Cauza C‑646/20
Senatsverwaltung für Inneres und Sport, Standesamtsaufsicht
împotriva
TB
(cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof)
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 15 noiembrie 2022
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Divorț – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Articolul 2 punctul 4 și articolul 21 – Noțiunea de «hotărâre judecătorească» – Recunoașterea într‑un stat membru a desfacerii unei căsătorii convenite printr‑un acord între soți și pronunțate de un ofițer de stare civilă dintr‑un alt stat membru – Criteriu care permite să se stabilească existența unei «hotărâri judecătorești»”
Cooperare judiciară în materie civilă – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Regulamentul nr. 2201/2003 – Recunoaștere și executare – Noțiunea de hotărâre judecătorească – Conținut – Act de divorț întocmit de ofițerul de stare civilă dintr‑un stat membru conform condițiilor prevăzute de reglementarea acestui stat – Includere
[Convenția din 27 septembrie 1968, art. 25; Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, art. 2 pct. 4, art. 21, 22 și 46, și Regulamentul 2019/1111 al Consiliului, considerentul (14) și art. 30 și 65]
(a se vedea punctele 48, 49, 53-55, 59-61 și 67 și dispozitivul)
Rezumat
TB, cu dublă cetățenie, germană și italiană, s‑a căsătorit cu RD, cetățean italian, în anul 2013, la Berlin, unde căsătoria lor a fost înscrisă în registrul căsătoriilor. În anul 2017, ei au inițiat o procedură de divorț extrajudiciar în fața ofițerului de stare civilă din Parma (Italia). În conformitate cu dreptul italian(1), ei s‑au prezentat de mai multe ori în fața acestui ofițer pentru a‑și exprima și confirma voința de desfacere a căsătoriei. La finalul acestei proceduri, ofițerul respectiv i‑a eliberat lui TB certificatul prevăzut la articolul 39 din Regulamentul Bruxelles II a(2), care atestă divorțul dintre acesta și RD.
TB a solicitat ulterior înscrierea divorțului în registrul căsătoriilor din Berlin. Această cerere a dat naștere unui litigiu privind problema dacă înscrierea divorțului impune o recunoaștere prealabilă de către autoritatea judiciară competentă a landului, prevăzută în dreptul german pentru hotărârile străine în materie matrimonială. Sesizat cu recurs, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) a decis să solicite Curții să se pronunțe cu privire la noțiunea de „hotărâre judecătorească” de divorț în sensul Regulamentului Bruxelles II a. În special, instanța de trimitere ridică problema dacă normele de recunoaștere pe care regulamentul menționat le prevede pentru hotărârile de divorț se aplică în cazul unui divorț extrajudiciar precum cel prevăzut de dreptul italian, astfel încât, în Germania, să nu fie necesară o procedură prealabilă de recunoaștere.
Curtea, întrunită în Marea Cameră, statuează că un act de divorț întocmit de un ofițer de stare civilă dintr‑un stat membru, care cuprinde un acord de divorț încheiat de soți și confirmat de aceștia în fața respectivului ofițer în conformitate cu condițiile prevăzute de reglementarea națională a acestui stat membru, constituie, în special în vederea aplicării normei de recunoaștere prevăzute la articolul 21 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles II a, o „hotărâre judecătorească”, în sensul articolului 2 alineatul (4) din acest regulament.
Aprecierea Curții
În primul rând, întemeindu‑se în special pe definițiile noțiunilor de „hotărâre judecătorească” și de „instanță judecătorească” prevăzute la articolul 2 punctele 1 și 4 din Regulamentul Bruxelles II a, Curtea arată că acest regulament privește hotărârile de divorț intervenite într‑un stat membru(3) în urma unei proceduri atât judiciare, cât și extrajudiciare, în măsura în care dreptul statelor membre conferă autorităților extrajudiciare competențe în materie de divorț. Prin urmare, orice hotărâre pronunțată de asemenea autorități extrajudiciare trebuie, în principiu, în temeiul articolului 21 din Regulamentul Bruxelles II a, să fie recunoscută automat în celelalte state membre.
În al doilea rând, în ceea ce privește gradul de control pe care trebuie să îl exercite autoritatea competentă în materie de divorț pentru ca actul de divorț pe care îl întocmește, în special în cadrul unui divorț prin acordul soților, să poată fi calificat drept „hotărâre judecătorească”, Curtea precizează, întemeindu‑se pe jurisprudența sa(4) în materie de recunoaștere a hotărârilor, că orice autoritate publică chemată să pronunțe o „hotărâre judecătorească”, în sensul articolului 2 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles II a, trebuie să păstreze controlul pronunțării divorțului. Această condiție presupune, în cadrul divorțurilor prin acordul soților, ca autoritatea publică să procedeze la o examinare a condițiilor divorțului în raport cu dreptul național, precum și a existenței și a validității consimțământului soților de a divorța.
Curtea arată, pe de altă parte, că respectiva condiție a fost reținută totodată, dintr‑o perspectivă de continuitate, de Regulamentul Bruxelles II b(5), care, ca o reformă a Regulamentului Bruxelles II a, l‑a abrogat pe acesta începând cu 1 august 2022. Astfel, din geneza Regulamentului Bruxelles II b rezultă că legiuitorul Uniunii nu a urmărit să introducă norme noi, ci să „clarifice”, pe de o parte, domeniul de aplicare al normei deja cuprinse în articolul 46 din Regulamentul Bruxelles II a privind actele autentice și acordurile între părți și, pe de altă parte, criteriul care permite să se facă distincție între noțiunea de „hotărâre judecătorească”, cea de „act autentic” și cea de „acord între părți”, și anume criteriul legat de examinarea pe fond.
Prin urmare, din moment ce o autoritate extrajudiciară competentă aprobă, după o examinare pe fond, un acord de divorț, acesta este recunoscut ca „hotărâre judecătorească”, în conformitate cu articolul 21 din Regulamentul Bruxelles II a și cu articolul 30 din Regulamentul Bruxelles II b. În schimb, alte acorduri de divorț care au efect juridic obligatoriu în statul membru de origine sunt recunoscute, după caz, ca acte autentice sau acorduri, în conformitate cu articolul 46 din Regulamentul Bruxelles II a și cu articolul 65 din Regulamentul Bruxelles II b.
Având în vedere aceste considerații, Curtea reține, în speță, existența unei „hotărâri judecătorești”, în sensul articolului 2 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles II a.
Astfel, potrivit dreptului italian(6), ofițerul de stare civilă trebuie să primească, personal și de două ori, într‑un interval de cel puțin 30 de zile, declarațiile fiecărui soț, ceea ce presupune că trebuie să se asigure de caracterul valabil, liber și informat al consimțământului lor de a divorța. Pe de altă parte, acest ofițer efectuează o analiză a conținutului acordului de divorț, asigurându‑se, printre altele, că acest acord privește numai desfacerea căsătoriei sau încetarea efectelor civile ale căsătoriei, cu excluderea oricărui transfer patrimonial, și că soții nu au copii minori sau copii majori fără capacitate juridică, cu handicap grav sau care nu sunt independenți din punct de vedere financiar. În cazul în care una sau mai multe dintre condițiile legale prevăzute de dreptul italian nu sunt îndeplinite, ofițerul de stare civilă nu este abilitat să pronunțe divorțul potrivit acestui drept.