Cauza C‑312/21
Tráficos Manuel Ferrer S.L.
și
D. Ignacio
împotriva
Daimler AG
(cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Mercantil no 3 de Valencia)
Hotărârea Curții (Camera a doua) din 16 februarie 2023
„Trimitere preliminară – Concurență – Repararea prejudiciului cauzat de o practică interzisă prin articolul 101 alineatul (1) TFUE – Decizie a Comisiei prin care se constată existența unor acorduri coluzive privind stabilirea prețurilor și creșterea prețurilor brute ale unor camioane în Spațiul Economic European (SEE) – Normă de procedură civilă națională care prevede, în cazul admiterii parțiale a cererii, că cheltuielile de judecată rămân în sarcina fiecărei părți, cu excepția unui comportament abuziv – Autonomie procedurală a statelor membre – Principiile efectivității și echivalenței – Directiva 2014/104/UE – Obiective și echilibru de ansamblu – Articolul 3 – Dreptul la despăgubirea integrală a prejudiciului suferit – Articolul 11 alineatul (1) – Răspunderea în solidar a autorilor unei încălcări a dreptului concurenței – Articolul 17 alineatul (1) – Posibilitate de estimare de către o instanță națională a prejudiciului – Condiții – Caracter practic imposibil sau excesiv de dificil al cuantificării prejudiciului – Articolul 22 – Aplicare în timp”
1. Concurență – Acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de încălcări ale normelor de concurență – Directiva 2014/104 – Aplicare în timp – Dispoziții care prevăd dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a unui comportament anticoncurențial – Drept care rezultă dintr‑o jurisprudență existentă – Aplicare cu efect imediat a reglementării naționale de transpunere
[art. 101 TFUE; Directiva 2014/104 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3, 5, 11, art. 17 alin. (1) și art. 22 alin. (2)]
(a se vedea punctele 33-35)
2. Concurență – Acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de încălcări ale normelor de concurență – Directiva 2014/104 – Dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a unui comportament anticoncurențial – Normă de procedură civilă națională care prevede repartizarea cheltuielilor de judecată în caz de admitere parțială a acțiunii în despăgubire – Normă exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 2014/104 – Admisibilitatea normei menționate în raport cu principiul efectivității
[art. 101 TFUE; Directiva 2014/104 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3, alin. (1) și (2)]
(a se vedea punctele 37-49 și dispozitivul 1)
3. Concurență – Acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de încălcări ale normelor de concurență – Directiva 2014/104 – Aplicare în timp – Dispoziție care prevede estimarea prejudiciului de către instanța națională – Dispoziție care nu este de drept material – Interdicție privind aplicarea reglementării naționale de transpunere unor acțiuni introduse înainte de 26 decembrie 2014
[Directiva 2014/104 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 17 alin. (1) și art. 22]
(a se vedea punctul 51)
4. Concurență – Acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de încălcări ale normelor de concurență – Directiva 2014/104 – Cuantificarea prejudiciului – Estimarea prejudiciului de către instanța națională – Condiții – Caracter practic imposibil sau excesiv de dificil al cuantificării prejudiciului
[Directiva 2014/104 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 5 alin. (1) și art. 17 alin. (1)]
(a se vedea punctele 52 și 53)
5. Concurență – Acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de încălcări ale normelor de concurență – Directiva 2014/104 – Cuantificarea prejudiciului – Estimarea prejudiciului de către instanța națională – Pârât care a pus la dispoziția reclamantului informații utile pentru cuantificarea prejudiciului care decurge dintr‑un comportament anticoncurențial – Reclamant care a adresat cererea de despăgubire numai unuia dintre autorii încălcării menționate – Împrejurări în sine lipsite de relevanță în ceea ce privește posibilitatea instanței naționale de a estima prejudiciul
[Directiva 2014/104 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 17 alin. (1)]
(a se vedea punctele 54-59, 62-65 și dispozitivul 2)
6. Concurență – Acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de încălcări ale normelor de concurență – Directiva 2014/104 – Aplicare în timp – Dispoziție care prevede răspunderea solidară a autorilor unei încălcări a dreptului concurenței – Principiu care rezultă dintr‑o jurisprudență existentă – Aplicare cu efect imediat a reglementării naționale de transpunere
[Directiva 2014/104 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 11 alin. (1)]
(a se vedea punctele 60 și 61)
Rezumat
Prin Decizia din 19 iulie 2016(1), Comisia Europeană a constatat săvârșirea unei încălcări a normelor de drept al Uniunii prin care sunt interzise înțelegerile(2), de către Daimler AG prin faptul că aceasta încheiase, între luna ianuarie a anului 1997 și luna ianuarie a anului 2011, acorduri cu alți 14 producători europeni de camioane având ca obiect stabilirea prețurilor și majorarea prețurilor brute ale camioanelor în Spațiul Economic European (SEE).
În urma acestei decizii, întreprinderile spaniole Tráficos Manuel Ferrer SL și D. Ignacio (denumite în continuare „reclamanții din litigiul principal”), care cumpăraseră printre altele camioane fabricate de Daimler în perioada încălcării, au sesizat Juzgado de lo Mercantil n° 3 de Valencia (Tribunalul Comercial nr. 3 din Valencia, Spania) cu o acțiune în despăgubire împotriva acestei societăți, întemeiată pe comportamentul ilicit constatat de Comisie.
Pentru a stabili prejudiciul suferit, reclamanții din litigiul principal au prezentat un raport de expertiză prin care se concluziona în sensul unui cost suplimentar mediu pe piața afectată de înțelegere de 16,35 %.
Dat fiind că, în perioada încălcării, unul dintre reclamanții din litigiul principal cumpărase de asemenea camioane fabricate de alți destinatari ai deciziei din 19 iulie 2016, și anume societățile Renault Trucks SAS și Iveco SpA, Daimler a solicitat instanței naționale intervenția forțată a societăților menționate în procedură. Prin ordonanța din 22 septembrie 2020, aceasta a respins respectiva cerere.
Daimler a contestat temeinicia acțiunii în despăgubire, în special prin prezentarea propriului raport de expertiză. În urma unei ședințe prealabile, reclamanții din litigiul principal au avut acces la datele luate în considerare în raportul de expertiză prezentat de Daimler, cu dublul obiectiv de a permite o critică mai aprofundată a acestuia, precum și de a ajunge la reformularea eventuală a raportului de expertiză al acestora.
După ascultarea dezbaterilor părților din litigiul principal cu privire la rapoartele de expertiză ale acestora, Tribunalul Comercial nr. 3 din Valencia a decis să sesizeze Curtea pentru a stabili în esență dacă, în raport cu dreptul Uniunii, putea și, eventual, în ce condiții, să efectueze o estimare a cuantumului prejudiciului cauzat reclamanților din litigiul principal ca urmare a înțelegerii. Instanța de trimitere ridică, în plus, problema dacă dreptul Uniunii îi permite să impună reclamanților din litigiul principal, în temeiul dreptului procedural spaniol, jumătate din cheltuielile de judecată dacă nu obțin decât parțial câștig de cauză.
Prin hotărârea sa, Curtea răspunde la întrebările menționate în lumina articolului 101 TFUE, a Directivei 2014/10(3), precum și a jurisprudenței sale în materie.
Aprecierea Curții
Curtea se pronunță în primul rând cu privire la aspectul dacă dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a unui comportament anticoncurențial, astfel cum este recunoscut la articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2014/104 și care decurge din articolul 101 TFUE, se opune normelor de procedură civilă spaniole care prevăd că, în cazul admiterii parțiale a acțiunii în repararea unui asemenea prejudiciu, cheltuielile de judecată rămân în sarcina fiecărei părți și fiecare parte suportă jumătate din cheltuielile comune, cu excepția cazului în care există un comportament abuziv.
Conform jurisprudenței Curții, din principiul efectivității și din dreptul, care decurge din articolul 101 TFUE, al oricărei persoane de a solicita repararea integrală a prejudiciului cauzat de un comportament anticoncurențial rezultă că persoanele care au suferit un prejudiciu trebuie să poată solicita nu numai repararea prejudiciului real, ci și a beneficiului nerealizat, precum și plata de dobânzi. În măsura în care articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2014/104 reafirmă această jurisprudență, măsurile naționale de transpunere a acestor dispoziții trebuie să se aplice cu efect imediat tuturor acțiunilor în despăgubire care intră în domeniul de aplicare al aceleiași directive.
Totuși, acest drept la despăgubiri nu privește normele referitoare la repartizarea cheltuielilor de judecată în cadrul procedurilor judiciare, fapt demonstrat de excluderea problemei cheltuielilor de judecată din domeniul de aplicare al Directivei 2014/104.
În aceste condiții, în ceea ce privește articolul 101 TFUE, se aplică jurisprudența Curții potrivit căreia normele aplicabile acțiunilor care urmăresc să asigure apărarea drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul efectului direct al dreptului Uniunii nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității).
În această privință, Curtea subliniază că, pentru a facilita posibilitatea persoanelor afectate de un comportament anticoncurențial de a introduce acțiuni având ca obiect repararea prejudiciului cauzat, Directiva 2014/104 obligă statele membre să prevadă măsuri care să permită persoanelor respective să remedieze asimetria informației dintre acestea din urmă și întreprinderile care au încălcat dreptul concurenței și care, adeseori, dețin exclusiv probele necesare pentru a demonstra temeinicia cererii de despăgubire.
În acest scop, mai întâi, articolul 5 din Directiva 2014/104 obligă statele membre să confere persoanelor afectate de un comportament anticoncurențial posibilitatea de a solicita instanțelor naționale să dispună divulgarea de către pârât sau de către un terț, în anumite condiții, a probelor relevante pe care le controlează. În continuare, articolul 17 alineatul (1) din directivă impune statelor menționate să abiliteze, în anumite condiții, aceste instanțe să efectueze, atunci când este practic imposibil sau excesiv de dificil să cuantifice prejudiciul, o estimare a acestuia din urmă. În sfârșit, articolul 17 alineatul (2) din directivă obligă statele membre să instituie prezumții, în special pe cea referitoare la existența prejudiciului care decurge dintr‑o înțelegere.
Rezultă că Directiva 2014/104 are în vedere acțiuni ce prezintă un raport de forță între părțile din litigiu, care, ca urmare a intervenției măsurilor naționale de transpunere, se poate reechilibra. Astfel, în acest context, comportamentul fiecăreia dintre aceste părți este cel care determină evoluția acestui raport de forță și în special răspunsul la întrebarea dacă reclamanta a utilizat sau nu instrumentele puse la dispoziția sa.
Cu privire la acest aspect, Directiva 2014/104 se distinge, pe de altă parte, de Directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorul(4), care implică în mod tipic o parte mai slabă, consumatorul, care se confruntă cu o parte mai puternică, profesionistul, astfel încât jurisprudența Curții cu privire la incompatibilitatea regimului de cheltuieli de judecată spaniol cu dispozițiile acestei directive coroborate cu principiul efectivității(5) nu poate fi transpusă în cauzele care intră sub incidența Directivei 2014/104.
În lumina acestor considerații, Curtea concluzionează că o normă de procedură civilă națională în temeiul căreia, în caz de admitere parțială a unei acțiuni în repararea prejudiciului suferit ca urmare a unui comportament anticoncurențial, cheltuielile de judecată rămân în sarcina fiecărei părți, iar fiecare parte suportă jumătate din cheltuielile comune, cu excepția cazului în care există un comportament abuziv, nu face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la repararea integrală a prejudiciului respectiv, după cum este recunoscut și definit la articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2014/104 și care rezultă din articolul 101 TFUE, astfel încât principiul efectivității nu este încălcat. Rezultă că dispozițiile menționate trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei astfel de norme de procedură civilă.
În al doilea rând, Curtea interpretează articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104, în temeiul căruia statele membre se asigură că instanțele naționale sunt abilitate, în conformitate cu procedurile naționale, pentru a estima cuantumul prejudiciului suferit ca urmare a unui comportament anticoncurențial în cazul în care se constată că un reclamant a suferit un prejudiciu, dar cuantificarea exactă, pe baza elementelor de probă disponibile, a prejudiciului suferit este practic imposibilă sau excesiv de dificilă.
În această privință, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă estimarea judiciară a prejudiciului prevăzută de această dispoziție este permisă în împrejurări precum cele din speță, în care, pe de o parte, pârâta a acordat reclamanților accesul la informațiile în temeiul cărora ea însăși ar fi elaborat raportul de expertiză pentru a exclude existența unui prejudiciu care poate fi reparat și, pe de altă parte, cererea de despăgubiri este îndreptată împotriva unuia singur dintre destinatarii deciziei prin care s‑a constatat o încălcare a articolului 101 TFUE, care nu a comercializat decât o parte din produsele care au făcut obiectul cartelului achiziționate de reclamantă.
Curtea începe prin a sublinia că modul de redactare a articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104 limitează domeniul de aplicare al estimării judiciare a prejudiciului la situațiile în care este practic imposibil sau excesiv de dificil ca acesta să fie cuantificat, odată ce existența sa în privința reclamantului a fost stabilită.
Amintind că articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104 figurează printre măsurile de remediere a asimetriei informației între persoanele afectate de un comportament anticoncurențial și întreprinderile care au încălcat dreptul concurenței, Curtea arată în plus că această măsură poate interacționa cu celelalte măsuri corective prevăzute de directivă. Astfel, necesitatea de a efectua estimarea judiciară a prejudiciului suferit ca urmare a unui comportament anticoncurențial va putea depinde în special de rezultatul obținut de reclamant în urma unei cereri de prezentare de probe în temeiul articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2014/104.
În acest cadru, potrivit precizărilor Curții, ca urmare a rolului-cheie al acestei dispoziții în cadrul Directivei 2014/104, revine instanței naționale, înainte de a efectua estimarea prejudiciului, sarcina de a verifica dacă reclamantul a făcut uz de aceasta. Astfel, în ipoteza în care imposibilitatea practică de a evalua prejudiciul rezultă din inacțiunea reclamantei, nu este de competența instanței naționale să se substituie acesteia și nici să acopere carențele.
În schimb, împrejurările care caracterizează situația în discuție în litigiul principal și avute în vedere de instanța de trimitere în întrebările preliminare, și anume, pe de o parte, că Daimler a pus la dispoziția reclamanților din litigiul principal datele pe care s‑a întemeiat pentru a contrazice expertiza acestora din urmă și, pe de altă parte, că reclamanții din litigiul principal au adresat cererea lor numai unuia dintre autorii comportamentului ilicit constatat de Comisie, nu sunt în sine pertinente pentru a aprecia dacă este permis instanței naționale să procedeze la aplicarea articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104. În această ultimă privință, Curtea amintește în special principiul jurisprudențial(6), confirmat de articolul 11 din Directiva 2014/104, potrivit căruia o încălcare a dreptului concurenței implică, în principiu, răspunderea solidară a autorilor săi.