Cauza C‑414/16

Vera Egenberger

împotriva

Evangelisches Werk für Diakonie und Entwicklung eV

(cerere de decizie preliminară formulată de Bundesarbeitsgericht)

„Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 2000/78/CE – Egalitate de tratament – Tratament diferențiat bazat pe religie sau convingeri – Activități profesionale ale bisericilor sau ale altor organizații a căror etică este bazată pe religie sau convingeri – Religie sau convingeri care constituie o cerință profesională esențială, legitimă și justificată în privința eticii organizației – Noțiune – Natura activităților și contextul în care sunt exercitate acestea – Articolul 17 TFUE – Articolele 10, 21 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 17 aprilie 2018

1.        Politica socială – Egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – Directiva 2000/78 – Interzicerea discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri – Respingerea unei candidaturi pentru ocuparea unui loc de muncă de către o biserică sau o altă organizație întemeiată pe religie sau convingeri – Respingere întemeiată pe religie sau convingeri, care constituie o cerință profesională esențială, legitimă și justificată în privința eticii organizației – Obligația statelor membre de a prevedea un control jurisdicțional efectiv

[art. 17 TFUE, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 10 și 47, Directiva 2000/78 a Consiliului, art. 4 alin. (2) și art. 9 și 10]

2.        Politica socială – Egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – Directiva 2000/78 – Interzicerea discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri – Noțiunea de cerință profesională esențială, legitimă și justificată – Domeniu de aplicare – Respectarea principiului proporționalității

[Directiva 2000/78 a Consiliului, art. 4 alin. (2)]

3.        Dreptul Uniunii – Principii – Egalitate de tratament – Interzicerea discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri – Raportul cu Directiva 2000/78 – Caracterul invocabil al articolelor 21 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Litigiu între doi particulari – Obligații și puteri ale instanței naționale – Interpretare conformă cu dreptul Uniunii a reglementării naționale – Limite – Interpretare contra legem a dreptului național – Obligația de a lăsa neaplicată orice dispoziție națională contrară dreptului Uniunii

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 21 și 47, Directiva 2000/78 a Consiliului, art. 1 și art. 4 alin. (2)]

1.      Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă coroborat cu articolele 9 și 10 din aceasta, precum și cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că, atunci când o biserică sau o altă organizație a cărei etică este bazată pe religie sau convingeri afirmă, în susținerea unui act sau a unei decizii precum respingerea unei candidaturi pentru ocuparea unui loc de muncă în cadrul său, că, prin natura activităților vizate sau prin contextul în care urmează să se exercite aceste activități, religia constituie o cerință profesională esențială, legitimă și justificată în privința eticii acestei biserici sau a acestei organizații, o astfel de afirmație trebuie, dacă este cazul, să poată face obiectul unui control jurisdicțional efectiv care să asigure că, în speță, sunt îndeplinite criteriile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din această directivă.

Deși Directiva 2000/78 urmărește să protejeze dreptul fundamental al lucrătorilor de a nu face obiectul unei discriminări în funcție de religia sau convingerile lor, totuși, prin articolul 4 alineatul (2), directiva menționată urmărește de asemenea să țină seama de dreptul la autonomie al bisericilor și al altor organizații publice sau private a căror etică este bazată pe religie sau convingeri, astfel cum este recunoscut la articolul 17 TFUE și la articolul 10 din cartă, care corespunde articolului 9 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.

Astfel, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/78 urmărește să asigure un echilibru echitabil între, pe de o parte, dreptul la autonomie al bisericilor și al altor organizații a căror etică este bazată pe religie sau convingeri și, pe de altă parte, dreptul lucrătorilor de a nu face obiectul, printre altele, la angajarea lor, al unei discriminări pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, în situații în care drepturile respective pot fi concurente.

Din această perspectivă, dispoziția menționată enunță criteriile care trebuie luate în considerare în cadrul evaluării comparative care trebuie efectuată pentru a asigura un echilibru adecvat între aceste drepturi eventual concurente.

Totuși, în caz de litigiu, o astfel de evaluare comparativă trebuie să poată face, eventual, obiectul unei verificări de către o autoritate independentă și, în ultimul rând, de către o instanță națională.

Articolul 17 TFUE exprimă neutralitatea Uniunii în ceea ce privește organizarea de către statele membre a raporturilor acestora cu bisericile și cu asociațiile sau cu comunitățile religioase. În schimb, acest articol nu este de natură să sustragă de la un control jurisdicțional efectiv respectarea criteriilor enunțate la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/78.

(a se vedea punctele 50-53, 58 și 59 și dispozitiv 1)

2.      Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/78 trebuie interpretat în sensul că cerința profesională esențială, legitimă și justificată menționată în acesta face trimitere la o cerință necesară și impusă în mod obiectiv, având în vedere etica bisericii sau a organizației vizate, prin natura sau prin condițiile de exercitare a activității profesionale în cauză și nu poate acoperi considerații străine de etica respectivă sau de dreptul la autonomie al acestei biserici sau al acestei organizații. Cerința menționată trebuie să fie conformă cu principiul proporționalității.

În ceea ce privește interpretarea noțiunii „cerință profesională esențială, legitimă și justificată” prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/78, reiese în mod expres din cuprinsul acestei dispoziții că, în funcție de „natura” activităților în cauză sau de „contextul” în care sunt exercitate acestea, religia sau convingerile pot, dacă este cazul, să constituie o asemenea cerință profesională.

Astfel, în lumina acestei din urmă dispoziții, legalitatea unui tratament diferențiat bazat pe religie sau convingeri este subordonată existenței verificabile în mod obiectiv a unei legături directe între cerința profesională impusă de angajator și activitatea în cauză. O asemenea legătură poate să decurgă fie din natura activității respective, de exemplu, atunci când aceasta implică participarea la stabilirea eticii bisericii sau a organizației în cauză sau colaborarea la misiunea sa de proclamare, fie din condițiile în care activitatea menționată trebuie să fie exercitată, precum necesitatea de a asigura o reprezentare credibilă a bisericii sau a organizației în exteriorul acesteia.

În plus, această cerință profesională trebuie să fie, așa cum impune articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/78, „esențială, legitimă și justificată” în privința eticii bisericii sau a organizației. Deși, după cum s‑a subliniat la punctul 61 din prezenta hotărâre, nu este, în principiu, de competența instanțelor naționale să se pronunțe cu privire la etica propriu‑zisă de la baza cerinței profesionale invocate, acestora le revine totuși sarcina de a stabili, de la caz la caz, dacă, având în vedere această etică, cele trei criterii menționate sunt îndeplinite.

În legătură cu acestea, trebuie precizat, în primul rând, în ceea ce privește caracterul „esențial” al cerinței, că recurgerea la acest adjectiv înseamnă că, pentru legiuitorul Uniunii, apartenența la religia sau aderarea la convingerile pe care este fondată etica bisericii sau a organizației în cauză trebuie să fie necesară ca urmare a importanței activității profesionale în cauză pentru afirmarea acestei etici sau pentru exercitarea de către această biserică sau această organizație a dreptului său la autonomie.

În ceea ce privește, în al doilea rând, caracterul „legitim” al cerinței, utilizarea acestui termen demonstrează că legiuitorul Uniunii a intenționat să asigure că cerința privind apartenența la religia sau aderarea la convingerile pe care este fondată etica bisericii sau a organizației în cauză nu servește la urmărirea unui scop străin de această etică sau de exercitarea de către această biserică sau această organizație a dreptului său la autonomie.

În ceea ce privește, în al treilea rând, caracterul „justificat” al cerinței, acest termen implică nu numai că verificarea respectării criteriilor prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/78 poate fi efectuată de o instanță națională, ci și că biserica sau organizația care a formulat această cerință are obligația de a demonstra, în lumina situației de fapt din speță, că pretinsul risc de afectare a eticii sale sau a dreptului său la autonomie este probabil și serios, astfel încât introducerea unei asemenea cerințe se dovedește efectiv necesară.

(a se vedea punctele 62-67 și 69 și dispozitiv 2)

3.      O instanță națională sesizată cu un litigiu între doi particulari este ținută, în cazul în care nu este posibilă interpretarea dreptului național aplicabil în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/78, să asigure, în cadrul competențelor sale, protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din articolele 21 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și să garanteze efectul deplin al acestor articole, lăsând neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziție națională contrară.

În această privință, trebuie amintit că este de competența instanțelor naționale, ținând seama de ansamblul normelor din dreptul național și în aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de acesta, să decidă dacă și în ce măsură o dispoziție națională precum articolul 9 alineatul (1) din AGG poate fi interpretată în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/78 fără a efectua o interpretare contra legem a acestei dispoziții naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctele 31 și 32, precum și jurisprudența citată).

În ipoteza în care i‑ar fi imposibil să efectueze o astfel de interpretare conformă a dispoziției naționale în discuție în litigiul principal, trebuie să se precizeze, pe de o parte, că Directiva 2000/78 nu instituie ea însăși principiul egalității de tratament în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă, principiu care își are originea în diferite instrumente internaționale și tradiții constituționale comune statelor membre, ci are ca obiect numai stabilirea, în domeniile menționate, a unui cadru general pentru combaterea discriminării bazate pe diferite motive, printre care figurează religia și convingerile, astfel cum rezultă din titlu și din articolul 1 din aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2011, Römer, C‑147/08, EU:C:2011:286, punctul 59 și jurisprudența citată).

Interdicția oricărei discriminări pe motive de apartenență religioasă sau convingeri are un caracter imperativ în calitate de principiu general de drept al Uniunii. Consacrată la articolul 21 alineatul (1) din cartă, această interdicție este suficientă prin ea însăși pentru a conferi particularilor un drept care poate fi invocat ca atare într‑un litigiu care îi opune într‑un domeniu acoperit de dreptul Uniunii (a se vedea, în ceea ce privește principiul nediscriminării pe motive de vârstă, Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Association de médiation sociale, C‑176/12, EU:C:2014:2, punctul 47).

În ceea ce privește caracterul său imperativ, articolul 21 din cartă nu se distinge, în principiu, de diferitele dispoziții ale tratatelor fondatoare care interzic discriminarea pe diverse motive, chiar atunci când astfel de discriminări rezultă din contracte încheiate între particulari (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 aprilie 1976, Defrenne, 43/75, EU:C:1976:56, punctul 39, Hotărârea din 6 iunie 2000, Angonese, C‑281/98, EU:C:2000:296, punctele 33-36, Hotărârea din 3 octombrie 2000, Ferlini, C‑411/98, EU:C:2000:530, punctul 50, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2007, International Transport Workers’ Federation și Finnish Seamen’s Union, C‑438/05, EU:C:2007:772, punctele 57-61).

Pe de altă parte, trebuie subliniat că, la fel ca articolul 21 din cartă, articolul 47 din aceasta, referitor la dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, este suficient în sine și nu trebuie să fie precizat prin dispoziții ale dreptului Uniunii sau ale dreptului național pentru a conferi particularilor un drept care să poată fi invocat ca atare.

În consecință, instanța națională ar fi ținută să garanteze, în cadrul competențelor sale, protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din articolele 21 și 47 din cartă și să garanteze efectul deplin al acestor articole, lăsând neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziție de drept intern contrară.

(a se vedea punctele 71, 75-79 și 82 și dispozitiv 3)