Cauza T‑372/10

Bolloré

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență — Înțelegeri — Piața hârtiei autocopiative — Stabilirea prețurilor — Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 101 TFUE — Decizie adoptată ca urmare a anulării unei prime decizii — Imputarea încălcării societății‑mamă, considerată în calitatea sa de autor direct — Legalitatea incriminării și a pedepsei — Securitate juridică — Caracterul personal al pedepselor — Proces echitabil — Egalitate de tratament — Termen rezonabil — Dreptul la apărare — Amenzi — Prescripție — Circumstanțe atenuante — Cooperare”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență — Nomele Uniunii — Încălcări — Imputare — Societate‑mamă și filiale — Unitate economică — Încălcarea principiului legalității incriminării și a pedepselor — Inexistență

(art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53)

2.      Concurență — Normele Uniunii — Încălcări — Imputare — Societate‑mamă și filiale — Unitate economică — Criterii de apreciere — Imprevizibilitatea răspunderii societăților‑mamă —Inexistență — Încălcarea principiului securității juridice — Inexistență

(art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53)

3.      Concurență — Normele Uniunii — Încălcări — Imputare — Societate‑mamă și filiale — Unitate economică — Răspundere a societății‑mamă care nu poate fi considerată o răspundere obiectivă — Sancțiune impusă societății‑mamă — Încălcarea principiului caracterului personal al pedepselor — Inexistență

(art. 101 TFUE și 102 TFUE)

4.      Concurență — Procedură administrativă — Audieri — Audierea unei întreprinderi în absența membrilor colegiului Comisiei — Încălcarea dreptului la un proces echitabil — Inexistență

[art. 101 TFUE și 102 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Regulamentul nr. 773/2004 al Comisiei, art. 14 alin. (1)]

5.      Concurență — Procedură administrativă — Dreptul la un proces echitabil — Cumul, de către Comisie, al funcțiilor de examinare și de sancționare a încălcărilor — Încălcarea cerinței de imparțialitate — Inexistență

(art. 101 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47)

6.      Concurență — Procedură administrativă — Dreptul la un proces echitabil — Adoptarea, în urma unei anulări de către instanța Uniunii, a unui nou act pe baza actelor pregătitoare anterioare valide — Afirmarea de către Comisie a determinării sale de a nu lăsa întreprinderile să se sustragă aplicării sancțiunilor din motive de procedură — Încălcarea cerinței de imparțialitate — Inexistență

(art. 101 TFUE și 102 TFUE)

7.      Concurență — Procedură administrativă — Manifestare prematură din partea Comisiei a convingerii sale cu privire la existența încălcării — Efect asupra realității probei încălcării prezentate ulterior — Lipsă

8.      Concurență — Amenzi — Apreciere în funcție de comportamentul individual al întreprinderii — Efectul nesancționării unui alt operator economic — Inexistență

[art. 101 alin. (1) TFUE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23]

9.      Dreptul Uniunii — Principii — Respectarea unui termen rezonabil — Procedură administrativă — Criterii de apreciere — Concurență — Proceduri administrativă și jurisdicțională — Distincție în scopul aprecierii respectării unui termen rezonabil

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 alin. (2); Regulamentele nr. 17 și nr. 1/2003 ale Consiliului]

10.    Concurență — Procedură administrativă — Prescripție în materie de amenzi — Aplicarea exclusivă a Regulamentelor nr. 2988/74 și nr. 1/2003 — Inaplicabilitatea considerațiilor în legătură cu principiul respectării unui termen rezonabil

(Regulamentele nr. 2988/74 și nr. 1/2003 ale Consiliului)

11.    Concurență — Procedură administrativă — Obligație a Comisiei — Respectarea unui termen rezonabil — Anularea deciziei de constatare a unei încălcări din cauza duratei excesive a procedurii — Condiție — Atingere adusă dreptului la apărare al întreprinderilor în cauză — Imposibilitatea unei societăți‑mamă de a se apăra ca urmare a cedării filialei sale și a arhivelor acesteia — Circumstanțe imputabile exclusiv acestei societăți

(art. 101 TFUE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului)

12.    Concurență — Procedură administrativă — Respectarea dreptului la apărare — Respectarea unui termen rezonabil

(art. 101 TFUE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului)

13.    Concurență — Procedură administrativă — Prescripție în materie de amenzi — Împlinirea termenului de prescripție în privința filialei — Lipsa efectului asupra răspunderii societății‑mamă

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 25)

14.    Concurență — Procedură administrativă — Termen de prescripție în materie de investigări — Întrerupere — Domeniu de aplicare — Termen întrerupt în privința tuturor participanților la încălcare — Noțiunea de întreprindere care a participat la încălcare

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 25 alin. (3) și (4)]

15.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Puterea de apreciere a Comisiei — Control jurisdicțional — Competența de fond a instanței Uniunii — Domeniu de aplicare

(art. 261 TFUE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 31)

16.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Circumstanțe atenuante — Starea financiară defavorabilă a sectorului în cauză — Marja de apreciere a Comisiei

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23)

17.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate — Condiții — Necesitatea unui comportament care a facilitat constatarea încălcării de către Comisie — Noțiune

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23; Comunicarea 96/C 207/04 a Comisiei, titlul D)

1.      Principiul legalității incriminării și a pedepselor presupune ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea. Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, plecând de la textul dispoziției pertinente și, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală. În această privință, noțiunea „drept” în sensul articolului 7 alineatul (1) din Convenția europeană a drepturilor omului corespunde celei de „lege” utilizate în alte dispoziții ale aceleiași convenții și include dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială.

Astfel, decizia Comisiei prin care se impune unei întreprinderi o sancțiune pentru motivul că era societatea‑mamă a unui participant la o înțelegere împreună cu care forma o unitate economică nu încalcă în niciun mod principiul legalității incriminării și a pedepselor, întrucât încălcarea constatată de Comisie este clar definită la articolul 101 TFUE și la articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European, iar imputarea încălcării săvârșite de filială în sarcina societății‑mamă, pentru motivul că aceste societăți formează o singură întreprindere în sensul dreptului concurenței al Uniunii și, prin urmare, se consideră că societatea‑mamă a participat la încălcare în același mod ca și filiala sa, reiese cu claritate din dreptul Uniunii, potrivit unei jurisprudențe care a dobândit deja vechime a Curții și a Tribunalului.

(a se vedea punctele 35‑37 și 42)

2.      În materie de concurență, condițiile răspunderii societăților‑mamă pentru filialele lor nu sunt afectate în niciun mod de o imprevizibilitate absolută care ar contraveni principiului securității juridice.

Împrejurarea că noțiunea de întreprindere se aplică unor modalități potențial variate de a exercita o activitate economică, întrucât întreprinderea în dreptul concurenței al Uniunii cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, indiferent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare, și că noțiunea de întreprindere, plasată în acest context, trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică, chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice, nu afectează cu nimic faptul că noțiunea de întreprindere, ca unitate economică, este identificată și previzibilă în ceea ce privește relațiile dintre societățile‑mamă și filialele deținute în proporție de 100 %.

Pe de altă parte, împrejurarea că Comisia poate aplica o sancțiune numai filialei sau numai societății‑mamă sau amândurora nu încalcă în niciun mod principiul securității juridice, care impune ca normele să fie clare și precise și urmărește să garanteze previzibilitatea situațiilor și a relațiilor juridice. Astfel, posibilitatea Comisiei de a aplica sancțiunea uneia și/sau celeilalte entități, societate‑mamă și filială, care formează o întreprindere care a încălcat articolul 101 TFUE sau articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European decurge în mod clar din natura solidară a răspunderii lor.

(a se vedea punctele 43 și 48‑50)

3.      În materie de concurență, temeiul răspunderii societății‑mamă nu este o răspundere obiectivă pentru faptele altuia, ci o răspundere subiectivă și de natură personală.

Astfel, dreptul comunitar al concurenței se întemeiază pe principiul răspunderii personale a entității economice care a săvârșit încălcarea. Or, dacă societatea‑mamă face parte din această unitate economică, se consideră că ea răspunde în solidar cu celelalte persoane juridice care constituie această unitate pentru încălcările dreptului concurenței. Într‑adevăr, chiar dacă societatea‑mamă nu participă direct la încălcare, ea exercită, într‑o astfel de ipoteză, o influență decisivă asupra filialei sau a filialelor care au participat la aceasta. Rezultă că, în acest context, răspunderea societății‑mamă nu poate fi considerată o răspundere independentă de culpă. Într‑o astfel de împrejurare, societatea‑mamă este sancționată pentru o încălcare pe care se consideră că a săvârșit‑o ea însăși.

Prin urmare, sancțiunea pe care Comisia o aplică unei societăți‑mamă pentru participarea filialei sale la o înțelegere nu încalcă principiul caracterului personal al pedepselor, potrivit căruia nimeni nu poate fi pedepsit decât pentru faptele proprii.

(a se vedea punctele 51 și 52)

4.      În cadrul unei proceduri pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii, dreptul la un proces echitabil al unei întreprinderi nu este încălcat pentru motivul că niciunul dintre membrii colegiului Comisiei nu a asistat la audierea acestei întreprinderi.

Astfel, Comisia nu este o instanță în sensul articolului 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și al articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În plus, împrejurarea că niciunul dintre membrii colegiului acesteia nu a asistat la audierea întreprinderii în cauză nu este de natură să vicieze procedura administrativă desfășurată la Comisie. În cadrul procedurii administrative în domeniul concurenței, nimic nu se opune informării membrilor Comisiei însărcinați cu adoptarea unei decizii prin care se aplică amenzi cu privire la rezultatele audierii de către persoane mandatate de Comisie pentru a realiza această audiere. Această soluție, întemeiată pe natura administrativă – iar nu jurisdicțională – a procedurii în fața Comisiei, este valabilă în contextul Regulamentului nr. 773/2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor 101 TFUE și 102 TFUE și, mai precis, al articolului 14 alineatul (1) din aceasta.

(a se vedea punctele 56‑60)

5.      În cursul procedurii administrative în materie de concurență, Comisia trebuie să respecte principiile generale ale dreptului Uniunii, printre care figurează dreptul la un proces echitabil, amintit la articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și printre ale cărui manifestări se numără cerința de imparțialitate. Cu toate acestea, faptul că Comisia, organ administrativ, exercită atât funcția de examinare, cât și pe cea de sancționare a încălcărilor articolului 101 TFUE nu constituie o încălcare a acestei cerințe de imparțialitate, întrucât deciziile sale sunt supuse controlului instanței Uniunii. Împrejurarea că o nouă decizie a fost adoptată de Comisie după anularea de către instanța Uniunii a unei prime decizii nu pune în niciun mod sub semnul întrebării această apreciere.

(a se vedea punctele 65‑67)

6.      În cadrul unei proceduri pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii, nu există nicio părtinire în faptul că Comisia a reluat procedura din punctul în care a fost constatată o nelegalitate care vicia o primă decizie, procedura care vizează înlocuirea actului anulat putând fi reluată, în principiu, de la momentul exact în care a intervenit nelegalitatea.

Nu reprezintă o manifestare de părtinire nici afirmația Comisiei privind determinarea sa de a nu permite membrilor înțelegerilor anticoncurențiale să se sustragă sancțiunilor dreptului Uniunii din motive procedurale, ci este pur și simplu afirmarea unei voințe clare, pe deplin conforme cu misiunea care îi este încredințată, de a remedia, de la caz la caz, neregulile de procedură constatate pentru a nu reduce eficacitatea dreptului concurenței al Uniunii.

(a se vedea punctele 73 și 74)

7.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 78)

8.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 93)

9.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 103‑105, 107 și 111)

10.    Deși depășirea unui termen rezonabil poate justifica, în anumite condiții, anularea unei decizii prin care se constată o încălcare a normelor privind concurența, soluția nu poate fi aceeași atunci când se contestă cuantumul amenzilor aplicate prin această decizie, din moment ce dreptul Comisiei de a aplica amenzi este guvernat de o reglementare care a instituit în această privință un termen de prescripție.

Or, Regulamentul nr. 2988/74 privind termenele de prescripție a acțiunilor și a aplicării sancțiunilor conform normelor Comunității Economice Europene privind transporturile și concurența, apoi Regulamentul nr. 1/2003, care i‑a urmat în domeniul concurenței, au instituit o reglementare completă care guvernează în detaliu termenele în care Comisia este îndreptățită, fără să aducă atingere exigenței fundamentale referitoare la securitatea juridică, să aplice amenzi întreprinderilor care fac obiectul unor proceduri de aplicare a normelor de concurență ale Uniunii. În prezența acestei reglementări trebuie să fie înlăturată orice considerație în legătură cu obligația Comisiei de a‑și exercita autoritatea de a aplica amenzi într‑un termen rezonabil.

(a se vedea punctele 115‑117)

11.    În cazul unei decizii a Comisiei de constatare a unor încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii, depășirea termenului rezonabil poate reprezenta un motiv de anulare numai în cazul în care s‑a stabilit că încălcarea acestui principiu a adus atingere dreptului la apărare al întreprinderilor avute în vedere. În afara acestei ipoteze specifice, nerespectarea obligației de a se pronunța într‑un termen rezonabil nu are incidență asupra validității procedurii administrative în temeiul Regulamentului nr. 17 și al Regulamentului nr. 1/2003.

În această privință, îi incumbă unei societăți‑mamă, în cazul vânzării unei filiale, sarcina de a asigura conservarea, în propriile registre și arhive sau prin orice alt mijloc, de exemplu un drept de acces la arhivele transferate, elementele care să îi permită să reconstituie activitatea filialei sale, cu scopul de a dispune de probele necesare pentru a se putea apăra în ipoteza unor acțiuni în justiție sau administrative. Astfel, în cazul în care o întreprindere pretinde că se află în incapacitatea de a se apăra împotriva invocării răspunderii sale, în a doua procedură administrativă, în calitatea sa de societate‑mamă, din cauza faptului că a cedat filiala împreună cu arhivele sale, această incapacitate nu rezultă în niciun mod din trecerea timpului între încetarea încălcării și comunicarea privind obiecțiunile în cadrul acestei a doua proceduri administrative sau din greșeli ale Comisiei, ci numai din circumstanțe imputabile acestei societăți‑mamă.

(a se vedea punctele 119, 152 și 153)

12.    A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 142‑149)

13.    Împrejurarea eventuală că filiala unei societăți‑mamă nu mai poate fi sancționată pentru o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, fie din cauza dispariției acestei filiale, fie din cauza împlinirii termenului de prescripție în beneficiul acestei filiale, nu are niciun efect asupra problemei dacă societatea‑mamă, considerată ea însăși autor al încălcării din cauza unității economice cu filiala sa, poate fi sancționată. Desigur, răspunderea societății‑mamă nu ar exista dacă s‑ar demonstra că nu a existat o încălcare, dar această răspundere nu poate să dispară din cauza faptului că a intervenit prescripția sancțiunii în privința filialei. Astfel, prescripția prevăzută la articolul 25 din Regulamentul nr. 1/2003 nu are drept efect eliminarea existenței unei încălcări, ci numai neaplicarea sancțiunilor față de cei care beneficiază de aceasta.

(a se vedea punctul 194)

14.    Obiectul articolului 25 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 este acela de a defini perimetrul acțiunilor Comisiei care determină întreruperea termenului de prescripție. Această dispoziție limitează în mod expres acest perimetru la actele de examinare și de investigare care sunt notificate (cel puțin) unei întreprinderi care a participat la încălcare, cu alte cuvinte, în cele din urmă, unei întreprinderi identificate ca atare în decizia de sancționare a încălcării.

În ceea ce privește articolul 25 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, acesta prevede că întreruperea termenului de prescripție produce efecte pentru „toate” întreprinderile și asociațiile de întreprinderi care au participat la încălcare. Obiectul acestui articol este, așadar, acela de a defini perimetrul întreprinderilor în privința cărora operează o întrerupere a termenului de prescripție. Termenul „toate” utilizat în această dispoziție urmărește să sublinieze că ceea ce este important este participarea obiectivă a întreprinderii în cauză la încălcare, indiferent, prin urmare, de aspectul de a ști în ce calitate a participat la încălcare această întreprindere sau dacă această întreprindere era cunoscută de Comisie înainte de comunicarea privind obiecțiunile sau dacă aceasta a fost sau nu a fost destinatara unui act de întrerupere a prescripției înainte de această comunicare privind obiecțiunile sau dacă aceasta a obținut în trecut anularea unei prime decizii de sancționare a Comisiei în privința sa.

Prin urmare, dacă o întreprindere a participat la încălcare, cu alte cuvinte, în ultimă instanță, dacă această întreprindere este identificată ca atare în decizia atacată, întreruperea termenului de prescripție, rezultând din notificarea unui act de examinare sau de investigare cel puțin unei întreprinderi (ea însăși sau alta), de asemenea identificată ca participantă la încălcare, produce efecte în privința sa.

(a se vedea punctele 198, 199, 201‑203 și 205)

15.    A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 220)

16.    A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 234 și 235)

17.    A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 253, 254 și 258‑261)