HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
26 ianuarie 2021(*)
„Trimitere preliminară – Politică economică și monetară – Articolul 2 alineatul (1) și articolul (3) alineatul (1) litera (c) TFUE – Politica monetară – Competență exclusivă a Uniunii – Articolul 128 alineatul (1) TFUE – Protocolul (nr. 4) privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene – Articolul 16 primul paragraf – Noțiunea de «statut de mijloc legal de plată» – Efecte – Obligația de a accepta bancnote exprimate în euro – Regulamentul (CE) nr. 974/98 – Posibilitatea statelor membre de a prevedea limitări privind plățile în bancnote și monede exprimate în euro – Condiții – Reglementare regională care exclude achitarea în numerar a contribuției audiovizuale la un organism regional de drept public de radiodifuziune”
În cauzele conexate C‑422/19 și C‑423/19,
având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania), prin deciziile din 27 martie 2019, primite de Curte la 31 mai 2019, în procedurile
Johannes Dietrich (C‑422/19),
Norbert Häring (C‑423/19)
împotriva
Hessischer Rundfunk,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședintă, domnul A. Arabadjiev, doamna A. Prechal și domnii M. Vilaras și N. Piçarra, președinți de cameră, domnul T. von Danwitz, doamna C. Toader, domnii M. Safjan, D. Šváby, S. Rodin, C. Lycourgos și P. G. Xuereb (raportor), doamna L. S. Rossi și domnul I. Jarukaitis, judecători,
avocat general: domnul G. Pitruzzella,
grefier: domnul D. Dittert, șef de unitate,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 iunie 2020,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Johannes Dietrich și Norbert Häring, de C. A. Gebauer, Rechtsanwalt;
– pentru Hessischer Rundfunk, de M. H. Kube, profesor de drept;
– pentru guvernul german, de J. Möller și S. Eisenberg, în calitate de agenți;
– pentru guvernul francez, de E. de Moustier și A. Daly, în calitate de agenți;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de P. Gentili, avvocato dello Stato;
– pentru Comisia Europeană, de J. Baquero Cruz și T. Maxian Rusche, în calitate de agenți;
– pentru Banca Centrală Europeană (BCE), de M. Rötting, F. Malfrère, C. Kroppenstedt și R. Aragón Plaza, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 29 septembrie 2020,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 2 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (c) TFUE, a articolului 128 alineatul (1) a treia teză TFUE, a articolului 16 primul paragraf din Protocolul (nr. 4) privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene (JO 2016, C 202, p. 230, denumit în continuare „Protocolul privind SEBC și BCE”) și a articolului 10 din Regulamentul (CE) nr. 974/98 al Consiliului din 3 mai 1998 privind introducerea euro (JO 1998, L 139, p. 1, Ediție specială, 10/vol. 1, p. 112).
2 Aceste cereri au fost prezentate în cadrul a două litigii între domnul Johannes Dietrich (cauza C‑422/19) și domnul Norbert Häring (cauza C‑423/19), pe de o parte, și Hessischer Rundfunk (serviciul public de radiodifuziune din Landul Hessen, Germania), pe de altă parte, în legătură cu plata unei contribuții audiovizuale datorate acestuia din urmă.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Protocolul privind SEBC și BCE
3 Articolul 16 primul paragraf din Protocolul privind SEBC și BCE are următorul cuprins:
„În conformitate cu articolul 128 alineatul (1) din Tratatul [FUE], Consiliul guvernatorilor este singurul împuternicit să autorizeze emisiunea de bancnote în euro în cadrul Uniunii. [Banca Centrală Europeană (BCE)] și băncile centrale naționale pot emite asemenea bancnote. Bancnotele emise de BCE și de băncile centrale naționale sunt singurele care au statutul de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii.”
Regulamentul nr. 974/98
4 Considerentul (19) al Regulamentului nr. 974/98 are următorul cuprins:
„întrucât bancnotele și monedele cu valoarea nominală exprimată în unitatea monetară națională pierd statutul de mijloc de plată legal în termen de șase luni după încheierea perioadei de tranziție; întrucât limitările privind plățile în bancnote și monede, stabilite de statele membre din motive publice [a se citi «de interes public»], nu sunt incompatibile cu statutul de mijloc de plată legal al bancnotelor și monedelor euro, cu condiția ca să fie disponibile alte mijloace legale pentru achitarea datoriilor monetare;”.
5 În temeiul articolului 10 din acest regulament:
„De la 1 ianuarie 2002, BCE și băncile centrale ale statelor membre participante pun în circulație bancnote cu valoarea nominală exprimată în euro. Fără să aducă atingere articolului 15, aceste bancnote cu valoarea nominală exprimată în euro trebuie să fie numai bancnotele care au statut de mijloc legal de plată în toate statele membre.”
6 Potrivit articolului 11 din regulamentul menționat:
„De la 1 ianuarie 2002, statele membre participante emit monede cu valoarea nominală exprimată în euro sau în cenți și în conformitate cu valorile nominale și specificațiile tehnice pe care Consiliul le poate stabili conform cu articolul [128] alineatul (2) teza a doua [TFUE]. Fără să aducă atingere articolului 15, aceste monede trebuie să fie singurele monede cu statut de mijloc legal de plată în toate statele membre. Cu excepția autorității emitente și a acelor persoane desemnate în mod special prin legislația internă a statului membru emitent, nicio parte nu este obligată să accepte mai mult de 50 de monede în oricare plată singulară.”
Recomandarea 2010/191/UE
7 Considerentele (1)-(4) ale Recomandării 2010/191/UE a Comisiei din 22 martie 2010 privind domeniul de aplicare și efectele statutului de mijloc legal de plată al bancnotelor și monedelor euro (JO 2010, L 83, p. 70) au următorul cuprins:
„(1) Statutul de mijloc legal de plată al bancnotelor în euro este stabilit la articolul 128 [TFUE], la capitolul privind politica monetară. Conform articolului 3 alineatul (1) litera (c) [TFUE], Uniunea are competență exclusivă în privința politicii monetare pentru statele membre a căror monedă este euro (statele membre participante).
(2) Conform articolului 11 din Regulamentul [nr. 974/98], monedele în euro sunt singurele monede cu statut de mijloc legal de plată în toate statele membre participante.
(3) În momentul de față, la nivelul zonei euro, există o anumită incertitudine cu privire la domeniul de aplicare al statutului de mijloc legal de plată și la consecințele ce decurg din acesta.
(4) Prezenta recomandare se bazează pe principalele concluzii ale unui raport elaborat de un grup de lucru format din reprezentanți ai ministerelor de finanțe și ai băncilor centrale naționale din zona euro.”
8 Punctele 1-4 din această recomandare prevăd următoarele:
„1. Definiția comună a conceptului de mijloc legal de plată
În cazul în care există o obligație de plată, caracteristica bancnotelor și a monedelor euro de mijloc legal de plată trebuie să implice:
(a) Obligația de a accepta:
Creditorul unei obligații de plată nu poate refuza bancnotele și monedele în euro decât în cazul în care părțile au convenit asupra utilizării altor mijloace de plată.
(b) Acceptare la valoarea nominală totală:
Valoarea monetară a bancnotelor și monedelor în euro este egală cu valoarea indicată pe bancnote și monede.
(c) Capacitatea de a stinge obligația de plată:
Un debitor poate să stingă o obligație de plată oferind creditorului bancnote și monede euro.
2. Acceptarea plăților în bancnote și monede euro în cadrul tranzacțiilor cu amănuntul
Acceptarea bancnotelor și monedelor euro în cadrul tranzacțiilor cu amănuntul trebuie să fie regula. Prin urmare, un refuz poate fi acceptat doar în cazul în care se bazează pe motive legate de «principiul bunei‑credințe» (de exemplu, dacă un comerciant nu are numerar disponibil pentru a da restul).
3. Acceptarea bancnotelor de mare valoare în tranzacțiile cu amănuntul
Bancnotele de valoare mare trebuie acceptate ca mijloc de plată în cadrul tranzacțiilor cu amănuntul. Prin urmare, un refuz poate fi acceptat doar în cazul în care se bazează pe motive legate de «principiul bunei‑credințe» (de exemplu, valoarea nominală a bancnotei este disproporționată comparativ cu suma datorată creditorului).
4. Absența costurilor suplimentare pentru utilizarea bancnotelor și monedelor euro
Nu trebuie să existe costuri suplimentare la plata cu bancnote și monede euro.”
Dreptul german
9 Articolul 14 alineatul 1 din Gesetz über die Deutsche Bundesbank (Legea Băncii Federale a Germaniei), în versiunea publicată la 22 octombrie 1992 (BGBl. 1992 I, p. 1782), astfel cum a fost modificată prin Legea din 4 iulie 2013 (BGBl. 2013 I, p. 1981, denumită în continuare „BBankG”), prevede:
„Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 128 alineatul (1) TFUE, Deutsche Bundesbank [Banca Federală a Germaniei] are dreptul exclusiv de a emite bancnote în cadrul aplicării prezentei legi. Bancnotele denominate în euro reprezintă singurul mijloc legal de plată nerestricționat […].”
10 Articolul 2 alineatul 1 din Rundfunkbeitragsstaatsvertrag (Contractul privind contribuția pentru serviciul public național de radiodifuziune) din 15-21 decembrie 2010, în versiunea cuprinsă în Fünfzehnter Rundfunkänderungsstaatsvertrag (Al cincisprezecelea contract de modificare privind serviciul public național de radiodifuziune), astfel cum a fost ratificat de Landul Hessen (Germania) prin Legea din 23 august 2011 (GVBl. I 2011, p. 382, denumit în continuare „RBStV”), prevede următoarele:
„În sectorul privat, contribuția audiovizuală este achitată pentru orice locuință de către deținătorul acesteia (persoana obligată la plata contribuției).”
11 Articolul 7 alineatul 3 din RBStV precizează:
„Contribuția audiovizuală este datorată lunar. Aceasta trebuie plătită la mijlocul unei perioade de trei luni, pentru o perioadă de trei luni.”
12 Articolul 9 alineatul (2) din RBStV prevede:
„Landesrundfunkanstalt [organismul regional de radiodifuziune] competent este autorizat să stabilească prin statut [«Satzung»] modalitățile procedurilor
[…]
2. referitoare la plata contribuției audiovizuale, la exonerarea sau la reducerea acesteia.
[…]”
13 Articolul 10 din RBStV prevede:
„[…]
(2) Contribuția audiovizuală trebuie aplicată organismului regional de radiodifuziune competent ca datorie portabilă […]
[…]
(5) Cuantumul arieratelor contribuției audiovizuale este determinat de organismul regional de radiodifuziune competent. […]”
14 Articolul 10 alineatul 2 din Satzung des Hessischen Rundfunks über das Verfahren zur Leistung der Rundfunkbeiträge [Statutul Hessischer Rundfunk (organismul de radiodifuziune din Landul Hessen) privind procedura de achitare a contribuției pentru serviciul public de radiodifuziune] din 5 decembrie 2012 (denumit în continuare „Statutul privind procedurile de plată”), adoptat în temeiul articolului 9 alineatul (2) din RBStV, are următorul cuprins:
„Persoana obligată la plata contribuției pentru serviciul public de radiodifuziune nu poate achita această contribuție în numerar, ci numai prin următoarele modalități de plată:
1. mandat de debitare directă SEPA,
2. virament bancar unic,
3. virament bancar permanent.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
15 Domnii Dietrich și Häring, deținători de locuințe în regiunea geografică a organismului public de radiodifuziune din Landul Hessen, au propus acestuia să achite în numerar contribuția audiovizuală datorată în aplicarea articolului 2 alineatul 1 din RBStV pentru al doilea trimestru al anului 2015 și, respectiv, pentru primul trimestru al anului 2016.
16 Organismul public de radiodifuziune din Landul Hessen a respins această propunere pentru motivul că articolul 10 alineatul (2) din Statutul privind procedurile de plată prevede că contribuția menționată nu poate fi achitată în numerar, ci trebuie să fie achitată prin debitare directă, prin virament bancar unic sau prin virament bancar permanent, și le‑a trimis acestora decizii de plată prin care a stabilit arierate ale contribuției audiovizuale în sarcina acestora, precum și penalități de întârziere.
17 Reclamanții din litigiul principal au introdus acțiuni în anulare împotriva acestor decizii de plată. Prin hotărârile din 31 octombrie 2016, Verwaltungsgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Administrativ din Frankfurt am Main, Germania) a respins acțiunile acestora. Prin hotărârile din 13 februarie 2018, Hessischer Verwaltungsgerichtshof (Tribunalul Administrativ Superior din Landul Hessen, Germania) a respins apelurile lor împotriva acestor hotărâri.
18 Reclamanții din litigiul principal au formulat recurs împotriva acestor hotărâri în fața instanței de trimitere, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania). În cadrul acțiunilor lor, aceștia susțin că articolul 14 alineatul 1 din BBankG și articolul 128 alineatul (1) a treia teză TFUE prevăd o obligație absolută și nelimitată de a accepta bancnotele exprimate în euro ca mijloc de plată pentru achitarea datoriilor monetare. Potrivit reclamanților din litigiul principal, această obligație ar putea fi limitată doar în temeiul unui contract între părțile implicate sau al unei autorizări conform legislației federale ori dreptului Uniunii. În schimb, nicio rațiune practică, precum în speță numărul semnificativ de contribuabili, nu ar justifica înlăturarea acesteia.
19 Instanța de trimitere subliniază, cu titlu introductiv, că recursurile ar trebui admise din punctul de vedere al dreptului intern. În această privință, ea precizează că excluderea posibilității de a plăti contribuția audiovizuală prin intermediul bancnotelor exprimate în euro, care decurge din Statutul privind procedurile de plată, încalcă o dispoziție din dreptul federal, de rang superior, și anume, articolul 14 alineatul 1 a doua teză din BBankG. Considerații legate de economia acestei dispoziții și în special de geneza acesteia, precum și de spiritul și de finalitatea sa ar pleda, astfel, în favoarea unei interpretări a dispoziției menționate în sensul că ea obligă entitățile publice să accepte bancnotele exprimate în euro în cadrul îndeplinirii obligațiilor de plată impuse prin prerogative publice. Această obligație nu ar suporta nicio excepție în dreptul federal german în contextul procedurilor de recuperare în masă precum perceperea contribuției audiovizuale în discuție în litigiul principal. Instanța de trimitere precizează că nu dispune de indicii în sensul că posibilitatea plății contribuției audiovizuale în numerar ar pune în pericol resursele financiare ale organismelor de radiodifuziune înscrise în dreptul constituțional.
20 În acest context, instanța de trimitere consideră că litigiile principale ridică trei probleme care fac necesară o decizie preliminară a Curții.
21 În primul rând, instanța de trimitere ridică problema conformității articolului 14 alineatul 1 a doua teză din BBankG cu competența exclusivă de care dispune Uniunea în domeniul politicii monetare pentru statele membre a căror monedă este euro, în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (c) TFUE, dat fiind că, potrivit articolului 2 alineatul (1) TFUE, numai Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie în acest domeniu.
22 Ea arată în această privință că Tratatul FUE nu conține nicio definiție a noțiunii de „politică monetară”, astfel cum reiese din jurisprudența Curții, și adaugă că nu este în măsură să decidă dacă competența exclusivă a Uniunii în domeniul politicii monetare se întinde asupra reglementării consecințelor juridice care sunt legate de statutul de mijloc legal de plată al bancnotelor exprimate euro, în special asupra obligației entităților publice de a accepta astfel de bancnote.
23 Instanța de trimitere observă că obligația entităților publice de a accepta bancnote exprimate în euro nu privește obiectivul politicii monetare care constă în menținerea stabilității prețurilor și nu prezintă o legătură directă cu modalitățile enumerate în dreptul primar pentru atingerea acestui obiectiv. În special, competența acordată de articolul 128 alineatul (1) TFUE pentru BCE și băncile centrale naționale de a emite bancnote exprimate în euro nu ar fi limitată sau modificată prin această obligație. Cu toate acestea, instanța de trimitere apreciază că jurisprudența Curții ar putea fi interpretată în sensul că reglementările referitoare la efectele statutului de mijloc legal de plată al bancnotelor exprimate în euro și, astfel, la funcționarea circulației monetare fac obiectul politicii monetare. În plus, nu ar fi exclus ca o astfel de reglementare, ca măsură necesară pentru utilizarea monedei euro ca monedă unică, să poată fi întemeiată pe articolul 133 TFUE și, așadar, să poată fi considerată că intră în sfera de competență exclusivă a Uniunii, conform articolului 2 alineatele (1) și (6) TFUE.
24 În al doilea rând, instanța de trimitere subliniază că nu se pune problema dacă, ținând cont de competența exclusivă a Uniunii în domeniul politicii monetare pentru statele membre a căror monedă este euro, unui legiuitor național i se permite să adopte o dispoziție precum articolul 14 alineatul 1 a doua teză din BBankG în cazul în care, în temeiul dreptului Uniunii, entităților publice ale unui stat membru li se interzice să refuze îndeplinirea, în bancnote exprimate în euro, a unor obligații de plată impuse prin prerogative publice. În această ipoteză, articolul 10 alineatul 2 din Statutul privind procedurile de plată ar fi contrar dreptului Uniunii.
25 În această privință, instanța de trimitere amintește că, în conformitate cu articolul 128 alineatul (1) a treia teză TFUE, cu articolul 16 primul paragraf a treia teză din Protocolul privind SEBC și BCE, precum și cu articolul 10 a doua teză din Regulamentul nr. 974/98, bancnotele exprimate în euro sunt singurele care au statutul de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii. Or, obligația de a accepta bancnote exprimate în euro nu ar decurge în mod evident din noțiunea de „statut de mijloc legal de plată”, care nu ar fi definită nici în Tratatul FUE, nici în Protocolul privind SEBC și BCE, nici în Regulamentul nr. 974/98. Considerentul (19) al acestui regulament ar sugera doar că, potrivit legiuitorului Uniunii, limitările privind plățile în numerar nu afectează, prin ele însele, statutul de mijloc legal de plată al bancnotelor și al monedelor euro.
26 Instanța de trimitere amintește de asemenea că punctul 1 din Recomandarea 2010/191, intitulat „Definiția comună a conceptului de mijloc legal de plată”, prevede că caracteristica bancnotelor și a monedelor exprimate în euro de mijloc legal de plată trebuie să implice, printre altele, „obligația de a accepta” a creditorului unei obligații de plată, sub rezerva anumitor excepții. Instanța de trimitere subliniază totuși că, în conformitate cu articolul 288 al cincilea paragraf TFUE, recomandările instituțiilor nu sunt obligatorii, astfel încât importanța care trebuie acordată acestei recomandări ar fi incertă.
27 În al treilea rând, instanța de trimitere consideră că nici răspunsul la întrebarea dacă, ținând cont de competența exclusivă a Uniunii în domeniul politicii monetare pentru statele membre a căror monedă este euro, legiuitorului german i se permitea să adopte articolul 14 alineatul 1 a doua teză din BBankG nu este necesar în vederea soluționării litigiilor principale dacă o normă națională care prevede o obligație de a accepta bancnotele euro în cadrul îndeplinirii obligațiilor de plată impuse prin prerogative publice poate fi aplicată atunci când Uniunea nu și‑a exercitat competența exclusivă. Instanța de trimitere apreciază totuși că jurisprudența existentă a Curții nu îi permite să stabilească dacă aceasta este situația.
28 În aceste condiții, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Competența exclusivă de care dispune Uniunea conform articolului 2 alineatul (1) coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (c) TFUE în domeniul politicii monetare pentru statele membre a căror monedă este euro se opune adoptării unui act juridic al unuia dintre aceste state membre care prevede obligația instituțiilor publice ale statului membru de a accepta bancnote euro la îndeplinirea obligațiilor de plată stabilite prin prerogative publice?
2) Statutul de mijloc legal de plată al bancnotelor cu valoarea nominală exprimată în euro, stabilit conform articolului 128 alineatul (1) a treia teză TFUE, articolului 16 primul paragraf a treia teză din Protocolul [privind SEBC și BCE], precum și articolului 10 a doua teză din Regulamentul [nr. 974/98], conține o interdicție pentru instituțiile publice ale unui stat membru de a refuza îndeplinirea prin astfel de bancnote a obligațiilor de plată stabilite prin prerogative publice sau dreptul Uniunii permite reglementări care exclud plata în bancnote euro pentru anumite obligații de plată stabilite prin prerogative publice?
3) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare și al unui răspuns negativ la cea de a doua întrebare, se poate aplica un act juridic al unui stat membru a cărui monedă este euro, emis în domeniul competenței exclusive a Uniunii în privința politicii monetare, dacă și în măsura în care Uniunea nu și‑a exercitat această competență?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima și la a treia întrebare
29 Prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, la care trebuie să se răspundă împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (c) TFUE trebuie interpretat în sensul că, în mod independent de orice exercitare de către Uniune a competenței sale exclusive în domeniul politicii monetare pentru statele membre a căror monedă este euro, acesta se opune unei reglementări a unui stat membru care obligă entitățile publice să accepte bancnote exprimate în euro în cadrul îndeplinirii obligațiilor de plată impuse prin prerogative publice.
30 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, în observațiile lor scrise, Comisia Europeană, serviciul public de radiodifuziune din Landul Hessen și BCE și‑au exprimat îndoielile cu privire la interpretarea articolului 14 alineatul (1) a doua teză din BBankG reținută de instanța de trimitere, potrivit căreia această dispoziție obligă entitățile publice să accepte bancnotele exprimate în euro în cadrul îndeplinirii obligațiilor de plată impuse prin prerogative publice. Astfel, această interpretare s‑ar îndepărta de textul dispoziției menționate, care prevede numai că bancnotele exprimate în euro sunt singurele care au statutul de mijloc de plată nelimitat.
31 În această privință trebuie amintit că, în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor din ordinea juridică națională, Curtea este în principiu obligată să se întemeieze pe calificările care rezultă din decizia de trimitere. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea nu este competentă să interpreteze dreptul intern al unui stat membru [Hotărârea din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (Extrădare către Ucraina), C‑398/19, EU:C:2020:1032, punctul 62 și jurisprudența citată].
32 În aceste condiții, este necesar să se răspundă la prima întrebare preliminară plecând de la premisa potrivit căreia articolul 14 alineatul 1 a doua teză din BBankG obligă entitățile publice să accepte bancnotele exprimate în euro în cadrul îndeplinirii obligațiilor de plată impuse prin prerogative publice.
33 În această privință trebuie arătat că, potrivit articolului 3 alineatul (1) litera (c) TFUE, Uniunea dispune de o competență exclusivă în domeniul politicii monetare pentru statele membre a căror monedă este euro.
34 De asemenea, trebuie amintit că Tratatul FUE nu cuprinde nicio definiție precisă a noțiunii de „politică monetară”, ci definește, în dispozițiile sale referitoare la politica menționată, în același timp obiectivele acestei politici și mijloacele de care dispune Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) pentru a o pune în aplicare (Hotărârea din 11 decembrie 2018, Weiss și alții, C‑493/17, EU:C:2018:1000, punctul 50 și jurisprudența citată).
35 În această privință este necesar să se arate că dispozițiile din Tratatul FUE referitoare la politica monetară figurează în titlul VIII din partea a treia din acesta, intitulat „Politica economică și monetară”.
36 Or, articolul 119 TFUE, care introduce acest titlu, menționează la alineatul (1) că acțiunea statelor membre și a Uniunii presupune, în condițiile prevăzute de tratate, instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre, pe piața internă și pe definirea obiectivelor comune și conduse în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă. Același articol precizează la alineatul (2) că această acțiune presupune o monedă unică, euro, precum și definirea și aplicarea unei politici monetare unice și a unei politici unice a cursurilor de schimb, al căror obiectiv principal îl constituie menținerea stabilității prețurilor și, fără a aduce atingere acestui obiectiv, susținerea politicilor economice generale în Uniune, în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă.
37 Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 59 din concluzii, reiese, așadar, din articolul 119 alineatul (2) TFUE că acțiunea statelor membre și a Uniunii cuprinde trei elemente, și anume o monedă unică, euro, definirea și organizarea unei politici monetare unice, precum și definirea și organizarea unei politici de schimb unice.
38 Prin urmare, noțiunea de „politică monetară” nu se limitează la punerea sa în aplicare operațională, care constituie, în temeiul articolului 127 alineatul (2) prima liniuță TFUE, una dintre misiunile fundamentale ale SEBC, ci implică de asemenea o dimensiune normativă care urmărește să garanteze statutul euro ca monedă unică.
39 O asemenea interpretare a noțiunii de „politică monetară” este susținută de obiectivul principal al acestei politici, astfel cum reiese din articolul 127 alineatul (1) și din articolul 282 alineatul (2) TFUE, și anume menținerea stabilității prețurilor. Într‑adevăr, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 66 din concluzii, dacă statutul monedei euro ca monedă unică ar putea fi înțeles în mod diferit și ar putea fi reglementat de norme diferite în statele membre a căror monedă este euro, ar fi repusă în discuție unicitatea monedei unice și prin aceasta ar fi compromis în mod grav obiectivul menținerii stabilității prețurilor.
40 Această interpretare a noțiunii de „politică monetară” este de asemenea confirmată de conținutul articolelor 128 și 133 TFUE, care figurează în capitolul 2 din titlul VIII din cea de a treia parte din Tratatul FUE și care pot fi considerate drept dispoziții de drept monetar, legate de statutul monedei euro ca monedă unică.
41 În ceea ce privește articolul 128 TFUE, menționând la alineatul (1) că BCE este singura abilitată să autorizeze emisiunea de bancnote exprimate în euro în Uniune, că BCE și băncile centrale naționale pot emite astfel de bancnote și că bancnotele astfel emise sunt singurele care au statutul de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii, acest articol stabilește normele referitoare la emiterea bancnotelor exprimate în euro în Uniune și consacră în dreptul primar, împreună cu articolul 16 primul paragraf a treia teză din Protocolul privind SEBC și BCE, statutul de mijloc legal de plată al acestor bancnote. În plus, întrucât prevede la alineatul (2) că statele membre pot emite monedă metalică euro, sub rezerva aprobării de către BCE a volumului emisiunii, articolul menționat stabilește de asemenea normele care au ca obiect reglementarea emisiunii de monedă metalică exprimată în euro.
42 În ceea ce privește articolul 133 TFUE, acesta abilitează legiuitorul Uniunii, fără a aduce atingere atribuțiilor BCE, să stabilească măsurile de drept derivat necesare pentru utilizarea monedei euro ca monedă unică.
43 Prin urmare, articolul 128 alineatul (1) și articolul 133 TFUE sunt, așa cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 64-66 din concluzii, temeiul caracterului unic al monedei euro și constituie o condiție prealabilă pentru organizarea efectivă a politicii monetare a Uniunii.
44 Astfel, pe de o parte, prin faptul că atribuie numai bancnotelor exprimate în euro emise de BCE și de băncile centrale naționale un „statut de mijloc legal de plată”, articolul 128 alineatul (1) TFUE, precum și articolul 16 primul paragraf a treia teză din Protocolul privind SEBC și BCE consacră caracterul oficial al acestor bancnote în zona euro, excluzând ca și alte bancnote să poată beneficia de acest caracter.
45 Din moment ce articolul 128 alineatul (1) TFUE menționat nu face trimitere la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare al noțiunii de „statut de mijloc legal de plată” pe care îl vizează, aceasta din urmă constituie o noțiune de drept al Uniunii care trebuie să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, ce trebuie stabilită ținând seama nu numai de termenii prevederilor în care ea figurează, ci și de contextul acestor prevederi și de obiectivul urmărit de acestea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, AFMB, C‑610/18, EU:C:2020:565, punctul 50 și jurisprudența citată).
46 În această privință este necesar să se arate că noțiunea de „statut de mijloc legal de plată” al unui mijloc de plată exprimat într‑o unitate monetară semnifică în sensul obișnuit că acest mijloc de plată nu poate în general să fie refuzat la achitarea unei datorii exprimate în aceeași unitate monetară, la valoarea sa nominală, cu efect de stingere a obligației de plată.
47 Această interpretare potrivit sensului obișnuit este susținută de Recomandarea 2010/191, care privește în mod specific întinderea și efectele statutului de mijloc legal de plată al bancnotelor și monedelor exprimate în euro, fiind precizat că statutul de mijloc legal de plată al monedelor menționate a fost consacrat la articolul 11 din Regulamentul nr. 974/98.
48 Desigur, în temeiul articolului 288 alineatul (5) TFUE, recomandările nu urmăresc să producă efecte obligatorii și nu sunt în măsură să creeze drepturi pe care persoanele fizice le pot invoca în fața unei instanțe naționale. Acestea fac parte însă din actele juridice ale Uniunii, astfel încât Curtea poate să le ia în considerare atunci când ele furnizează elemente utile pentru interpretarea dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii.
49 Or, punctul 1 din Recomandarea 2010/191 cuprinde, astfel cum rezultă din denumirea sa, definiția comună a noțiunii de „statut de mijloc legal de plată”, precizând că, în cazul în care există o obligație de plată, caracteristica bancnotelor și a monedelor euro de mijloc legal de plată trebuie să implice, în primul rând, obligația de a accepta aceste bancnote și monede, în al doilea rând, acceptarea acestora la valoarea nominală totală și, în al treilea rând, capacitatea de a stinge obligația de plată. Acest punct atestă, așadar, că această noțiune de „statut de mijloc legal de plată” cuprinde, între altele, o obligație de principiu în sensul acceptării bancnotelor și monedelor exprimate în euro în scopuri de plată.
50 Pe de altă parte, prin faptul că permite legiuitorului Uniunii să stabilească măsurile necesare în vederea utilizării euro ca monedă unică, articolul 133 TFUE, care a succedat articolului 123 alineatul (4) CE, el însuși succedând articolului 109 L alineatul (4) din Tratatul CE, reflectă cerința stabilirii unor principii uniforme pentru toate statele membre a căror monedă este euro, în vederea protejării interesului global al Uniunii economice și monetare și al euro ca monedă unică și, în consecință, astfel cum s‑a arătat la punctul 39 din prezenta hotărâre, în vederea contribuirii la urmărirea obiectivului principal al politicii monetare a Uniunii care constă în menținerea stabilității prețurilor.
51 Rezultă că competența prevăzută inițial la articolul 109 L alineatul (4) din Tratatul CE, apoi la articolul 123 alineatul (4) CE și care este în prezent consacrată la articolul 133 TFUE abilitează doar legiuitorul Uniunii să precizeze regimul juridic al statutului de mijloc legal de plată recunoscut bancnotelor exprimate în euro prin articolul 128 alineatul (1) TFUE, precum și prin articolul 16 primul paragraf a treia teză din Protocolul privind SEBC și BCE și al statutului de mijloc legal de plată recunoscut monedelor exprimate în euro prin articolul 11 din Regulamentul nr. 974/98, în măsura în care se dovedește necesar pentru utilizarea euro ca monedă unică.
52 Conform articolului 2 alineatul (1) TFUE, o astfel de competență exclusivă exclude orice competență a statelor membre în materie, cu excepția cazului în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.
53 Trebuie precizat în această privință, pentru a se răspunde mai ales la a treia întrebare, că nici chiar în împrejurarea în care Uniunea nu și‑ar fi exercitat competența exclusivă, adoptarea sau menținerea de către un stat membru a unei dispoziții care intră sub incidența acestei competențe nu ar putea fi justificată numai de această împrejurare.
54 Astfel, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 39 din concluzii, atunci când o competență este atribuită Uniunii cu titlu exclusiv, pierderea competenței statelor membre intervine în mod direct și, spre deosebire de domeniile care fac obiectul unei competențe partajate, faptul că Uniunea și‑a exercitat sau nu propria competență nu este relevant pentru scopurile acestei pierderi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 1981, Comisia/Regatul‑Unit, 804/79, EU:C:1981:93, punctul 20).
55 Așa fiind, pe de o parte, nu se poate considera drept necesară în vederea utilizării euro ca monedă unică, în sensul articolului 133 TFUE și în special în vederea consacrării statutului de mijloc legal de plată al bancnotelor exprimate în euro, prevăzut la articolul 128 alineatul (1) TFUE și la articolul 16 primul paragraf a treia teză din Protocolul privind SEBC și BCE, impunerea unei obligații absolute în sensul acceptării acestor bancnote drept mijloc de plată. Astfel, reiese din precizările cuprinse la punctele 46-49 din prezenta hotărâre că statutul de mijloc legal de plată nu impune o acceptare absolută, ci doar o acceptare de principiu a bancnotelor exprimate în euro ca mijloc de plată. Pe de altă parte, nu este necesar în vederea utilizării euro ca monedă unică și în special în vederea conservării efectivității statutului de mijloc legal de plată în numerar exprimat în euro nici ca legiuitorul Uniunii să stabilească în mod exhaustiv și uniform excepțiile de la această obligație de principiu, cu condiția să fie asigurată, ca regulă generală, posibilitatea oricărui debitor de a stinge obligația de plată prin intermediul unor astfel de monede.
56 Rezultă că competența exclusivă a Uniunii în materie de politică monetară, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 98 din concluzii, nu aduce atingere competenței de care dispun statele membre a căror monedă este euro de a reglementa modalitățile de executare a obligațiilor de plată, atât de drept public, cât și de drept privat, cu condiția ca, printre altele, o astfel de reglementare să nu afecteze principiul potrivit căruia, ca regulă generală, trebuie să fie posibilă stingerea unei obligații de plată prin intermediul unor asemenea monede. Așadar, această competență exclusivă nu împiedică un stat membru, în cadrul exercitării competențelor proprii, precum organizarea administrației publice, să adopte o măsură care obligă această administrație să accepte plăți în numerar din partea celor administrați sau, așa cum s‑a avut în vedere în cadrul celei de a doua întrebări, care introduce, pentru un motiv de interes public, o derogare de la această obligație pentru plățile impuse prin prerogative publice, cu condiția respectării anumitor condiții care vor fi precizate în cadrul examinării acestei întrebări.
57 Instanței de trimitere, care este singura competentă să interpreteze dreptul național, îi revine sarcina de a verifica dacă articolul 14 alineatul 1 a doua teză din BBankG trebuie interpretat, având în vedere obiectivul și conținutul acestuia, ca o măsură adoptată în cadrul competențelor proprii ale statelor membre, astfel cum aceasta este descrisă la punctul precedent.
58 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima și la a treia întrebare preliminară că articolul 2 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (c), articolul 128 alineatul (1) și articolul 133 TFUE, precum și cu articolul 16 primul paragraf a treia teză din Protocolul privind SEBC și BCE trebuie interpretat în sensul că, independent de orice exercitare de către Uniune a competenței sale exclusive în domeniul politicii monetare pentru statele membre a căror monedă este euro, se opune ca un stat membru să adopte o dispoziție care, având în vedere obiectivul și conținutul său, stabilește regimul juridic al statutului de mijloc legal de plată al bancnotelor exprimate în euro. În schimb, acesta nu se opune ca un stat membru să adopte, în exercitarea unei competențe care îi este proprie, precum organizarea administrației publice, o dispoziție care constrânge administrația respectivă să accepte plata în numerar a obligațiilor pecuniare pe care le impune.
Cu privire la a doua întrebare
59 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 128 alineatul (1) a treia teză TFUE, articolul 16 primul paragraf a treia teză din Protocolul privind SEBC și BCE, precum și articolul 10 a doua teză din Regulamentul nr. 974/98 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care exclude posibilitatea plății în numerar a obligației de plată impuse prin prerogative publice.
60 Trebuie subliniat că răspunsul la această întrebare este necesar doar în ipoteza în care instanța de trimitere ar concluziona, pe baza răspunsului Curții la prima și la a treia întrebare, că articolul 14 alineatul 1 din BBankG, interpretat în modul prezentat la punctul 32 din prezenta hotărâre, nu este compatibil cu competența exclusivă a Uniunii în ceea ce privește politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro și că pârâtul din litigiul principal avea astfel posibilitatea să adopte articolul 10 alineatul (2) din Statutul privind procedurile de plată.
61 În această privință trebuie arătat că statutul de mijloc legal de plată al bancnotelor exprimate în euro nu este consacrat numai în dreptul primar, la articolul 128 alineatul (1) a treia teză TFUE, precum și, cu un text reluat aproape identic, la articolul 16 primul paragraf a treia teză din Protocolul privind SEBC și BCE, ci și în dreptul derivat, la articolul 10 a doua teză din Regulamentul nr. 974/98. În plus, astfel cum s‑a arătat la punctul 47 din prezenta hotărâre, deși Tratatul FUE consacră doar statutul de mijloc legal de plată al bancnotelor exprimate în euro, articolul 11 a doua teză din acest regulament conferă de asemenea statutul de mijloc legal de plată monedelor exprimate în euro.
62 În această privință, deși termenii depozițiilor a căror interpretare este solicitată în cadrul celei de a doua întrebări se opun adoptării unei norme naționale care are ca obiect sau ca efect să înlăture, de fapt sau de drept, numerarul în euro, în special prin repunerea în discuție a posibilității, ca regulă generală, de a stinge o obligație de plată prin intermediul unui astfel de numerar, aceștia nu permit prin ei înșiși să se stabilească dacă o normă națională care se limitează să restrângă utilizarea numerarului în vederea stingerii unei obligații de plată impuse prin prerogative publice ar fi de asemenea contrară dreptului Uniunii.
63 În ceea ce privește contextul acestor dispoziții, este necesar să se arate că considerentul (19) al Regulamentului nr. 974/98 precizează că limitările privind plățile în bancnote și monede, stabilite de statele membre din motive de interes public, nu sunt incompatibile cu statutul de mijloc de plată legal al bancnotelor și monedelor exprimate în euro, cu condiția să fie disponibile alte mijloace legale pentru achitarea datoriilor monetare.
64 Cu privire la acest subiect trebuie amintit că, deși preambulul unui act al Uniunii nu are valoare juridică obligatorie și nu poate fi invocat nici pentru a deroga de la înseși dispozițiile actului în cauză, nici pentru a interpreta aceste dispoziții într‑un sens vădit contrar modului de redactare a acestora, el îi poate preciza conținutul, considerentele care figurează în acest preambul constituind elemente de interpretare importante, care sunt de natură să clarifice voința autorului acestui act (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Puppinck și alții/Comisia, C‑418/18 P, EU:C:2019:1113, punctele 75 și 76, precum și jurisprudența citată).
65 În ceea ce privește în special mențiunea, în considerentul (19) al Regulamentului nr. 974/98, a „motivelor [de interes public]”, trebuie arătat că, deși anumite versiuni lingvistice ale acestui considerent, precum cea în limba germană, utilizează expresia „motive de ordin public”, alte versiuni lingvistice, precum cele în limba engleză sau franceză, utilizează expresia „motive de interes public”. Or, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții a dreptului Uniunii nu poate să fie singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu i se poate atribui în această privință un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Astfel, în prezența unei asemenea disparități, dispoziția în discuție trebuie să fie interpretată în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 2020, Naturschutzbund Deutschland – Landesverband Schleswig‑Holstein, C‑297/19, EU:C:2020:533, punctul 43).
66 Întrucât limitările privind plățile prin intermediul bancnotelor sau monedelor exprimate în euro pot în practică să se justifice și prin motive de ordin public care privesc securitatea sau lupta împotriva criminalității, precum și prin interesul public de a asigura o organizare eficace a plăților în societate, este necesar să se rețină, în scopul asigurării unei aplicări uniforme a motivelor derogatorii în toate statele membre, expresia care are sensul cel mai larg, și anume cea de „motive de interes public”.
67 În aceste condiții, articolul 10 a doua teză și articolul 11 a doua teză din Regulamentul nr. 974/98, interpretate în lumina considerentului (19) al acestui regulament, trebuie înțelese în sensul că, pe de o parte, statutul de mijloc legal de plată al acestor bancnote și monede implică în principiu o obligație de acceptare a bancnotelor și monedelor respective și, pe de altă parte, această obligație poate, în principiu, să fie restrânsă de statele membre pentru motive de interes public.
68 Trebuie precizat că, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 129 din concluzii și după cum au subliniat majoritatea părților interesate care au prezentat observații, asemenea limitări trebuie să fie proporționale cu obiectivul de interes public urmărit.
69 Astfel, ținând seama de faptul că, prin impunerea unor asemenea restricții în exercitarea competențelor lor suverane, statele membre limitează posibilitatea recunoscută de dreptul Uniunii, în general, de a stinge o obligație de plată prin intermediul bancnotelor și monedelor exprimate în euro, aceste state membre trebuie să se asigure că măsurile pe care le adoptă respectă principiul proporționalității, care face parte din principiile generale de drept al Uniunii.
70 Or, principiul proporționalității impune, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, ca măsurile vizate să fie de natură să realizeze obiectivele legitime urmărite de reglementarea în discuție și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Spiegel Online, C‑516/17, EU:C:2019:625, punctul 34 și jurisprudența citată).
71 În speță, deși îi revine instanței naționale sarcina de a aprecia dacă reglementarea în discuție în litigiul principal respectă condițiile menționate la punctele 68-70 din prezenta hotărâre, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate totuși, dacă este cazul, să ofere precizări destinate să orienteze instanța națională în decizia sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2019, Fundación Consejo Regulador de la Denominación de Origen Protegida Queso Manchego, C‑614/17, EU:C:2019:344, punctul 37 și jurisprudența citată).
72 În ceea ce privește motivele de interes public invocate pentru justificarea excluderii prin reglementarea în discuție în litigiul principal a plății în numerar a contribuției audiovizuale, este necesar să se arate că, în observațiile sale scrise, serviciul public de radiodifuziune din Landul Hessen a subliniat că, ținând seama de cei aproximativ 46 de milioane de contribuabili din Germania, obligația de a plăti contribuția audiovizuală prin mijloace de plată scripturale urmărește să asigure recuperarea efectivă a acestei contribuții și să evite costuri suplimentare considerabile.
73 În această privință, este efectiv în interesul public ca datoriile monetare față de autoritățile publice să poată fi onorate într‑un mod care nu implică pentru ele un cost nerezonabil care le‑ar împiedica să asigure serviciile furnizate cu costuri minime.
74 Prin urmare, trebuie să se considere că motivul de interes public întemeiat pe necesitatea garantării executării unei obligații de plată impuse prin prerogative publice este susceptibil să justifice o restrângere a plăților în numerar, în special atunci când numărul contribuabililor de la care trebuie recuperată creanța este foarte ridicat.
75 În ceea ce privește condiția potrivit căreia măsurile în discuție nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor urmărite, reiese din decizia de trimitere că reglementarea în discuție în litigiul principal prevede pentru plata contribuției audiovizuale alte mijloace legale decât numerarul, și anume debitarea directă, viramentul bancar unic sau viramentul bancar permanent.
76 Or, restricția în discuție în litigiul principal pare să fie atât aptă, cât și necesară pentru realizarea obiectivului care constă în efectuarea recuperării efective a contribuției audiovizuale, întrucât aceasta permite să se evite expunerea administrației la o sarcină financiară nerezonabilă în raport cu costul pe care l‑ar implica punerea în aplicare generalizată a unei proceduri care permite contribuabililor să plătească contribuția audiovizuală în numerar.
77 Cu toate acestea, instanței de trimitere îi revine sarcina de a verifica dacă o astfel de restricție este proporțională cu acest obiectiv, în special având în vedere faptul că mijloacele legale alternative de plată a contribuției audiovizuale pot să nu fie ușor accesibile tuturor persoanelor debitoare ale acesteia, ceea ce ar implica să se prevadă pentru persoanele care nu au acces la aceste mijloace o posibilitate de a plăti în numerar.
78 Din considerațiile care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 128 alineatul (1) a treia teză TFUE, articolul 16 primul paragraf a treia teză din Protocolul privind SEBC și BCE, precum și articolul 10 a doua teză din Regulamentul nr. 974/98 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care exclude posibilitatea stingerii unei obligații de plată impuse prin prerogative publice prin intermediul bancnotelor exprimate în euro, cu condiția, în primul rând, ca această reglementare să nu aibă ca obiect sau ca efect stabilirea regimului juridic al statutului de mijloc legal de plată al acestor bancnote, în al doilea rând, ca ea să nu conducă, de drept sau de fapt, la o înlăturare a bancnotelor respective, în special prin repunerea în discuție a posibilității, ca regulă generală, de a stinge o obligație de plată prin intermediul unui astfel de numerar, în al treilea rând, ca ea să fi fost adoptată luând în considerare motive de interes public, în al patrulea rând, ca limitarea privind plata în numerar pe care o implică această reglementare să fie aptă să realizeze obiectivul de interes public urmărit și, în al cincilea rând, ca ea să nu depășească limitele a ceea ce este necesar în vederea realizării acestuia, în sensul că trebuie să fie disponibile alte mijloace legale pentru stingerea obligației de plată.
Cu privire la cheltuielile de judecată
79 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Articolul 2 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (c), articolul 128 alineatul (1) și articolul 133 TFUE, precum și cu articolul 16 primul paragraf a treia teză din Protocolul (nr. 4) privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene trebuie interpretat în sensul că, independent de orice exercitare de către Uniunea Europeană a competenței sale exclusive în domeniul politicii monetare pentru statele membre a căror monedă este euro, se opune ca un stat membru să adopte o dispoziție care, având în vedere obiectivul și conținutul său, stabilește regimul juridic al statutului de mijloc legal de plată al bancnotelor exprimate în euro. În schimb, acesta nu se opune ca un stat membru să adopte, în exercitarea unei competențe care îi este proprie, precum organizarea administrației publice, o dispoziție care constrânge administrația respectivă să accepte plata în numerar a obligațiilor pecuniare pe care le impune.
2) Articolul 128 alineatul (1) a treia teză TFUE, articolul 16 primul paragraf a treia teză din Protocolul (nr. 4) privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, precum și articolul 10 a doua teză din Regulamentul (CE) nr. 974/98 al Consiliului din 3 mai 1998 privind introducerea euro trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care exclude posibilitatea stingerii unei obligații de plată impuse prin prerogative publice prin intermediul bancnotelor exprimate în euro, cu condiția, în primul rând, ca această reglementare să nu aibă ca obiect sau ca efect stabilirea regimului juridic al statutului de mijloc legal de plată al acestor bancnote, în al doilea rând, ca ea să nu conducă, de drept sau de fapt, la o înlăturare a bancnotelor respective, în special prin repunerea în discuție a posibilității, ca regulă generală, de a stinge o obligație de plată prin intermediul unui astfel de numerar, în al treilea rând, ca ea să fi fost adoptată luând în considerare motive de interes public, în al patrulea rând, ca limitarea privind plata în numerar pe care o implică această reglementare să fie aptă să realizeze obiectivul de interes public urmărit și, în al cincilea rând, ca ea să nu depășească limitele a ceea ce este necesar în vederea realizării acestuia, în sensul că trebuie să fie disponibile alte mijloace legale pentru stingerea obligației de plată.
Semnături