CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PEDRO CRUZ VILLALÓN
prezentate la 26 februarie 2015(1)
Cauza C‑671/13
VĮ „Indėlių ir investicijų draudimas”
Virgilijus Vidutis Nemaniūnas
[cerere de decizie preliminară formulată de Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Lituania)]
„Sisteme de garantare a depozitelor și de compensare a investitorilor – Directivele 94/19/CE și 97/9/CE – Excluderea titularilor de certificate de depozit sau de obligațiuni emise de o instituție de credit de la orice sistem de garantare sau de compensare – Posibilitatea de a invoca dispozițiile Directivelor 94/19/CE și 97/9/CE în fața instanței naționale, împotriva unei societăți de stat de asigurare a depozitelor și a plății compensațiilor – Excluderea de la sistemul de compensare a investitorilor a titlurilor de creanță emise de o instituție de credit care nu a folosit titlurile respective și nici nu a operat o distincție între fondurile de investiții și alte fonduri aflate la dispoziția sa”
1. Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă a Lituaniei) oferă Curții posibilitatea să se pronunțe pentru prima dată cu privire la mai multe întrebări referitoare la corelarea sistemelor de protecție a depozitelor și a investitorilor, prevăzute de Directiva 94/19/CE(2) și, respectiv, de Directiva 97/9/CE(3). Faptul că legiuitorul lituanian a transpus cele două directive prin același text legislativ implică riscul ca garanțiile prevăzute de respectivele directive să se suprapună, sau, la extrema cealaltă, ca excluderile permise în mod specific de fiecare dintre directive să opereze în mod nediferențiat în ceea ce privește orice instrumente financiare. Rezultă astfel importanța sublinierii caracterului specific al obiectului fiecărei directive și, prin urmare, necesitatea corelării corespunzătoare a sistemelor de protecție reglementate de acestea.
I – Cadru normativ
A – Dreptul Uniunii
1. Directiva privind depozitele
2. Conform celui de al șaisprezecelea considerent al Directivei privind depozitele, „[…] nivelul minim de garantare prevăzut de prezenta directivă nu trebuie să lase o prea mare parte a depozitelor fără protecție atât în interesul protecției consumatorilor, cât și în cel al stabilității sistemului financiar […]”.
3. Conform celui de al optsprezecelea considerent al aceleiași directive, „[…] în cazul în care un stat membru consideră că anumite categorii de depozite sau depunători limitativ enumerate nu necesită o protecție specială, acesta trebuie să le poată exclude de la garantarea oferită de sistemele de garantare a depozitelor”.
4. Articolul 1 punctul 1 din Directiva privind depozitele definește depozitul ca fiind „orice sold creditor rezultat din fondurile rămase într‑un cont sau din situații temporare care derivă din operațiuni bancare normale și pe care o instituție de credit trebuie să îl plătească în conformitate cu condițiile legale și contractuale aplicabile, precum și orice creanță evidențiată printr‑un titlu de creanță emis de o instituție de credit”.
5. În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva privind depozitele, „[f]iecare stat membru asigură că pe teritoriul său sunt introduse și recunoscute oficial unul sau mai multe sisteme de garantare a depozitelor. Cu excepția situațiilor menționate la al doilea paragraf și la alineatul (4), nicio instituție de credit autorizată în acel stat membru în conformitate cu articolul 3 din Directiva 77/780/CEE nu poate accepta depozite dacă nu este membră a unui astfel de sistem”.
6. Alineatele (1) și (2) ale articolului 7 din aceeași directivă prevăd următoarele:
„(1) Sistemele de garantare a depozitelor prevăd că depozitele agregate ale fiecărui depunător sunt acoperite până la concurența sumei de 20 000 ECU în caz de indisponibilitate a depozitelor.
[…]
(2) Statele membre pot prevedea ca anumiți depunători sau anumite depozite să fie excluse de la aplicarea garanției sau să le fie acordat un nivel mai redus al garanției. Aceste excluderi sunt enumerate la anexa I.”
7. La punctul 12 din lista de excluderi enumerate în anexa I figurează „[o]bligațiunile emise de către aceeași instituție și pasive decurgând din accepturi proprii și bilete la ordin”.
2. Directiva privind investitorii
8. Considerentul (4) al Directivei privind investitorii prevede următoarele:
„întrucât protecția investitorilor și păstrarea încrederii în sistemul financiar constituie un aspect important al realizării și al bunei funcționări a pieței interne în acest sector; întrucât, în consecință, este esențial ca, în acest scop, fiecare stat membru să dispună de un sistem de compensare a investitorilor care să garanteze un nivel minim armonizat de protecție, cel puțin pentru micii investitori, în cazul în care o întreprindere de investiții se află în imposibilitatea de a‑și îndeplini obligațiile față de clienții investitori”.
9. Considerentul (9) al Directivei 2005/9 are următorul cuprins:
„întrucât definiția unei întreprinderi de investiții cuprinde instituțiile de credit care sunt autorizate să ofere servicii de investiții; întrucât aceste instituții de credit trebuie să fie incluse, de asemenea, într‑un sistem de compensare a investitorilor în ceea ce privește activitatea de investiții ale acestora; întrucât, cu toate acestea, nu este necesar ca aceste instituții de credit să fie incluse în două sisteme separate, în cazul în care un singur sistem îndeplinește atât cerințele prezentei directive, cât și ale Directivei 94/19/CE […]; întrucât, cu toate acestea, în cazul anumitor întreprinderi de investiții care sunt și instituții de credit, poate fi dificil, în unele cazuri, să se facă o distincție între depozitele reglementate de Directiva 94/19/CE și fondurile deținute în legătură cu activitatea de investiții; întrucât statele membre ar trebui să poată determina ce directivă se aplică acestor creanțe”.
10. Articolul 1 punctul 4 din directivă definește investitorul ca fiind „orice persoană care a încredințat fonduri sau instrumente unei întreprinderi de investiții în legătură cu activitățile de investiții”.
11. Conform articolului 1 punctul 3 din Directiva privind investitorii, în sensul acestei directive, „instrumente” înseamnă instrumentele enumerate în secțiunea B din anexa la Directiva 93/22/CEE(4).
12. Alineatele (2) și (3) ale articolului 2 din Directiva privind investitorii prevăd următoarele:
„(2) Un sistem asigură acoperire pentru investitori în conformitate cu articolul 4 în cazul în care:
– autoritățile competente au constatat că, după părerea lor, o întreprindere de investiții pare, pentru moment, din motive legate direct de situația sa financiară, să fie în incapacitatea de a‑și îndeplini obligațiile rezultate în urma creanțelor investitorilor și nu are perspective apropiate de a și le putea îndeplini
sau
– o autoritate judiciară a dat o hotărâre, din motive legate direct de situația financiară a unei întreprinderi de investiții, care are ca efect suspendarea capacității investitorilor de a‑și recupera creanțele de la întreprinderea de investiții în cauză,
oricare dintre aceste situații intervine prima.
Acoperirea trebuie să fie asigurată pentru creanțele rezultate din incapacitatea unei întreprinderi de investiții:
– de a rambursa investitorilor fondurile care le sunt datorate sau care le aparțin și pe care le deține în numele acestora în legătură cu activitatea de investiții
sau
– de a restitui investitorilor orice instrument care le aparține și pe care îl deține, administrează sau gestionează în numele acestora în legătură cu activitatea de investiții
în conformitate cu condițiile legale și contractuale aplicabile.
(3) Orice creanță prevăzută la alineatul (2) asupra unei instituții de credit care, într‑un stat membru dat, intră atât sub incidența prezentei directive, cât și a Directivei 94/19/CE este direcționată de către statul membru în cauză către un sistem prevăzut într‑una dintre aceste directive pe care statul membru îl consideră adecvat. Nicio creanță nu poate face obiectul unei duble compensări în temeiul celor două directive.”
13. Alineatele (1) și (2) ale articolului 4 din Directiva privind investitorii prevăd următoarele:
„(1) Statele membre se asigură că sistemele asigură o acoperire de minimum 20 000 ECU pentru fiecare investitor pentru creanțele menționate la articolul 2 alineatul (2).
Până la 31 decembrie 1999, statele membre în care, în momentul adoptării prezentei directive, acoperirea este mai mică de 20 000 ECU pot păstra acest nivel mai redus de compensare, cu condiția ca acesta să nu fie mai mic de 15 000 ECU. Această opțiune este disponibilă, de asemenea, statelor membre cărora li se aplică dispozițiile tranzitorii din articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 94/19/CE.
(2) Un stat membru poate prevedea ca anumiți investitori să fie excluși de la acoperirea oferită de către sisteme sau să li se acorde un nivel de acoperire mai scăzut. Aceste excluderi sunt enumerate în anexa I(5).”
3. Directiva 86/635/CEE(6)
14. Conform articolului 20 alineatul (1) din Directiva 86/635, poziția „Datorii constituite prin titluri de valoare” trebuie să includă „atât titluri de creanță, cât și datorii pentru care s‑au emis certificate negociabile, în special certificate de depozit, bonuri de casă și datoriile rezultate din accepte proprii și bilete la ordin”.
4. Directiva 2004/39/CE(7)
15. Secțiunea C din anexa I la Directiva 2004/39 stabilește lista instrumentelor financiare care intră sub incidența acesteia. La punctul 2 din anexă, în noțiunea „instrumente financiare”, sunt incluse instrumentele pieței monetare.
16. Conform articolului 4 alineatul (1) punctul 19 din Directiva 2004/39, „instrumentele pieței monetare” înseamnă „categoriile de instrumente tranzacționate în mod obișnuit pe piața monetară, precum bonurile de tezaur, certificatele de depozit și efectele de comerț (cu excepția instrumentelor de plată)”.
5. Regulamentul (CE) nr. 25/2009(8)
17. În conformitate cu partea 1 secțiunea 2 litera (g) din anexa I la Regulamentul nr. 25/2009, „instrumente de piață monetară” înseamnă „instrumente tranzacționate în mod normal pe piața monetară, care sunt lichide și care au o valoare ce poate fi stabilită cu exactitate în orice moment”.
B – Dreptul național
18. Articolul 2 alineatul 3 din Legea lituaniană nr. IX-975 din 20 iunie 2002 privind garantarea depozitelor prevede că „depunător” înseamnă o persoană fizică sau juridică, titulară a unui depozit la o bancă, o sucursală a unei bănci sau o bancă cooperatistă, cu excepția persoanelor ale căror depozite nu pot face, în temeiul prezentei legi, obiectul asigurării.
19. Conform articolului 3 alineatul 1 din legea menționată, constituie obiectul asigurării depozitele depunătorilor, în moneda națională (LTL) sau în valută, în timp ce alineatul 4 al aceluiași articol prevede că nu pot face obiectul asigurării, între altele, titlurile de creanță (certificatele de depozit) emise de însăși persoana asigurată (în prezenta cauză, banca).
20. Conform articolului 9 alineatul 1 a doua teză din Legea lituaniană privind garantarea depozitelor, dreptul la compensare al investitorului în temeiul asigurării se naște la data producerii evenimentului asigurat numai în cazul în care asiguratul a transmis sau a utilizat titlurile și/sau fondurile investitorului fără consimțământul acestuia din urmă.
II – Situația de fapt
21. Întrebarea preliminară se ridică în cadrul unui litigiu în care doi particulari, domnul Vitoldas Guliavičius și domnul Virgilijus Vidutis Nemaniūnas, solicită constatarea nulității contractelor de achiziție de certificat de depozit și de subscriere de obligațiuni, încheiate cu o instituție bancară (Snoras), invocând faptul că nu au fost informați în mod corespunzător nici cu privire la caracteristicile și condițiile instrumentelor financiare în cauză, nici referitor la situația financiară a Snoras, care a intrat în faliment la scurt timp după încheierea respectivelor contracte.
22. În cazul contractului de achiziție de certificat de depozit, domnul Vitoldas Guliavičius a obținut o soluție favorabilă în fața instanței de al doilea grad, care a fost atacată cu recurs de VI Indėlių ir investicijų draudimas (denumită în continuare „Indėlių”), întreprindere publică al cărei obiect de activitate este protecția depozitelor și a obligațiunilor în cazul insolvenței instituțiilor financiare. În ceea ce privește, în cazul contractului de subscriere de obligațiuni, cererea formulată de domnul Virgilijus Vidutis Nemaniūnas, aceasta a fost respinsă în fața instanțelor de prim grad și de al doilea grad, iar în cele din urmă acesta a introdus recurs.
23. Curtea Supremă a Lituaniei, care a fost sesizată cu cele două recursuri, formulează prezenta trimitere preliminară, arătând că instanțele de prim grad și de al doilea grad s‑au pronunțat doar în ceea ce privește presupusul comportament ilicit al Snoras în raport cu informațiile furnizate cu privire la riscurile pe care le implicau tranzacțiile în litigiu. Litigiul trebuie însă soluționat și din perspectiva reglementării privind protecția reclamanților în calitate de depunători sau investitori.
III – Întrebările preliminare adresate
24. Întrebările preliminare, formulate la 17 decembrie 2013, au următorul conținut:
„1) Dispozițiile coroborate ale articolului 7 alineatul (2) și ale punctului 12 din anexa I la Directiva 94/19 trebuie înțelese și interpretate în sensul că, atunci când un stat membru exclude de la beneficiul garanției depunătorii unei instituții de credit care dețin titluri de creanță (certificate de depozit) emise de aceasta, excluderea amintită poate fi aplicată numai în cazul în care certificatele de depozit respective prezintă (au) toate caracteristicile unui instrument financiar în sensul Directivei 2004/39 (ținând seama și de alte acte de drept al Uniunii, de exemplu de Regulamentul nr. 25/2009 al Băncii Centrale Europene), inclusiv posibilitatea de a fi tranzacționate pe piața secundară?
2) În cazul în care statul membru în cauză alege să transpună Directivele 94/19 și 97/9 în dreptul național astfel încât sistemele de protecție a depunătorilor și a investitorilor sunt instituite în același act legislativ (aceeași lege), dispozițiile coroborate ale articolului 7 alineatul (2) și ale punctului 12 din anexa I la Directiva 94/19 și articolul 2 alineatul (2) din Directiva 97/9 trebuie înțelese și interpretate, în raport cu articolul 2 alineatul (3) din Directiva 97/9, în sensul că titularii certificatelor de depozit și de obligațiuni trebuie să poată fi acoperiți de unul dintre sistemele de protecție (de garanție) în sensul directivelor citate anterior?
3) Având în vedere faptul că, potrivit reglementării naționale, niciunul dintre sistemele de protecție posibile prevăzute de Directivele 94/19 și 97/9 nu este aplicabil titularilor de certificate de depozit și de obligațiuni emise de o instituție de credit:
a) dispozițiile coroborate ale articolului 3 alineatul (1), ale articolului 7 alineatul (1) (astfel cum a fost modificat prin Directiva 2009/14) și ale articolului 10 alineatul (1) din Directiva 94/19 și ale articolului 1 alineatul (1) din aceeași directivă, care definește noțiunea de depozit, sunt suficient de clare, precise, necondiționate și creează drepturi subiective pentru a putea fi invocate de particulari în fața instanței naționale în susținerea cererilor lor de compensare împotriva organismului de garantare instituit de stat, însărcinat cu plata respectivei compensări?
b) articolul 2 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 97/9 sunt suficient de clare, precise, necondiționate și creează drepturi subiective pentru a putea fi invocate de particulari în fața instanței naționale în susținerea cererilor lor de compensare împotriva organismului de garantare instituit de stat, însărcinat cu plata respectivei compensări?
c) în cazul unui răspuns afirmativ la întrebările de mai sus («3a» și «3b»), care dintre cele două sisteme de protecție posibile trebuie ales de instanța națională spre aplicare pentru a soluționa litigiul dintre un particular și o instituție de credit, la care a fost chemat organismul de garantare instituit de stat, însărcinat cu administrarea sistemelor de protecție a depunătorilor și a investitorilor?
4) Dispozițiile articolului 2 alineatul (2) și ale articolului 4 alineatul (2) din Directiva 97/9 (coroborate cu anexa I la directiva menționată) trebuie înțelese și interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia sistemul de compensare a investitorilor nu este aplicabil investitorilor care dețin titluri de creanță emise de o instituție de credit, în considerarea tipului de instrumente financiare (titluri de creanță) și ținând seama de faptul că asiguratul (instituția de credit) nu a transferat sau nu a utilizat fondurile sau titlurile investitorilor fără consimțământul acestora? Faptul că instituția de credit care a emis titlurile de creanță – emitentul – este în același timp cel care păstrează aceste instrumente financiare (intermediarul) și că fondurile investite nu se disting de alte fonduri de care dispune instituția de credit prezintă relevanță pentru interpretarea dispozițiilor citate anterior ale Directivei 97/9 în ceea ce privește protecția investitorilor?”
25. În definitiv, instanța de trimitere solicită (1) să se stabilească domeniul de aplicare al eventualei excepții de la garantarea prevăzută de Directiva privind depozitele, excepție care, dacă este interpretată în sens restrictiv – astfel cum se impune, în opinia sa –, nu este aplicabilă contractelor în litigiu; (2) și (3) să se determine corectitudinea transpunerii în dreptul lituanian a Directivei privind depozitele și a Directivei privind investitorii și, în cazul în care se constată transpunerea incorectă, să se stabilească dacă particularii pot invoca aplicarea directă a acestora; (4) să se stabilească dacă este posibil ca reglementarea națională să nu se aplice unei anumite categorii de investitori, în considerarea tipului de instrument financiar.
IV – Procedura în fața Curții
26. Au intervenit în procedură și au prezentat observații scrise Snoras, Indėlių, Republica Lituania și Comisia. În procesul‑verbal al ședinței, încheiat la 20 noiembrie 2014, au intervenit de asemenea reprezentanții în procedură ai domnului Virgilijus Vidutis Nemaniūnas și ai domnului Vitoldas Guliavičius, acesta din urmă prezentând observații orale.
V – Analiza întrebărilor formulate
A – Cu privire la prima întrebare preliminară
27. Prima dintre întrebările adresate Curții de către Lietuvos Aukščiausiasis Teismas are ca obiect în special Directiva privind depozitele și se referă, concret, la competența statelor membre, prevăzută la articolul 7 alineatul (2) coroborat cu punctul 12 din anexa I la respectiva directivă, de a exclude „certificatele de depozit” – cărora în principiu, trebuie să li se aplice respectiva directivă, în temeiul articolului 1 din aceasta – de la aplicarea garanțiilor reglementate de aceasta pentru depozite.
28. Mai exact, întrebarea se referă la aspectul dacă competența de a exclude certificatele de depozit, menționată anterior, se referă doar la acele certificate care întrunesc toate caracteristicile unui instrument financiar în sensul Directivei 2004/39, printre care se numără posibilitatea de a fi tranzacționate pe piața secundară.
1. Argumentele părților
29. Domnul Vitoldas Guliavičius susține că în prezenta cauză este vorba despre un depozit la termen care nu poate fi considerat drept produs de investiții, întrucât tranzacționarea sa pe piața de capital nu este posibilă și, prin urmare, nu poate fi exclus de la aplicarea garanției prevăzute de Directiva privind depozitele.
30. Snoras și Indėlių consideră că Republica Lituania putea să se prevaleze de competența prevăzută la articolul 7 alineatul (2) din Directiva privind depozitele și, prin urmare, să excludă certificatele de depozit de la aplicarea garanției. În acest sens, Snoras și Indėlių susțin că definiția din dreptul lituanian a certificatelor respective corespunde celei prevăzute în Regulamentul nr. 25/2009 și în Directiva 2004/39. Aceasta din urmă nu s‑ar putea aplica în vederea interpretării Directivei privind depozitele fără a aduce atingere principiului neretroactivității.
31. Republica Lituania susține că legiuitorul Uniunii, urmărind să îndeplinească obiectivele Directivei privind depozitele – și anume, libertatea de a presta servicii în sectorul bancar, stabilitatea sistemului bancar și protecția depunătorilor –, a optat pentru o armonizare minimă. Directiva nu a creat un sistem de acoperire a oricărui tip de depozit sau de depunător, prevăzând posibilitatea ca statele membre să excludă anumite depozite de la aplicarea garanției. În opinia sa, certificatele de depozit care fac obiectul procedurii principale sunt cuprinse în noțiunea „obligațiuni emise de către [o] instituție de credit”, prevăzută la punctul 12 din anexa I la Directiva privind depozitele și, prin urmare, Republica Lituania le putea exclude de la garantarea depozitelor.
32. În ceea ce privește această din urmă susținere, guvernul lituanian arată că Directiva privind depozitele restrânge înțelesul noțiunii de titluri de creanță la titlurile care prezintă caracteristicile instrumentelor financiare în sensul Directivei 2004/39, care nici nu se referă la Directiva privind depozitele, nici nu o modifică, astfel încât adoptarea sa nu a avut niciun efect asupra excluderii prevăzute la punctul 12 din anexa I la această din urmă directivă.
33. Comisia consideră la rândul său, în primul rând că, pentru a stabili dacă certificatele de depozit pot fi incluse în noțiunea „orice sold creditor constituit printr‑un titlu de creanță emis de o instituție de credit”, prevăzută la articolul 1 din Directiva privind depozitele, trebuie să se aibă în vedere articolul 20 alineatul (1) din Directiva 86/365, care include certificatele de depozit în noțiunea de creanțe pentru care s‑au emis certificate negociabile. În al doilea rând, Comisia susține că, odată stabilit faptul că certificatele de depozit pot fi incluse în noțiunea de depozit prevăzută la articolul 1 din Directiva privind depozitele, necesitatea de a interpreta în mod restrictiv excluderea prevăzută la articolul 7 alineatul (2) din aceeași directivă nu ar implica, în opinia sa, că respectiva excludere se poate aplica numai titlurilor de creanță care întrunesc caracteristicile instrumentelor financiare în sensul Directivei 2004/39.
2. Analiză
34. Răspunsul la prima întrebare trebuie să fie determinat prin interpretarea coroborată a două dispoziții din Directiva privind depozitele. Pe de o parte, articolul 1, conform căruia „depozit” înseamnă „orice sold creditor rezultat din fondurile rămase într‑un cont sau din situații temporare care derivă din operațiuni bancare normale și pe care o instituție de credit trebuie să îl plătească în conformitate cu condițiile legale și contractuale aplicabile, precum și orice creanță evidențiată printr‑un titlu de creanță emis de o instituție de credit”(9). Pe de altă parte, articolul 7 alineatul (2) coroborat cu punctul 12 din anexa I la aceeași directivă, în temeiul căruia statele membre pot exclude sau reduce garanția aferentă anumitor depozite; concret, aceea a „[obligațiunilor] emise de către aceeași instituție și [a] pasive[lor] decurgând din accepturi proprii și bilete la ordin”.
35. Dacă ne raportăm strict la formularea literală a articolului 1 din Directiva privind depozitele, este evident că legiuitorul a inclus în categoria „depozite” două noțiuni sau concepte diferite. Pe de o parte, conform propriei formulări, „orice sold creditor rezultat din fondurile rămase într‑un cont sau din situații temporare care derivă din operațiuni bancare normale și pe care o instituție de credit trebuie să îl plătească în conformitate cu condițiile legale și contractuale aplicabile”. Pe de altă parte, o noțiune diferită de cea anterioară, definită ca „orice creanță evidențiată printr‑un titlu de creanță emis de o instituție de credit”.
36. În ambele cazuri este vorba despre creanțe pe care instituția de credit este obligată să le plătească fie, într‑un caz, titularului unui cont în care au rămas fonduri care au generat sold creditor sau în care s‑au efectuat operațiuni bancare normale care au condus la situații temporare din care derivă de asemenea un sold creditor, fie, în celălalt caz, titularului unui certificat de depozit. Deși creanțele coincid în această privință, totuși ele se diferențiază prin faptul că doar în cazul certificatelor de depozit este vorba despre creanțe care pot fi negociate sau, după caz, tranzacționate.
37. Astfel, în primul caz, articolul 1 din Directiva privind depozitele se referă la creanțe a căror plată este obligatorie, în conformitate cu condițiile legale și contractuale aplicabile conturilor în care au rămas sau operațiunilor bancare normale din care derivă respectivele creanțe ca urmare a unei situații temporare. Este evident, în opinia noastră, că această obligație de plată exclude posibilitatea ca respectiva creanță să poată face obiectul unei negocieri sau tranzacționări, deoarece este vorba, în sens strict, despre un depozit încredințat instituției(10).
38. În al doilea caz însă, articolul 1 din directivă menționează expres creanțele evidențiate printr‑un certificat de depozit, cu alte cuvinte printr‑un instrument căruia îi este inerent caracterul negociabil(11). Aceasta rezultă din Directiva 86/635, care, la articolul 20 alineatul (1), prevede că poziția „Datorii constituite prin titluri de valoare” trebuie să includă „atât titluri de creanță, cât și datorii pentru care s‑au emis certificate negociabile, în special certificate de depozit(12) […]”. În același sens, conform articolului 4 alineatul (1) punctul 19 din Directiva 2004/39, „instrumentele pieței monetare” înseamnă „categoriile de instrumente tranzacționate în mod obișnuit pe piața monetară, precum bonurile de tezaur, certificatele de depozit(13) și efectele de comerț (cu excepția instrumentelor de plată)”.
39. Prin urmare, este evident că, în sensul dreptului Uniunii și în special al Directivei privind depozitele, certificatele de depozit reprezintă o specie a genului „depozit” în sensul acestei din urmă directive, care se caracterizează, în mod just, prin caracterul lor negociabil.
40. În acest caz, întrebarea care se ridică este dacă, astfel caracterizate, certificatele de depozit figurează printre titlurile care, conform articolului 7 alineatul (2) din Directiva privind depozitele, pot fi excluse de către statele membre de la aplicarea garanției prevăzute de directivă sau în privința cărora garanția poate fi redusă.
41. Conform articolului 7 alineatul (2) din Directiva privind depozitele, statele membre pot prevedea ca „anumiți depunători sau anumite depozite să fie excluse de la aplicarea garanției sau să le fie acordat un nivel mai redus al garanției”. Or, astfel cum reiese din utilizarea termenului „anumiți”, această posibilitate nu este generală, ci se rezumă la acei depunători și la acele depozite enumerate chiar în directivă în anexa I.
42. În urma analizei depunătorilor și a depozitelor prevăzute în anexa I, trebuie să subliniem că, în ceea ce le privește pe acestea din urmă, aproape toate se încadrează în sfera noțiunii de depozit, iar în ceea ce îi privește pe cei dintâi, este vorba de asemenea, în mare parte, despre depunători publici. Această anexă cuprinde depozitele plasate de către întreprinderi de asigurare (punctul 2), depozitele plasate de către stat și autoritățile administrației publice (punctele 3 și 4), depozitele plasate de organismele de plasament colectiv (punctul 5) și depozitele plasate de fondurile de pensii (punctul 6), precum și depozitele plasate de către persoanele care fac parte din organele de administrare sau de audit ale instituției de credit (punctele 7, 8 și 9) și depozitele în monede străine (punctul 13). În aceste cazuri, este întotdeauna vorba despre depozite a căror particularitate rezultă din calitatea titularului lor, acest caracter fiind cel care justifică posibilitatea excluderii depozitelor respective de la protecția conferită de Directiva privind depozitele fie deoarece, fiind vorba despre depunători publici, nu este necesară protecția prevăzută de directivă în cazul particularilor, fie pentru că este vorba despre depunători care au avut un anumit grad de răspundere în ceea ce privește situația care a condus la necesitatea acordării protecției în cauză.
43. Singurele cazuri prevăzute în anexa I care nu vizează calitatea titularului depozitului sunt, pe de o parte, cele prevăzute la punctul 10 („Depozite nenominative”), din a căror descriere reiese, a contrario, că nu pot fi excluse „depozitele nominative”, și, pe de altă parte, în ceea ce privește prezenta cauză, cele menționate la punctul 12, care se referă la „obligațiuni emise de către aceeași instituție și pasive decurgând din accepturi proprii și bilete la ordin”. Cu alte cuvinte, în mod general, certificatele de depozit.
44. Prin urmare, în opinia noastră, este evident că Republica Lituania era autorizată în temeiul Directivei privind depozitele să excludă sau să reducă garanția aferentă certificatelor de depozit, prin acestea înțelegându‑se acele instrumente financiare negociabile, întrucât, având în vedere cele menționate anterior, în dreptul Uniunii, caracterul negociabil reprezintă un element inerent acestor instrumente.
45. Cu toate acestea, legiuitorul lituanian nu a exclus certificatele de depozit în general, ci doar, potrivit Directivei privind depozitele, pe acelea emise de însăși instituția de credit asigurată. În măsura în care Directiva privind depozitele permite excluderea acelor certificate de depozit, nu ar fi nimic de reproșat legiuitorului lituanian.
46. În aceste condiții, înțelegem că pot fi excluse numai certificate de depozit în sensul dreptului Uniunii, cu alte cuvinte certificate negociabile, astfel încât, dacă această condiție nu este îndeplinită și este vorba, de exemplu, despre certificate nominative, este irelevant faptul că au fost emise de instituția asigurată(14). Altfel spus, dacă, prin natura lor, instrumentele financiare în litigiu nu ar fi negociabile și, prin urmare, indiferent de denumirea lor, nu ar constitui certificate de depozit propriu‑zise, acestea nu ar face obiectul excluderii prevăzute de Directiva privind depozitele.
47. În orice caz, revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă instrumentele în litigiu în procedura principală corespund tipului certificatului de depozit care, în conformitate cu Directiva privind depozitele și luând în considerare criteriul negociabilității, intră sau nu intră sub incidența garanției prevăzute de directiva respectivă.
48. Având în vedere cele expuse anterior, propunem ca la prima întrebare să se răspundă că articolul 7 alineatul (2) din Directiva privind depozitele coroborat cu punctul 12 din anexa I la aceeași directivă trebuie interpretat în sensul că statele membre pot exclude de la aplicarea garanției depunătorii unei instituții de credit care dețin certificate de depozit emise de această instituție atunci când este vorba despre instrumente negociabile, fiind de competența instanței naționale să stabilească acest aspect. În caz contrar, trebuie să se înțeleagă că depozitele menționate nu au fost excluse de la aplicarea garanției prevăzute în respectiva directivă.
B – Cu privire la a patra și la a doua întrebare preliminară
49. În opinia noastră, trebuie să se ofere un răspuns comun la cea de a doua și la cea de a patra întrebare adresată de Lietuvos Aukščiausiasis Teismas.
50. A patra întrebare are ca obiect o directivă diferită de cea menționată anterior, Directiva privind investitorii, fără a avea relevanță faptul că atât această directivă, cât și Directiva privind depozitele au fost transpuse de legiuitorul național prin același text legislativ.
51. În concret, a patra întrebare se referă la aspectul dacă legiuitorul lituanian a transpus corect Directiva privind investitorii atunci când a exclus anumite investiții de la garanțiile prevăzute în aceasta, precum cea constituită printr‑un titlu de creanță, mai exact un certificat de depozit care nu poate fi negociat sau tranzacționat.
52. Instanța de trimitere întreabă mai precis dacă dispozițiile articolului 2 alineatul (2) și ale articolului 4 alineatul (2) din Directiva privind investitorii, coroborate cu anexa I la directiva menționată, trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care exclude de la sistemul de compensare investitorii care dețin titluri de creanță emise în circumstanțele specifice situației litigioase din procedura principală.
53. Astfel cum vom observa, răspunsul la această întrebare este strâns legat de cea de a doua întrebare adresată de instanța de trimitere, în care se ridică problema dacă, având în vedere transpunerea Directivelor 94/19 și 97/9 prin intermediul aceleiași legi naționale, articolul 7 alineatul (2) coroborat cu punctul 12 din anexa I la Directiva 94/19 și articolul 2 alineatul (2) din Directiva 97/9, în lumina articolului 2 alineatul (3) din Directiva 97/9, trebuie interpretate în sensul că titularii certificatelor de depozit și ai obligațiunilor trebuie să poată fi acoperiți de unul dintre sistemele de protecție prevăzute de respectivele directive.
1. Argumentele părților cu privire la a patra întrebare
54. Potrivit Snoras și Indėlių, asigurarea prevăzută de Directiva privind investitorii nu are legătură cu tipul de instrument financiar, ci cu persoana care îl păstrează (intermediarul financiar), și nu acoperă riscul de insolvență a emitentului. Mai mult, în situația în care – astfel cum este cazul în speță – fondurile investitorului sunt transferate emitentului drept preț al instrumentelor financiare achiziționate, sumele plătite de investitor nu pot fi considerate drept fonduri de investit acoperite de garanția prevăzută la articolul 2 din Directiva privind investitorii. În prezenta cauză, fondurile au fost transferate voluntar către Snoras în temeiul contractelor încheiate cu domnii Vitoldas Guliavičius și Virgilijus Vidutis Nemaniūnas, în condițiile în care, în plus, contractele prevedeau că banca era autorizată să folosească fondurile clienților săi. În aceste circumstanțe, faptul că Snoras avea, la acel moment, calitatea de emitent și de intermediar al titlurilor este irelevant în ceea ce privește interpretarea Directivei privind investitorii.
55. Potrivit guvernului lituanian, Curtea Supremă a săvârșit o eroare atunci când a afirmat că sistemul de garantare pentru investitori nu este aplicabil în considerarea tipului de instrument financiar. În opinia sa, acesta nu a fost aplicabil din cauza faptului că instituția aflată în faliment nu a folosit sau nu a transferat titlurile ori fondurile fără consimțământul reclamantului. Pe de altă parte, Republica Lituania consideră irelevant faptul că Snoras a avut în același timp calitatea de emitent și pe cea de intermediar al titlurilor de creanță în litigiu, deoarece sumele care i‑au fost transferate de către investitori ar reprezenta contraprestația pentru achiziționarea titlurilor, iar restituirea acesteia ar putea fi solicitată numai de cei care întrunesc condițiile prevăzute în contractele corespunzătoare. În definitiv, nu există niciun element care să permită să se considere că activele investitorilor au făcut obiectul unei însușiri sau utilizări neautorizate.
56. Comisia susține că sistemul prevăzut la articolul 2 alineatul (2) și la articolul 4 alineatul (2) din Directiva privind investitorii asigură compensarea pentru certificatele de depozit și pentru obligațiunile în cauză dacă sunt îndeplinite două condiții. În primul rând, trebuie să fie vorba despre instrumente financiare în sensul Directivei 2004/39, cu alte cuvinte despre certificate care pot fi tranzacționate pe piața monetară. În al doilea rând, este necesar ca instituția de credit să nu fi restituit investitorilor certificatele care le aparțin sau să nu le fi rambursat fondurile care le sunt datorate sau care le aparțin și care sunt deținute în numele lor, în legătură cu certificatele de depozit. În opinia Comisiei, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă cele două condiții sunt întrunite în cauză. Cu toate acestea, Comisia susține că, în vederea îndeplinirii primei condiții, simplul fapt de a nu transmite certificatele titularului sau intermediarului financiar, precum și de a nu le înregistra într‑un depozitar central nu permite excluderea posibilității ca respectivele certificate să poată fi tranzacționate.
2. Argumentele părților cu privire la a doua întrebare
57. Domnul Vitoldas Guliavičius consideră că cele două directive trebuie interpretate astfel încât să existe mereu posibilitatea aplicării garanției prevăzute de una dintre acestea, astfel încât excluderea anumitor instrumente financiare să nu implice lipsirea de protecție a investitorilor.
58. Atât Republica Lituania, cât și Snoras și Indėlių susțin că Directiva privind depozitele depozitelor și Directiva privind investitorii urmăresc obiective diferite: prima urmărește să mențină încrederea depunătorilor în instituțiile de credit și stabilitatea sistemului financiar; cea de a doua vizează protecția investitorilor împotriva riscului de fraudă, de neglijență profesională sau de eroare de gestiune din partea întreprinderii de investiții, fără a include garanția împotriva riscului specific investiției ca atare. În opinia acestora, compensarea este posibilă doar în cazul insolvenței instituției de credit sau a întreprinderii de investiții și numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legislația lituaniană și de reglementarea Uniunii. În raport cu Directiva privind investitorii, Legea lituaniană privind garantarea depozitelor reglementează, la articolul 9 alineatul 1, o astfel de condiție.
59. De asemenea, aceste părți împărtășesc opinia că cele două directive permit statelor membre să excludă anumite categorii de depozite și de investitori de la aplicarea garanției. Cu toate acestea, părțile susțin că Directiva privind investitorii nu prevede că respectivele categorii excluse de la protecția conferită de Directiva privind depozitele trebuie să fie în mod necesar protejate în sensul Directivei privind investitorii sau viceversa. Aceasta întrucât, deși sunt interdependente, simplul fapt că cele două directive au fost transpuse prin aceeași lege națională nu înseamnă că toți depunătorii și investitorii pot solicita, în orice situație, o compensație în caz de insolvență a instituției de credit sau a întreprinderii de investiții.
60. Potrivit Comisiei, deși cele două directive sunt diferite în ceea ce privește domeniul și condițiile de aplicare, precum și în ceea ce privește protecția pe care o conferă, este posibil ca sistemele să se suprapună în unele cazuri, situație pentru care există reguli prin care să se evite dubla compensare, și anume considerentul (9) al Directivei privind investitorii și articolul 2 alineatul (3) din aceeași directivă.
61. Comisia subliniază că cele două directive urmăresc obiectivul comun al asigurării unei protecții minime a micilor investitori având în vedere vulnerabilitatea acestora în fața instituțiilor financiare. Cu toate acestea, excluderea anumitor titluri de creanță în temeiul articolului 7 alineatul (2) și al punctului 12 din anexa I la Directiva privind depozitele trebuie interpretată ținându‑se cont de faptul că astfel de titluri fac obiectul garanției prevăzute de Directiva privind investitorii sau sunt excluse de la aplicarea acesteia. Rezultă astfel că nu se poate exclude posibilitatea ca particularii să nu poată beneficia de niciuna dintre cele două protecții.
3. Analiză
62. Directiva privind investitorii asigură protecția investitorilor dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din aceasta și care se referă la imposibilitatea unei întreprinderi de investiții să îndeplinească obligațiile asumate față de investitori, din cauza situației sale financiare. În această împrejurare, Directiva privind investitorii prevede că trebuie să se asigure o acoperire pentru (A) a rambursa investitorilor fondurile care le sunt datorate sau care le aparțin și pe care întreprinderea de investiții le deține în numele acestora în legătură cu activitatea de investiții sau pentru (B) a restitui investitorilor orice instrument care le aparține și pe care întreprinderea de investiții îl deține, îl administrează sau îl gestionează în numele acestora în legătură cu activitatea de investiții. Toate acestea „în conformitate cu condițiile legale și contractuale aplicabile”.
63. În sensul Directivei privind investitorii, în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) din aceasta, „instrumente” înseamnă instrumentele enumerate în secțiunea B din anexa la Directiva 93/22/CEE, și anume, printre altele, instrumentele pieței monetare, printre care, astfel cum s‑a arătat la punctul 38, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) punctul 19 din Directiva 2004/39, se numără și certificatele de depozit.
64. Directiva privind investitorii permite statelor membre să reglementeze anumite excluderi de la sistemul de garantare. Mai exact, legiuitorul Uniunii a stabilit în anexa I o listă de posibile excluderi, toate bazate pe statutul personal sau instituțional al investitorului, astfel încât să poată fi excluși, de exemplu, investitorii profesionali sau publici, directorii și persoanele cu funcții de conducere în cadrul întreprinderii în cauză sau rudele lor apropiate.
65. Conform legislației lituaniene – care, după cum știm, a transpus prin același text atât Directiva privind depozitele, cât și Directiva privind investitorii –, sunt excluse de la aplicarea garanției certificatele de depozit emise de instituția de credit însăși. Tocmai din cauza „fuziunii” celor două directive, efectuată în legislația lituaniană, nu se poate stabili dacă aceste certificate sunt excluse în considerarea caracterului lor de depozite sau în considerarea caracterului lor de investiții, cu alte cuvinte pentru care dintre posibilitățile de excludere permise de respectivele directive a optat legiuitorul lituanian. Atât guvernul lituanian, cât și Snoras și Indėlių susțin că excluderea de la aplicarea garanției în prezenta cauză nu s‑a produs ca urmare a faptului că Snoras este emitentul titlurilor în litigiu. În opinia lor, factorul decisiv a fost reprezentat de faptul că Snoras nu a utilizat sau nu a transferat acele titluri fără consimțământul reclamanților din acțiunea principală.
66. În opinia noastră, este evident că Directiva privind investitorii nu urmărește să acopere riscul inerent oricărei investiții, ci doar anumite riscuri asociate cu insolvența întreprinderilor de investiții. Cu toate acestea, atunci când emitentul titlurilor și intermediarul sunt aceeași instituție de credit, astfel cum este cazul în prezentul litigiu, este dificil să se delimiteze riscul asociat situației financiare a instituției de credit, pe de o parte, de riscul asociat investițiilor, pe de altă parte.
67. De fapt, Directiva privind investitorii admite că ar putea exista creanțe care, din cauza faptului că provin de la întreprinderi de investiții care sunt instituții de credit, nu permit să se determine cu ușurință dacă acestea constituie un depozit protejat de Directiva privind depozitele sau dacă reprezintă fonduri depuse la aceste instituții și care sunt asociate operațiunilor de investiții protejate de Directiva privind investitorii. Acesta este motivul pentru care, în conformitate cu considerentul (9) al acestei din urmă directive, în astfel de cazuri, „statele membre ar trebui să poată determina ce directivă se aplică acestor creanțe”.
68. Considerăm că posibilitatea astfel oferită statelor membre pornește de la premisa că, indiferent de cât de dificil este să se stabilească în astfel de cazuri dacă este vorba despre depozite sau despre investiții, legiuitorul Uniunii a dorit să aplice în cele din urmă unul dintre sistemele de protecție prevăzute de fiecare dintre cele două directive în cauză, ceea ce implică faptul că legislațiile naționale și instanțele naționale trebuie să facă posibilă operațiunea anterioară de calificare drept depozit sau drept investiție a instrumentului financiar în cauză în fiecare situație.
69. Astfel reiese, în opinia noastră, din considerentul (9) al Directivei privind investitorii, în care se arată că, întrucât „definiția unei întreprinderi de investiții cuprinde instituțiile de credit care sunt autorizate să ofere servicii de investiții […] aceste instituții de credit trebuie să fie incluse, de asemenea, într‑un sistem de compensare a investitorilor în ceea ce privește activitatea de investiții a acestora [,fără a] [fi] necesar, cu toate acestea, ca aceste instituții de credit să fie incluse în două sisteme separate, în cazul în care un singur sistem îndeplinește atât cerințele prezentei directive, cât și ale Directivei 94/19/CE […]”.
70. În consecință, articolul 2 alineatul (3) din Directiva privind investitorii prevede că „[o]rice creanță prevăzută la alineatul (2) asupra unei instituții de credit care, într‑un stat membru dat, intră atât sub incidența prezentei directive, cât și a Directivei 94/19/CE este direcționată de către statul membru în cauză către un sistem prevăzut într‑una dintre aceste directive pe care statul membru îl consideră adecvat”. Cu toate acestea, aceeași dispoziție prevede că „nicio creanță nu poate face obiectul unei duble compensări în temeiul celor două directive”.
71. În cazul legislației lituaniene, cele două directive au fost transpuse printr‑un singur instrument legislativ care stabilește un sistem unic de protecție. În opinia noastră, această soluție normativă, care constă în crearea unui singur sistem de protecție, nu poate fi contestată în totalitate, întrucât considerentul care tocmai a fost menționat se referă expres la posibilitatea creării „unui sistem unic”. Or, acest lucru este posibil doar în situația în care respectivul sistem, astfel cum prevede același considerent, „îndeplinește atât cerințele” Directivei privind depozitele, cât și pe cele ale Directivei privind investitorii.
72. Prin urmare, faptul că, în conformitate cu legislația lituaniană, un certificat de depozit emis de o instituție de credit este exclus de la protecția prevăzută pentru depozite nu poate avea în niciun caz ca efect excluderea sa de la protecția de care ar trebui să beneficieze în considerarea naturii sale de instrument de investiție. Dimpotrivă, sistemul de protecție reglementat de legiuitorul lituanian trebuie să îndeplinească simultan atât cerințele prevăzute de Directiva privind depozitele, cât și pe cele prevăzute de Directiva privind investitorii, întrucât, astfel cum am arătat, Directiva privind investitorii impune instituțiilor de credit autorizate să presteze servicii de investiții obligația de a participa la un sistem de compensare în ceea ce privește operațiunile de investiție ale acestora.
73. Excluderea ar fi posibilă numai în situația în care Directiva privind investitorii ar fi prevăzut o astfel de excepție. Cu toate acestea, atunci când reglementează cauzele care intră sub incidența sa, Directiva privind investitorii se referă doar la faptul că întreprinderea de investiții se află în incapacitatea de a‑și îndeplini obligațiile „din motive legate direct de situația sa financiară” [articolul 2 alineatul (2) din Directiva privind investitorii], fără a face referire la condiția impusă de legiuitorul lituanian, și anume utilizarea neautorizată a fondurilor.
74. În consecință, ca o a doua concluzie intermediară, propunem ca la a patra întrebare să se răspundă că articolul 2 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (2) din Directiva privind investitorii (coroborate cu anexa I la directiva menționată) trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care exclude certificatele de depozit emise de o instituție de credit de la sistemul de compensare prevăzut în directiva respectivă, în cazul în care această instituție nu a transferat sau nu a utilizat fondurile sau titlurile investitorilor fără consimțământul lor.
C – Cu privire la a treia întrebare preliminară
75. În final, considerăm că, având în vedere ordinea logică de soluționare a întrebărilor adresate de Aukščiausiasis Teismas, trebuie să ne concentrăm asupra examinării celei de a treia întrebări, prin care instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în cazul în care protecția prevăzută de Directivele 94/19 și 97/9 este exclusă de legislația națională, particularii au posibilitatea de a invoca în fața instanței anumite dispoziții din cele două directive.
76. Cu toate acestea, avansăm ideea că, în cazul în care excluderea instrumentelor în litigiu din domeniul de aplicare al protecției prevăzute de Directiva privind depozitele este în conformitate cu directiva respectivă, problema efectului direct se va ridica doar în raport cu Directiva privind investitorii, dacă legislația națională a exclus în mod necorespunzător protecția care trebuia asigurată în temeiul acestei din urmă directive.
1. Argumentele părților
77. Snoras și Indėlių împărtășesc poziția susținută de guvernul lituanian, susținând că dispozițiile directivelor invocate de instanța de trimitere nu ar fi aplicabile nici în privința Snoras, în calitate de subiect privat, nici în privința Indėlių, întreprindere publică având calitatea de intervenientă în procedura principală. În final, acestea adaugă că, în situația în care se va statua că cele două directive pot fi aplicate în mod direct, trebuie să se recunoască aplicarea cu prioritate a Directivei privind investitorii.
78. Guvernul lituanian contestă afirmația instanței de trimitere conform căreia, în temeiul legislației naționale, titularii de certificate de depozit și de obligațiuni emise de o instituție de credit nu pot beneficia de niciunul dintre sistemele de protecție prevăzute de Directiva privind depozitele și de Directiva privind investitorii. În opinia sa, cu toate că Directiva privind depozitele nu s‑ar aplica din cauza excepției prevăzute la articolul 7 alineatul (2), sistemul prevăzut de Directiva privind investitorii ar fi aplicabil. Faptul că în prezenta cauză nu s‑au acordat compensații este cauzat de neîndeplinirea condiției prevăzute la articolul 9 din Legea lituaniană privind garantarea depozitelor.
79. Referitor la întrebarea privind efectul direct, Republica Lituania susține că, având în vedere că Directiva privind depozitele și Directiva privind investitorii au fost transpuse corect, aceasta este inadmisibilă și că, în orice caz, niciuna dintre cele două directive nu îndeplinește condițiile necesare pentru a avea efect direct.
80. La rândul său, Comisia susține că este inadecvată întrebarea privind caracterul clar, detaliat și necondiționat al Directivei privind depozitele, deoarece, în prezenta cauză și în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) din Directiva privind depozitele, certificatele de depozit au fost excluse în mod legal de la protecția prevăzută de prezenta directivă. În ceea ce privește Directiva privind investitorii, Comisia consideră că ar fi necesar ca instanța de trimitere să aplice dispozițiile naționale relevante astfel încât acestea să fie conforme cu interpretarea articolului 2 alineatul (2) și a articolului 4 alineatul (2) din respectiva directivă care, în opinia sa, trebuie să fie admisă pentru a se răspunde la a patra întrebare preliminară formulată de instanța de trimitere.
2. Analiză
81. În ceea ce privește cea de a treia întrebare, instanța de trimitere pleacă de la premisa că, „potrivit reglementării naționale, niciunul dintre sistemele de protecție posibile prevăzute de Directiva privind depozitele și de Directiva privind investitorii nu este aplicabil titularilor de certificate de depozit și de obligațiuni emise de o instituție de credit”. În aceste condiții, instanța de trimitere se întreabă dacă este posibilă aplicarea directă a Directivei privind depozitele și a Directivei privind investitorii.
82. Astfel cum am menționat deja, necesitatea aplicării directe a Directivei privind investitorii ar exista în situația în care protecția prevăzută de Directiva privind depozitele ar fi fost exclusă în mod corect, iar instrumentele în litigiu nu ar putea face obiectul compensării ca investiții, întrucât nu îndeplinesc condiția prevăzută în acest sens de legiuitorul lituanian, și anume aceea ca fondurile să fi fost utilizate fără autorizație.
83. Dacă, în final, aceasta ar fi situația, considerăm că aplicarea directă a Directivei privind investitorii ar fi justificată, în principiu, de caracterul public al Indėlių, întreprindere publică care are ca obiect de activitate protecția depozitelor și a obligațiunilor în cazul insolvenței instituțiilor financiare, întrucât părțile din procedura principală nu sunt doar particulari(15). Cu toate acestea, astfel cum se știe, pentru a produce o astfel de consecință, acest aspect nu ar fi suficient prin sine însuși, deoarece este necesar, în prealabil, ca dispoziția al cărei efect direct este invocat să fie suficient de clară, detaliată și necondiționată.
84. Astfel, conform unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție, în situațiile în care o directivă ale cărei dispoziții sunt necondiționate și suficient de precise nu a fost transpusă sau a fost transpusă incorect, particularii pot invoca aceste dispoziții împotriva statului în fața instanțelor naționale(16).
85. Considerăm că în prezenta cauză această condiție este de asemenea îndeplinită, deoarece, existând certitudinea că Directiva privind investitorii nu stabilește prin ea însăși un sistem de compensare a investitorilor, un astfel de sistem a fost instituit în totalitate și în detaliu de către legiuitorul lituanian, astfel încât singura împrejurare care poate împiedica instrumentele în litigiu să beneficieze de acest sistem – în cazul în care, având în vedere cele menționate, acestea pot fi calificate drept instrumente de investiții, revenind instanței de trimitere sarcina de a determina acest aspect – ar fi o condiție impusă de legiuitorul lituanian (utilizarea neautorizată), care, în opinia noastră, nu este compatibilă cu Directiva privind investitorii.
86. În acest sens, prevederea din Directiva privind investitorii referitoare la stabilirea cazurilor protejate este prin ea însăși suficient de clară, precisă și necondiționată pentru a putea fi invocată direct, în detrimentul prevederilor legislației naționale.
87. În consecință, Directiva privind investitorii ar avea efect direct în această privință și, având în vedere că părțile din litigiul principal nu sunt doar particulari, directiva poate fi aplicată în litigiu de instanța de trimitere. Pentru aceasta este suficient să nu se ia în considerare condiția stabilită de legiuitorul lituanian, care nu este prevăzută de Directiva privind investitorii, astfel încât sistemul de protecție stabilit de legiuitorul lituanian să poată acoperi, dacă este cazul, instrumentele în litigiu.
88. Prin urmare și ca o ultimă concluzie intermediară, propunem ca la a treia întrebare să se răspundă că instanța de trimitere este obligată, după caz, în temeiul efectului direct al Directivei privind investitorii, să nu aplice condiția privind utilizarea neautorizată instituită de legiuitorul național cu ocazia stabilirii domeniului de aplicare al investițiilor incluse în sistemul de protecție prevăzut de Directiva privind investitorii.
VI – Concluzie
89. În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Lietuvos Aukščiausiasis Teismas după cum urmează:
„1) Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor coroborat cu punctul 12 din anexa I la aceeași directivă trebuie interpretat în sensul că statele membre pot exclude de la aplicarea garanției depunătorii unei instituții de credit care dețin certificate de depozit emise de această instituție atunci când este vorba despre instrumente negociabile. Este de competența instanței naționale să stabilească dacă certificatele în litigiu îndeplinesc condiția respectivă.
2) Articolul 2 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (2) din Directiva 97/9/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 martie 1997 privind sistemele de compensare pentru investitori (coroborate cu anexa I la directiva menționată) trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care, exceptând situația în care există o suprapunere cu Directiva 94/19, exclude certificatele de depozit emise de o instituție de credit de la sistemul de compensare prevăzut de Directiva 97/9, în cazul în care această instituție nu a transferat sau nu a utilizat fondurile sau titlurile investitorilor fără consimțământul lor.
3) Instanța de trimitere este obligată, în temeiul efectului direct al Directivei 97/9, să lase neaplicată condiția privind utilizarea neautorizată instituită de legiuitorul național cu ocazia stabilirii domeniului de aplicare al investițiilor incluse în sistemul de protecție prevăzut de directiva menționată.”