CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL ANTHONY COLLINS
prezentate la 5 mai 2022(1)
Cauza C‑646/20
Senatsverwaltung für Inneres und Sport, Standesamtsaufsicht
împotriva
TB,
celelalte părți la procedură:
Standesamt Mitte von Berlin,
RD
[cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania)]
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Măsuri privind dreptul familiei – Competența, recunoașterea sau executarea hotărârilor – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Materie matrimonială și materia răspunderii părintești – Acte autentice și acorduri – Desfacerea unei legături matrimoniale printr‑o declarație dată în fața funcționarului italian de stare civilă”
I. Introducere
1. Măsurile menite să faciliteze recunoașterea automată în întreaga Uniune Europeană a modificărilor de stare civilă reprezintă un avantaj incontestabil pentru cetățenii Uniunii care își exercită drepturile de liberă circulație pe care le conferă tratatele. Dat fiind faptul că legiuitorul Uniunii extinde domeniile acoperite de astfel de măsuri, interpretarea și aplicarea lor se confruntă cu aspecte de drept care reglementează starea civilă a persoanelor în diferitele state membre. Nu este deci surprinzător că există diferențe de opinie legitime cu privire la ceea ce se încadrează sau nu în domeniul de aplicare al unei măsuri. Prezenta cauză se referă la recunoașterea automată în Germania a unui divorț prin acordul soților realizat prin intermediul unei proceduri extrajudiciare de drept italian. Mai precis, prin prezenta trimitere preliminară, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție din Germania) solicită Curții să stabilească dacă Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000(2), obligă statele membre să recunoască, fără alte condiții, o decizie de divorț pronunțată de autoritățile civile ale unui alt stat membru în cadrul unei proceduri extrajudiciare întemeiate pe un acord între soți.
II. Dispoziții juridice aplicabile
A. Dreptul Uniunii
2. Articolul 1 din Regulamentul nr. 2201/2003 este intitulat „Domeniu de aplicare”. Articolul (1) litera (a) din regulament prevede că acesta se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei.
3. În sensul Regulamentului nr. 2201/2003, articolul 2 definește următorii termeni la punctele 1, 2 și 4:
„1. «instanță judecătorească» înseamnă toate autoritățile din statele membre competente în materiile care intră sub incidența domeniului de aplicare al prezentului regulament(3);
2. «judecător» înseamnă judecătorul sau funcționarul având competențe echivalente cu cele ale judecătorului în materiile care intră sub incidența domeniului de aplicare al prezentului regulament(4);
[…]
4. «hotărâre judecătorească» înseamnă orice hotărâre de divorț, de separare de drept sau de anulare a unei căsătorii, precum și orice hotărâre judecătorească privind răspunderea părintească pronunțată de o instanță judecătorească a unui stat membru, oricare ar fi denumirea hotărârii, inclusiv termenii «decizie», «sentință» sau «ordonanță»”(5).
4. Potrivit articolului 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură. Articolul 21 alineatul (2) prevede de asemenea că nu este necesară nicio procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunțate în alt stat membru în materie de divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru.
5. Articolul 22 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că o hotărâre judecătorească pronunțată în materie de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaște în cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice a statului membru în care se solicită aceasta.
6. În sfârșit, potrivit articolului 46 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Acte autentice și acorduri”, actele autentice primite și executorii într‑un stat membru, precum și acordurile între părți, executorii în statul membru de origine, sunt recunoscute și considerate executorii în aceleași condiții ca și hotărârile.
B. Dreptul german
7. Articolul 97 alineatul (1) a doua teză din Gesetz über das Verfahren in Familiensachen und in den Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsgerichtsbarkeit din 17 decembrie 2008 (Legea privind procedura în materie matrimonială și procedura necontencioasă, denumită în continuare „FamFG”) prevede:
„Dispozițiile cuprinse în actele Uniunii Europene nu sunt afectate.”
8. Articolul 107 alineatul (1) din FamFG prevede:
„Hotărârile pronunțate în străinătate prin care se anulează, se desființează sau se desface o căsătorie sunt recunoscute numai în cazul în care administrația landului din domeniul justiției a constatat că condițiile de recunoaștere sunt îndeplinite. În cazul în care o instanță sau o autoritate a unui stat ai cărui resortisanți erau cei doi soți la data hotărârii s‑a pronunțat, recunoașterea nu depinde de o constatare a administrației landului din domeniul justiției.”
9. Articolul 3 alineatul (1) din Personenstandsgesetz (Legea privind starea civilă) din 19 februarie 2007 (BGBl. 2007 I, p. 122, denumită în continuare „PStG”) prevede că, în domeniul său de competență, serviciul de stare civilă ține un registru al căsătoriilor. În temeiul articolului 5 alineatul (1) din PStG, înscrierile în registru se completează și se rectifică în conformitate cu dispozițiile acestei legi. Potrivit articolului 161 alineatul (3) din PStG, înscrierea în registrul căsătoriilor menționează actele ulterioare privind anularea căsătoriei sau divorțul.
C. Dreptul italian
10. Articolul 12 din decreto‑legge n. 132 – Misure urgenti di degiurisdizionalizzazione ed altri interventi per la definizione dell’arretrato in materia di processo civile (Decretul legislativ nr. 132 privind măsurile urgente de soluționare extrajudiciară și alte intervenții pentru reducerea întârzierilor în procedurile civile; denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 132/2014”)(6) din 12 septembrie 2014, aprobat cu modificări prin legge n. 162 (Legea nr. 162) din 10 noiembrie 2014 (denumită în continuare „Legea nr. 162”), prevede:
„1. Soții pot încheia, în fața primarului, care exercită calitatea de funcționar de stare civilă, în conformitate cu articolul 1 din Decretul nr. 396 al Președintelui Republicii din 3 noiembrie 2000, din localitatea de reședință al unuia dintre ei sau din localitatea în care este înregistrată căsătoria, cu asistența facultativă a unui avocat, un acord de separare de drept sau, în cazurile menționate la articolul 3 alineatul (2) litera (b) primul paragraf din Legea nr. 898 din 1 decembrie 1970, un acord privind desfacerea căsătoriei sau încetarea efectelor civile ale căsătoriei sau un acord de modificare a condițiilor de separare sau de divorț.
2. Dispozițiile prezentului articol nu se aplică în cazul în care soții au copii minori sau copii majori care nu au capacitate juridică, au un handicap grav în sensul articolului 3 alineatul (3) din Legea nr. 104 din 5 februarie 1992 ori sunt dependenți din punct de vedere financiar.
3. Funcționarul de stare civilă primește de la fiecare dintre părți personal, cu asistența facultativă a unui avocat, o declarație potrivit căreia respectiva persoană dorește separarea ori să pună capăt efectelor civile ale căsătoriei sau să desfacă acea căsătorie în condițiile convenite între părți. Același lucru este valabil pentru orice modificare a condițiilor de separare sau de divorț. Acordul nu poate conține prevederi privind transferuri patrimoniale. Actul care conține acordul se întocmește și se semnează imediat după primirea declarațiilor menționate la prezentul alineat. În cazurile menționate la alineatul (1), acordul înlocuiește hotărârile judecătorești prin care se încheie procedurile de separare de drept, de încetare a efectelor civile ale căsătoriei, de desfacere a căsătoriei și de modificare a condițiilor de separare sau de divorț.
În cazul separării de drept, al încetării efectelor civile ale căsătoriei sau al desfacerii căsătoriei prin acord, funcționarul de stare civilă, la primirea declarațiilor soților, îi invită pe aceștia să se prezinte în fața sa la cel puțin 30 de zile de la primirea declarațiilor pentru a confirma acordul, precum și în scopul furnizării acordurilor menționate la alineatul (5). În caz de neprezentare, acordul nu se confirmă.
[…]”
11. Din articolul 43 alineatul (1) și articolul 71 alineatul (2) din decreto del Presidente della Repubblica n. 445/2000 – Testo unico delle disposizioni legislative e regolamentari in materia di documentazione amministrativa (Decret al Președintelui Republicii nr. 445/2000 – Textul consolidat al legilor și normelor privind actele administrative) rezultă că funcționarul italian de stare civilă trebuie să verifice că sunt respectate cerințele legale aplicabile.
12. Potrivit articolului 7 și articolului 95 din decreto del Presidente della Repubblica n. 396 – Regolamento per la revisione e la semplificazione dell’ordinamento dello Stato civile, a norma dell’articolo 2, comma 12, della legge 15 maggio 1997, n. 127 (Decretul Președintelui Republicii nr. 396 – Regulamentul de revizuire și simplificare a legii privind starea civilă, în conformitate cu articolul 2 alineatul 12 din Legea nr. 127 din 15 mai 1997), funcționarul de stare civilă refuză să pronunțe divorțul în cazul în care nu sunt respectate cerințele legale aplicabile. Soții pot contesta acest refuz în fața unei instanțe judecătorești.
13. În conformitate cu prevederile circolare n.°6/15 – Articoli 6 e 12 del decreto‑legge 12 settembre 2014, n. 132 – Chiarimenti applicativi – Chiarimenti applicativi (Circulara nr. 6/15 – articolele 6 și 12 din Decretul legislativ nr. 132 din 12 septembrie 2014) din 12 septembrie 2014, articolul 12 alineatul (3) a treia teză din Decretul legislativ nr. 132/2014 trebuie interpretat în sensul că se opune ca soții să includă în acest tip de procedură de divorț orice clauze privind transferul de patrimoniu.
14. Din cele de mai sus reiese că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 12 din Decretul legislativ nr. 132/2014, soții fac, fiecare, o declarație personală în fața funcționarului de stare civilă în sensul că doresc să divorțeze. La cel puțin 30 de zile de la data la care a verificat îndeplinirea cerințelor legale pentru a pronunța desfacerea căsătoriei, și anume faptul că soții nu au copii minori sau copii majori fără capacitate de exercițiu, cu handicap grav ori dependenți din punct de vedere financiar și că acordul dintre ei nu conține clauze privind transferul de patrimoniu, funcționarul de stare civilă confirmă respectivul acord. Un divorț pronunțat de funcționarul de stare civilă are efecte juridice identice cu un divorț pronunțat de o instanță competentă.
III. Litigiul principal și cererea de decizie preliminară
15. TB are cetățenie germană și italiană. Aceasta s‑a căsătorit cu RD, cetățean italian, în cadrul unei ceremonii civile la Berlin, la 20 septembrie 2013. Serviciul de stare civilă din Berlin a înscris această căsătorie în registrul căsătoriilor.
16. La 30 martie 2017, în fața funcționarului de stare civilă din Parma (Italia), soții și‑au declarat intenția de a se separa. Aceștia au afirmat că nu au copii minori sau copii majori fără capacitate de exercițiu, cu handicap grav ori dependenți din punct de vedere financiar. Ei au arătat de asemenea că nu au încheiat nicio clauză privind transferul de patrimoniu ca parte componentă a acestei separări. Ulterior, fiecare dintre ei și‑a confirmat declarația în fața funcționarului de stare civilă.
17. În temeiul declarațiilor date la 30 martie 2017, soții s‑au prezentat în fața funcționarului de stare civilă și au manifestat intenția de a divorța la 15 februarie 2018. Ulterior, aceștia și‑au confirmat declarațiile în fața funcționarului de stare civilă care, la 2 iulie 2018, a eliberat un certificat de divorț cu efecte juridice de la 15 februarie 2018.
18. Ulterior, TB a solicitat serviciului de stare civilă din Berlin să înscrie acest divorț în registrul căsătoriilor. Ridicând problema dacă divorțul trebuia înscris în registrul căsătoriilor ori trebuia să facă obiectul procedurii de recunoaștere prevăzute la articolul 107 alineatul (1) din FamFG, serviciul de stare civilă din Berlin a sesizat Amtsgericht Berlin (Tribunalul Districtual din Berlin, Germania). La 1 iulie 2019, Amtsgericht Berlin (Tribunalul Districtual din Berlin) a statuat că înscrierea divorțului în registrul căsătoriilor era condiționată de recunoașterea acestuia în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 107 alineatul (1) din FamFG. Cu toate acestea, Senatsverwaltung für Justiz, Verbraucherschutz und Antidiskriminierung Berlin (Ministerul Justiției, Protecției Consumatorilor și Combaterii Discriminării din Berlin, Germania) a considerat că divorțul trebuia recunoscut automat. Astfel, a refuzat să aplice procedura prevăzută la articolul 107 alineatul (1) din FamFG(7).
19. TB a formulat apel la Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin, Germania) împotriva ordonanței din 1 iulie 2019 a Amtsgericht Berlin (Tribunalul Districtual din Berlin). Instanța de apel a admis calea de atac și a solicitat serviciului de stare civilă din Berlin să înscrie divorțul în registrul civil fără nicio altă procedură. Senatsverwaltung für Inneres und Sport (Ministerul Afacerilor Interne și Sportului din Berlin, Germania), autoritatea competentă pentru supravegherea serviciilor de stare civilă, a introdus recurs la Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) împotriva hotărârii pronunțate de Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin). Se pare că Senatsverwaltung für Justiz, Verbraucherschutz und Antidiskriminierung Berlin (Ministerul Justiției, Protecției Consumatorilor și Combaterii Discriminării din Berlin, Germania) și Senatsverwaltung für Inneres und Sport (Ministerul Afacerilor Interne și Sportului) au opinii diferite în această privință.
20. Pentru a se pronunța cu privire la acest recurs, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) consideră că trebuie să stabilească dacă divorțul a cărui recunoaștere o solicită TB este o hotărâre judecătorească în sensul articolului 2 și al articolului 21 din Regulamentul nr. 2201/2003, caz în care articolul 97 din FamFG nu impune o procedură suplimentară de recunoaștere pentru ca acesta să fie înscris în registrul căsătoriilor.
21. În ordonanța de trimitere se arată că doctrina germană nu este unitară în această privință. Unii autori consideră că Regulamentul nr. 2201/2003 se aplică unui divorț obținut în Italia potrivit procedurii prevăzute la articolul 12 din Decretul legislativ nr. 132/2014 și că funcționarul de stare civilă este un „judecător” în sensul Regulamentului nr. 2201/2003. Aceștia reamintesc că obiectivul regulamentului respectiv este de a facilita recunoașterea reciprocă a hotărârilor de divorț în cadrul Uniunii Europene și că există o tendință tot mai mare în statele membre de a recurge la proceduri de divorț care nu necesită intervenția autorităților judiciare(8). Alți autori apreciază că o desfacere a căsătoriei prin acordul soților pronunțată de un funcționar de stare civilă precum cea care reprezintă obiectul prezentei trimiteri preliminare nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003.
22. Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) tinde să împărtășească al doilea punct de vedere. Aceasta sugerează că un divorț pronunțat de un funcționar de stare civilă în conformitate cu articolul 12 din Decretul legislativ nr. 132/2014 este un divorț privat care nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003. În susținerea acestei teze, instanța de trimitere arată că numai o hotărâre de divorț cu efecte constitutive pronunțată de o autoritate publică este de natură să protejeze pe „cel mai vulnerabil dintre soți” împotriva inconvenientelor divorțului, întrucât autoritatea decizională poate refuza pronunțarea deciziei. O intervenție pur formală a funcționarului de stare civilă care nu are competența de a modifica condițiile divorțului nu poate garanta această protecție. O astfel de decizie de divorț nu este, prin urmare, o „hotărâre” în sensul Regulamentului nr. 2201/2003.
23. În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei. Aceasta a adresat Curții două întrebări preliminare:
„1) O desfacere a căsătoriei în temeiul articolului 12 din [Decretul legislativ nr. 132/2014] constituie o hotărâre judecătorească de divorț în sensul [Regulamentului nr. 2201/2003]?
2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare: o desfacere a căsătoriei în temeiul articolului 12 din [Decretul legislativ nr. 132/2014] trebuie să fie tratată conform reglementării prevăzute la articolul 46 din [Regulamentul nr. 2201/2003] în privința actelor autentice și a acordurilor?”
24. Guvernele german, estonian, francez și italian, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. În ședința din 8 februarie 2022, au fost ascultate pledoariile guvernelor german, francez și polonez, precum și ale Comisiei și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Curte.
IV. Apreciere
A. Cu privire la prima întrebare
25. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă desfacerea unei căsătorii printr‑o procedură prevăzută de lege, prin care soții fac, fiecare, o declarație personală de divorț în fața unui funcționar de stare civilă, care, într‑un termen de 30 de zile, confirmă acest acord în prezența lor, după ce a verificat îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru a pronunța desfacerea căsătoriei, și anume faptul că soții nu au copii minori sau copii majori fără capacitate de exercițiu, cu handicap grav ori dependenți din punct de vedere financiar și că acordul dintre ei nu conține nicio clauză privind transferul de patrimoniu, reprezintă o hotărâre de divorț în sensul Regulamentului nr. 2201/2003.
26. Guvernul german, susținut în ședință de guvernul polonez, arată că, având în vedere conținutul, economia și finalitatea Regulamentului nr. 2201/2003, precum și intenția legiuitorului Uniunii, această întrebare necesită un răspuns negativ.
27. Guvernul german observă mai întâi că definiția noțiunii de hotărâre, care figurează la articolul 2 punctul 4 din Regulamentul nr. 2201/2003, nu indică în mod precis natura sau intensitatea intervenției autorității publice atunci când pronunță divorțul. Cu toate acestea, utilizarea termenilor „pronunțată de o instanță judecătorească” pentru a descrie modul în care trebuie pronunțat divorțul sugerează că intervenția autorității publice trebuie să aibă ceea ce guvernul german descrie ca fiind efecte constitutive, și anume intervenția autorității publice să constituie sursa noii situații juridice. Această condiție nu este îndeplinită atunci când rolul autorității publice în cadrul procedurii se limitează la recunoașterea și la înregistrarea unei desfaceri a căsătoriei prin acordul soților.
28. Pe de altă parte, pentru ca o hotărâre de divorț să fie recunoscută în alte state membre fără o procedură specială în temeiul articolului 21 alineatul (1) din acesta, structura Regulamentului nr. 2201/2003 ar presupune ca această hotărâre să fie rezultatul unui act cu efecte constitutive care provine de la o instanță sau de la o autoritate publică. În caz contrar, Regulamentul nr. 2201/2003 ar impune statelor membre să recunoască automat acordurile privind divorțul privat încheiate în alte state membre fără intervenția unei autorități publice.
29. În ceea ce privește scopul Regulamentului nr. 2201/2003, guvernul german susține, în al treilea rând, că recunoașterea reciprocă și încrederea reciprocă pe care se bazează acest regulament impun ca, pentru ca un act al unei instanțe sau al unei autorități publice să fie recunoscut în mod automat într‑un alt stat membru, acest act să presupună exercitarea prerogativelor de putere publică și să aibă efecte constitutive. Aceste cerințe nu ar fi îndeplinite atunci când o autoritate publică se limitează să recunoască și să înregistreze un acord privat privind divorțul.
30. În al patrulea rând, legiuitorul Uniunii nu a intenționat să includă un divorț pronunțat de un funcționar de stare civilă în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003, deoarece, la momentul adoptării acestei măsuri, legislațiile statelor membre nu prevedeau proceduri extrajudiciare de divorț. Această teză este confirmată de faptul că Regulamentul (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii(9) prevede în mod expres recunoașterea automată a procedurilor extrajudiciare de divorț. Aceste modificări ar fi fost superflue dacă Regulamentul nr. 2201/2003 prevedea deja recunoașterea automată a deciziilor de divorț adoptate în cadrul unei astfel de proceduri. Regulamentul nr. 2019/1111 nu se aplică însă ratione temporis situației de fapt din speță.
31. Guvernul italian, susținut de guvernul estonian și de Comisie, consideră că trebuie să se răspundă afirmativ la prima întrebare, din moment ce divorțul a cărui recunoaștere se solicită în Germania nu este un divorț privat. În special, Comisia amintește că obiectivul principal al Regulamentului nr. 2201/2003 este de a asigura recunoașterea reciprocă a hotărârilor judiciare ca piatră de temelie pentru crearea unui spațiu judiciar veritabil. Pentru acest motiv, toate hotărârile pronunțate într‑un stat membru care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003 trebuie recunoscute pe întreg teritoriul statelor membre, fără a fi necesară nicio procedură oficială de recunoaștere în acest scop.
32. Înțelesul termenilor de „instanță judecătorească”, „judecător” și „hotărâre judecătorească” în sensul Regulamentului nr. 2201/2003, astfel cum sunt definiți la articolul 2 din acesta, este esențial pentru a răspunde la prima întrebare.
33. Potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea sa, ci și de contextul în care se înscrie aceasta și de obiectivele urmărite de reglementarea din care ea face parte(10).
34. Articolul 2 punctul 1 din Regulamentul nr. 2201/2003 definește noțiunea de „instanță judecătorească” ca incluzând toate autoritățile din statele membre competente în materiile care intră sub incidența domeniului de aplicare al respectivului regulament. Sensul clar al acestor termeni este că „instanță judecătorească” reprezintă orice autoritate căreia dreptul unui stat membru îi conferă competență în materie civilă, inclusiv în materia divorțului, a separării de drept sau a anulării căsătoriei.
35. Această interpretare este confirmată de definiția noțiunii de „judecător” de la articolul 2 punctul 2 din Regulamentul nr. 2201/2003, care include un funcționar cu competențe echivalente cu cele ale judecătorului în dreptul civil în materie de divorț. În consecință, dacă un stat membru atribuie competență judecătorilor în materiile care intră în domeniul de aplicare al acestui regulament, și anume materiile civile privind divorțul, separarea de drept sau anularea căsătoriei și conferă competențe echivalente altor funcționari publici, acești funcționari publici intră sub incidența noțiunii de „judecător” în sensul Regulamentului nr. 2201/2003.
36. Articolul 2 punctul 4 din Regulamentul nr. 2201/2003, care definește termenii „hotărâre judecătorească”, completează acest tablou; în conformitate cu regulamentul menționat, o decizie, o sentință sau o ordonanță pronunțată de o autoritate căreia un stat membru îi conferă competența de a pronunța un divorț este o hotărâre pronunțată în acel stat membru. În temeiul articolului 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, această hotărâre „se recunoaște” în alte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură în acest scop. Astfel, printre hotărârile care beneficiază de recunoaștere automată pe întreg teritoriul Uniunii se numără divorțul pronunțat de un funcționar căruia un stat membru i‑a atribuit competențe în materie civilă referitoare la divorț.
37. Domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003, descris la articolul 1 din acesta, reprezintă contextul în care se înscrie articolul 2. Articolul 1 alineatul (1) precizează că Regulamentul nr. 2201/2003 se aplică materiilor civile privind, printre altele, divorțul. În măsura în care, în acest scop, noțiunea „instanță judecătorească” este definită la articolul 2 punctul 1 din acesta, este clar că definițiile menționate se aplică în contextul recunoașterii deciziilor, sentințelor sau ordonanțelor pronunțate în alte state membre decât cele în care se solicită recunoașterea unor astfel de decizii.
38. În ceea ce privește obiectivele pe care le urmărește Regulamentul nr. 2201/2003, din considerentele acestuia reiese că el urmărește să asigure cooperarea judiciară în materie civilă în ceea ce privește divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei și se bazează pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judiciare ca piatră de temelie pentru crearea unui spațiu judiciar veritabil(11). Astfel cum a statuat Curtea, Regulamentul nr. 2201/2003 se întemeiază pe încrederea reciprocă ce impune recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești(12). Recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești este necesară și pentru evitarea obstacolelor în calea bunei funcționări a pieței interne(13), refuzul recunoașterii hotărârilor judecătorești în materie civilă, inclusiv divorțul, putând împiedica sau descuraja cetățenii Uniunii să își exercite drepturile la liberă circulație conferite de dreptul Uniunii.
39. În consecință, articolul 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură în acest sens. Regulamentul nr. 2201/2003 a inaugurat astfel un sistem de recunoaștere automată de către statele membre a unei categorii de instrumente pe care o definește. Astfel, deși legislația ce reglementează divorțul nu este armonizată între statele membre, prin Regulamentul nr. 2201/2003, un divorț pronunțat într‑un stat membru, care intră sub incidența definițiilor pe care le conține acesta, beneficiază de o recunoaștere automată în toate celelalte state membre, sub rezerva unui număr limitat de excepții.
40. Întrucât prezenta trimitere preliminară reprezintă prima ocazie a Curții de a interpreta articolul 2 din Regulamentul nr. 2201/2003 în vederea aplicării articolului 21 alineatul (1) din acest regulament, este necesar să se examineze Hotărârea Sahyouni(14). Respectiva trimitere preliminară a apărut în contextul recunoașterii în Germania a unui divorț obținut pe baza unei declarații de voință private unilaterale pronunțate în fața unei instanțe religioase din Siria(15). Cauza a ridicat probleme privind interpretarea Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp(16), care se aplică divorțului și separării de drept în circumstanțe care au dat naștere unui conflict de legi(17). În hotărârea sa, Curtea a amintit considerentul (10) al Regulamentului nr. 1259/2010, care prevede că domeniul de aplicare material și dispozițiile respectivului regulament ar trebui să fie conforme cu Regulamentul nr. 2201/2003(18). După ce a examinat articolul 1 alineatul (1) litera (a) și articolul 2 punctul 4 din Regulamentul nr. 2201/2003, Curtea a statuat că ar fi inconsecvent ca noțiunea de „divorț” astfel cum este utilizată în cele două regulamente să fie definită în diferite moduri, determinând astfel o divergență între domeniile de aplicare respective ale acestora(19). Întrucât noțiunea de divorț din Regulamentul nr. 2201/2003 acoperă divorțurile pronunțate de o instanță națională sau de o autoritate publică sau sub supravegherea acesteia, Curtea a considerat că domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1259/2010 este la fel de restrâns, astfel încât divorțurile pronunțate fără implicarea unei autorități de stat nu intră în domeniul de aplicare al acestui din urmă regulament(20).
41. Hotărârea Sahyouni arată clar că sistemul de recunoaștere automată introdus prin Regulamentul nr. 2201/2003 se aplică numai divorțurilor pronunțate de o instanță națională sau de o autoritate publică sau sub supravegherea acesteia. Se confirmă astfel validitatea tezei potrivit căreia, în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, pentru ca un divorț să fie recunoscut automat într‑un alt stat membru, aceasta poate fi pronunțat de o autoritate publică ce nu este învestită cu o autoritate judiciară sau sub controlul său. Am adăuga că, în opinia noastră, nu a fost prezentat Curții niciun argument care să justifice o distincție între o procedură de divorț desfășurată în fața unei instanțe naționale și una desfășurată în fața unui funcționar public, cum ar fi un funcționar de stare civilă, în condițiile în care cuplul dorește să divorțeze de comun acord. În toate aceste situații, revine persoanei care răspunde de procedură sarcina de a verifica dacă fiecare dintre soți consimte în mod valabil la desfacerea căsătoriei și că sunt întrunite toate cerințele legale care permit emiterea deciziei de divorț.
42. În acest context, am dori să observăm că procedura în fața funcționarului italian de stare civilă, prevăzută la articolul 12 din Decretul legislativ nr. 132/2014, se aplică în situații care nu sunt susceptibile de a impune funcționarului de stare civilă să efectueze o examinare comparativă, întrucât competența de a pronunța un divorț poate fi exercitată numai în cazul în care s‑a stabilit că părțile nu au copii minori sau copii majori fără capacitate de exercițiu, cu handicap grav ori dependenți din punct de vedere financiar și că acordul dintre ei nu conține clauze privind transferul de patrimoniu. În aceste condiții, faptul că funcționarul de stare civilă nu dispune de competența de a modifica termenii acordului dintre soți are o importanță redusă, întrucât, ținând seama de acordul soților, funcționarul de stare civilă trebuie să pronunțe divorțul atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Deși protecția „celui mai vulnerabil dintre soți” poate constitui o preocupare legitimă, astfel cum sugerează instanța de trimitere, nimic nu indică faptul că procedura instituită prin articolul 12 din Decretul legislativ nr. 132/2014 nu o ia în considerare, ținând seama de circumstanțele limitate în care este aplicabilă, de cerința unui acord al soților și de obligația funcționarului de stare civilă de a verifica faptele enunțate de soți.
43. Guvernul german arată că, chiar dacă divorțul pronunțat de o autoritate publică, alta decât o instanță judecătorească ce exercită o competență jurisdicțională, poate beneficia de o recunoaștere automată în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, această decizie trebuie să aibă un efect constitutiv. În opinia guvernului german, rolul funcționarului de stare civilă în ceea ce privește desfacerea căsătoriei soților este pur pasiv și se rezumă la simpla consemnare a unui acord de natură privată, pe care soții l‑au încheiat în vederea divorțului. O astfel de situație nu ar intra, așadar, în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003, așa cum a statuat Curtea, în circumstanțe de fapt oarecum diferite, în Hotărârea Sahyouni(21).
44. Având în vedere textul articolului 2 și al articolului 21 din Regulamentul nr. 2201/2003, precum și abordarea Curții cu privire la definirea noțiunii de divorț în contextul Regulamentului nr. 1259/2010, se poate concluziona cu certitudine că rolul pe care îl joacă funcționarul de stare civilă în desfacerea căsătoriei în cadrul procedurii descrise la articolul 12 din Decretul legislativ nr. 132/2014 face ca divorțurile pronunțate în temeiul acestuia să intre în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003.
45. În această privință, se poate observa că niciun element din articolul 21 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu permite susținerea ideii potrivit căreia, pentru ca o hotărâre să poată beneficia de o recunoaștere automată în alt stat membru, aceasta trebuie să prezinte caracteristici suplimentare față de cerințele prevăzute de acest articol. În măsura în care guvernul german se bazează pe utilizarea verbului „a pronunța” în definiția termenului „hotărâre judecătorească” de la articolul 2 punctul 4 din Regulamentul nr. 2201/2003, unul dintre sensurile acestui verb, și anume „a declara”, apare ca fiind relevant. A declara existența unei anumite stări de fapt înseamnă a recunoaște existența acesteia. De asemenea, nu este de natura unei declarații faptul că persoana care o face trebuie să constituie întotdeauna obiectul declarației respective. Recunoașterea de către funcționarul de stare civilă a voinței reciproce a soților de a desface căsătoria, în măsura în care sunt îndeplinite anumite cerințe legale, este în mod vădit o declarație și, prin urmare, o pronunțare a desfacerii căsătoriei.
46. În orice caz, pentru ca un funcționar de stare civilă să desfacă o căsătorie în temeiul articolului 12 din Decretul legislativ nr. 132/2014, acesta trebuie să se asigure că sunt îndeplinite cerințele legale prevăzute de acesta, în caz contrar fiind obligat să refuze desfacerea căsătoriei. Pentru a se convinge de acest lucru, funcționarul de stare civilă trebuie să verifice dacă sunt întrunite cerințele legale pentru a permite exercitarea atribuțiilor sale. Această exercitare implică, în opinia noastră, o decizie a funcționarului de stare civilă referitoare la existența unui ansamblu de cerințe impuse de lege care au drept consecință desfacerea căsătoriei, decizie care, prin însăși natura sa, produce efecte constitutive pentru starea civilă a persoanelor vizate.
47. Rezultă că o decizie de divorț obținută în cadrul unei proceduri precum cea descrisă la punctul 14 din prezentele concluzii nu reprezintă un divorț privat. În timp ce desfacerea căsătoriei se bazează pe acordul părților implicate, căsătoria nu este desfăcută decât dacă funcționarul de stare civilă se asigură că au fost îndeplinite cerințele legale aplicabile. În lipsa acestei constatări, soții rămân căsătoriți în mod legal, independent de vreun eventual acord care ar fi intervenit între ei. Faptul că funcționarul de stare civilă admite că sunt întrunite condițiile aplicabile și că eliberează un certificat de divorț în acest sens are, așadar, efecte constitutive.
48. Pe de altă parte, se poate observa că actul prin care un funcționar de stare civilă recunoaște voința unui cuplu de a se uni prin căsătorie are efecte constitutive în privința căsătoriei în toate statele membre, inclusiv în Germania, cu condiția, reiterăm, a îndeplinirii cerințelor legale necesare. Astfel, căsătoriile sunt aproape întotdeauna recunoscute sau constituite de funcționari publici care exercită puterea executivă a statului, iar nu de judecători care exercită puterea judecătorească. Dacă recunoașterea formală de către un funcționar public a consimțământului părților de a se uni prin căsătorie are efecte constitutive în privința căsătoriei în sensul legii, nu găsim niciun motiv logic pentru care recunoașterea formală de către același funcționar a consimțământului părților de a desface o căsătorie nu este la fel de susceptibilă să reprezinte un divorț.
49. În sprijinul poziției lor, guvernele german și polonez au încercat să facă analogii cu hotărârile pronunțate de Curte în cauzele Mærsk Olie & Gas(22) și Solo Kleinmotoren(23), ambele referitoare la interpretarea Convenției de la Bruxelles(24). În cauza Mærsk Olie & Gas(25) a fost introdusă o acțiune în despăgubiri într‑un stat contractant, care făcuse obiectul unei ordonanțe provizorii emise de o instanță din alt stat contractant, prin care pârâtul era obligat să constituie un fond de limitare a răspunderii. Curtea a declarat că, în sensul Convenției de la Bruxelles, o „hotărâre judecătorească” trebuie să provină de la un organ jurisdicțional al unui stat contractant care statuează asupra chestiunilor litigioase dintre părți în exercitarea propriei competențe(26). În Hotărârea Solo Kleinmotoren(27) s‑a ridicat problema dacă o tranzacție judiciară comercială încheiată în fața unei instanțe a unui stat contractant putea fi considerată o „hotărâre judecătorească” susceptibilă de a fi recunoscută în alt stat contractant. Curtea a statuat că o tranzacție nu este o hotărâre judecătorească, chiar dacă a fost încheiată în fața unei instanțe și pune capăt unei proceduri judiciare, deoarece astfel de tranzacții sunt de natură contractuală(28).
50. Nici aspectele de fapt, nici cele de drept din cauza aflată în fața instanței de trimitere nu sunt similare cu cele care au fost supuse examinării în hotărârile menționate anterior. În ceea ce privește Hotărârea Mærsk Olie & Gas(29), actele care pot fi recunoscute în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 sunt definite în mod expres mai larg decât cele care pot fi recunoscute în temeiul Convenției de la Bruxelles. În ceea ce privește Hotărârea Solo Kleinmotoren(30), un divorț prin acordul soților nu poate fi asimilat unei tranzacții în cadrul unei proceduri jurisdicționale. În această din urmă situație, contractul dintre părți încheie procedurile judiciare, instanța luând pur și simplu act de acest acord obligatoriu din punct de vedere juridic pentru a pune capăt litigiului dedus judecății. În schimb, soții care doresc să divorțeze de comun acord au nevoie ca o autoritate publică să adopte un act pentru ca acest lucru să aibă un efect juridic obligatoriu.
51. Guvernul polonez a înțeles, de asemenea, să se prevaleze de Hotărârea WB(31), în care Curtea a statuat că notarii nu sunt „judecători” în sensul Regulamentului (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor(32). Dispozițiile care au condus la trimiterea preliminară în cauza WB sunt substanțial diferite de cele a căror interpretare este solicitată aici de Curte. În primul rând, articolul 3 alineatul (1) litera (g) și articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 650/2012 prevăd că autoritățile competente trebuie să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea lor și dreptul de a fi audiat, iar deciziile lor trebuie să facă obiectul unei căi de atac sau al unui control judiciar. Regulamentul nr. 2201/2003 nu stabilește cerințe similare cu acestea, dintre care unele ar fi, în orice caz, dificil de transpus în circumstanțele unei desfaceri a căsătoriei prin acordul soților. În al doilea rând, în cauza WB era vorba de un notar care a întocmit un certificat de moștenitor, aspect diferit, atât prin natura sa, cât și prin efectele sale, de o decizie de divorț pronunțată de un funcționar de stare civilă. În al treilea rând, în acea hotărâre, Curtea a observat că notarii exercită o profesie liberală care implică prestarea mai multor servicii distincte în schimbul unei remunerații(33), spre deosebire de prezenta cauză, în care este vorba de funcționari publici care exercită competențe echivalente cu cele ale unui judecător.
52. Guvernul german susține, de asemenea, că Regulamentul nr. 2201/2003 nu vizează procedura de divorț de tipul celei prevăzute la articolul 12 din Decretul legislativ nr. 132/2014, întrucât, la momentul adoptării Regulamentului nr. 2201/2003, legislațiile statelor membre nu prevedeau proceduri extrajudiciare de divorț de acest tip. Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 32-38 din prezentele concluzii, niciun element din conținutul, din contextul sau din obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 2201/2003 nu permite să se concluzioneze că legiuitorul Uniunii a intenționat să excludă din astfel de proceduri sistemul de recunoaștere automată instituit prin Regulamentul nr. 2201/2003: în orice caz, toate aceste elemente merg în direcția opusă.
53. În aceeași ordine de idei, guvernul german arată că, din moment ce modificările Regulamentului nr. 2201/2003 introduse prin Regulamentul nr. 2019/1111 erau necesare pentru ca procedurile extrajudiciare de divorț să intre în domeniul de aplicare al celui dintâi regulament și că aceste modificări se aplică începând cu 1 august 2022, ele nu sunt aplicabile ratione temporis faptelor din cauza principală.
54. Avem trei observații de făcut cu privire la aceste argumente. În primul rând, legiuitorul se exprimă prin textele pe care le adoptă. Dacă termenii utilizați de acesta sunt în mod evident susceptibili de o anumită interpretare, autoritatea judiciară trebuie să se conformeze. În al doilea rând, nu este deloc neobișnuit ca instanțele Uniunii să fie chemate să interpreteze legislația în contextul unor circumstanțe de fapt sau de drept care apar după adoptarea legislației respective. Astfel cum a amintit avocatul general Wathelet, întemeindu‑se pe concluziile mai multor predecesori ai săi, dreptul Uniunii trebuie interpretat din perspectiva circumstanțelor actuale. Dreptul nu poate fi izolat de realitatea socială și nu poate fi exceptat de la adaptarea la această realitate cât mai rapid posibil. S‑ar risca, în caz contrar, să se impună puncte de vedere depășite și să se asume astfel un rol static(34). În conformitate cu această poziție, dreptul Uniunii trebuie interpretat dinamic pentru a evita ca acesta să se „fosilizeze”. În al treilea rând, nu este posibil să se interpreteze dispozițiile dreptului Uniunii în lumina modificărilor cuprinse în legislația adoptată ulterior(35). Astfel cum însuși guvernul german recunoaște, Regulamentul nr. 2019/1111 nu este aplicabil ratione temporis în speță. Prin urmare, nu este posibil să se deducă nicio concluzie din aceasta în scopul interpretării Regulamentului nr. 2201/2003.
55. Din motive de exhaustivitate, vom aborda domeniul de aplicare al excepției de ordine publică de la recunoașterea automată a deciziilor de divorț obținute în alte state membre și reglementate de Regulamentul nr. 2201/2003, pe care guvernul polonez l‑a invocat în cadrul ședinței. Articolul 22 din Regulamentul nr. 2201/2003 conține o listă exhaustivă de excepții de la principiul recunoașterii reciproce stabilit la articolul 21. Articolul 22 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că o hotărâre judecătorească pronunțată în materie de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaște în cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice a statului membru în care se solicită aceasta.
56. Curtea a arătat că Regulamentul nr. 2201/2003 pornește de la premisa că recunoașterea și executarea hotărârilor statelor membre se întemeiază pe principiul încrederii reciproce(36). În consecință, motivele de refuz al recunoașterii hotărârilor trebuie reduse la minimul necesar(37). Astfel, motivele de refuz al recunoașterii unei hotărâri ca urmare a caracterului său vădit contrar ordinii publice trebuie să primească o interpretare strictă, întrucât constituie un obstacol în calea realizării unuia dintre obiectivele fundamentale ale Regulamentului nr. 2201/2003(38). În consecință, ordinea publică este susceptibilă să reprezinte un motiv pentru a refuza recunoașterea unei hotărâri doar în cazuri excepționale(39).
57. Deși statele membre sunt, în principiu, libere să determine conținutul ordinii publice, limitele acestei noțiuni sunt nuanțate prin referire la articolul 22 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003(40). Curtea poate astfel să controleze limitele în care autoritățile statelor membre pot recurge la această noțiune pentru a refuza recunoașterea unei hotărâri pronunțate de o instanță sau de o autoritate competentă din alt stat membru(41). Recurgerea la excepția de ordine publică nu este astfel avută în vedere decât în ipoteza în care recunoașterea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru ar încălca în mod inacceptabil ordinea juridică a statului membru solicitat sau, cu alte cuvinte, ar constitui o încălcare vădită a unei norme de drept considerate esențială în ordinea juridică a statului membru solicitat(42). Domeniul de aplicare al excepției de ordine publică este de asemenea limitat de articolul 25 din Regulamentul nr. 2201/2003, potrivit căruia recunoașterea unei hotărâri judecătorești nu poate fi refuzată pe motiv că dreptul statului membru în care se solicită aceasta nu permite divorțul, separarea de drept sau anularea căsătoriei pe baza unor fapte identice.
58. În acest context, Hotărârea pronunțată în cauza Coman poate fi relevantă(43). Obligația unui stat membru de a recunoaște o căsătorie între persoane de același sex, încheiată în mod legal într‑un alt stat membru, pentru a acorda un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe nu aduce atingere instituției căsătoriei în primul stat membru, obligându‑l pe acesta să autorizeze căsătoria între persoane de același sex. Obligația de recunoaștere a căsătoriilor încheiate în mod legal într‑un alt stat membru există pentru a permite persoanelor respective să își exercite drepturile conferite de dreptul Uniunii(44). Obligația unui stat membru de a recunoaște astfel de căsătorii nu poate, prin urmare, să prezinte o amenințare la adresa ordinii sale publice, chiar dacă legislația statului membru respectiv interzice căsătoriile între persoane de același sex(45).
59. Rezultă astfel că un stat membru nu poate invoca excepția de ordine publică prevăzută la articolul 22 din Regulamentul nr. 2201/2003 pentru a justifica nerecunoașterea unei decizii de divorț obținute în alt stat membru pentru motivul că procedura de adoptare a acestei decizii nu există sub o formă similară sau identică în ordinea juridică a statului membru solicitat.
60. În sfârșit, trebuie subliniat că ceea ce precedă nu implică nicio obligație a statelor membre de a prevedea o procedură extrajudiciară de divorț.
61. Astfel, propunem Curții să răspundă la prima întrebare adresată de instanța de trimitere în sensul că desfacerea căsătoriei printr‑o procedură efectuată în mod legal prin care soții declară personal că doresc să divorțeze în fața unui funcționar de stare civilă, care confirmă acest acord în prezența lor după trecerea a cel puțin 30 de zile, dup ce a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru desfacerea căsătoriei, și anume că soții nu au copii minori sau copii majori fără de capacitate de exercițiu, cu handicap grav ori dependenți din punct de vedere financiar și că acordul dintre ei nu conține clauze privind transferul de patrimoniu, reprezintă o hotărâre de divorț în sensul Regulamentului nr. 2201/2003.
B. Cu privire la a doua întrebare
62. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă reglementarea privind actele autentice și acordurile prevăzută la articolul 46 din Regulamentul nr. 2201/2003 se poate aplica unei decizii de divorț adoptate în temeiul procedurii descrise la punctul 14 din prezentele concluzii.
63. Guvernul german consideră că această întrebare necesită un răspuns negativ în măsura în care acordul privind divorțul încheiat între soți nu este un acord executoriu în dreptul italian, astfel cum impune articolul 46 din Regulamentul nr. 2201/2003, astfel încât poate beneficia de sistemul de recunoaștere automată pe care l‑a reglementat.
64. Guvernul francez, care și‑a limitat observațiile la a doua întrebare, susținut de guvernul estonian, sugerează că convenția în cauză este un act autentic sau o convenție între părți, care, cu condiția de a fi executorie în dreptul italian, ar trebui să beneficieze de o recunoaștere ca atare. Ținând seama de răspunsul pe care îl sugerează la prima întrebare, Comisia apreciază că nu este necesar să răspundă la cea de a doua întrebare.
65. Astfel cum arată propunerea noastră de răspuns la prima întrebare, considerăm că o decizie de divorț pronunțată potrivit procedurii descrise la punctul 14 din prezentele concluzii constituie o hotărâre de divorț în sensul Regulamentului nr. 2201/2003. În consecință, divorțul care face obiectul ordonanței de trimitere nu constituie nici act autentic, nici convenție între părți în sensul articolului 46 din Regulamentul nr. 2201/2003.
V. Concluzie
66. Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) după cum urmează:
Desfacerea căsătoriei printr‑o procedură efectuată în mod legal prin care soții declară personal că doresc să divorțeze în fața unui funcționar de stare civilă, care confirmă acest acord în prezența lor după trecerea a cel puțin 30 de zile, după ce a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru desfacerea căsătoriei, și anume că soții nu au copii minori sau copii majori fără capacitate de exercițiu, cu handicap grav ori dependenți din punct de vedere financiar și că acordul dintre ei nu conține clauze privind transferul de patrimoniu, reprezintă o hotărâre de divorț în sensul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.