ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a opta)

20 mai 2020(*)

„Acțiune în anulare – Energie – Piața internă în sectorul gazelor naturale – Directiva (UE) 2019/692 – Aplicarea Directivei 2009/73/CE în privința conductelor de gaz înspre sau dinspre țări terțe – Lipsa afectării directe – Inadmisibilitate – Prezentarea de documente obținute în mod nelegal”

În cauza T‑526/19,

Nord Stream 2 AG, cu sediul în Zoug (Elveția), reprezentată de L. Van den Hende și de J. Penz‑Evren, avocați, și de M. Schonberg, solicitor‑advocate,

reclamantă,

împotriva

Parlamentului European, reprezentat de L. Visaggio, de J. Etienne și de I. McDowell, în calitate de agenți,

și

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de A. Lo Monaco, de S. Boelaert și de K. Pavlaki, în calitate de agenți,

pârâte,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea Directivei (UE) 2019/692 a Parlamentului European și a Consiliului din 17 aprilie 2019 de modificare a Directivei 2009/73/CE privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale (JO 2019, L 117, p. 1),

TRIBUNALUL (Camera a opta),

compus din domnii J. Svenningsen (raportor), președinte, R. Barents și C. Mac Eochaidh, judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

dă prezenta

Ordonanță

 Istoricul cauzei

1        Directiva 2003/55/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 98/30/CE (JO 2003, L 176, p. 57, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 80) a fost abrogată și înlocuită cu Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 (JO 2009, L 211, p. 94).

2        Directiva 2009/73 urmărește să instituie norme comune privind transportul, distribuția, furnizarea și înmagazinarea gazelor naturale pentru a permite accesul pe piață și pentru a favoriza concurența echitabilă și nediscriminatorie. În această privință, directiva menționată prevede printre altele obligația de a separa sistemele de transport și operatorii de transport și de sistem, precum și instituirea unui sistem de acces nediscriminatoriu al terților la sistemele de transport și distribuție a gazelor, pe baza unor tarife publicate.

3        Potrivit articolului 36 din Directiva 2009/73, noile infrastructuri de gaze naturale de mari dimensiuni, și anume interconexiunile, instalațiile de gaze naturale lichefiate sau instalațiile de înmagazinare, pot beneficia, la cerere și în anumite condiții, pentru o perioadă determinată, de o derogare de la unele dintre obligațiile prevăzute de această directivă. Pentru a beneficia de această derogare, trebuie să se demonstreze printre altele că investiția va întări concurența în furnizarea de gaze naturale și va îmbunătăți siguranța alimentării și că nivelul de risc legat de investiție este de așa natură încât investiția s‑ar realiza numai în cazul în care se acordă o derogare.

4        Reclamanta, Nord Stream 2 AG, este o societate de drept elvețian al cărei unic acționar este societatea publică pe acțiuni rusă Gazprom. Aceasta este responsabilă de planificarea, de construirea și de exploatarea conductei „Nord Stream 2”, a cărei finanțare, în valoare de 9,5 miliarde de euro, este asigurată în proporție de 50 % de societățile ENGIE SA (Franța), OMV AG (Austria), Royal Dutch Shell plc (Țările de Jos și Regatul Unit), Uniper SE (Germania) și Wintershall Dea GmbH (Germania). Asemenea conductei „Nord Stream” (denumită în prezent în mod obișnuit „Nord Stream 1”), care este formată dintr‑un sistem de două conducte a căror construcție s‑a finalizat în anul 2012 și a căror exploatare este prevăzută pentru o durată de 50 de ani, conducta „Nord Stream 2”, formată de asemena din două linii de transport al gazelor, va asigura transportul gazelor între Vyborg (Rusia) și Lubmin (Germania), în apropiere de Greifswald (Germania), ducând capacitatea globală de transport a celor două conducte „Nord Stream 1” și „Nord Stream 2” la 55 de miliarde de metri cubi pe an. Odată ajunse pe teritoriul german, gazele transportate prin „Nord Stream 1” ajung în conductele terestre NEL și OPAL, care sunt supuse, sub controlul autorității germane de reglementare, obligațiilor Directivei 2009/73, în timp ce gazele transportate prin „Nord Stream 2” ajung în conducta terestră ENEL, precum și în conducta terestră EUGAL, nou‑construită, ambele fiind reglementate în Germania în temeiul Directivei 2009/73.

5        În luna ianuarie a anului 2017 au început lucrările pentru acoperirea cu beton a țevilor destinate conductei „Nord Stream 2”, a căror livrare finală ar fi avut loc în septembrie 2018.

6        La Propunerea COM(2017) 660 final a Comisiei Europene din 8 noiembrie 2017 (denumită în continuare „propunerea de directivă”), Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au adoptat, la 17 aprilie 2019, Directiva (UE) 2019/692 de modificare a Directivei 2009/73 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale (JO 2019, L 117, p. 1, denumită în continuare „directiva atacată”), care a intrat în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării, respectiv la 23 mai 2019. La această dată, potrivit precizărilor reclamantei, lucrările de acoperire cu beton a țevilor conductei „Nord Stream 2” erau finalizate în proporție de 95 %, în timp ce 610 km și, respectiv, 432 km din cele două conducte ale sistemului fuseseră așezate pe fundul mării teritoriale și/sau în zona economică exclusivă (ZEE) a Germaniei, a Finlandei, a Rusiei și a Suediei. La data introducerii prezentei acțiuni, reclamanta mai trebuia să obțină însă autorizarea din partea autorităților daneze privind traseul celor două conducte ale „Nord Stream 2”. Această autorizare ar fi fost totuși eliberată la 30 octombrie 2019.

7        Potrivit considerentului (3) al directivei atacate, aceasta urmărește să abordeze obstacolele din calea finalizării pieței interne a gazelor naturale, rezultate din faptul că normele pieței Uniunii nu se aplică liniilor de transport al gazelor înspre și dinspre țări terțe.

8        În această privință, articolul 2 punctul 17 din Directiva 2009/73, astfel cum a fost modificată prin directiva atacată, prevede că noțiunea de „conductă de interconexiune” înseamnă nu numai „[orice] linie de transport care traversează sau trece peste o frontieră dintre state membre cu scopul de a conecta sistemul de transport național al respectivelor state membre”, ci și, în prezent, „[orice] linie de transport dintre un stat membru și o țară terță până pe teritoriul statelor membre sau până la marea teritorială a respectivului stat membru”.

9        Totuși, potrivit articolului 49a alineatul (1) din Directiva 2009/73, astfel cum a fost adăugat prin hotărârea atacată, „[î]n ceea ce privește liniile de transport al gazelor între un stat membru și o țară terță finalizate înainte de 23 mai 2019, statul membru în care este situat primul punct de conectare al liniei de transport menționate la rețeaua de transport a [acestui stat membru] poate decide să deroge de la [anumite dispoziții ale Directivei 2009/73], în ceea ce privește tronsoanele unei astfel de linii de transport al gazelor care sunt situate pe teritoriul său și în marea sa teritorială, din motive obiective, cum ar fi pentru a permite recuperarea investițiilor efectuate sau din motive de siguranță a furnizării, cu condiția ca derogarea să nu afecteze concurența sau funcționarea efectivă a pieței interne a gazelor naturale sau siguranța aprovizionării în Uniune”. Articolul 49a alineatul (1) mai prevede, pe de o parte, că derogările de acest tip sunt „limitat[e] la maximum 20 de ani pe baza unei justificări obiective, care poate fi reînnoită dacă este cazul și po[t] fi supus[e] unor condiții care contribuie la respectarea condițiilor de mai sus” și, pe de altă parte, că „[o] astfel de derogare nu se aplică liniilor de transport între un stat membru și o țară terță care are obligația de a transpune [Directiva 2009/73 modificată] în ordinea sa juridică […] în temeiul unui acord încheiat cu Uniunea”.

10      Pe de altă parte, directiva atacată a modificat articolul 36 din Directiva 2009/73 prevăzând, la alineatul (1) litera (e) al acestui articol, că derogarea acordată în temeiul acestei dispoziții noilor infrastructuri existente nu aduce atingere, printre altele, „securității aprovizionării cu gaze naturale în Uniune”.

11      În ceea ce privește transpunerea modificărilor aduse prin directiva atacată Directivei 2009/73, articolul 2 din directiva atacată prevede că, cu excepția celor care nu au nicio frontieră geografică comună și nici linii de transport cu țări terțe, precum și, ca urmare a poziției lor geografice, a Ciprului și a Maltei, „[s]tatele membre [vor] asigur[a] intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma [acestei] directive până la 24 februarie 2020, fără a aduce atingere oricărei derogări acordate în temeiul articolului 49a din Directiva 2009/73”.

 Procedura și concluziile părților

12      Prin cererea introductivă primită la grefa Tribunalului la 26 iulie 2019, reclamanta a formulat prezenta acțiune, prin care solicită Tribunalului:

–        anularea în totalitate a directivei atacate;

–        obligarea Parlamentului și a Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

13      Prin înscrisul separat depus de asemenea la 26 iulie 2019 la grefa Tribunalului, reclamanta a solicitat ca prezenta cauză să beneficieze de examinare cu prioritate în temeiul articolului 67 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cerere ce a fost respinsă provizoriu prin decizia Tribunalului (Camera întâi) din 5 august 2019.

14      Prin scrisoarea din 4 septembrie 2019, reclamanta a solicitat Tribunalului, în temeiul articolului 66 din Regulamentul de procedură, ca anumite date care figurează în cererea introductivă să fie considerate confidențiale față de public.

15      Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 2 octombrie 2019 de Republica Polonă, la 15 octombrie 2019 de Comisie, la 30 octombrie 2019 de Republica Lituania, precum și de Republica Estonia și la 6 noiembrie 2019 de Republica Letonia, acestea au formulat, în temeiul articolului 143 din Regulamentul de procedură, cereri de intervenție în susținerea concluziilor Parlamentului și ale Consiliului.

16      Prin înscrisul separat depus la grefa Tribunalului la 10 octombrie 2019, Parlamentul a ridicat, în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, o excepție de inadmisibilitate prin care solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal,

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

–        cu titlu subsidiar, în cazul în care Tribunalul va respinge excepția de inadmisibilitate sau va decide să conexeze examinarea excepției de inadmisibilitate cu fondul, stabilirea unor termene noi pentru Parlament și pentru Consiliu pentru a‑și prezenta memoriile în apărare respective.

17      Prin înscrisul separat depus la grefa Tribunalului la 11 octombrie 2019 în temeiul articolului 130 alineatul (2) din Regulamentul de procedură (denumit în continuare „cererea incidentală”), Consiliul a solicitat Tribunalului:

–        să dispună ca anumite documente (denumite în continuare „documentele în litigiu”) să nu facă parte din dosarul judiciar sau, în ceea ce le privește pe cele prezentate de reclamantă, să fie retrase din dosarul menționat, în speță [confidențial](1) (denumit în continuare „primul document în litigiu”), [confidențial] (denumit în continuare „al doilea document în litigiu”) și [confidențial] (denumit în continuare „al treilea document în litigiu”);

–        să ignore toate fragmentele din cererea introductivă și din anexele la aceasta care fac referire la aceste documente clasificate „Restreint UE/EU Restricted” ale Consiliului, descriu conținutul lor sau le invocă.

18      În cadrul cererii incidentale, Consiliul a indicat că a primit mai multe cereri de acces la documente aflate în posesia sa, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76). Aceste cereri priveau documente referitoare la negocieri în vederea unui acord între Uniune și o țară terță, în speță [confidențial], precum și procedura legislativă de adoptare a directivei atacate. În această privință, el a precizat că, la data formulării cererii incidentale, nu autorizase accesul la niciunul dintre documentele menționate și că, la data introducerii prezentei acțiuni, nicio contestație referitoare la respingerea acestor cereri de acces la documente nu fusese formulată în fața Tribunalului în temeiul articolului 263 TFUE. În plus, acesta a anexat la cererea incidentală documentele pe care le întocmise, la data de 11 octombrie 2019, în cadrul cererilor menționate.

19      Prin înscrisul separat depus la grefa Tribunalului la 14 octombrie 2019, Consiliul a ridicat, în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, o excepție de inadmisibilitate prin care solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

20      La 4 noiembrie 2019, reclamanta a depus observații cu privire la cererea incidentală, în care solicită Tribunalului să respingă cererea de retragere a documentelor formulată de Consiliu, să mențină în dosar toate referințele din documentele pe care le‑a prezentat Tribunalului și să admită un document, în speță primul document în litigiu, ca făcând parte din dosarul cauzei.

21      La 29 noiembrie 2019, reclamanta a depus observații cu privire la excepțiile de inadmisibilitate ridicate de Parlament și de Consiliu, în care solicită în esență Tribunalului:

–        cu titlu principal,

–        conexarea examinării excepțiilor de inadmisibilitate cu fondul;

–        stabilirea unui nou termen pentru depunerea memoriilor în apărare, mai scurt decât cel prevăzut la articolul 81 din Regulamentul de procedură, pentru a evita o întârziere suplimentară în examinarea cauzei;

–        soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul;

–        cu titlu subsidiar,

–        respingerea excepțiilor de inadmisibilitate ridicate ca nefondate;

–        obligarea Parlamentului și a Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

22      Prin înscrisul separat depus la grefa Tribunalului tot la 29 noiembrie 2019, reclamanta a solicitat Tribunalului, în temeiul articolului 88 din Regulamentul de procedură, să adopte o măsură de organizare a procedurii sau, dacă este cazul, o măsură de cercetare judecătorească, constând în a dispune ca „pârâtele” să prezinte anumite documente deținute de Consiliu (denumită în continuare „cererea privind o măsură de organizare a procedurii”). În cadrul acestei cereri, reclamanta a menționat, fapt care nu era cunoscut de Consiliu până la acel moment, că cererile care îi fuseseră adresate, la 10 și la 13 mai 2019, în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, astfel cum au fost evocate de acesta în cererea incidentală, fuseseră inițiate de unul dintre angajații săi, cetățean al Uniunii (denumite în continuare „cererile formulate de angajatul reclamantei”). Prin intermediul acestor cereri, angajatul respectiv solicitase acces la toate documentele deținute de Consiliu care conțineau observațiile prezentate de statele membre cu privire la propunerea Comisiei care a condus la adoptarea directivei atacate, precum și la alte câteva documente de lucru indicate în mod specific. În răspunsul său inițial din 5 iunie 2019, Consiliul a refuzat să acorde acces la aceste documente. În urma formulării, de către acest angajat al reclamantei, la 23 iunie 2019, a unei cereri de confirmare prin care a invitat Consiliul să își reconsidere poziția, acesta, prin decizia din 8 noiembrie 2019, a acordat, pe de o parte, acces complet la 23 dintre documentele solicitate, precum și acces parțial la alte 25 dintre documentele solicitate și, pe de altă parte, a refuzat accesul la două dintre documentele solicitate.

23      La 6 decembrie 2019, reclamanta a solicitat, în temeiul articolului 66 din Regulamentul de procedură, ca anumite date cuprinse în excepțiile de inadmisibilitate ridicate de Parlament și de Consiliu să fie considerate confidențiale față de public.

24      La 19 decembrie 2019, reclamanta a prezentat observații cu privire la stadiul procedurii în urma prelungirii de către Tribunal, la cererea Consiliului, a termenului acordat Parlamentului și Consiliului pentru a‑și prezenta observațiile referitoare la cererea privind o măsură de organizare a procedurii. Tribunalul a acceptat să depună la dosar acest document, care nu este prevăzut de Regulamentul de procedură.

25      La 17 ianuarie 2020, Parlamentul și Consiliul au depus observații referitoare la cererea privind o măsură de organizare a procedurii.

26      La 27 ianuarie 2020, reclamanta a depus observații suplimentare, care nu sunt prevăzute de Regulamentul de procedură, pe care Tribunalul a acceptat să le depună la dosar.

27      La 5 februarie 2020, Tribunalul a solicitat părților principale, cu titlu de măsură de organizare a procedurii, să prezinte observații cu privire la consecințele care trebuie deduse, în ceea ce privește cererea incidentală, din Hotărârea din 31 ianuarie 2020, Slovenia/Croația (C‑457/18, EU:C:2020:65). Părțile principale au dat curs acestei măsuri în termenul stabilit.

28      Prin decizia din 4 aprilie 2020, președintele Tribunalului a decis, în temeiul articolului 67 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, ținând seama de împrejurările speciale ale prezentei cauze, ca aceasta să fie judecată cu prioritate.

29      La 6 aprilie 2020, Consiliul a prezentat o nouă propunere de probe, constând în decizia Ombudsmanului European din 27 martie 2020 prin care acesta, pronunțându‑se cu privire la o plângere din 27 august 2019 privind refuzul Consiliului de a autoriza accesul la documente referitoare la conducta „Nord Stream 2”, a clasat această plângere, considerând că refuzul respectiv nu constituia un caz de administrare defectuoasă, întrucât refuzul menționat era justificat de protecția interesului public în ceea ce privește relațiile internaționale ale Uniunii în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1049/2001. Reclamanta și Parlamentul au fost invitate să își prezinte observațiile cu privire la această nouă propunere de probe în termen de două săptămâni, ceea ce acestea au făcut și, cu privire la observațiile menționate, Tribunalul a decis să accepte noua propunere de probe menționate și să o depună la dosar.

 În drept

 Cu privire la incidentul de procedură ridicat de Consiliu

30      În temeiul articolului 130 alineatele (2) și (7) din Regulamentul de procedură, atunci când, prin înscris separat, o parte solicită Tribunalului să se pronunțe asupra unui incident de procedură, acesta trebuie să se pronunțe asupra cererii cât mai curând cu putință, dacă este cazul, după ce va fi deschis faza orală a procedurii.

31      În speță, Tribunalul se consideră suficient de lămurit de înscrisurile din dosar, în special de observațiile celorlalte părți principale cu privire la cererea incidentală, precum și de răspunsurile părților la întrebarea adresată de Tribunal la 5 februarie 2020 și decide, în consecință, să se pronunțe cu privire la incidentul menționat prin intermediul prezentei ordonanțe, fără a fi necesar să deschidă faza orală a procedurii.

32      În cererea incidentală, Consiliul, al cărui răspuns la întrebarea Tribunalului din 5 februarie 2020 a fost susținut în esență de Parlament, arată că documentele în litigiu sunt și rămân, inclusiv la data acestei cereri, documente clasificate „Restreint UE/EU Restricted” în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (d) din Decizia 2013/488/UE a Consiliului din 23 septembrie 2013 privind normele de securitate pentru protecția informațiilor UE clasificate (JO 2013, L 274, p. 1), respectiv „informații și materiale a căror divulgare neautorizată poate fi în defavoarea intereselor Uniunii […] sau ale unuia sau mai multor state membre”.

33      Pe de altă parte, în ceea ce privește în special al doilea și al treilea document în litigiu, dar și primul document în litigiu, Consiliul arată că, în cazul în care reclamantei i s‑ar permite să le prezinte în susținerea acțiunii sale, aceasta ar însemna eludarea procedurilor prevăzute în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, înțelegându‑se că, în ceea ce privește aceste documente, Consiliul, ca răspuns la cererile formulate de angajatul reclamantei, a refuzat, parțial sau în totalitate, accesul la aceste documente și că aceste decizii nu au fost contestate ulterior în temeiul articolului 263 TFUE în fața Tribunalului. Împrejurarea potrivit căreia, fără autorizare din partea sa, aceste documente ar fi făcut obiectul unor scurgeri de informații pe site‑ul internet al unui organ de presă sau printr‑o altă modalitate și că unele persoane ar fi redactat ulterior, cunoscând pe deplin clasificarea acestora drept „Restreint UE/EU Restricted”, articole și comentarii prin care dezvăluiau conținutul documentelor menționate nu ar autoriza totuși reclamanta să le utilizeze sau să se refere la acestea în prezenta procedură.

34      În special, Consiliul arată că prejudiciul cauzat instituțiilor Uniunii ca urmare a prezentării și a utilizării neautorizate a documentelor în litigiu depășește în mare măsură prejudiciul cauzat de autorii care citează sau utilizează aceste documente în publicații de cercetare sau în articole de presă. Astfel, o asemenea utilizare în contextul judiciar al prezentei cauze nu numai că ar anula protecția pe care se presupune că o conferă clasificarea „Restreint UE/EU Restricted”, dar ar putea în plus să incite reclamanta să utilizeze documentele menționate în alte proceduri judiciare în fața altor instanțe sau organe jurisdicționale, în special în cadrul procedurii de arbitraj inițiate, la 26 septembrie 2019, de reclamantă împotriva Uniunii în conformitate cu dispozițiile Tratatului privind Carta energiei care face obiectul Deciziei 98/181/CE CECA/Euratom a Consiliului și a Comisiei din 23 septembrie 1997 privind încheierea de către Comunitățile Europene a Tratatului privind Carta energiei și a Protocolului la Carta energiei privind eficiența energetică și aspectele conexe referitoare la mediu (JO 1998, L 69, p. 1, Ediție specială, 12/vol. 1, p. 253).

35      În observațiile sale cu privire la incidentul de procedură, reclamanta arată că cererea Consiliului din 11 octombrie 2019 trebuie respinsă în totalitate.

36      În această privință, reclamanta susține că documentele în litigiu sunt în mod vădit relevante pentru a demonstra calitatea sa procesuală pentru a solicita anularea directivei atacate, în special faptul că această directivă o privește „în mod specific”, precum și pentru a susține motivele invocate pe fond, printre altele încălcarea principiilor egalității de tratament și securității juridice, precum și abuzul de putere al colegiuitorului. Pe de altă parte, în ceea ce privește împrejurarea că documentele menționate sunt clasificate „Restreint UE/EU Restricted”, ea apreciază că această clasificare este internă Consiliului și nu impune nicio obligație terților precum reclamanta și că, în orice caz, protecția respectivă se stinge de facto atunci când, cum este cazul în speță, documentele marcate cu această clasificare, în lipsa unei măsuri a Consiliului pentru a împiedica circulația lor sau pentru ca normele sale să fie respectate în afara incintei sale, au devenit disponibile în domeniul public, în speță pe internet, și au fost citate pe larg în mai multe articole publicate.

37      În plus, ar trebui respins argumentul Consiliului potrivit căruia Tribunalul ar trebui să refuze prezentarea unui document de către o parte, atât timp cât accesul la acest document face obiectul unei proceduri administrative sau al unei proceduri judiciare pendinte. Astfel, Regulamentul nr. 1049/2001 nu ar fi aplicabil în mod direct în privința instanței Uniunii. În plus, din cauza întârzierilor în ceea ce privește obținerea unei decizii a Consiliului în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 și a unei decizii subsecvente a Tribunalului în temeiul articolului 263 TFUE referitoare la legalitatea unei asemenea decizii a Consiliului de refuz al accesului la un document, poziția Consiliului, în cazul în care ar fi admisă, ar conduce la a face imposibilă în practică prezentarea în fața unei instanțe a Uniunii, înainte de finalizarea procedurii judiciare principale în care documentul menționat este pertinent și util în calitate de element de probă, a unui document pe care o instituție a Uniunii refuză să îl divulge. Cu titlu subsidiar, reclamanta apreciază că motivele opuse de Consiliu cererilor formulate de angajatul reclamantei, pe care acesta urmărește să le reitereze în prezenta cauză, sunt insuficient detaliate și că, în orice caz, pretinsele efecte prejudiciabile ale divulgării conținutului primului document în litigiu ar fi fost deja declanșate de declarațiile publice ale Comisiei.

 Considerații introductive

38      Cu titlu introductiv, în primul rând, trebuie să se constate că, în speță, este cert că reclamanta nu a solicitat în prealabil Consiliului și/sau Comisiei autorizarea de a prezenta în fața Tribunalului documentele în litigiu ale căror autori și/sau destinatari sunt instituțiile Uniunii, în al doilea rând, trebuie să se statueze cu privire la incidentul de procedură fără a aduce atingere măsurii de organizare a procedurii solicitate de reclamantă la 29 noiembrie 2019, care va fi examinată ulterior, îl al treilea rând, trebuie arătat că, la data depunerii cererii incidentale și în acest stadiu al examinării incidentului de procedură ridicat în această cerere, Tribunalul nu dispusese prezentarea documentelor în litigiu menționate în cadrul procedurii principale și, în al patrulea rând, trebuie să se constate că nici Consiliul, nici Parlamentul, nici Comisia nu le divulgaseră, parțial sau în totalitate, în mod voluntar sau ca răspuns la o cerere de acces public la documentele instituțiilor formulată în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001.

39      În continuare, trebuie să se constate că, deși dispozițiile Regulamentului nr. 1049/2001 nu sunt aplicabile în prezenta procedură, reclamanta a prezentat totuși documentele în litigiu în speță fără autorizarea autorilor și/sau a destinatarilor lor. Astfel, aceste dispoziții au o anumită valoare indicativă în cadrul evaluării comparative a intereselor, necesară pentru a statua cu privire la cererea incidentală având ca obiect retragerea documentelor menționate (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 mai 2019, Ungaria/Parlamentul, C‑650/18, nepublicată, EU:C:2019:438, punctele 9, 12 și 13, și Hotărârea din 31 ianuarie 2020, Slovenia/Croația, C‑457/18, EU:C:2020:65, punctul 67).

40      În această privință, mai întâi, articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001 prevede că „[i]nstituțiile resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului ar putea aduce atingere protecției […] procedurilor judiciare și consultanței juridice, […] cu excepția cazului în care un interes public superior justifică divulgarea conținutului documentului în cauză”. Or, ar fi contrar interesului public, care trebuie luat în considerare în temeiul acestei dispoziții, care prevede că instituțiile trebuie să poată beneficia de avizele serviciului lor juridic, emise în deplină independență, să se admită că prezentarea unor documente interne cu caracter de aviz juridic poate avea loc în cadrul unui litigiu pendinte la Tribunal fără ca prezentarea menționată să fi fost autorizată de instituția în cauză sau dispusă de această instanță (a se vedea Ordonanța din 14 mai 2019, Ungaria/Parlamentul, C‑650/18, nepublicată, EU:C:2019:438, punctul 8 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 31 ianuarie 2020, Slovenia/Croația, C‑457/18, EU:C:2020:65, punctul 66).

41      Aceste considerații sunt valabile mutatis mutandis în ceea ce privește interesele protejate la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1049/2001. Această dispoziție prevede criterii redactate în termeni generali, potrivit cărora un refuz de acces trebuie opus publicului, după cum rezultă din termenii acestei prevederi, atunci când divulgarea documentului respectiv ar aduce „atingere” protecției „interesului public” în ceea ce privește îndeosebi „siguranța publică” sau „relațiile internaționale”, și nu numai, cum s‑a propus în cursul procedurii legislative care a condus la adoptarea acestui regulament, în cazul în care o atingere „semnificativă” adusă acestei protecții este constatată efectiv (Hotărârea din 1 februarie 2007, Sison/Consiliul, C‑266/05 P, EU:C:2007:75, punctele 36-38, și Hotărârea din 7 februarie 2018, Access Info Europe/Comisia, T‑851/16, EU:T:2018:69, punctul 39).

42      Astfel, ar fi contrar interesului public privind protecția „interesului public” în ceea ce privește îndeosebi „siguranța publică” sau „relațiile internaționale” să se admită că prezentarea unor documente interne care intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții poate avea loc în cadrul unui litigiu pendinte la Tribunal fără ca prezentarea menționată să fi fost autorizată de instituția în cauză sau dispusă de această instanță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2020, Slovenia/Croația, C‑457/18, EU:C:2020:65, punctul 66).

43      Pe de altă parte, simpla împrejurare că reclamanta invocă unele dintre documentele în litigiu într‑o cauză în fața Tribunalului împotriva unei alte părți decât instituția emitentă a acestor documente, în speță instituția destinatară a documentelor menționate, nu are incidență asupra intereselor publice ale instituțiilor, astfel cum sunt protejate la articolul 4 alineatele (1)-(3) din Regulamentul nr. 1049/2001, și, prin urmare, nu face inutilă evaluarea comparativă a intereselor, necesară pentru a se pronunța cu privire la cererea de retragere a acestor documente din dosarul cauzei (a se vedea Hotărârea din 31 ianuarie 2020, Slovenia/Croația, C‑457/18, EU:C:2020:65, punctul 69 și jurisprudența citată).

44      În sfârșit, împrejurarea, invocată de reclamantă, că aceasta ar fi avut acces la documentele în litigiu prin intermediul unui site internet menționat într‑un articol de doctrină sau că ar fi luat cunoștință de conținutul lor prin elementele relatate de autori ai unor articole de doctrină nu poate repune în discuție considerațiile care precedă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2020, Slovenia/Croația, C‑457/18, EU:C:2020:65, punctul 72 și jurisprudența citată).

45      În lumina acestor considerații trebuie examinate cererile Consiliului formulate în cererea incidentală.

 Cu privire la cererile prin care se solicită Tribunalului să retragă documentele în litigiu din dosarul judiciar

46      Cererea Consiliului privește trei documente, care trebuie examinate succesiv, ținând seama de faptul, confirmat de reclamantă, că, în ceea ce privește primele două documente în litigiu, acestea erau vizate de cererile formulate de angajatul reclamantei care au condus la deciziile de respingere ale Consiliului, care, potrivit acesteia din urmă, ar fi fost adoptate cu încălcarea Regulamentului nr. 1049/2001.

–       Cu privire la primul document în litigiu

47      În ceea ce privește primul document în litigiu, Consiliul subliniază că avizul juridic pe care îl conține nu ar fi fost făcut public pentru motivul că difuzarea sa neautorizată risca să aducă atingere bunei funcționări a instituției. Deși acest text nu a fost anexat la cererea introductivă, reclamanta ar cita și ar analiza conținutul acestui document, făcând referire la articole ale unor autori care nu numai că descriu conținutul acestui text, ci, în plus, furnizează hyperlinkuri către site‑ul internet ale unui organ de presă care dă acces la acest aviz.

48      În această privință, trebuie să se constate că reclamanta nu a anexat inițial primul document în litigiu la cererea introductivă. Totuși, în condițiile în care Consiliul a solicitat, la 11 octombrie 2019, ca documentul menționat să nu facă parte din dosar, reclamanta și‑a luat libertatea de a prezenta acest document în anexa la observațiile sale cu privire la cererea incidentală.

49      Astfel, chiar dacă, în ceea ce privește primul document în litigiu, cererea incidentală nu putea privi inițial retragerea acestui document din dosarul judiciar, ci cel mult putea fi considerată o cerere prin care Tribunalul era invitat, în ceea ce privește continuarea procedurii, să nu admită acest înscris și nici să nu solicite prezentarea sa, trebuie totuși să se constate că, întrucât reclamanta a prezentat ulterior acest document, iar Consiliul a solicitat inadmisibilitatea acestuia în cadrul observațiilor sale din 17 ianuarie 2020, revine în prezent Tribunalului sarcina de a se pronunța cu privire la admisibilitatea documentului menționat.

50      În această privință, primul document în litigiu este, așa cum indică denumirea sa, un aviz formulat de Serviciul Juridic al Consiliului și adresat reprezentanților permanenți ai statelor membre ale Uniunii pe lângă această instituție. Acesta poartă denumirea „[confidențial]”. Prin urmare, acest document conține în mod neîndoielnic o consultanță juridică în sensul articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001.

51      În continuare, prin faptul că a invocat și a prezentat în cadrul acțiunii de față acest aviz juridic, emis de serviciul juridic al uneia dintre pârâte și care cuprinde o apreciere juridică a unor aspecte de drept relevante cu privire la obiectul acțiunii, reclamanta intenționează să opună pârâtelor acest aviz în prezenta procedură. Or, a autoriza menținerea acestui aviz juridic în dosarul cauzei, din moment ce divulgarea sa nu a fost autorizată de Consiliu, care a respins cererile formulate de angajatul reclamantei, ar echivala cu a permite acesteia din urmă să eludeze procedura privind o cerere de acces la un asemenea document instituită prin Regulamentul nr. 1049/2001 (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 mai 2019, Ungaria/Parlamentul, C‑650/18, nepublicată, EU:C:2019:438, punctul 14, și Hotărârea din 31 ianuarie 2020, Slovenia/Croația, C‑457/18, EU:C:2020:65, punctul 68).

52      În speță, există un risc previzibil, departe de a fi ipotetic, ca Consiliul și, într‑o mai mică măsură, Parlamentul să fie obligate, ca urmare a prezentării neautorizate a primului document în litigiu în procedura de față, să ia poziție în mod public în legătură cu un aviz juridic care era destinat, în mod vădit, unei utilizări interne a unei instituții a Uniunii. Or, o astfel de perspectivă ar determina în mod inevitabil repercusiuni negative în ceea ce privește interesul instituțiilor, în special al Consiliului, de a solicita consultanță juridică și de a primi avize sincere, obiective și complete (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2020, Slovenia/Croația, C‑457/18, EU:C:2020:65, punctul 70; a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P și C‑52/05 P, EU:C:2008:374, punctul 42, și Ordonanța din 14 mai 2019, Ungaria/Parlamentul, C‑650/18, nepublicată, EU:C:2019:438, punctul 16).

53      Prin urmare, Consiliul invocă în mod întemeiat, în cererea incidentală, protecția consultanței juridice, astfel cum este prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001. În această privință, contrar celor afirmate de reclamantă, având în vedere funcția probatorie și de susținere a anexelor (a se vedea în acest sens Ordonanța din 8 noiembrie 2007, Belgia/Comisia, C‑242/07 P, EU:C:2007:672, punctul 41), Consiliul își putea susține afirmațiile făcute în cererea incidentală prezentând, în anexa la observațiile sale referitoare la cererea privind o măsură de organizare a procedurii, decizia de respingere a cererii de acces la primul document în litigiu pe care a opus‑o unei persoane fizice, care s‑a dovedit, în cursul procedurii, a fi o persoană angajată de reclamantă care a acționat în interesul acesteia din urmă.

54      În ceea ce privește existența unui interes public superior care să justifice menținerea primului document în litigiu în dosarul prezentei cauze, pe lângă faptul că, contrar celor susținute de reclamantă, consultanța juridică cuprinsă în acest document nu privește o procedură legislativă pentru care se impune o transparență sporită (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P și C‑52/05 P, EU:C:2008:374, punctele 46, 47, 67 și 68), întrucât, în acest stadiu, vizează numai [confidențial], este necesar să se arate că, pentru reclamantă, interesul acestei mențineri constă în a fi în măsură să se prevaleze de consultanța juridică respectivă în susținerea cererii introductive și a observațiilor sale cu privire la excepțiile de inadmisibilitate invocate de Parlament și de Consiliu. În aceste condiții, prezentarea actului de consultanță juridică menționat apare ca fiind ghidată de propriile interese ale reclamantei în susținerea argumentației sale privind admisibilitatea și fondul acțiunii, iar nu de vreun interes public superior (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 mai 2019, Ungaria/Parlamentul, C‑650/18, nepublicată, EU:C:2019:438, punctul 18, și Hotărârea din 31 ianuarie 2020, Slovenia/Croația, C‑457/18, EU:C:2020:65, punctul 71).

55      Pe de altă parte, împrejurarea, invocată de reclamantă, că aceasta a avut acces la documentele în litigiu prin intermediul unui site internet menționat într‑un articol de doctrină sau că a luat cunoștință de conținutul lor prin elementele relatate de autori ai unor articole de doctrină sau chiar că alte instituții, precum Parlamentul sau Comisia, au făcut referire, în declarații sau în documente postate online pe site‑urile lor internet, la primul document în litigiu, eventual dezvăluind parțial concluziile avizului juridic pe care acesta îl conținea, nu poate repune în discuție considerațiile care precedă referitoare la interesul Consiliului, iar nu al acestor alte instituții, de a‑și păstra prerogativa de a solicita Serviciului său Juridic consultanță juridică și de a primi avize sincere, obiective și complete (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2020, Slovenia/Croația, C‑457/18, EU:C:2020:65, punctul 72 și jurisprudența citată).

56      În ceea ce privește critica reclamantei referitoare la incapacitatea Consiliului de a controla scurgerea, în afara incintei sale, a primului document în litigiu și la inerția sa privind asigurarea respectării caracterului confidențial pe care intenționa să îl confere acestui document prin clasificarea „Restreint UE/EU Restricted”, Tribunalul consideră că, chiar dacă Consiliul ar fi avut posibilitatea efectivă de a efectua demersuri vizând, printre altele, eliminarea acestui document de pe internet, nu este mai puțin adevărat că lipsa de inițiativă sau lipsa de succes a Consiliului în această privință nu poate permite să se deducă că acesta a autorizat implicit divulgarea documentului menționat în sensul Regulamentului nr. 1049/2001.

–       Cu privire la al doilea document în litigiu

57      În ceea ce privește al doilea document în litigiu, acesta constituie, astfel cum indică denumirea sa, recomandările formulate de Comisie la adresa Consiliului în vederea adoptării unei decizii privind negocierile internaționale cu o țară terță privind în mod specific [confidențial].

58      În această privință, Consiliul arată, în cererea incidentală, că al doilea document în litigiu era atunci încă în curs de examinare de către această instituție. Acest document nu ar fi fost divulgat publicului, inclusiv în urma unor cereri de acces la documente formulate în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, întrucât o asemenea divulgare ar aduce atingere protecției interesului public în ceea ce privește relațiile internaționale și ar dăuna procesului decizional al Consiliului, printre altele compromițând poziția Consiliului și a Uniunii în proceduri jurisdicționale, inclusiv în fața instanțelor de arbitraj, în sensul articolului 4 alineatele (1) și (2) din acest regulament.

59      Reclamanta consideră din nou, în ceea ce privește al doilea document în litigiu, că Tribunalul trebuie să se limiteze la elementele expuse de Consiliu în cererea incidentală, fără a putea să se întemeieze pe motivele de respingere a cererii de acces la aceste documente, astfel cum au fost expuse în decizia Consiliului, pe care acesta a anexat‑o la observațiile sale, prin care un astfel de acces a fost refuzat unei persoane fizice. În subsidiar, în ceea ce privește afirmația Consiliului menționată în această decizie de respingere potrivit căreia divulgarea celui de al doilea document în litigiu ar aduce atingere relațiilor internaționale ale Uniunii, dezvăluind [confidențial], reclamanta apreciază, arătând că ar fi prima dată când un document de această natură nu ar fi dezvăluit publicului, că, începând din momentul în care a lăsat documentul sau informația să treacă dincolo de zidurile sale, Consiliul nu poate invoca astfel de motive și nici nu poate pretinde că divulgarea acestui document ar afecta în mod negativ discuțiile cu privire la acest dosar și [confidențial]. În orice caz, referirea la o pretinsă afectare a poziției Uniunii în procedura de arbitraj pe care reclamanta a inițiat‑o împotriva acesteia nu ar fi, nici ea, suficientă pentru a justifica retragerea celui de al doilea document în litigiu din dosar. Astfel, această procedură este diferită de prezenta procedură judiciară. Or, potrivit reclamantei, în procedura de arbitraj menționată, nici Regulamentul nr. 1049/2001, nici normele de procedură ale Tribunalului nu sunt aplicabile, tot astfel cum decizia Tribunalului privind incidentul de procedură în speță nu va fi opozabilă în procedura de arbitraj menționată.

60      În această privință, trebuie amintit că principiul strictei interpretări a excepțiilor vizate la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001, astfel cum a fost recunoscut de jurisprudență (Hotărârea din 1 februarie 2007, Sison/Consiliul, C‑266/05 P, EU:C:2007:75, punctul 63, Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P și C‑52/05 P, EU:C:2008:374, punctul 36, și Hotărârea din 17 octombrie 2013, Consiliul/Access Info Europe, C‑280/11 P, EU:C:2013:671, punctul 30), nu se opune faptului că, în privința excepțiilor referitoare la interesul public prevăzute la alineatul (1) litera (a) al acestui articol, instituția în cauză dispune de o marjă largă de apreciere pentru a stabili dacă divulgarea către public a unui document ar aduce atingere intereselor protejate prin această dispoziție (Hotărârea din 1 februarie 2007, Sison/Consiliul, C‑266/05 P, EU:C:2007:75, punctul 64, și Hotărârea din 7 februarie 2018, Access Info Europe/Comisia, T‑851/16, EU:T:2018:69, punctul 40).

61      Astfel, Curtea a considerat că trebuia să se admită că natura deosebit de sensibilă și fundamentală a acestor interese coroborată cu caracterul obligatoriu al refuzului de acces care trebuie să fie opus, potrivit acestei prevederi, de către instituție, atunci când divulgarea unui document ar aduce atingere intereselor menționate, conferă deciziei care trebuie să fie adoptată de instituție în aceste condiții un caracter complex și delicat, necesitând un grad de prudență cu totul deosebit, și că, în speță, o astfel de decizie presupune, așadar, o marjă de apreciere (Hotărârea din 1 februarie 2007, Sison/Consiliul, C‑266/05 P, EU:C:2007:75, punctul 35). Această concluzie este susținută de faptul că excepțiile enunțate la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001 sunt formulate în termeni imperativi în sensul că instituțiile sunt obligate să refuze accesul la documentele care intră sub incidența acestor excepții obligatorii atunci când se face dovada existenței circumstanțelor vizate de excepțiile menționate, fără a fi necesar să se pună în balanță protecția interesului public cu un interes general superior care ar impune divulgarea lor (a se vedea Hotărârea din 7 februarie 2018, Access Info Europe/Comisia, T‑851/16, EU:T:2018:69, punctul 38 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 7 februarie 2018, Access Info Europe/Comisia, T‑852/16, EU:T:2018:71, punctul 38 și jurisprudența citată).

62      În această privință, s‑a statuat deja în esență că divulgarea unor elemente care prezintă o legătură cu obiectivele urmărite de Uniune și de statele sale membre în decizii, în special atunci când acestea abordează conținutul specific al unui acord preconizat sau obiectivele strategice urmărite de Uniune în cadrul negocierilor, ar afecta negativ climatul de încredere din cadrul negocierilor în curs în momentul adoptării deciziei prin care se refuză accesul la documentele care conțin aceste elemente (Hotărârea din 7 februarie 2018, Access Info Europe/Comisia, T‑852/16, EU:T:2018:71, punctul 44; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 4 mai 2012, In’t Veld/Consiliul, T‑529/09, EU:T:2012:215, punctele 35, 36 și 39).

63      Având în vedere considerațiile care precedă și conținutul celui de al doilea document în litigiu, trebuie să se constate că Consiliul apreciază în mod întemeiat că divulgarea acestui document ar aduce o atingere concretă și efectivă protecției interesului public în ceea ce privește relațiile internaționale în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001, în speță în raporturile dintre Uniune și [confidențial], ceea ce justifică, în sine, ca documentul menționat să fie înlăturat din dosar, fără a fi necesar să se pună în balanță protecția acestui interes public cu un interes general superior și nici să se examineze celelalte două motive invocate de Consiliu ca opunându‑se posibilității reclamantei de a prezenta al doilea document în litigiu, și anume cele referitoare la protecția procedurilor jurisdicționale și a procesului decizional intern al Consiliului, astfel cum sunt prevăzute la articolul 4 alineatul (2) a doua liniuță și, respectiv, alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001.

64      Pe de altă parte, trebuie reiterat faptul că această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentele deja expuse și respinse la punctele 55 și 56 de mai sus.

–       Cu privire la al treilea document în litigiu

65      În ceea ce privește al treilea document în litigiu, reclamanta arată că ea nu face referire la acesta în cererea introductivă și că, în realitate, obiecția Consiliului trebuie înțeleasă ca vizând un articol de doctrină, prezentat ca anexa A. 19. Totuși, în măsura în care argumentația reclamantei ar rezulta numai din ceea ce este prezentat în cererea introductivă, iar nu din ceea ce este anexat și la care nu se face trimitere în cererea introductivă menționată, cererea Consiliului privind al treilea document în litigiu ar fi lipsită de obiect.

66      În această privință, trebuie să se constate că, într‑adevăr, deși al doilea și al treilea document în litigiu, astfel cum au fost evocate de Consiliu în cererea incidentală, sunt datate, ambele, din 12 iunie 2017 și că al treilea este o anexă la cel de al doilea, reiese totuși că reclamanta nu a prezentat, ca atare, al treilea document în litigiu. Prin urmare, nu este necesar să se statueze cu privire la cererea, formulată cu titlu principal, prin care se solicită retragerea documentului menționat din dosar.

67      În ceea ce privește cererea Consiliului, formulată aparent în subsidiar, prin care se solicită Tribunalului să dispună ca al treilea document în litigiu „să nu facă parte” din dosar, reiese că aceasta urmărește să exprime preventiv poziția acestei instituții în eventualitatea în care Tribunalul ar intenționa să adopte o măsură de organizare a procedurii prin care i s‑ar solicita să prezinte documentul menționat. Totuși, o asemenea cerere nu exprimă existența unui incident de procedură, astfel încât nu este necesar să se statueze nici cu privire la aceasta.

68      Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că, întrucât au fost prezentate fără autorizarea instituției în cauză, în calitate de autor sau de destinatar, și fără ca Tribunalul să fi dispus, în acest stadiu, prezentarea lor, trebuie înlăturate din dosar primul document în litigiu, prezentat ca anexa O. 20 la observațiile reclamantei cu privire la cererea incidentală, precum și al doilea document în litigiu, prezentat ca anexa A. 14 la cererea introductivă.

 Cu privire la cererea prin care se solicită ca Tribunalul să nu țină seama de anumite pasaje din cererea introductivă și din anexe

69      În ceea ce privește cererea conexă a Consiliului prin care se solicită ca Tribunalul să nu țină seama de pasajele din cererea introductivă care se referă la documentele în litigiu, în special de punctele 50-53, punctul 112 litera a) subpunctul iii), de punctul 139 și de punctul 158 litera d), reclamanta apreciază că aceasta ar trebui respinsă. Astfel, ea arată că, în cuprinsul acestor puncte, cu excepția celui din urmă, în care nu figurează nicio referire expresă la primul document în litigiu, ea s‑ar fi limitat la a explica faptul că directiva atacată își are originea în analiza juridică ce figurează în primul document în litigiu. Or, această origine ar fi explicată la al doilea paragraf din propunerea de directivă, care constituie un document public. În plus, afirmația Consiliului ar părea să privească mai degrabă pretinsa posibilitate a reclamantei de a se întemeia pe un document publicat de Parlament, intitulat „Common Rules for Gas Pipelines entering the EU Internal Market” (Norme comune pentru conductele de gaz care intră pe piața internă a Uniunii), chiar dacă, din cauza caracterului public al acestui document, reclamanta ar putea face referire la acesta, precum și la informațiile pe care acesta le dezvăluie. În rest, Tribunalul nu poate priva reclamanta de posibilitatea de a face referire la înscrisuri universitare, chiar dacă acestea s‑ar întemeia sau ar face referire ele înseși, în totalitate sau parțial, la documente confidențiale sau ar dezvălui, în mod direct sau indirect, conținutul acestora.

70      În această privință, în urma retragerii primului și a celui de al doilea document în litigiu din dosar, este necesar să se considere, în consecință, că afirmațiile reclamantei, astfel cum figurează în cererea introductivă, care fac referire la documentele menționate, nu mai sunt susținute de probe care să confirme conținutul și veridicitatea lor. În ceea ce privește articolele de doctrină prezentate de reclamantă și care fac referire la primele două documente în litigiu sau dezvăluie extrase din acestea, pe de o parte, aceste publicații nu au fost ele însele declarate nelegale de către o autoritate administrativă sau judiciară și, pe de altă parte, întrucât forța probantă a publicațiilor și a altor comentarii emise în doctrină este în general limitată, trebuie să se considere că, a fortiori, cele prezentate în speță, deși nu este necesar să fie înlăturate din dosar, au cu atât mai puțin forță probantă în lipsa prezentării de către reclamantă, în mod legal, a documentelor sursă al căror conținut acestea pretind că îl dezvăluie.

71      În aceste condiții, trebuie admisă cererea incidentală prin care se solicită Tribunalului să nu țină seama de anumite pasaje din cererea introductivă și din anexe, numai în ceea ce le privește pe cele în care sunt reproduse extrase din primul și din al doilea document în litigiu (a se vedea în acest sens Ordonanța din 30 aprilie 2010, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, T‑18/10 R, nepublicată, EU:T:2010:172, punctul 23, și Ordonanța din 21 februarie 2013, Besselink/Consiliul, T‑331/11, nepublicată, EU:T:2013:91, punctul 16). În rest, această cerere trebuie respinsă.

72      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se statueze cu privire la cererea incidentală după cum urmează:

–        documentele prezentate de reclamantă ca anexele A. 14 și O. 20 sunt retrase din dosar și nu trebuie să se mai țină seama de pasajele din cererea introductivă și din anexele în care sunt reproduse extrase din aceste documente;

–        nu este necesar să se statueze cu privire la al treilea document în litigiu;

–        cererea incidentală este respinsă în rest.

 Cu privire la excepțiile de inadmisibilitate ridicate de Parlament și de Consiliu

73      În sprijinul excepțiilor de inadmisibilitate ridicate, Parlamentul și Consiliul susțin că reclamanta nu are calitatea procesuală pentru a solicita anularea directivei atacate, deoarece directiva menționată nu o privește pe aceasta nici direct, nici individual. Prin urmare, prezenta acțiune ar fi inadmisibilă.

74      Reclamanta susține, la rândul său, că are calitatea procesuală pentru a solicita anularea directivei atacate.

75      În această privință, în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură, atunci când, prin înscris separat, pârâtul sau pârâții solicită Tribunalului să se pronunțe asupra inadmisibilității sau asupra necompetenței fără a intra în dezbaterea fondului, acesta trebuie să se pronunțe asupra cererii cât mai curând cu putință, dacă este cazul, după ce va fi deschis faza orală a procedurii.

76      În speță, Tribunalul se consideră suficient de lămurit de înscrisurile din dosar și decide să se pronunțe prin intermediul prezentei ordonanțe cu privire la excepțiile de inadmisibilitate ridicate de Parlament și de Consiliu, fără a fi necesar să deschidă faza orală a procedurii.

 Considerații introductive

77      Potrivit articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, „[o]rice persoană fizică sau juridică poate formula, în condițiile prevăzute la primul și la al doilea paragraf, o acțiune împotriva [prima posibilitate] actelor al căror destinatar este sau [a doua posibilitate] care o privesc direct și individual, precum și [a treia posibilitate] împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare”.

78      În această privință, deși articolul 263 al patrulea paragraf TFUE nu face referire în mod expres la admisibilitatea acțiunilor în anulare introduse de persoanele fizice sau juridice împotriva unei directive, reiese totuși din jurisprudență că numai această împrejurare nu este suficientă pentru a declara inadmisibile asemenea acțiuni. Astfel, instituțiile Uniunii nu pot exclude, numai prin alegerea formei actului în cauză, protecția jurisdicțională pe care o oferă persoanelor fizice sau juridice această dispoziție a tratatului (a se vedea prin analogie Ordonanța din 10 septembrie 2002, Japan Tobacco și JT International/Parlamentul și Consiliul, T‑223/01, EU:T:2002:205, punctul 28 și jurisprudența citată).

79      Acestea fiind spuse, conform articolului 288 al treilea paragraf TFUE, o directivă are ca destinatare statele membre. Astfel, în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, persoanele fizice sau juridice, precum reclamanta, pot formula o acțiune în anulare împotriva unei directive numai cu condiția ca, potrivit celei de „a doua posibilități”, aceasta să le privească direct și individual sau, potrivit celei de „a treia posibilități”, aceasta să fie un act normativ care le privește direct și care nu presupune măsuri de executare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2010, Microban International și Microban (Europe)/Comisia, T‑262/10, EU:T:2011:623, punctul 19, Hotărârea din 6 septembrie 2013, Sepro Europe/Comisia, T‑483/11, nepublicată, EU:T:2013:407, punctul 29, și Ordonanța din 7 iulie 2014, Wepa Lille/Comisia, T‑231/13, nepublicată, EU:T:2014:640, punctul 20].

80      În ceea ce privește noțiunea de „act normativ” în sensul celei de „a treia posibilități” de la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, aceasta trebuie înțeleasă ca vizând orice act cu aplicabilitate generală, cu excepția actelor legislative. Astfel, cu privire la aceste din urmă acte, autorii Tratatului de la Lisabona au intenționat să mențină o abordare restrictivă în ceea ce privește posibilitatea particularilor de a solicita anularea lor, care este condiționată de demonstrarea faptului că actele legislative menționate îi „privesc direct și individual” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctele 59 și 60, precum și Secretariatul Convenției Europene, Raportul final al Cercului de discuții cu privire la funcționarea Curții de Justiție din 25 martie 2003, CONV 636/03, punctul 22, și Raportul Prezidiului Convenției din 12 mai 2003, CONV 734/03, p. 20).

81      În această privință, distincția dintre un act legislativ și un act normativ se întemeiază, potrivit Tratatului FUE, pe criteriul procedurii, legislativă sau nelegislativă, care a condus la adoptarea sa (a se vedea Ordonanța din 7 ianuarie 2015, Freitas/Parlamentul și Consiliul, T‑185/14, nepublicată, EU:T:2015:14, punctul 26 și jurisprudența citată). Astfel, conform articolului 289 TFUE, actele juridice adoptate prin procedură legislativă constituie acte legislative, la fel ca, în cazurile specifice prevăzute de tratate, anumite acte adoptate la inițiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului, la recomandarea Băncii Centrale Europene (BCE) sau la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii Europene de Investiții (BEI).

82      În speță, este cert că directiva atacată a fost adoptată în temeiul articolului 194 alineatul (2) TFUE și potrivit procedurii legislative ordinare, astfel cum este detaliată la articolul 294 TFUE. Prin urmare, directiva menționată constituie un act legislativ în sensul Tratatului FUE.

83      În aceste condiții, independent de faptul că, în calitate de directivă, directiva atacată prevede adoptarea de măsuri de transpunere de către anumite state membre, ceea ce exclude deja în sine posibilitatea ca aceasta să fie considerată în principiu ca fiind un act care nu presupune „măsuri de executare”, condiția referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei împotriva directivei menționate nu se poate întemeia pe cea de „a treia posibilitate” prevăzută la al patrulea paragraf al articolului 263 TFUE, întrucât actul atacat, respectiv directiva atacată, nu constituie un „act normativ” în sensul acestei dispoziții.

84      În ceea ce privește „a doua posibilitate” prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, trebuie amintit că, în anumite împrejurări, chiar și un act normativ care se aplică în general operatorilor economici interesați îi poate privi direct și individual pe unii dintre ei în sensul acestei dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 1985, Piraiki‑Patraiki și alții/Comisia, 11/82, EU:C:1985:18, punctele 11-32, și Hotărârea din 27 iunie 2000, Salamander și alții/Parlamentul și Consiliul, T‑172/98 și T‑175/98-T‑177/98, EU:T:2000:168, punctul 30).

85      Astfel, în prezenta cauză, trebuie să se examineze dacă, având în vedere condițiile prevăzute, în ceea ce privește cea de „a doua posibilitate”, la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, reclamanta a demonstrat că directiva atacată o privește direct și individual, amintindu‑se că noțiunea de afectare directă și individuală care figurează în această dispoziție corespunde celei de la articolul 230 al patrulea paragraf CE, noțiune pe care autorii Tratatului de la Lisabona nu au intenționat să o modifice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctele 70 și 71).

 Cu privire la afectarea directă a reclamantei

86      Parlamentul apreciază că directiva atacată nu o privește direct pe reclamantă, deoarece aceasta este un act normativ cu caracter general care se aplică în mod abstract unor situații determinate obiectiv. În plus, nu ar produce efecte asupra situației juridice a reclamantei înainte ca statele membre destinatare ale directivei atacate să pună în aplicare legile, regulamentele și dispozițiile administrative necesare pentru a se conforma directivei menționate sau, dacă este cazul, înainte de expirarea termenului de transpunere.

87      În special, Parlamentul apreciază că, având în vedere posibilitatea statelor membre de a deroga de la obligațiile prevăzute de Directiva 2009/73, astfel cum a fost modificată prin directiva atacată, și posibilitatea autorităților naționale de reglementare de a considera astfel de derogări ca fiind justificate și de a defini obligațiile de care acestea ar trebui să fie însoțite, ar trebui să se considere, precum a decis Tribunalul în Hotărârea din 27 iunie 2000, Salamander și alții/Parlamentul și Consiliul (T‑172/98 și T‑175/98-T‑177/98, EU:T:2000:168, punctele 67-70), că directiva atacată lasă statelor membre o putere de apreciere de o asemenea natură încât exclude posibilitatea ca directiva menționată să o privească direct pe reclamantă.

88      În plus, Parlamentul arată că, în orice caz, la data introducerii prezentei acțiuni, traseul pe care urma să îl aibă conducta dublă de transport al gazelor „Nord Stream 2” în ZEE a Danemarcei, în largul coastelor insulei Bornholm, nu era încă decis. Acest lucru ar confirma că, pentru a demonstra că este vizată direct, reclamanta se întemeiază pe efectul, potențial și viitor, al directivei atacate asupra statutului său de asemenea viitor. Or, afectarea directă ar trebui să existe la data introducerii acțiunii, fapt care ar lipsi în mod necesar în speță.

89      Consiliul susține că directiva atacată nu o privește direct pe reclamantă în sensul „celei de a doua posibilități” prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, care este de strictă interpretare, astfel cum a subliniat Curtea în Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul (C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 59).

90      În această privință, Consiliul consideră că directiva atacată nu este, în sine, anterior adoptării măsurilor naționale de transpunere a directivei menționate și independent de acestea, de natură să afecteze situația juridică a reclamantei. În special, având în vedere modul de redactare și conținutul directivei atacate, nicio obligație nu ar fi impusă în mod direct reclamantei, dat fiind că orice obligație în materie de separare, de acces al terților sau de tarife reglementate ar putea decurge numai din măsurile naționale de transpunere a acestei directive. Reclamanta ar fi recunoscut de altfel această stare de fapt într‑un schimb de scrisori care a precedat inițierea de către aceasta a unei proceduri de arbitraj împotriva Uniunii în temeiul Cartei energiei, întrucât a precizat că, „[a]tunci când directiva [atacată] va intra în vigoare și va fi transpusă în dreptul german, tronsonul Nord Stream 2, care intră în domeniul de aplicare geografic al directivei (respectiv tronsonul situat pe teritoriul german și în apele teritoriale germane), va fi în principiu supus normelor Directivei [2009/73, astfel cum a fost modificată prin directiva atacată,] referitoare, printre altele, la separare, la accesul terților și la reglementarea tarifelor”.

91      În ceea ce privește măsurile de transpunere a directivei atacate, statele membre ar dispune de o importantă marjă de apreciere în ceea ce privește modul în care doresc să pună în aplicare această directivă, în ceea ce privește printre altele, în primul rând, opțiunea între trei modele de separare (modelul de separare deplină a proprietății, modelul operatorului de sistem independent și modelul operatorului de transport și de sistem independent), în al doilea rând, posibilitatea de a acorda derogări și scutiri de la obligațiile prevăzute de Directiva 2009/73, astfel cum a fost modificată prin directiva atacată, și, în al treilea rând, posibilitatea de a recurge la procedura de abilitare pentru a încheia sau pentru a modifica acorduri cu țări terțe, pentru a asigura că acordurile internaționale menționate respectă dreptul Uniunii. În ceea ce privește în mod specific derogările care pot fi acordate, autoritățile naționale de reglementare ar dispune de o putere discreționară în ceea ce privește adoptarea acestor decizii, dar și în ceea ce privește definirea condițiilor propice pentru concurență, pentru funcționarea eficientă a pieței interne sau pentru siguranța alimentării, de la care acestea pot solicita astfel de derogări.

92      În plus, directiva atacată ar impune adoptarea unor măsuri de punere în aplicare suplimentare de către autoritățile naționale de reglementare, de exemplu în ceea ce privește stabilirea, metodele de calcul și aprobarea tarifelor, cu privire la care acestea ar dispune de o marjă de apreciere.

93      În orice caz, Consiliul arată că, chiar presupunând, pentru necesitățile demonstrației juridice, că statele membre nu dispun de o marjă de manevră în ceea ce privește adoptarea măsurilor naționale de transpunere a directivei atacate, afectarea directă a situației juridice a reclamantei ar lipsi oricum, din moment ce directiva atacată nu și‑ar produce efectele juridice față de un operator precum reclamanta decât prin intermediul actelor adoptate de autoritățile naționale.

94      Consiliul apreciază de asemenea că demonstrarea de către reclamantă a afectării ei directe de către directiva atacată pornește de la postulatul, eronat, potrivit căruia aceasta nu ar avea nicio posibilitate de a obține o derogare în temeiul articolului 49a, nou‑introdus prin directiva atacată în Directiva 2009/73, sau chiar în temeiul articolului 36 din această din urmă directivă. Or, pe de o parte, contrar sugestiilor reclamantei, directiva atacată nu ar impune autorităților naționale de reglementare să prevadă ca cererile de derogare să fie introduse înainte de luarea unei decizii de investiție sau înainte de începerea construirii infrastructurii respective de gaze naturale. Pe de altă parte, decizia de a acorda sau nu o asemenea derogare ar aparține autorităților naționale de reglementare, care ar acționa conform legislației de transpunere a directivei atacate. În plus, în această privință, autoritățile menționate ar dispune de posibilitatea de a condiționa asemenea derogări de cerințe speciale pe care ar trebui să le definească.

95      În sfârșit, Consiliul amintește că, în orice caz, nu se poate considera că eventualele efecte ale directivei atacate asupra situației economice a reclamantei demonstrează că poziția juridică a acesteia este direct afectată de directiva menționată.

96      În cererea introductivă și în observațiile cu privire la excepțiile de inadmisibilitate ridicate de Parlament și de Consiliu, reclamanta susține că directiva atacată o privește direct. În opinia sa, independent de pretinsa posibilitate de a obține o derogare de la autoritatea germană de reglementare în temeiul articolului 49a, astfel cum a fost adăugat prin directiva atacată Directivei 2009/73, sau chiar în temeiul articolului 36 din această din urmă directivă, care, în orice caz, poate fi aplicat numai „infrastructurilor noi”, ceea ce nu ar fi cazul „Nord Stream 2”, cerințele acestei din urmă directive i‑ar fi aplicabile încă de pe acum. Aceasta ar fi situația în ceea ce privește obligațiile referitoare la separarea sistemelor de transport și a operatorilor de transport și de sistem, astfel cum sunt prevăzute la articolul 9 din Directiva 2009/73, în ceea ce privește obligația de a acorda terților acces la o conductă, astfel cum este prevăzută la articolul 32 din această directivă, și în ceea ce privește obligațiile pe plan tarifar, astfel cum sunt prevăzute la articolul 41 alineatele (1) și (6) din directiva menționată, precum și în legile de transpunere germane corespunzătoare.

97      Aceste noi obligații ar trebui să determine modificări importante în situația reclamantei, întrucât, pentru a se conforma acestora, ea ar trebui să vândă întreaga conductă „Nord Stream 2” unui terț sau să își modifice complet structura organizațională și corporativă, ceea ce ar submina în mod fundamental baza finanțării acestei infrastructuri la care, în plus, s‑au asociat întreprinderi europene.

98      Potrivit reclamantei, directiva atacată nu ar conferi Republicii Federale Germania, stat membru în a cărui mare teritorială este situat tronsonul în cauză al conductei Nord Stream 2, nicio marjă reală de apreciere în punerea în aplicare a acestei directive, întrucât normele referitoare la separare, la accesul terților și la reglementarea tarifelor se aplică reclamantei fără ca ea să aibă posibilitatea de a obține o derogare de la dispozițiile corespunzătoare ale Directivei 2009/73 în temeiul articolului 49a, nou‑introdus în această din urmă directivă prin directiva atacată.

99      Or, fiecare dintre opțiunile în materie de separare, astfel cum sunt prevăzute de directiva atacată, ar produce efecte considerabile asupra situației reclamantei, afectând fundamental structura sa referitoare la proprietate și corporativă. Astfel, „[d]at fiind că Germania ar fi obligată să solicite reclamantei să se conformeze cel puțin uneia dintre aceste trei opțiuni, acest stat membru nu ar avea posibilitatea de a acționa sau de a nu acționa”, potrivit formulei reținute de Tribunal la punctul 53 din Ordonanța din 22 iunie 2006, Sahlstedt și alții/Comisia (T‑150/05, EU:T:2006:172), și, astfel, „atingerile aduse situației juridice a [reclamantei] [ar fi] datorate cerinței de a atinge acest rezultat”, potrivit formulei reținute de Curte la punctul 63 din Hotărârea din 13 martie 2008, Comisia/Infront WM (C‑125/06 P, EU:C:2008:159).

100    În orice caz, nu se poate contesta că o societate aflată într‑o situație precum cea a reclamantei, care dorește să se conformeze cerințelor directivei atacate pentru a fi pregătită să exploateze o conductă, precum „Nord Stream 2”, la data expirării termenului acordat statelor membre pentru a transpune directiva menționată, respectiv 24 februarie 2020, trebuia să înceapă imediat să efectueze modificările necesare, ceea ce ar demonstra existența efectelor juridice ale acestei directive asupra situației reclamantei.

101    În plus, în ceea ce privește posibilitatea reclamantei de a obține de la autoritatea germană de reglementare o derogare în temeiul noului articol 49a din Directiva 2009/73, adăugat acesteia din urmă prin directiva atacată, derogare care, potrivit Parlamentului și Consiliului, ar putea în practică să elimine toate efectele juridice ale directivei atacate asupra situației sale, reclamanta apreciază că o cerere din partea sa de a obține o asemenea derogare ar fi sortită eșecului. Astfel, o asemenea derogare ar putea fi acordată numai în cazul în care infrastructura de gaze naturale în cauză ar fi „finalizat[ă] înainte de 23 mai 2019”, ceea ce nu era cazul „Nord Stream 2”. În realitatea, problema reală, de fond, ar fi cea a aplicabilității acestei condiții care limitează domeniul de aplicare ratione materiae al articolului 49a menționat, ceea ce ar justifica ca Tribunalul să decidă să conexeze examinarea excepțiilor de inadmisibilitate cu fondul și să stabilească un termen pentru depunerea de către Parlament și de către Consiliu a memoriilor lor în apărare.

102    În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, condiția conform căreia actul Uniunii care face obiectul acțiunii trebuie să privească direct o persoană fizică sau juridică, astfel cum este prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, impune ca două criterii să fie îndeplinite cumulativ, și anume ca acest act, pe de o parte, să producă în mod direct efecte asupra situației juridice a reclamantului și, pe de altă parte, să nu lase nicio putere de apreciere destinatarilor însărcinați cu punerea sa în aplicare, aceasta având un caracter pur automat și decurgând doar din reglementarea Uniunii, fără aplicarea altor norme intermediare (Ordonanța din 19 iunie 2008, US Steel Košice/Comisia, C‑6/08 P, nepublicată, EU:C:2008:356, punctul 60, și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Scuola Elementare Maria Montessori/Comisia, Comisia/Scuola Elementare Maria Montessori și Comisia/Ferracci, C‑622/16 P-C‑624/16 P, EU:C:2018:873, punctul 42).

103    Aceeași este situația și atunci când posibilitatea destinatarilor de a nu aplica actul Uniunii contestat este pur teoretică, neexistând nicio îndoială cu privire la voința lor de a deduce consecințele conforme acestuia (a se vedea Ordonanța din 19 iunie 2008, US Steel Košice/Comisia, C‑6/08 P, nepublicată, EU:C:2008:356, punctul 61 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 4 decembrie 2019, Polskie Górnictwo Naftowe i Gazownictwo/Comisia, C‑342/18 P, nepublicată, EU:C:2019:1043, punctul 39 și jurisprudența citată).

104    În speță, trebuie să se constate că, în general, începând de la intrarea în vigoare a directivei atacate, pentru operatorii de conducte de gaze, precum reclamanta, o parte dintre liniile lor de transport al gazelor, în speță partea situată între un stat membru și un stat terț până la teritoriul statelor membre sau cea situată în marea teritorială a statului membru, este potențial supusă obligațiilor prevăzute de Directiva 2009/73 și de dispozițiile naționale de transpunere a acestei din urmă directive, astfel cum a fost modificată prin directiva atacată.

105    Totuși, în ceea ce privește obligațiile concrete la care va fi de acum supusă, în temeiul dispozițiilor Directivei 2009/73, cu modificările ulterioare, partea dintre liniile de transport al gazelor a anumiți operatori, ca reclamanta, precum și modul în care aceste obligații vor fi în mod exact definite depind de măsurile naționale de transpunere pe care statul membru în a cărui mare teritorială este situată această parte a conductei le va adopta sau le‑a adoptat în temeiul articolului 2 din directiva atacată coroborat cu articolul 288 al treilea paragraf TFUE, și aceasta cel mai târziu la 24 februarie 2020.

106    Astfel, o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, în consecință, nu poate fi invocată, ca atare, de autoritățile naționale împotriva operatorilor în lipsa unor măsuri de transpunere a directivei menționate adoptate în prealabil de aceste autorități (Hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall, 152/84, EU:C:1986:84, punctul 48, și Ordonanța din 7 iulie 2014, Group’Hygiène/Comisia, T‑202/13, EU:T:2014:664, punctul 33; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 1994, Faccini Dori, C‑91/92, EU:C:1994:292, punctele 20 și 25).

107    Așadar, independent de aspectul dacă acestea sunt clare și suficient de precise, dispozițiile directivei atacate nu pot constitui, anterior și independent de adoptarea măsurilor naționale de transpunere, o sursă directă și imediată de obligații pentru reclamantă și care pot, în acest temei, să afecteze direct situația sa juridică în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 iunie 2000, Salamander și alții/Parlamentul și Consiliul, T‑172/98 și T‑175/98-T‑177/98, EU:T:2000:168, punctul 54, și Ordonanța din 7 iulie 2014, Group’Hygiène/Comisia, T‑202/13, EU:T:2014:664, punctul 33). În special, autoritatea germană de reglementare nu poate, în lipsa adoptării, de către Republica Federală Germania, a măsurilor de transpunere a directivei atacate, să îi impună reclamantei respectarea obligațiilor nou‑aplicabile situației sale, astfel cum prevede directiva menționată.

108    În această privință, împrejurarea că, de acum, activitățile reclamantei vor fi parțial reglementate de dreptul Uniunii, în speță de Directiva 2009/73 modificată, nu este în orice caz decât consecința alegerii sale de a‑și dezvolta și de a‑și menține activitatea pe teritoriul Uniunii, în speță în marea teritorială a unuia dintre statele membre ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții, C‑366/10, EU:C:2011:864, punctele 127 și 128). Totuși, directiva atacată, ca atare și de la intrarea sa în vigoare, nu produce efecte imediate și concrete asupra situației juridice a operatorilor, precum reclamanta, și, în orice caz, nu înainte de expirarea termenului de transpunere prevăzut la articolul 2 alineatul (1) din aceasta.

109    De altfel, a admite punctul de vedere al reclamantei, potrivit căruia situația sa juridică a fost afectată în mod direct de intrarea în vigoare a directivei atacate, pentru motivul că exploatarea rețelei sale de conducte duble „Nord Stream 2” nu intra anterior în domeniul de aplicare material al Directivei 2009/73, ar însemna să se considere că, de fiecare dată când Uniunea legiferează din nou într‑un domeniu, supunând operatorii unor obligații de care nu erau ținuți anterior, această legislație, chiar dacă ar fi adoptată sub forma unei directive și potrivit procedurii legislative ordinare, ar afecta în mod necesar și direct operatorii în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Or, o asemenea abordare ar fi contrară chiar textului articolului 288 al treilea paragraf TFUE, potrivit căruia „[d]irectiv[ele] [sunt] obligatori[i] pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele” și, în consecință, faptului că operatorii sunt în principiu afectați în ceea ce privește situația lor juridică prin măsurile naționale de transpunere a oricărei directive.

110    Astfel, în speță, operatorii, precum recurenta, vor fi sau sunt supuși, în condițiile reținute de statele membre, obligațiilor prevăzute de Directiva 2009/73, astfel cum a fost modificată prin directiva atacată, numai prin intermediul măsurilor naționale de transpunere a directivei atacate pe care aceste state membre, în speță Republica Federală Germania în cazul reclamantei, le vor adopta sau le‑au adoptat (a se vedea în acest sens Ordonanța din 10 septembrie 2002, Japan Tobacco și JT International/Parlamentul și Consiliul, T‑223/01, EU:T:2002:205, punctul 47, și Ordonanța din 7 iulie 2014, Group’Hygiène/Comisia, T‑202/13, EU:T:2014:664, punctele 33 și 36).

111    Cu privire la acest aspect, pe de o parte, la data introducerii prezentei acțiuni, astfel de măsuri de transpunere nu existau în Republica Federală Germania. Pe de altă parte și în orice caz, contrar susținerilor reclamantei, trebuie să se constate că, în ceea ce privește măsurile naționale care aveau vocația de a fi adoptate de statele membre cel târziu la 24 februarie 2020, pentru ca obligațiile prevăzute de Directiva 2009/73, astfel cum a fost modificată prin directiva atacată, să devină obligatorii pentru operatori, statele membre menționate dispuneau de o putere de apreciere cu privire la punerea în aplicare a dispozițiilor acestei directive.

112    În acest mod, pe de o parte, în ceea ce privește obligațiile prevăzute la articolul 9 din Directiva 2009/73, cu modificările ulterioare, statele membre au posibilitatea, în temeiul noii versiuni a alineatului (8) primul paragraf, precum și al alineatului (9) ale acestui articol 9, astfel cum au fost adăugate prin directiva atacată, de a decide să nu aplice obligația de separare a sistemelor de transport și a operatorilor de transport și de sistem, astfel cum este prevăzută la alineatul (1) al articolului 9 menționat. Mai precis, acestea „pot” decide astfel pentru porțiunea din sistemul de transport al gazelor care conectează un stat membru la o țară terță între frontiera statului membru respectiv și primul punct de conectare cu rețeaua statului membru respectiv, pe de o parte, în cazul în care sistemul de transport aparține, la 23 mai 2019, unei întreprinderi integrate vertical și, pe de altă parte, în cazul în care sistemul de transport aparține, la 23 mai 2019, unei întreprinderi integrate vertical și sunt în vigoare măsuri care garantează o independență mai efectivă a operatorului de transport și de sistem decât dispozițiile capitolului IV din Directiva 2009/73.

113    Reclamanta recunoaște, de altfel, această posibilitate subliniind că „[e]ste de asemenea exact că, în ceea ce privește separarea proprietății, [D]irectiva [2009/73, astfel cum a fost modificată prin directiva atacată,] permite statelor membre să introducă alternative la separarea deplină, și anume modelul operatorului independent […] și modelul operatorului de transport independent”. De asemenea, este necesar să se constate că, în temeiul articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2009/73, astfel cum a fost adăugat prin directiva atacată, statele membre pot decide să nu aplice articolul 9 alineatul (1) și, la propunerea proprietarului sistemului de transport respectiv și cu aprobarea Comisiei, să desemneze un operator de sistem independent.

114    Pe de altă parte, în temeiul modificărilor aduse Directivei 2009/73 prin directiva atacată, în special cele privind articolul 36 și adăugarea articolului 49a, autoritățile naționale pot decide să acorde „noil[or] infrastructuri de gaze naturale de mari dimensiuni” și „liniil[or] de transport al gazelor între [statele] membr[e] și [țările] terț[e] finalizate înainte de 23 mai 2019” derogări de la unele dintre articolele Directivei 2009/73 modificate, în speță, în ceea ce privește articolul 36, derogări de la articolele 9, 32, 33, 34, precum și de la articolul 41 alineatele (6), (8) și (10) și, în ceea ce privește articolul 49a, derogări de la articolele 9, 10, 11, 32 și de la articolul 41 alineatele (6), (8) și (10).

115    În această privință, revine statelor membre sarcina de a adopta măsurile naționale care permit operatorilor în cauză să solicite să beneficieze de aceste derogări, stabilind exact condițiile de obținere a acestor derogări având în vedere criteriile generale prevăzute la articolul 49a din Directiva 2009/73, astfel cum a fost modificată prin directiva atacată, și reglementând procedura care permite autorităților lor de reglementare naționale să se pronunțe cu privire la astfel de cereri în termenele prevăzute de directiva atacată. În plus, în scopul punerii în aplicare a acestor condiții, autoritățile naționale de reglementare dispun de o largă putere de apreciere în ceea ce privește acordarea unor asemenea derogări și eventualele cerințe speciale care pot condiționa aceste derogări (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 decembrie 2019, Polskie Górnictwo Naftowe i Gazownictwo/Comisia, C‑342/18 P, nepublicată, EU:C:2019:1043, punctele 48-53).

116    Din considerațiile care precedă rezultă că, în mod general, dispozițiile directivei atacate nu o privesc direct pe reclamantă.

117    În sfârșit, reclamanta nu se poate prevala de soluția reținută de Curte în Hotărârea din 13 martie 2008, Comisia/Infront WM (C‑125/06 P, EU:C:2008:159). Astfel, această cauză privea o decizie a Comisiei adresată statelor membre, altele decât Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, prin care Comisia aprobase măsurile adoptate de acest stat, la acea vreme membru al Uniunii, ceea ce avusese drept consecință faptul că emițătorilor naționali le fusese impus un anumit număr de limite atunci când intenționau să difuzeze evenimente desemnate pentru care reclamanta achiziționase într‑o primă instanță drepturi exclusive. Astfel, situația juridică și factuală din cauza menționată nu este nicidecum comparabilă cu cea din prezenta cauză, care privește exclusiv o directivă și care, în plus, nu este atipică.

118    Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că directiva atacată nu o privește direct pe reclamantă. Or, dat fiind că condițiile prevăzute de „cea de a doua posibilitate” de la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE sunt cumulative, această constatare are drept consecință faptul că reclamanta nu poate avea calitatea procesuală pentru a solicita anularea directivei atacate în temeiul acestei a doua posibilități (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 decembrie 2019, Polskie Górnictwo Naftowe i Gazownictwo/Comisia, C‑342/18 P, nepublicată, EU:C:2019:1043, punctul 37 și jurisprudența citată).

119    Trebuie adăugat că, contrar celor susținute de reclamantă, împrejurarea că Parlamentul și Consiliul au adoptat actul atacat sub forma unei directive sau chiar că au decis să beneficieze de o derogare în temeiul noului articol 49a din Directiva 2009/73, cu modificările ulterioare, numai conductele „finalizate înainte de 23 mai 2019”, nu este de natură să limiteze dreptul acesteia la o cale de atac jurisdicțională efectivă în temeiul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

120    Astfel, Tratatul FUE a stabilit, pe de o parte, la articolele 263 și 277 și, pe de altă parte, la articolul 267 un sistem complet de căi de atac și de proceduri menit să asigure controlul legalității actelor Uniunii, încredințându‑l instanței Uniunii (Hotărârea din 23 aprilie 1986, Les Verts/Parlamentul, 294/83, EU:C:1986:166, punctul 23, Hotărârea din 25 iulie 2002, Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, C‑50/00 P, EU:C:2002:462, punctul 40, și Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 92).

121    Așadar, persoanele fizice și juridice precum reclamanta, care nu pot, din cauza condițiilor de admisibilitate prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, să atace direct actele Uniunii cu aplicabilitate generală sunt protejate împotriva aplicării în privința lor a unor asemenea acte (Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 93).

122    Astfel, în cazul său, reclamanta are posibilitatea de a solicita autorității germane de reglementare o derogare în conformitate cu articolul 49a sau chiar în conformitate cu articolul 36 din Directiva 2009/73, cu modificările ulterioare, și, dacă este cazul, de a contesta decizia acestei autorități în fața unei instanțe germane, invocând nevaliditatea directivei atacate și determinând‑o pe aceasta să solicite Curții, pe calea întrebărilor preliminare, să se pronunțe cu privire la validitatea directivei atacate în temeiul articolului 267 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 2019, Pebagua/Comisia, C‑204/18 P, nepublicată, EU:C:2019:425, punctele 67 și 68, și Hotărârea din 4 decembrie 2019, Polskie Górnictwo Naftowe i Gazownictwo/Comisia, C‑342/18 P, nepublicată, EU:C:2019:1043, punctul 63 și jurisprudența citată).

123    În această privință, contrar celor susținute de reclamantă, o asemenea trimitere preliminară nu ar avea niciun motiv să fie declarată inadmisibilă pentru motivul că „ar fi fără nicio îndoială admisibil” ca reclamanta să formuleze o acțiune în anularea directivei atacate în temeiul articolului 263 TFUE, în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwerke Deggendorf (C‑188/92, EU:C:1994:90), precizată recent în Hotărârea din 25 iulie 2018, Georgsmarienhütte și alții (C‑135/16, EU:C:2018:582, punctul 43). Dimpotrivă, respingerea prezentei acțiuni ca inadmisibilă confirmă că aceasta nu dispune de calitate procesuală activă în temeiul articolului 263 TFUE.

124    Prin urmare, acțiunea trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât reclamanta nu își poate întemeia calitatea procesuală pentru a solicita anularea directivei atacate pe niciuna dintre posibilitățile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE.

 Cu privire la cererea privind o măsură de organizare a procedurii

125    În cererea sa privind o măsură de organizare a procedurii, reclamanta arată că numeroase pasaje au fost ocultate în cele 25 de documente la care Consiliul a acordat doar un acces parțial ca răspuns la cererile formulate de angajatul său. Astfel, aceasta ar avea motive să creadă că pasajele ocultate menționate erau foarte relevante pentru soluționarea prezentei acțiuni, din moment ce conțineau probabil informații care demonstrau că directiva atacată, adoptată de legiuitorul Uniunii, o privea în mod specific. Aceasta menționează ca dovadă faptul că a obținut, în mod clar dintr‑o altă sursă, versiunile necenzurate a două dintre cele 25 de documente la care a fost refuzat accesul integral. Or, aceste două documente, care cuprind observațiile Republicii Federale Germania cu privire la propunerea de directivă, ar demonstra că directiva atacată o privea în mod specific pe reclamantă.

126    Astfel, reclamanta solicită Tribunalului să dispună ca Consiliul să prezinte versiunile necenzurate ale celor 25 de documente la care i‑a fost acordat angajatului său doar un acces parțial, precum și cele două documente pe care Consiliul a refuzat să i le comunice, precizând în același timp că versiunile menționate ar putea oculta eventualele pasaje referitoare la un aviz dat de serviciul juridic al Consiliului sau la date cu caracter personal.

127    În observațiile sale referitoare la cererea privind o măsură de organizare a procedurii, Consiliul, susținut în esență de Parlament, solicită Tribunalului, cu titlu principal, să respingă această cerere, întrucât documentele solicitate sunt în mod vădit lipsite de pertinență în ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantei. Pe de altă parte, acesta subliniază că, în cadrul prezentei cauze, Tribunalul nu poate controla, nici măcar indirect, legalitatea deciziilor pe care le‑a adoptat, ca răspuns la cererile unui angajat al reclamantei, în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, și că ar trebui, dimpotrivă, să respingă încercarea reclamantei de a iniția o procedură de cerere de documente (document discovery) abuzivă și de a eluda caracterul definitiv, în lipsa unei acțiuni în temeiul articolului 263 TFUE, al deciziilor de respingere a cererilor de acces opuse angajatului său. Consiliul solicită de asemenea Tribunalului ca, în orice caz, să dispună retragerea din dosar a documentelor prezentate ca anexele M. 26 și M. 30 la cererea privind o măsură de organizare a procedurii, pentru motivul că au fost obținute nelegal de reclamantă și, în consecință, prezentate și anexate la cererea acesteia în mod nelegal.

128    Subliniind că Curtea a fost sesizată cu o problematică similară în cadrul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236), în care reclamanta urmărea să utilizeze procedura prevăzută de Regulamentul nr. 1049/2001 pentru a obține documente de la o instituție pentru a‑și demonstra afirmațiile în calitate de parte privată la un litigiu împotriva Uniunii, Consiliul își exprimă în esență temerea că, în speță, reclamanta încearcă să obțină de la Tribunal ca acesta să regularizeze deținerea de către reclamantă a unor documente care dezvăluie dezbaterile interne și pozițiile preliminare ale statelor membre cu privire la directiva atacată, în vederea utilizării lor ulterioare în cadrul procedurii de arbitraj pe care a inițiat‑o împotriva Uniunii, chiar dacă accesul la acestea, în versiunile necenzurate, i‑a fost refuzat de Consiliu în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001.

129    În această privință, trebuie să se constate că documentele vizate de cererea privind o măsură de organizare a procedurii sunt de natură să stabilească, din perspectiva reclamantei, afectarea individuală a acesteia din urmă de către directiva atacată. Or, în măsura în care lipsa afectării directe a situației juridice a reclamantei, astfel cum a fost constatată anterior, este suficientă pentru a considera că aceasta nu are calitatea procesuală pentru a solicita anularea directivei atacate, prezenta acțiune poate fi respinsă ca inadmisibilă, fără a fi necesar să se statueze cu privire la cererea privind o măsură de organizare a procedurii.

130    În ceea ce privește cererea Consiliului de retragere din dosar a celor două documente prezentate de reclamantă ca anexele M. 26 și M. 30, trebuie subliniat că, contrar susținerilor reclamantei din scrisoarea sa din 27 ianuarie 2020, în care aceasta a luat poziție în mod spontan cu privire la această cerere suplimentară a Consiliului, un astfel de incident de procedură nu trebuie să fie în mod obligatoriu ridicat prin înscris separat, în temeiul articolului 130 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, și poate fi ridicat, în plus, în orice stadiu al procedurii. Cererea Consiliului, astfel cum a fost formulată în observațiile sale referitoare la cererea privind o măsură de organizare a procedurii, este, așadar, admisibilă.

131    În această privință, trebuie subliniat că cele două documente în litigiu conțin poziții ale Republicii Federale Germania în cadrul procedurii legislative care a condus la adoptarea directivei atacate.

132    În scrisoarea sa din 27 ianuarie 2020, reclamanta contestă că ar deține nelegal documentele menționate. Pe de o parte, ea subliniază că acestea nu erau marcate „Restreint UE/EU Restricted”, ci indicau doar că erau destinate unei utilizări în interiorul unei comunități de destinatari și că prelucrarea, precum și difuzarea ulterioară a documentelor respective ținea de răspunderea exclusivă a membrilor comunității menționate. Pe de altă parte, aceasta a precizat că, „[d]acă un membru al unei asemenea comunități partajează cu [ea] un document, [ar fi] foarte dificil de înțeles cum ar putea conduce acest lucru la o nelegalitate din partea sa”.

133    În această privință, trebuie să se constate că, în scrisoarea sa din 27 ianuarie 2020, reclamanta nu a indicat care dintre reprezentanții permanenți ai statelor membre ale Uniunii, care aparțin comunității destinatarilor celor două documente în discuție, ar fi autorizat‑o să dispună de documentele menționate. Aceasta nu s‑a prevalat nici de acordul reprezentantului permanent al Republicii Federale Germania, în calitate de autor al documentelor menționate. Nu reiese nici că, în sensul articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 (a se vedea, cu privire la această posibilitate, Hotărârea din 18 decembrie 2007, Suedia/Comisia, C‑64/05 P, EU:C:2007:802, punctele 85-89), statul membru menționat și‑a dat în mod tacit sau explicit acordul ca acele comentarii să fie transmise reclamantei fie înainte, fie după respingerea parțială, de către Consiliu, a cererilor formulate de angajatul reclamantei.

134    În aceste condiții, trebuie să se constate că reclamanta nu a stabilit că versiunile necenzurate ale comentariilor prezentate de Republica Federală Germania în cadrul procedurii de adoptare a directivei atacate ar fi fost obținute în mod legal.

135    Prin urmare, trebuie admisă cererea Consiliului de retragere din dosar a documentelor prezentate de reclamantă ca anexele M. 26 și M. 30, subliniindu‑se, în orice caz, că aceste documente nu sunt de natură să demonstreze afectarea directă a reclamantei în temeiul celei de a doua posibilități prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, astfel încât nu era necesar ca Tribunalul să solicite Consiliului prezentarea lor pentru a se pronunța cu privire la excepțiile de inadmisibilitate și, pe de altă parte, că divulgarea conținutului acestor documente, inclusiv în cadrul prezentei proceduri, ar fi de natură să aducă o atingere concretă și efectivă protecției interesului public în ceea ce privește relațiile internaționale ale Uniunii în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001, printre altele afectând poziția Uniunii în cadrul procedurii de arbitraj inițiate împotriva sa de reclamantă, inclusiv deoarece adoptarea de către Tribunal a măsurii de organizare a procedurii propuse de reclamantă ar urmări să legitimeze deținerea de către aceasta a versiunilor necenzurate ale documentelor respective.

 Cu privire la cererile de intervenție

136    Conform articolului 144 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, atunci când pârâtul depune o excepție de inadmisibilitate sau de necompetență, prevăzută la articolul 130 alineatul (1), pronunțarea asupra cererii de intervenție nu are loc decât după respingerea excepției sau după unirea acesteia cu fondul. În plus, în conformitate cu articolul 142 alineatul (2) din același regulament, intervenția rămâne fără obiect, printre altele, atunci când cererea introductivă este declarată inadmisibilă.

137    Or, dat fiind că excepțiile de inadmisibilitate au fost admise în speță și că, în consecință, prezenta ordonanță pune capăt prezentei proceduri, nu mai este necesară pronunțarea cu privire la cererile de intervenție formulate de Republica Estonia, de Republica Letonia, de Republica Lituania, de Republica Polonă și de Comisie.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

138    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Parlamentul și Consiliul au solicitat plata cheltuielilor de judecată, este necesară obligarea reclamantei la plata acestora.

139    Conform articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. În plus, în conformitate cu articolul 144 alineatul (10) din acest regulament, dacă judecata în cauza principală se finalizează înainte de pronunțarea cu privire la o cerere de intervenție, autorul cererii de intervenție și părțile principale suportă, fiecare, propriile cheltuieli de judecată aferente cererii de intervenție. În consecință, reclamanta, Parlamentul și Consiliul, precum și Republica Estonia, Republica Letonia, Republica Lituania, Republica Polonă și Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată aferente cererilor de intervenție.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a opta)

dispune:

1)      Retrage din dosar documentele prezentate de Nord Stream 2 AG ca anexele A. 14 și O. 20 și constată că nu este necesar să se țină seama de pasajele din cererea introductivă și din anexe în care sunt reproduse extrase din aceste documente.

2)      Respinge în rest cererea incidentală formulată de Consiliul Uniunii Europene.

3)      Retrage din dosar documentele prezentate de Nord Stream 2 ca anexele M. 26 și M. 30.

4)      Respinge acțiunea ca inadmisibilă.

5)      Constată că nu mai este necesar să se pronunțe cu privire la cererile de intervenție formulate de Republica Estonia, de Republica Letonia, de Republica Lituania, de Republica Polonă și de Comisia Europeană.

6)      Obligă Nord Stream 2 la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Parlamentul European și de Consiliu, cu excepția celor aferente cererilor de intervenție.

7)      Nord Stream 2, Parlamentul și Consiliul, precum și Republica Estonia, Republica Letonia, Republica Lituania, Republica Polonă și Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată aferente cererilor de intervenție.

Luxemburg, 20 mai 2020.

Grefier Președinte

E. Coulon J. Svenningsen

*      Limba de procedură: engleza.

1      Date confidențiale ocultate.