție de la dreptul de ședere derivat pe care îl consacră acest articol și care ar fi legată de o cerință privind resursele suficiente în sarcina cetățeanului Uniunii.
47 În această privință este necesar să se sublinieze că aprecierea unei excepții de la dreptul de ședere derivat care decurge din articolul 20 TFUE trebuie să țină seama în special de dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este prevăzut la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Hotărârea din 13 septembrie 2016, CS, C‑304/14, EU:C:2016:674, punctul 36, și Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín, C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 81), precum și, mai general, de principiul proporționalității, ca principiu general al dreptului Uniunii.
48 Or, a refuza resortisantului unei țări terțe membru de familie al unui cetățean al Uniunii un drept de ședere derivat pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o are acest cetățean pentru simplul motiv că acesta din urmă nu dispune de resurse suficiente, deși există între cetățeanul menționat și acest resortisant al unei țări terțe o relație de dependență precum cea descrisă la punctul 39 din prezenta hotărâre, ar constitui o atingere adusă beneficiului efectiv al substanței drepturilor care decurg din statutul de cetățean al Uniunii care ar fi disproporționată în raport cu obiectivul urmărit de o asemenea condiție de resurse, și anume protejarea finanțelor publice ale statului membru vizat. Astfel, un asemenea obiectiv pur economic se distinge fundamental de cel prin care se urmărește menținerea ordinii publice și apărarea siguranței publice și nu permite justificarea unor atingeri atât de grave aduse beneficiului efectiv al substanței drepturilor care decurg din statutul de cetățean al Uniunii.
49 Rezultă că, atunci când există o relație de dependență, în sensul punctului 39 din prezenta hotărâre, între un cetățean al Uniunii și resortisantul unei țări terțe membru al familiei sale, articolul 20 TFUE se opune ca un stat membru să prevadă o excepție de la dreptul de ședere derivat pe care acest articol îl recunoaște acestui resortisant al unei țări terțe pentru simplul motiv că cetățeanul menționat al Uniunii nu dispune de resurse suficiente.
50 Prin urmare, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 66 din concluzii, obligația impusă cetățeanului Uniunii de a dispune de resurse suficiente pentru el și pentru membrul familiei sale resortisant al unei țări terțe este de natură să compromită efectul util al articolului 20 TFUE în cazul în care conduce la faptul că resortisantul menționat trebuie să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblu, și că, din cauza existenței unei relații de dependență între acest resortisant și cetățeanul Uniunii, acesta din urmă este, în fapt, constrâns să îl însoțească și, prin urmare, să părăsească de asemenea teritoriul Uniunii.
51 În ceea ce privește, în al patrulea rând, modalitățile procedurale potrivit cărora, în cadrul unei cereri de ședere în scopul reîntregirii familiei, un resortisant al unei țări terțe poate invoca existența unui drept derivat în temeiul articolului 20 TFUE, Curtea a statuat că, deși, desigur, revine statelor membre sarcina să determine modalitățile de punere în aplicare a dreptului de ședere derivat care trebuie, în situațiile foarte specifice vizate la punctul 39 din prezenta hotărâre, să fie recunoscut resortisantului unei țări terțe în temeiul articolului 20 TFUE, nu este mai puțin adevărat că aceste modalități procedurale nu pot totuși compromite efectul util al articolului 20 menționat [Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 54].
52 Astfel, deși autoritățile naționale nu au obligația să examineze în mod sistematic și din proprie inițiativă existența unei relații de dependență, în sensul articolului 20 TFUE, persoana vizată trebuind să prezinte elementele care permit să se aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 20 TFUE, efectul util al acestui articol ar fi totuși compromis dacă resortisantul unei țări terțe sau cetățeanul Uniunii membru al familiei sale ar fi împiedicat să invoce elementele care permit să se aprecieze dacă există între ei o relație de dependență, în sensul articolului 20 TFUE (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctele 75 și 76).
53 Așadar, atunci când autoritatea națională competentă este sesizată de un resortisant al unei țări terțe cu o cerere de acordare a unui drept de ședere în scopul reîntregirii familiei cu un cetățean al Uniunii resortisant al statului membru vizat, această autoritate nu poate respinge în mod automat această cerere pentru simplul motiv că acest cetățean al Uniunii nu dispune de resurse suficiente. Dimpotrivă, acesteia îi revine sarcina de a aprecia, pe baza elementelor pe care resortisantul unei țări terțe și cetățeanul Uniunii vizați trebuie să i le poată furniza în mod liber și procedând, dacă este nevoie, la cercetările necesare, dacă există între aceste două persoane o relație de dependență precum cea descrisă la punctul 39 din prezenta hotărâre, astfel încât trebuie să i se acorde în principiu acestui resortisant, în temeiul articolului 20 TFUE, un drept de ședere derivat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctele 75-77).
54 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să respingă o cerere de reîntregire a familiei formulată de soțul resortisant al unei țări terțe al unui cetățean al Uniunii care deține cetățenia acestui stat membru și care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație, pentru simplul motiv că acest cetățean al Uniunii nu dispune de suficiente resurse pentru el și pentru soțul său, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul național de asistență socială, fără să se fi examinat dacă există o relație de dependență între cetățeanul menționat al Uniunii și soțul său de asemenea natură încât, în cazul refuzului acordării unui drept de ședere derivat acestuia din urmă, același cetățean al Uniunii ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblu, și ar fi astfel privat de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul său.
Cu privire la prima întrebare
55 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că o relație de dependență de natură să justifice acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul acestui articol există pentru simplul motiv că resortisantul unui stat membru, major și care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație, și soțul său, major și resortisant al unei țări terțe, sunt obligați să locuiască împreună în temeiul obligațiilor care decurg din căsătorie potrivit dreptului statului membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii.
56 Trebuie amintit, în primul rând, că, spre deosebire de minori și, cu atât mai mult dacă aceștia sunt copii de vârstă fragedă, un adult este în principiu în măsură să ducă o existență independentă de membrii familiei sale. Rezultă că recunoașterea între doi adulți membri ai aceleiași familii a unei relații de dependență de natură să creeze un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE nu poate fi concepută decât în cazuri excepționale, în care, având în vedere ansamblul împrejurărilor relevante, persoana vizată nu ar putea în niciun mod să fie separată de membrul familiei sale de care depinde [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 65].
57 În al doilea rând, din jurisprudența Curții reiese de asemenea că simplul fapt că un resortisant al unui stat membru ar putea dori, pentru motive economice sau pentru a menține unitatea familială pe teritoriul Uniunii, ca membri ai familiei sale care nu dispun de cetățenia unui stat membru să poată locui cu el pe teritoriul Uniunii nu este suficient în sine pentru a considera că cetățeanul Uniunii este obligat să părăsească teritoriul Uniunii dacă un astfel de drept nu este acordat [Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 74, precum și jurisprudența citată].
58 Astfel, existența unei legături familiale, indiferent dacă este de natură biologică sau juridică, între cetățeanul Uniunii și membrul familiei sale resortisant al unei țări terțe nu poate fi suficientă pentru a justifica recunoașterea în temeiul articolului 20 TFUE a unui drept de ședere derivat respectivului membru de familie pe teritoriul statului membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 75].
59 În al treilea rând, Curtea a constatat de asemenea că un principiu de drept internațional, reafirmat la articolul 3 din Protocolul nr. 4 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, pe care dreptul Uniunii nu îl poate ignora în raporturile dintre statele membre, se opune ca un stat membru să refuze propriilor resortisanți dreptul de acces și de ședere pe teritoriul său indiferent de temei.
60 Întrucât un drept de ședere necondiționat este astfel recunoscut resortisanților unui stat membru pe teritoriul acestuia din urmă (Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes, C‑165/16, EU:C:2017:862, punctul 37), un stat membru nu poate impune în mod legal unuia dintre resortisanții săi să îi părăsească teritoriul, în special pentru a respecta obligațiile care decurg din căsătoria sa, fără a încălca principiul de drept internațional amintit la punctul anterior din prezenta hotărâre.
61 Prin urmare, presupunând chiar că, astfel cum susține instanța de trimitere în legătură cu dreptul spaniol, normele unui stat membru referitoare la căsătorie impun resortisantului acestui stat membru și soțului său să locuiască împreună, o asemenea obligație nu ar putea totuși niciodată să îl constrângă din punct de vedere juridic pe acest resortisant să părăsească teritoriul Uniunii, chiar dacă soțului său resortisant al unei țări terțe nu i s‑ar acorda un permis de ședere pe teritoriul statului membru respectiv. Ținând seama de ceea ce precedă, o asemenea obligație legală impusă soților de a locui împreună nu este suficientă, în sine, pentru a stabili că există între ei o relație de dependență de o asemenea natură încât ar impune acestui cetățean al Uniunii, în cazul returnării soțului său în afara teritoriului Uniunii, să îl însoțească și, prin urmare, să părăsească și el teritoriul Uniunii.
62 În orice caz, din decizia de trimitere reiese că obligația impusă soților de a locui împreună care decurge din dreptul spaniol nu este executorie pe cale jurisdicțională.
63 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu există o relație de dependență de natură să justifice acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul acestui articol doar pentru motivul că resortisantul unui stat membru, major și care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație, și soțul său, major și resortisant al unei țări terțe, sunt obligați să locuiască împreună în temeiul obligațiilor care decurg din căsătorie potrivit dreptului statului membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii.
Cu privire la cheltuielile de judecată
64 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
1) Articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să respingă o cerere de reîntregire a familiei formulată de soțul resortisant al unei țări terțe al unui cetățean al Uniunii Europene care deține cetățenia acestui stat membru și care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație, pentru simplul motiv că acest cetățean al Uniunii nu dispune de suficiente resurse pentru el și pentru soțul său, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul național de asistență socială, fără să se fi examinat dacă există o relație de dependență între cetățeanul menționat al Uniunii și soțul său de asemenea natură încât, în cazul refuzului acordării unui drept de ședere derivat acestuia din urmă, același cetățean al Uniunii ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii Europene, considerat în ansamblu, și ar fi astfel privat de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul său.
2) Articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu există o relație de dependență de natură să justifice acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul acestui articol doar pentru motivul că resortisantul unui stat membru, major și care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație, și soțul său, major și resortisant al unei țări terțe, sunt obligați să locuiască împreună în temeiul obligațiilor care decurg din căsătorie potrivit dreptului statului membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii Europene.
Semnături