CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE
DOAMNA JULIANE KOKOTT
prezentate la 22 septembrie 2022(1)
Cauza C‑312/21
Tráficos Manuel Ferrer S.L.,
Ignacio
împotriva
Daimler AG
(cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Mercantil n° 3 de Valencia [Tribunalul Comercial nr. 3 din Valencia, Spania])
„Trimitere preliminară – Concurență – Dreptul concurenței – Aplicare privată – «Cartelul camioanelor» – Articolul 101 TFUE – Principiul efectivității – Directiva 2014/104/UE – Dispoziții naționale privind împărțirea cheltuielilor de judecată – Asimetrii informaționale – Cuantificare a prejudiciului imposibilă sau excesiv de dificilă – Estimarea cuantumului prejudiciului”
I. Introducere
1. Este rezonabil ca un reclamant care solicită despăgubiri în temeiul dreptului concurenței să fie obligat să plătească jumătate din cheltuielile de judecată atunci când are parțial câștig de cauză sau acest lucru afectează în mod excesiv valorificarea dreptului la despăgubirea prejudiciului cauzat de cartel? Iar o instanță judecătorească națională este autorizată să estimeze cuantumul prejudiciului cauzat de cartel atunci când reclamanții au avut acces la datele pe care s‑a bazat expertiza pârâtei în privința prejudiciului și când cererea de despăgubiri se referă, de asemenea, la bunuri care nu au fost achiziționate de reclamanți de la pârâtă, ci de la alți participanți la cartel?
2. Acestea sunt în esență întrebările adresate Curții de Justiție în cadrul prezentei cereri de decizie preliminară. Ele se pun în contextul așa‑numitului „cartel al camioanelor”, care a condus la numeroase acțiuni în despăgubiri, în special în Spania, și pe care Curtea a trebuit să le soluționeze sau va trebui să le soluționeze în cadrul altor proceduri(2).
3. Aspectele în speță sunt legate de problemele fundamentale bine cunoscute ale despăgubirilor în cazul cartelurilor, care se referă în special la asimetria informațiilor dintre părțile prejudiciate și participanții la cartel, precum și la dificultățile de a furniza dovezi privind existența prejudiciului și de a cuantifica valoarea acestuia. Aceste probleme ar trebui să fie abordate prin Directiva 2014/104/UE privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene (denumită în continuare „Directiva 2014/104”)(3). Dispozițiile relevante ale acestei directive sunt aplicabile în speță și pot fi, prin urmare, utilizate pentru a răspunde la întrebările preliminare.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
4. În plus față de articolul 101 TFUE, cadrul juridic al Uniunii îl constituie în speță Directiva 2014/104.
5. Considerentele (14) și (15) ale Directivei 2014/104 se referă la dificultățile legate de probe în procedurile de drept privat privind despăgubirea prejudiciilor cauzate de carteluri:
„(14) Acțiunile în despăgubire pentru încălcări ale legislației Uniunii și ale legislației naționale în materie de concurență necesită de regulă o analiză faptică și economică complexă. Adeseori probele necesare pentru susținerea unei cereri de despăgubiri sunt deținute exclusiv de către partea adversă sau de terți și nu sunt suficient de cunoscute sau accesibile reclamantului. În astfel de circumstanțe, cerințe juridice stricte ca reclamanții să prezinte în detaliu toate elementele de fapt ale cauzei lor la începutul unei acțiuni și să ofere, în mod precis, probe în susținerea cererii lor ar putea împiedica în mod nejustificat exercitarea dreptului la despăgubiri garantat de TFUE.
(15) Mijloacele de probă sunt un element important în introducerea acțiunilor în despăgubire în caz de încălcare a legislației Uniunii sau a legislației naționale în materie de concurență. Cu toate acestea, întrucât litigiile în domeniul dreptului concurenței se caracterizează printr‑o asimetrie informațională, este adecvat să se asigure faptul că reclamanților li se acordă dreptul de a obține divulgarea probelor relevante pentru cererea acestora, fără a fi necesar să specifice mijloace de probă individuale. Pentru a asigura egalitatea de forțe, modalitățile respective ar trebui să se afle, de asemenea, la dispoziția pârâților în acțiunile în despăgubire, astfel încât aceștia să poată solicita divulgarea probelor de către reclamanții respectivi. Instanțele naționale ar trebui să poată dispune, de asemenea, divulgarea probelor de către terți, inclusiv de către autoritățile publice. […]”
6. Considerentele (45) și (46) ale Directivei 2014/104 explică problema cuantificării valorii prejudiciilor individuale cauzate de carteluri:
„(45) O parte prejudiciată care a dovedit că a suferit un prejudiciu ca urmare a unei încălcări a legislației în materie de concurență trebuie să dovedească, de asemenea, dimensiunea prejudiciului suferit pentru a obține despăgubiri. Cuantificarea prejudiciului în cauzele din domeniul dreptului concurenței este un proces care presupune examinarea unui volum extrem de mare de date concrete și poate necesita aplicarea unor modele economice complexe. Acest lucru este adeseori foarte costisitor și produce dificultăți reclamanților în ceea ce privește obținerea datelor necesare pentru susținerea cererilor acestora. Cuantificarea prejudiciului în cauzele din domeniul dreptului concurenței poate constitui astfel un obstacol substanțial în calea cererilor efective de despăgubiri.
(46) În absența unor norme ale Uniunii privind cuantificarea prejudiciului cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență, sistemului juridic intern al fiecărui stat membru îi revine sarcina de a stabili norme proprii privind cuantificarea prejudiciului, iar statelor membre și instanțelor naționale le revine sarcina de a stabili cerințele pe care reclamantul trebuie să le întrunească pentru dovedirea cuantumului prejudiciului suferit, metodele care pot fi utilizate pentru stabilirea cuantumului și consecințele incapacității de a respecta pe deplin cerințele stabilite. Cu toate acestea, cerințele prevăzute de legislația națională privind cuantificarea prejudiciului în cauzele din domeniul dreptului concurenței nu ar trebui să fie nici mai puțin favorabile decât cele care reglementează acțiuni naționale similare (principiul echivalenței) și nici să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la despăgubiri conferit la nivelul Uniunii (principiul eficacității). Ar trebui luate în considerare orice asimetrii informaționale între părți și faptul că, pentru cuantificarea prejudiciului, este necesară evaluarea modului în care piața în cauză ar fi evoluat în absența încălcării. Această evaluare implică o comparație cu o situație care este ipotetică prin definiție, așadar, nu poate fi realizată în niciun caz cu acuratețe deplină. Prin urmare, este necesar să se confere instanțelor naționale competența de a estima valoarea prejudiciului cauzat de încălcarea legislației în materie de concurență. […]”
7. Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 reglementează dispunerea de către instanță a divulgării probelor:
„(1) Statele membre se asigură că, în cadrul procedurilor dintr‑o acțiune în despăgubire din Uniune la cererea unui reclamant care a prezentat o justificare întemeiată conținând faptele și mijloacele de probă disponibile în mod rezonabil și suficiente pentru a dovedi caracterul plauzibil al cererii sale de despăgubiri, instanțele naționale pot dispune divulgarea de către pârât sau de către un terț a probelor relevante pe care le controlează, sub rezerva condițiilor prevăzute în prezentul capitol. Statele membre se asigură că instanțele naționale pot, la cererea pârâtului, dispune divulgarea de probe relevante de către reclamant sau de către un terț. […]”
8. Articolul 17 din Directiva 2014/104 se intitulează „Cuantificarea prejudiciului”, iar alineatul (1) al acestuia prevede:
„(1) Statele membre se asigură că nici sarcina probei și nici standardul probatoriu necesare pentru cuantificarea prejudiciului nu fac practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la despăgubiri. Statele membre se asigură că instanțele naționale sunt abilitate, în conformitate cu procedurile naționale, pentru a estima cuantumul prejudiciului în cazul în care se constată că un reclamant a suferit un prejudiciu, dar cuantificarea exactă, pe baza elementelor de probă disponibile, a prejudiciului suferit este practic imposibilă sau excesiv de dificilă.”
9. Articolul 22 din Directiva 2014/104 reglementează aplicabilitatea în timp a acesteia:
„(1) Statele membre se asigură că măsurile naționale adoptate în temeiul articolului 21 în vederea asigurării conformității cu dispozițiile de drept material din prezenta directivă nu se aplică retroactiv.
(2) Statele membre se asigură că orice măsuri naționale adoptate în temeiul articolului 21, în afara celor menționate la alineatul (1), nu se aplică acțiunilor în despăgubire cu privire la care o instanță națională a fost sesizată înainte de 26 decembrie 2014.”
B. Dreptul spaniol
10. Articolul 394 alineatele 1 și 2 din Ley 1/2000 de Enjuiciamiento Civil (Legea 1/2000 privind procedura civilă, denumită în continuare „LEC”) din 7 ianuarie 2000 (BOE nr. 7 din 8 ianuarie 2000, p. 575) stabilește în versiunea relevantă în prezenta cauză:
„1. În procedurile declarative, cheltuielile de judecată în primă instanță revin părții ale cărei capete de cerere au fost respinse, cu excepția cazului în care instanța apreciază, justificând acest lucru în mod corespunzător, că acea cauză ridica îndoieli serioase în fapt sau în drept. […]
2. În cazul admiterii sau al respingerii în parte a capetelor de cerere, fiecare parte va plăti propriile cheltuieli de judecată și va suporta jumătate din cheltuielile comune, cu excepția cazului în care există un motiv întemeiat pentru obligarea uneia dintre părți la plata cheltuielilor de judecată pentru procedură abuzivă.”
11. La 27 mai 2017, așadar, la cinci luni de la expirarea, la 27 decembrie 2016, a termenului de transpunere a Directivei 2014/104, a intrat în vigoare în dreptul spaniol, în vederea transpunerii acestei directive, Real Decreto‑ley 9/2017, por el que se transponen directivas de la Unión Europea en los ámbitos financiero, mercantil y sanitario, y sobre el desplazamiento de trabajadores (Decretul‑lege regal 9/2017 de transpunere a directivelor Uniunii Europene în sectoarele financiar, comercial și al sănătății și privind detașarea lucrătorilor) din 26 mai 2017 (BOE nr. 126 din 27 mai 2017, p. 42820).
12. Transpunerea Directivei 2014/104 a dus, printre altele, la introducerea articolului 283 bis din LEC, ce corespunde articolului 5 din directivă.
III. Litigiul principal
13. La 11 octombrie 2019, M. Ignacio și societatea spaniolă Tráficos Manuel Ferrer, S.L. (denumiți în continuare „reclamanții”) au introdus, împotriva Daimler AG (denumită în continuare „Daimler” sau „pârâta”), o acțiune privind obținerea de despăgubiri civile în temeiul articolului 101 TFUE, precum și al articolului 1902 din Código Civil (Codul civil) spaniol.
14. Contextul acestei acțiuni este reprezentat de încălcarea de către pârâtă a dreptului concurenței sub forma unei acțiuni concertate cu alți producători europeni de camioane în perioada cuprinsă între anii 1997 și 2011 (așa‑numitul „cartel al camioanelor”), astfel cum s‑a stabilit în Decizia Comisiei din 19 iulie 2016(4). Aceasta a constat în acorduri având ca obiectiv stabilirea și majorarea prețurilor brute pentru anumite tipuri de camioane și repercutarea costurilor aferente introducerii noilor tehnologii în materie de emisii poluante.
15. Reclamanții își întemeiază acțiunea pe faptul că, în perioada existenței cartelului, au cumpărat camioane purtând mărcile Mercedes, Renault și Iveco, care au fost afectate de comportamentul producătorilor de camioane sancționat de Comisie. Camioanele purtând marca Mercedes sunt produse de pârâta din litigiul principal.
16. Potrivit reclamanților, ca urmare a înțelegerilor anticoncurențiale privind prețurile, aceștia au suferit un prejudiciu sub forma unor majorări de preț pentru autovehiculele achiziționate. Acest lucru ar fi dovedit printr‑o expertiză prezentată de aceștia, în care este cuantificat prejudiciul suferit. Pârâta a contestat această expertiză prin propria sa expertiză, din care reiese că temeiurile, ipotezele și metodologia expertizei reclamanților sunt incorecte. Pârâta a acordat apoi reclamanților acces la toate datele luate în considerare în expertiza sa. În replică, reclamanții au prezentat o altă expertiză tehnică privind rezultatele obținute prin intermediul accesului la datele pârâtei, dar fără a reformula propriul raport de expertiză.
17. În plus, o cerere a pârâtei de notificare a litigiului către Renault Trucks SAS și Iveco SPA (producătorii celorlalte camioane achiziționate de reclamanți) a fost respinsă de instanță pe motiv că nu erau îndeplinite cerințele legale pentru notificarea litigiului, iar procedura a fost continuată numai împotriva Daimler.
IV. Cererea de decizie preliminară și procedura în fața Curții
18. În acest context, Juzgado de lo Mercantil n° 3 de Valencia (Tribunalul Comercial nr. 3 din Valencia, Spania) a suspendat procedura și a adresat Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare, prin decizia din 10 mai 2021, primită la Curte la 19 mai 2021:
„1) Regimul prevăzut la articolul 394 alineatul 2 din LEC, care permite ca persoana prejudiciată să suporte o parte din cheltuielile de judecată în funcție de cuantumul sumelor plătite în mod nedatorat cu titlu de suprapreț, care îi sunt rambursate ca urmare a admiterii parțiale a acțiunii sale în despăgubire, regim care, ca o condiție esențială, pleacă de la prezumția că există o încălcare anticoncurențială și o legătură de cauzalitate între aceasta și producerea unui prejudiciu, care este în mod cert recunoscut, cuantificat și acordat ca urmare a procedurii, este compatibil cu dreptul la despăgubirea integrală al părții prejudiciate printr‑un comportament anticoncurențial, în sensul articolului 101 TFUE și al jurisprudenței care îl interpretează?
2) Competența instanței naționale de a estima cuantumul prejudiciului permite cuantificarea acestuia în mod subsidiar și autonom, ca urmare a constatării unei situații de asimetrie a informațiilor sau a unor dificultăți iremediabile de cuantificare ce nu trebuie să împiedice exercitarea dreptului la despăgubirea integrală al părții prejudiciate printr‑o practică anticoncurențială, în sensul articolului 101 TFUE coroborat cu articolul 47 din cartă, inclusiv în cazul în care partea prejudiciată printr‑o încălcare anticoncurențială sub forma unui cartel care a dat naștere supraprețului a avut acces, în cursul procedurii, la datele pe care pârâta însăși își întemeiază raportul de expertiză pentru a exclude existența unui prejudiciu care trebuie reparat?
3) Competența instanței naționale de a estima cuantumul prejudiciului permite cuantificarea acestuia în mod subsidiar și autonom, ca urmare a constatării unei situații de asimetrie a informațiilor sau a unor dificultăți iremediabile de cuantificare ce nu trebuie să împiedice dreptul la despăgubirea integrală al părții prejudiciate printr‑o practică anticoncurențială, în sensul articolului 101 TFUE coroborat cu articolul 47 din cartă, inclusiv în cazul în care partea prejudiciată printr‑o încălcare anticoncurențială constând într‑un cartel care a dat naștere supraprețului exercită acțiunea în despăgubire împotriva unuia dintre destinatarii deciziei administrative, care este responsabil în solidar pentru prejudiciile respective, dar care nu a comercializat produsul sau serviciul achiziționat de respectiva parte prejudiciată?”
19. În cadrul procedurii în fața Curții, reclamanții, Daimler, Spania și Comisia Europeană au prezentat observații scrise.
V. Apreciere
20. Înainte de a aprecia pe fond cererea de decizie preliminară (B), este necesar să se analizeze obiecțiile Spaniei cu privire la admisibilitatea acesteia (A).
A. Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
21. Spania contestă atât competența Curții de a răspunde la întrebările adresate (1), cât și admisibilitatea acestora (2).
1. Cu privire la competența Curții
22. În primul rând, Spania susține că Curtea nu este competentă să răspundă la prima întrebare preliminară, întrucât această întrebare nu intră în sfera de aplicare a dreptului Uniunii. Articolul 394 alineatul 2 din LEC reglementează în general împărțirea costurilor în cazul litigiilor, fără a transpune dispoziții de drept al Uniunii. Împrejurarea că litigiul pe fond privește dreptul Uniunii nu modifică deloc acest lucru, întrucât articolul 101 TFUE nu poate avea efecte asupra regimului costurilor în dreptul național.
23. Această obiecție nu poate fi admisă.
24. Astfel, în absența unei uniformizări, în temeiul dreptului Uniunii, a dreptului procedural civil, reglementarea executării creanțelor civile este, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale, o chestiune care intră în competența ordinii juridice interne a fiecărui stat membru(5). În plus, Directiva 2014/104 nu conține nicio dispoziție specifică privind suportarea costurilor.
25. Cu toate acestea, modalitățile procedurale menite să asigure protecția drepturilor conferite particularilor de dreptul Uniunii, chiar dacă sunt de competența ordinii juridice interne a fiecărui stat membru în temeiul principiului autonomiei procedurale, intră în sfera de aplicare a dreptului Uniunii în măsura în care trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității(6). Prin urmare, Curtea are competența de a oferi îndrumări instanței de trimitere pentru a‑i permite acesteia să stabilească dacă normele naționale în cauză sunt compatibile cu aceste principii(7).
26. Având în vedere că procedura principală se referă la cereri de despăgubire întemeiate pe articolul 101 TFUE, acțiunea din procedura principală are ca obiect executarea unor drepturi prevăzute de dreptul Uniunii, iar modalitățile lor de executare în dreptul național trebuie să fie evaluate în raport cu principiile echivalenței și efectivității din dreptul Uniunii. Astfel, situația juridică din procedura principală este acoperită de dreptul Uniunii(8).
27. Pe de altă parte, Spania consideră că Curtea de Justiție este de asemenea necompetentă pentru a răspunde la a doua și la a treia întrebare preliminară, întrucât revine exclusiv instanței de trimitere sarcina de a interpreta dispozițiile naționale privind administrarea probelor și de a aprecia dacă există în speță o asimetrie informațională între părți și dacă s‑a făcut uz suficient de măsurile de cercetare judecătorească.
28. Nici această obiecție nu poate fi reținută. Astfel, a doua și a treia întrebare preliminară privesc de asemenea cerințele dreptului Uniunii în ceea ce privește efectivitatea punerii în aplicare a dreptului la repararea prejudiciului care decurge din articolul 101 TFUE. În plus, a doua și a treia întrebare preliminară se referă la interpretarea articolului 17 alineatul (1) din directivă, care, contrar celor susținute de Spania, este aplicabil în prezenta cauză, astfel cum se arată în secțiunea următoare.
2. Cu privire la admisibilitatea întrebărilor preliminare
a) Cu privire la aplicabilitatea Directivei 2014/104 în procedura principală
29. Spania susține că a doua și a treia întrebare preliminară sunt inadmisibile, întrucât se referă la competența de estimare a prejudiciului prevăzută la articolul 17 din Directiva 2014/104. Totuși, această dispoziție nu ar fi aplicabilă în cadrul procedurii principale.
30. Instanța de trimitere nu se referă la articolul 17 din Directiva 2014/104 în enunțul întrebărilor sale preliminare, ci în considerentele deciziei de trimitere. În plus, Curtea de Justiție este obligată, în orice caz, să țină seama de dispozițiile relevante ale dreptului Uniunii pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere(9).
31. Aplicabilitatea ratione temporis a articolului 17 din Directiva 2014/104 rezultă din articolul 22 din aceasta. În conformitate cu articolul 22 alineatul (1), măsurile naționale adoptate în vederea asigurării conformității cu dispozițiile de drept material din această directivă nu se aplică retroactiv. În schimb, potrivit alineatului (2), măsurile de transpunere a directivei, în afara celor menționate la alineatul (1), se aplică acțiunilor în despăgubire cu privire la care o instanță națională a fost sesizată după intrarea în vigoare a directivei, 26 decembrie 2014.
32. După cum a subliniat avocatul general Szpunar în Concluziile prezentate în cauza PACCAR și alții, din economia articolului 22 din Directiva 2014/104 rezultă „că referirea la «orice măsuri naționale […] în afara [dispozițiilor de drept material]», în sensul articolului 22 alineatul (2) din directiva menționată, privește o dispoziție procedurală”(10).
33. În hotărârea pronunțată în cauza Volvo și DAF Trucks, Curtea de Justiție a precizat că (contrar opiniei Spaniei în prezenta procedură, exprimată, însă, înainte de pronunțarea acestei hotărâri), problema de a stabili care dintre dispozițiile acestei directive sunt de drept material și care sunt de drept procedural trebuie să fie apreciată în conformitate cu dreptul Uniunii, iar nu în conformitate cu dreptul național aplicabil. Astfel, din articolul 22 din directivă lipsește o trimitere la dreptul național(11).
34. În plus, Curtea a statuat, pe de o parte, în acea hotărâre, că articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104, care se referă la posibilitatea de a estima valoarea prejudiciului și care este în discuție în speță, are un caracter procedural(12). Pe de altă parte, Curtea a considerat că această dispoziție este aplicabilă ratione temporis în cadrul unei acțiuni în despăgubiri introduse după 26 decembrie 2014 și după momentul transpunerii Directivei 2014/104 în dreptul național. Acest din urmă moment este relevant deoarece, în lipsa unor dispoziții naționale de transpunere, aplicarea dispozițiilor directivei față de particulari ar fi problematică, cel puțin înainte de expirarea termenului de transpunere a directivei(13).
35. Astfel, dispozițiile naționale de transpunere a articolului 17 alineatul (1) din directivă sunt aplicabile în procedura principală în temeiul articolului 22 alineatul (2) din aceasta. Într‑adevăr, în prezenta procedură, acțiunea a fost introdusă la 11 octombrie 2019, așadar, după 26 decembrie 2014 și după momentul transpunerii directivei în dreptul spaniol la 27 mai 2017 (a se vedea punctele 11 și 13 de mai sus).
36. Aplicabilitatea în timp a celorlalte dispoziții ale directivei, care ar putea fi relevante în speță, ar trebui, eventual, să fie discutată în cadrul aprecierii pe fond a întrebărilor preliminare.
37. Ar trebui să se remarce în prealabil că, în măsura în care dispozițiile directivei codifică, într‑o manieră pur declarativă, principii care au fost recunoscute anterior de jurisprudență(14), aceste principii sunt în continuare aplicabile, fără a fi relevant dacă dispozițiile corespunzătoare ale directivei trebuie calificate ca fiind de drept material în sensul articolului 22 alineatul (1).
38. De altfel, întrebările preliminare sunt admisibile în orice caz, indiferent de aplicabilitatea directivei. Astfel, chiar dacă unele dispoziții ale directivei nu ar fi aplicabile ratione temporis, aceste întrebări trebuie să primească un răspuns în temeiul articolului 101 TFUE coroborat cu principiul efectivității.
b) Cu privire la termenul de prescripție în ceea ce privește acțiunea din procedura principală
39. Contrar opiniei Spaniei, relevanța întrebărilor preliminare pentru soluționarea litigiului principal nu poate fi pusă în discuție nici prin argumentul că acțiunea în litigiul principal este prescrisă.
40. În hotărârea pronunțată în cauza Volvo și DAF Trucks, Curtea a calificat articolul 10 din Directiva 2014/104, care reglementează termenul de prescripție pentru acțiunile în despăgubire din domeniul dreptului concurenței și care prevede un termen de prescripție minim de cinci ani pentru astfel de acțiuni, ca dispoziție de drept material(15). De asemenea, Curtea a considerat că termenul de prescripție începe să curgă în mod normal de la data publicării în Jurnalul Oficial a rezumatului deciziei Comisiei prin care se constată încălcarea(16).
41. Mai mult, Curtea a considerat că termenul de prescripție de cinci ani, prevăzut la articolul 10 din Directiva 2014/104, poate fi aplicat în cadrul unei acțiuni în despăgubire care, deși privește o încălcare a legislației în materie de concurență ce a încetat înainte de intrarea în vigoare a directivei menționate, a fost introdusă după intrarea în vigoare a dispozițiilor care o transpun în dreptul național. În orice caz, acest lucru este valabil în măsura în care termenul de prescripție aplicabil acțiunii respective în temeiul vechilor norme nu s‑a împlinit înainte de data expirării termenului de transpunere a directivei și a continuat să curgă chiar și după intrarea în vigoare a normelor naționale de transpunere(17).
42. Potrivit informațiilor furnizate de Spania, înainte de transpunerea Directivei 2014/104, termenul de prescripție prevăzut de dreptul național era de un an. În speță, publicarea rezumatului deciziei Comisiei de constatare a încălcării a fost efectuată în Jurnalul Oficial la 6 aprilie 2017(18). Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, se poate presupune că reclamanții au obținut informațiile indispensabile pentru introducerea acțiunii lor la acest moment și că termenul de prescripție de un an a început să curgă la acest moment. Astfel, acest termen nu expirase nici înainte de expirarea termenului de transpunere a Directivei 2014/104, la 27 decembrie 2016, nici înainte de intrarea în vigoare a normelor de transpunere spaniole, la 27 mai 2017 (punctul 11 de mai sus). Așadar, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, articolul 10 din directivă și termenul de prescripție de cinci ani introdus în Spania prin transpunerea acesteia sunt aplicabile acțiunii din procedura principală.
43. Având în vedere că acțiunea din procedura principală a fost introdusă la 11 octombrie 2019 și, prin urmare, la mai puțin de cinci ani de la începerea curgerii termenului de prescripție, această acțiune nu este prescrisă, iar întrebările preliminare sunt relevante pentru soluționarea litigiului.
3. Concluzie privind admisibilitatea cererii de decizie preliminară
44. Din toate acestea rezultă că cererea de decizie preliminară este admisibilă.
B. Apreciere pe fond a întrebărilor preliminare
45. Cele trei întrebări preliminare formulate de Tribunalul Comercial nr. 3 din Valencia se referă în esență la două seturi de probleme. Primul set se referă la problema dacă regimul general spaniol al cheltuielilor de judecată, care prevede o împărțire în proporții egale a cheltuielilor de judecată inclusiv atunci când reclamantul are parțial câștig de cauză, face deosebit de dificilă valorificarea dreptului la despăgubirea prejudiciului cauzat de cartel (1). Al doilea set se referă la problema condițiilor în care o instanță națională poate face uz de posibilitatea de a estima cuantumul prejudiciului cauzat de cartel invocat (2).
1. Cu privire la împărțirea cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 394 alineatul 2 din LEC (prima întrebare preliminară)
46. Regimul cheltuielilor de judecată prevăzut la articolul 394 alineatul 2 din LEC este de natură să descurajeze reclamantul să își revendice și să își valorifice drepturile, deoarece implică riscul ca reclamantul să fie nevoit să suporte integral propriile cheltuieli de judecată, precum și jumătate din cheltuielile de judecată comune, chiar dacă are parțial câștig de cauză (a). Cu toate acestea, se pune întrebarea dacă această dispoziție coroborată cu articolul 394 alineatul 1 din LEC poate fi interpretată în conformitate cu dreptul Uniunii, astfel încât să nu constituie un obstacol excesiv în calea aplicării efective a dreptului la repararea prejudiciului cauzat de cartel (b).
a) Regimul costurilor prevăzut la articolul 394 alineatul 2 din LEC – un obstacol excesiv în calea aplicării efective a dreptului la repararea prejudiciului cauzat de cartel?
47. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă dispoziția privind împărțirea costurilor de la articolul 394 alineatul 2 din LEC este compatibilă cu articolul 101 TFUE coroborat cu principiul efectivității și cu dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență.
48. În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție privind articolul 101 din TFUE coroborat cu principiul efectivității, codificat în mod declarativ la articolul 4 din Directiva 2014/104, normele procedurale ale statelor membre referitoare la exercitarea dreptului la despăgubiri pentru un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă această exercitare(19).
49. Potrivit articolului 394 alineatul 2 din LEC, reclamantul suportă propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile de judecată comune, chiar și atunci când are parțial câștig de cauză.
1) Transferabilitatea jurisprudenței privind Directiva 93/13
50. Această dispoziție a făcut obiectul Hotărârii pronunțate în cauza Caixabank și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria (denumită în continuare „Hotărârea Caixabank”)(20), pe care o citează și instanța de trimitere. În acea cauză, Curtea a considerat că Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (denumită în continuare „Directiva 93/13”)(21) coroborată cu principiul efectivității se opune regimului prevăzut la articolul 394 din LEC în măsura în care aceasta permite să se impună unui consumator plata unei părți din cheltuielile de judecată, corespunzătoare câștigului său de cauză parțial. Cauza privea cazul în care acțiunea formulată de un consumator pentru anularea unei clauze contractuale abuzive a fost admisă în totalitate, dar acțiunea în rambursarea sumelor plătite în baza acestei clauze a fost admisă doar parțial. Potrivit Curții de Justiție, regimul în litigiu creează, într‑un astfel de caz, un obstacol semnificativ, de natură să descurajeze consumatorii să își exercite dreptul, conferit de Directiva 93/13, la un control jurisdicțional efectiv al eventualului caracter abuziv al clauzelor contractuale.
51. Este această concluzie transferabilă în domeniul – vizat în speță – al exercitării drepturilor de despăgubire prevăzute de dreptul Uniunii pentru încălcări ale legislației în materie de concurență?
52. Este evident că există paralelisme structurale între problema clauzelor abuzive și cea care caracterizează domeniul despăgubirilor pentru prejudicii cauzate de carteluri. Aceasta pentru că în ambele domenii există tendința unui dezechilibru structural în defavoarea unei părți.
53. Acest dezechilibru în raportul dintre comercianți, care folosesc adesea modele contractuale standardizate, pe de o parte, și consumatori, pe de altă parte, este de notorietate. Prin urmare, potrivit considerentelor sale, Directiva 93/13 vizează protecția cetățenilor în rolul lor de consumatori și consolidarea drepturilor lor.
54. După cum susțin reclamanții în speță și după cum reiese din considerentele (14), (15), (45) și (46) ale Directivei 2014/104, legislația privind despăgubirea prejudiciilor cauzate de carteluri este caracterizată de un dezechilibru structural între reclamantul prejudiciat și pârâtul autor al prejudiciului. Acest dezechilibru se datorează, în special, unei asimetrii informaționale în detrimentul reclamantului, precum și dificultăților în ceea ce privește administrarea probelor și cuantificarea prejudiciului, pe care Directiva 2014/104 le abordează prin normele sale privind divulgarea probelor și cuantificarea prejudiciului (articolele 5, 6 și 17).
55. Prin urmare, chiar dacă, în majoritatea cazurilor, în procedurile privind despăgubirea prejudiciilor cauzate de carteluri, reclamanții nu sunt consumatori, situația lor de inferioritate structurală este totuși suficient de comparabilă cu cea a consumatorilor în sensul Hotărârii Caixabank.
56. În plus, după cum susțin reclamanții, în cazuri precum cel din speță și în alte proceduri privind despăgubirea prejudiciilor rezultate din cartelul camioanelor, un impediment suplimentar îl constituie faptul că părțile prejudiciate sunt adesea întreprinderi mici sau mijlocii, în timp ce pârâții sunt grupuri multinaționale. O astfel de situație este întâlnită în mod frecvent – deși nu obligatoriu – în procedurile privind despăgubirea prejudiciilor cauzate de carteluri(22). Acest lucru explică, de asemenea, proliferarea schemelor de finanțare a litigiilor în acest domeniu. Cu toate acestea, pentru o aplicare eficientă a dreptului antitrust, tocmai cei care au suferit prejudicii relativ mici (în termeni absoluți, deși nu neapărat și în termeni individuali) sau chiar prejudicii dispersate trebuie încurajați să își valorifice drepturile.
57. În acest sens, o altă paralelă structurală și teleologică între domeniul de reglementare al Directivei 93/13 și cel al despăgubirilor pentru prejudicii cauzate de carteluri constă în aceea că, în ambele domenii, reclamanții contribuie, prin valorificarea propriilor drepturi, la realizarea obiectivelor Uniunii, precum funcționarea pieței interne sau protecția concurenței loiale. Într‑adevăr, contrar celor susținute de Spania, Directiva 93/13 nu urmărește doar să despăgubească consumatorul afectat, ci și să pună capăt utilizării clauzelor abuzive în ansamblu. În mod similar, dreptul la repararea prejudiciilor cauzate de carteluri nu are ca scop doar repararea prejudiciului, ci și descurajarea și, prin urmare, aplicarea eficientă a dreptului în materia concurenței(23). O astfel de funcție a reclamantului în calitate de „apărător” sau de „executor” al intereselor Uniunii poate fi întâlnită, de exemplu, în acțiunile în materie des concurență în domeniul ajutorului de stat sau al achizițiilor publice sau în acțiunile colective în domeniul mediului.
58. Astfel cum subliniază Daimler, Hotărârea Caixabank privea, însă, un litigiu al cărui obiect prezenta două aspecte (constatarea caracterului abuziv al clauzei în cauză și restituirea sumelor plătite în temeiul acestei clauze), dintre care primul a fost admis în totalitate, iar al doilea numai în parte(24). În schimb, prezentul litigiu privește numai o cerere de despăgubiri.
59. Contrar opiniei Daimler, acest lucru nu pune, în principiu, în discuție comparabilitatea celor două situații. Totuși, acesta ar putea conduce la necesitatea de a nuanța, în speță, soluția Hotărârii Caixabank. În acest sens, trebuie să se țină seama de considerațiile prezentate în cele ce urmează.
2) Nuanțarea jurisprudenței referitoare la Directiva 93/13 în domeniul reparării prejudiciilor cauzate de carteluri
60. În primul rând, nu pare exclus să presupunem un câștig de cauză pe fond, chiar și într‑un caz precum cel din speță. Astfel, prin admiterea unei părți din cererea reclamantului, se recunoaște că acesta a suferit un prejudiciu ca urmare a încălcării în discuție a dreptului privind concurența. Din acest punct de vedere, situația din speță este comparabilă cu cea din Hotărârea Caixabank, în care a fost admisă cererea principală de constatare a caracterului abuziv al clauzei respective.
61. Cu toate acestea, în al doilea rând, trebuie să se admită susținerea Daimler că, în cazul despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate de carteluri, ca și în cazul procedurilor în despăgubire în general, calcularea cuantumului prejudiciului este esențială. Acest lucru se datorează faptului că, atunci când se admite pe fond o cerere de despăgubiri, în mod normal, nu se acordă pur și simplu o sumă forfetară, care nu are nicio legătură cu împrejurările specifice. Dimpotrivă, sistemul instituit prin Directiva 2014/104 cu privire la administrarea probelor și cuantificarea prejudiciului(25) are ca scop să permită o cuantificare cât mai exactă a prejudiciului. Chiar și prezumția relativă prevăzută la articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104, potrivit căreia se presupune că încălcările sub formă de carteluri cauzează prejudicii, nu este destinată – potrivit considerentului (47) al directivei – să acopere cuantumul concret al prejudiciului. Prin urmare, în cadrul unei proceduri privind repararea prejudiciului cauzat de un cartel, nu pare nerezonabil ca, atunci când se evaluează succesul reclamantului în vederea deciziei privind cheltuielile de judecată, să se ia în considerare proporția din cerere în care acesta a avut câștig de cauză.
62. În al treilea rând, în cazul în care ambele părți au parțial câștig de cauză și cad parțial în pretenții, împărțirea cheltuielilor de judecată este o expresie a echității procedurale(26). După cum observă Daimler, o astfel de împărțire este prevăzută și la articolul 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție. Tocmai în cadrul procedurilor în repararea prejudiciului, o astfel de reglementare urmărește să împiedice reclamanții să formuleze pretenții excesive, care nu sunt proporționale cu prejudiciul suferit.
63. În al patrulea rând, procedurile privind repararea prejudiciului referitoare la încălcări ale dreptului concurenței se caracterizează, însă, prin natura deosebit de problematică, în acest caz, a cuantificării prejudiciului, putând, prin urmare, să constituie un obstacol semnificativ în calea executării unor pretenții de despăgubire efective (a se vedea punctul 54 de mai sus). Acesta este motivul pentru care, în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din directivă, instanțele naționale trebuie să dispună de o marjă de apreciere pentru a estima cuantumul prejudiciului.
64. În al cincilea rând, ca urmare a acestor dificultăți în ceea ce privește stabilirea cuantumului exact al prejudiciului și posibilitatea estimării, riscul unei căderi parțiale în pretenții în procedurile privind repararea prejudiciului în materie de concurență este deosebit de ridicat. În plus, astfel cum se recunoaște în considerentul (45) al Directivei 2014/104 și așa cum remarcă instanța de trimitere și reclamanții, întocmirea expertizelor economice necesare pentru stabilirea cuantumului prejudiciului poate fi foarte costisitoare. După cum subliniază instanța de trimitere, compensația efectiv primită poate fi redusă în mod semnificativ prin suportarea a jumătate din cheltuielile de judecată.
65. Din combinația acestor factori rezultă că, în procedurile privind repararea unor prejudicii în materie de concurență, riscul de a trebui să suporte propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile comune, chiar și atunci când are parțial câștig de cauză, asemenea riscului unei căderi parțiale în pretenții în Hotărârea Caixabank, „creează un obstacol substanțial de natură să descurajeze [reclamantul] să exercite dreptul [prevăzut la articolul 101 TFUE, la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de cartel]”(27).
66. În al șaselea și ultimul rând, acest lucru nu înseamnă că, în fiecare caz în care reclamantul are parțial câștig de cauză, pârâtul trebuie să suporte în mod necesar toate cheltuielile reclamantului. Astfel, după cum susține Daimler, dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a unei încălcări a legislației în materie de concurență, recunoscut de jurisprudență(28) și codificat la articolul 3 din Directiva 2014/104, nu conduce în mod necesar la concluzia că valorificarea acestui drept nu poate genera niciun fel de costuri. Criteriul potrivit căruia o persoană care a suferit un prejudiciu trebuie să fie plasată în poziția în care s‑ar fi aflat dacă încălcarea legislației în materie de concurență nu ar fi fost săvârșită [articolul 3 alineatul (2)] nu înseamnă că această persoană trebuie să fie plasată, în orice caz, în poziția în care s‑ar fi aflat dacă procedura privind executarea acestei despăgubiri nu ar fi existat.
67. În acest sens, Curtea de Justiție a recunoscut, într‑o altă procedură referitoare la Directiva 93/13, că principiul efectivității nu împiedică un consumator să suporte anumite cheltuieli de judecată atunci când introduce o acțiune în constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. În această privință, Curtea a considerat că este compatibil cu principiul efectivității ca consumatorii să fie despăgubiți, nu neapărat în totalitate, ci doar până la o sumă rezonabilă pentru cheltuielile cu onorariile avocaților pe care le‑au suportat, atât timp cât costurile rambursate nu sunt, în comparație cu cuantumul creanței contestate, atât de mici încât să descurajeze consumatorul să își exercite drepturile. În esență, Curtea a justificat acest lucru prin faptul că răspunderea pentru cuantumul onorariului convenit de consumator cu avocatul său intră în sfera răspunderii consumatorului, iar profesionistul pârât nu trebuie să suporte riscul de a fi obligat să plătească cheltuielile de judecată excesive ale consumatorului, care nu sunt adecvate cazului(29).
68. De aici se poate deduce mutatis mutandis, în ceea ce privește procedurile privind repararea unor prejudicii cauzate de carteluri, că, în cazul unei căderi parțiale în pretenții, este rezonabil ca reclamantul să suporte propriile cheltuieli de judecată sau cel puțin o parte din acestea, precum și o parte din cheltuielile comune, cu condiția ca aceste cheltuieli să poată fi atribuite propriei sfere a răspunderii. Această situație s‑ar putea regăsi, de exemplu, atunci când căderea parțială în pretenții se datorează formulării unor pretenții exagerate sau modului de desfășurare a procesului de către reclamant.
69. În schimb, atunci când căderea parțială în pretenții se datorează dificultății structurale excesive general recunoscute sau chiar imposibilității practice de cuantificare a prejudiciilor cauzate de încălcări ale legislației în materie de concurență, răspunderea pentru această cădere parțială în pretenții nu aparține reclamantului și nu este justificat să i se impună acestuia costurile aferente executării pretențiilor sale de despăgubire. În caz contrar, acest lucru ar face ca executarea acestor pretenții să fie excesiv de dificilă sau chiar imposibilă din punct de vedere practic și, prin urmare, ar fi de natură să descurajeze reclamantul să își revendice și să își exercite în mod efectiv dreptul la repararea prejudiciului cauzat de cartel.
70. În acest caz, este mai degrabă potrivit să se atribuie riscul căderii parțiale în pretenții a reclamantului sferei de răspundere a pârâtului care a săvârșit încălcarea interzisă a dreptului în materie de concurență. Pârâții sunt, în principiu, răspunzători pentru proces, deoarece au format un cartel. Un astfel de cartel, ce are ca scop stabilirea prețurilor, este cel puțin la fel de grav ca utilizarea de clauze abuzive. În plus, interdicția privind asemenea încălcări este cunoscută, iar acțiunile introduse de părțile prejudiciate de cartel și costurile juridice aferente sunt previzibile pentru membrii cartelului. Este, de asemenea, de notorietate problema cuantificării prejudiciilor cauzate de carteluri. Riscul căderii parțiale în pretenții a părților prejudiciate de cartel este, prin urmare, suficient de previzibil pentru autorii prejudiciului(30).
71. Prin urmare, pare justificat și echitabil ca, în acțiunile în despăgubiri în temeiul dreptului concurenței, să se deroge de la principiul general al împărțirii cheltuielilor de judecată în cazul câștigului parțial de cauză și al căderii parțiale în pretenții ale ambelor părți, atunci când căderea parțială în pretenții a reclamantului se datorează dificultăților excesive în cuantificarea prejudiciului sau imposibilității unei astfel de cuantificări și, prin urmare, nu poate fi atribuită sferei sale de răspundere. Revine instanței sesizate cu judecarea respectivei proceduri sarcina de a aprecia, în lumina împrejurărilor concrete ale speței, dacă aceasta este situația.
72. Din toate cele de mai sus rezultă că, în prezenta cauză, regimul cheltuielilor de judecată prevăzut la articolul 394 alineatul 2 din LEC, precum și în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 nu este compatibil cu principiul efectivității dacă, în cazul unei căderi parțiale în pretenții a reclamantului din cauza dificultăților excesive de cuantificare a prejudiciului sau a imposibilității unei astfel de cuantificări, are drept consecință că reclamantul trebuie totuși să suporte propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile comune.
b) Posibilitatea unei interpretări a articolului 394 alineatele 1 și 2 din LEC în conformitate cu dreptul Uniunii?
73. Potrivit unei jurisprudențe constante, revine instanței de trimitere sarcina de a interpreta dispozițiile naționale în discuție, pe cât posibil în lumina dreptului Uniunii și, în special, având în vedere modul de redactare și finalitatea articolului 101 TFUE, fără a efectua, însă, o interpretare contra legem a acestor dispoziții naționale(31).
74. În plus, problema dacă o prevedere națională face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie să fie examinată ținând seama de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează procedura și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale(32).
75. Potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, articolul 394 alineatul 1 din LEC, care prevede obligarea la plata cheltuielilor de judecată a părții ale cărei concluzii au fost respinse în întregime, este interpretat de instanțele spaniole după cum urmează: inclusiv în cazurile în care concluziile reclamantului sunt admise „într‑o măsură substanțială” („estimación sustancial”/„accueil substantiel des conclusions”) și există doar o diferență minoră între ceea ce s‑a solicitat și ceea ce s‑a acordat, este posibil să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
76. Potrivit informațiilor instanței de trimitere și susținerilor Daimler, această jurisprudență se referă însă (cel puțin inclusiv) la câștigul de cauză „cantitativ”, iar nu numai la cel „calitativ”. Prin urmare, este evident că ea poate fi aplicată numai în cazul în care capetele de cerere în privința cărora reclamantul cade în pretenții pot fi considerate accesorii din perspectiva obiectului acțiunii și a valorii economice totale a acestuia. Prin urmare, nu este clar dacă această regulă a „admiterii cererii într‑o măsură substanțială” poate fi aplicată numai în cazurile în care cererea de despăgubire inițială a reclamantului este admisă în proporție de aproape 100 % (sau cel puțin în proporție de peste 70 %-80 %) în ceea ce privește cuantumul. Întrebarea care se ridică este dacă ea este aplicabilă de asemenea în cazurile în care acest câștig de cauză privește, din punctul de vedere al cuantumului, mai puțin de 70 % sau chiar mai puțin de 50 % din cererea inițială (ceea ce ar conduce, de fapt, la aplicarea articolului 394 alineatul 2 din LEC), atunci când această cădere parțială în pretenții se datorează dificultății excesive de cuantificare a prejudiciului sau imposibilității practice a unei astfel de cuantificări.
77. În plus, potrivit susținerilor Daimler, jurisprudența spaniolă a recunoscut posibilitatea ca un reclamant să obțină rambursarea integrală a cheltuielilor de judecată chiar și în cazul unei căderi parțiale în pretenții, dacă își ajustează cererea în cursul procedurii. Revine instanței de trimitere sarcina de a examina măsura în care această jurisprudență ar putea conduce, într‑o situație precum cea din speță, la acordarea de cheltuieli de judecată reclamantului chiar și în cazul unui câștig de cauză parțial. În acest context, ar trebui să se examineze în special dacă obligația de ajustare a cererii în cursul procedurii ar face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la repararea prejudiciului cauzat de un cartel. De exemplu, ar fi inacceptabilă situația în care reclamantul este forțat să își reducă pretențiile, inițial rezonabile, la un nivel nerezonabil ca urmare a riscului de a suporta jumătate din cheltuielile de judecată. În schimb, ar putea fi avută în vedere o situație în care reclamantul își ajustează aceste pretenții ca urmare a evaluării probelor și a estimării cuantumului prejudiciului de către instanța competentă.
78. De asemenea, Daimler susține că instanțele spaniole au recunoscut, în cadrul procedurilor privind repararea de prejudicii în materie de concurență, posibilitatea de a nu se solicita reclamanților să suporte cheltuieli de judecată de orice natură, chiar și în cazul în care cererile lor au fost în întregime respinse.
79. Rămâne neclar dacă articolul 394 alineatul 2 din LEC ar permite, eventual, de asemenea, obligarea reclamantului să suporte numai o parte din propriile cheltuieli de judecată (iar nu toate aceste cheltuieli) și din cheltuielile comune, dacă acest lucru ar fi justificat, pe de o parte, de circumstanțele cauzei, în special de dificultatea excesivă de cuantificare a prejudiciului sau de imposibilitatea unei astfel de cuantificări, și, pe de altă parte, de comportamentul părților în cadrul procedurii.
80. Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili, în lumina tuturor acestor elemente, dacă articolul 394 alineatele 1 și 2 din LEC poate fi interpretat în conformitate cu dreptul Uniunii în sensul că, în cazul unei căderi în pretenții parțiale a reclamantului ca urmare a unor dificultăți excesive de cuantificare a prejudiciului sau a imposibilității practice a unei astfel de cuantificări, pârâtul poate fi obligat să suporte integral cheltuielile de judecată sau, în funcție de împrejurările cauzei, acesta poate fi obligat să suporte cel puțin o parte rezonabilă din cheltuielile de judecată ale reclamantului.
c) Concluzie intermediară
81. Rezultă din toate cele de mai sus că articolul 101 TFUE coroborat cu principiul efectivității trebuie să fie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care, în anumite cazuri, prevede împărțirea în proporții egale a cheltuielilor de judecată chiar și atunci când reclamantul a căzut parțial în pretenții. Totuși, aceasta presupune ca reglementarea respectivă să poată fi interpretată în conformitate cu dreptul Uniunii în sensul că, în cazul în care reclamantul a căzut parțial în pretenții ca urmare a unor dificultăți excesive de cuantificare a prejudiciului sau a imposibilității practice a unei astfel de cuantificări, pârâtul suportă integral cheltuielile de judecată sau, în funcție de împrejurările cauzei, poate fi obligat să suporte cel puțin o parte rezonabilă din cheltuielile de judecată ale reclamantului.
2. Cu privire la condițiile necesare pentru o estimare a cuantumului prejudiciului (a doua și a treia întrebare preliminară)
82. Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări formulate, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, într‑o cauză precum cea din speță, poate face uz de posibilitatea de a estima cuantumul prejudiciului individual cauzat de cartel. În această privință, ea evidențiază două particularități ale prezentei cauze: în primul rând, aceea că datele pe care s‑a bazat expertiza pârâtei au fost divulgate reclamantului (a), iar în al doilea rând, aceea că reclamantul și‑a îndreptat acțiunea împotriva unuia dintre participanții la cartel de la care a achiziționat numai o parte din mărfurile implicate în cartel (b).
a) Cu privire la accesul la datele pe care se bazează expertiza pârâtei cu privire la prejudiciu (a doua întrebare preliminară)
83. În a doua întrebare preliminară, instanța de trimitere menționează noțiunea de „asimetrie informațională” între părți. Din această formulare, precum și din referirea la accesul la datele pe care s‑a bazat expertiza pârâtei cu privire la prejudiciu se poate concluziona că instanța de trimitere urmărește să știe dacă poate estima cuantumul prejudiciului în cazul în care reclamantul a avut acces la aceste date, în acest fel asimetria dintre părți fiind, eventual, redusă parțial.
84. Potrivit articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104, existența unei „asimetrii informaționale” nu este o condiție necesară pentru a putea estima cuantumul prejudiciului.
85. Considerentul (46) al acestei directive menționează asimetriile informaționale dintre părți și dificultățile bine cunoscute de cuantificare a prejudiciului în legătură cu necesitatea de a prevedea posibilitatea estimării prejudiciului. Se poate concluziona de aici că asimetria informațională tipică a fost doar unul dintre motivele pentru care legiuitorul a creat posibilitatea estimării.
86. Chiar și în cazul unui acces echilibrat la informații, este posibil să existe dificultăți în cuantificarea concretă a prejudiciului. Prin urmare, estimarea nu are ca scop simpla compensare a inegalității de informații dintre părți, ci mai degrabă depășirea dificultăților probatorii în cuantificarea prejudiciului în ansamblu.
87. În schimb, considerentul (15) menționează asimetria informațională dintre părți ca motiv pentru crearea normelor privind obținerea de probe, care au ca scop să reducă această asimetrie.
88. Articolele 5 și 6 din Directiva 2014/104(33) prevăd că instanțele naționale pot ordona divulgarea de probe de către reclamant, pârât, terți sau autoritățile în materie de concurență. Articolul 17 alineatul (1) prevede posibilitatea estimării în cazurile în care este practic imposibil sau excesiv de dificil să se cuantifice cu exactitate cuantumul prejudiciului suferit pe baza elementelor de probă disponibile(34). Astfel, această dispoziție se bazează pe ipoteza că posibilitățile de a dispune divulgarea probelor au fost deja epuizate și, cu toate acestea, cuantificarea este practic imposibilă sau excesiv de dificilă. În consecință, estimarea prejudiciului este subsidiară cuantificării exacte a prejudiciului prin intermediul administrării de probe.
89. Astfel, o divulgare a probelor de către pârât, chiar dacă nu în cadrul unei ordonanțe în temeiul articolului 5, ci din propria inițiativă a acestuia, nu este altceva decât un alt tip de constatare a unor situații de fapt. În consecință, ea nu exclude posibilitatea ca cuantificarea prejudiciului să fie totuși practic imposibilă sau excesiv de dificilă.
90. Mai mult, nu se poate considera în mod general că accesul la datele pe care se bazează expertiza pârâtului privind prejudiciul elimină complet asimetria informațională dintre părți. Și chiar și un acces echilibrat la informații nu ar însemna că nu poate exista o imposibilitate practică sau o dificultate excesivă în cuantificarea prejudiciului.
91. În primul rând, pentru a stabili măsura în care accesul la datele respective reduce efectiv asimetria informațională dintre părți, este necesară o evaluare a modalităților concrete de furnizare a datelor, precum și a întinderii și a valorii informative a acestora în cazul concret. Acest lucru poate viza, de exemplu, elemente precum aspectul dacă unui reclamant i se pune la dispoziție, într‑un termen scurt, o cantitate foarte mare de date în formate greu accesibile, măsura în care aceste date pot fi utilizate etc.
92. Potrivit informațiilor furnizate de reclamanți, în speță, divulgarea a vizat numai datele utilizate de pârâtă pentru a întocmi expertiza referitoare la prejudiciu. Experții reclamanților nu au avut posibilitatea de a solicita divulgarea de date suplimentare. În plus, termenul de consultare a acestor date a fost destul de scurt (instanța de trimitere se referă la „o săptămână în timpul orelor de birou”, iar reclamanții la „cinci zile lucrătoare în prima parte a zilei”). La consultarea datelor, nu a fost permisă efectuarea de copii sau utilizarea aparatelor electronice ale reclamanților. De asemenea, datele în cauză nu au fost preluate în dosar, instanța de trimitere însăși neputând să le consulte. În sfârșit, expertul reclamanților a avut la dispoziție un termen scurt, de 10 până la 15 zile, pentru a‑și revizui, eventual, opinia pe baza datelor consultate.
93. Pe baza acestor ipoteze, pare dificil de imaginat, fie și numai ca urmare a modalităților de divulgare, că această măsură a eliminat complet asimetria informațională dintre părți în ceea ce privește calculul prejudiciului.
94. Faptul că reclamanții nu și‑au modificat expertiza după consultarea datelor pârâtei nu poate conduce automat la prezumția că reclamanții nu au depus toate eforturile pentru cuantificarea prejudiciului și că, din această cauză, nu ar putea să se considere că a existat o imposibilitate practică sau o dificultate excesivă în această privință. Dimpotrivă, trebuie să se țină seama de valoarea informativă a datelor, precum și de faptul că reclamanții au prezentat o expertiză tehnică privind rezultatele obținute prin intermediul accesului la datele pârâtei (a se vedea punctul 16 de mai sus).
95. Desigur, în mod normal, se poate aștepta în mod rezonabil ca reclamantul să își ajusteze cererea în lumina datelor obținute în cursul procedurii. Totuși, în cazul în care aceste date sunt a priori inadecvate pentru o cuantificare mai precisă – aspect care trebuie să fie stabilit de instanța națională –, nici reclamantului nu i se poate cere să își ajusteze cererea. Caracterul adecvat al oricăror date pentru cuantificarea prejudiciului trebuie evaluat de instanța națională, eventual cu ajutorul unor expertize relevante.
96. În al doilea rând, chiar dacă informațiile ar fi echilibrate, nu ar fi exclus să se concluzioneze în continuare că este practic imposibil sau excesiv de dificil să se cuantifice cu exactitate, pe baza probelor disponibile, cuantumul prejudiciului suferit.
97. Acest lucru se datorează pur și simplu bazei factuale, în unele cazuri extrem de complexă. Astfel, chiar și participanții la un cartel sunt adesea incapabili să evalueze cu certitudine nivelul la care ar fi evoluat prețurile în absența cartelului. În special, ei nu pot cunoaște măsura în care anumiți concurenți ar fi reușit să reducă costurile și, prin urmare, prețurile în condițiile unei presiuni concurențiale depline. În acest caz, ei nu ar putea nici să divulge date adecvate pe baza cărora cuantumul prejudiciului să poată fi determinat în mod definitiv.
98. Rezultă din toate cele de mai sus că divulgarea datelor utilizate pentru a pregăti raportul de expertiză al pârâtei nu exclude existența în continuare a unei asimetrii informaționale între părți și imposibilitatea practică sau dificultatea excesivă de a cuantifica cu exactitate, pe baza probelor disponibile, valoarea prejudiciului suferit.
b) Cu privire la acțiunea împotriva unui singur participant la cartel, de la care au fost achiziționate mărfurile implicate în cartel (a treia întrebare preliminară)
99. A treia întrebare se referă la aspectul dacă și la măsura în care împrejurarea că reclamantul și‑a îndreptat acțiunea numai împotriva unuia dintre participanții la cartel, de la care a achiziționat bunurile implicate în cartel, are impact asupra posibilității de a estima cuantumul prejudiciului.
100. În această privință, trebuie mai întâi să se clarifice că această întrebare nu are ca obiect interpretarea articolului 11 din Directiva 2014/104 privind răspunderea solidară. Astfel, instanța de trimitere nu pune în niciun fel în discuție faptul că reclamanții ar putea da în judecată Daimler nu numai pentru camioanele pe care le‑au achiziționat de la Daimler, ci și pentru cele pe care le‑au achiziționat de la alți participanți la cartel.
101. Prin urmare, doar pentru a ilustra contextul general, ar trebui remarcat că principiul potrivit căruia orice persoană prejudiciată de un cartel poate acționa în justiție pentru despăgubiri împotriva oricărui participant la un cartel, cu condiția să existe o legătură de cauzalitate între prejudiciul suferit de persoana prejudiciată și încălcarea săvârșită de respectivul participant la cartel, decurge deja, în orice caz, din jurisprudența Curții de Justiție. Așadar, acesta a fost codificat doar în mod declarativ la articolul 11 din directivă și este, în orice caz, aplicabil în speță (a se vedea punctul 37 de mai sus).
102. Într‑adevăr, după cum a statuat recent Curtea de Justiție, fără a se referi la Directiva 2014/104, o încălcare a dreptului concurenței atrage, în principiu, răspunderea solidară a autorilor săi(35). Acest lucru rezultă deja din hotărârile pronunțate în cauzele Kone și alții și Otis Gesellschaft și alții, care se refereau la acțiuni introduse de persoane prejudiciate de efectele prețului de protecție sau de furnizori de subvenții publice care nu aveau o relație contractuală directă cu niciunul dintre participanții la cartel și care nu achiziționaseră în mod direct bunuri implicate în cartel de la niciun participant la cartel(36). Nu este evident motivul pentru care, într‑un caz în care un reclamant a achiziționat bunuri implicate în cartel direct de la unul sau mai mulți participanți la cartel, dreptul său de a formula o acțiune împotriva tuturor sau fie și numai împotriva unora dintre participanții la cartel pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de o încălcare comună ar trebui să depindă de aspectul dacă a achiziționat bunurile de la participantul la cartel pârât sau de la participanții la cartel pârâți sau dacă ele au fost produse de acesta sau de aceștia.
103. În consecință, a treia întrebare preliminară vizează mai degrabă echitatea procedurală față de Daimler. Prin intermediul acesteia, se întreabă dacă este posibil să se prezume existența unei asimetrii informaționale în defavoarea reclamanților și să se estimeze cuantumul prejudiciului inclusiv atunci când Daimler nu a vândut și nu a produs toate bunurile în litigiu implicate în cartel. Astfel, Daimler deținea în mod necesar mai puține informații în privința acestor bunuri decât ceilalți participanți la cartel. Pentru acest motiv, instanța de trimitere pare să aibă îndoieli că, în speță, se poate prezuma o situație de asimetrie informațională în defavoarea reclamanților și în favoarea Daimler.
104. Cu toate acestea și în ceea ce privește această situație, din cele menționate anterior la punctele 84-88 rezultă că, în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104, contează doar dacă este practic imposibil sau excesiv de dificil să se cuantifice cu exactitate cuantumul prejudiciului suferit pe baza elementelor de probă disponibile.
105. De aceea, într‑o astfel de situație, este, în principiu, necesar să se solicite terților, dacă este cazul, să divulge informații, cu ajutorul ordinelor judecătorești în sensul articolului 5 alineatul (1) din directivă. În acest fel, se respectă de asemenea dreptul la apărare al pârâtului. Astfel, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 prevede că pârâtul poate solicita, de asemenea, divulgarea de probe de către reclamant sau de către terți. În acest context, instanța competentă trebuie să ia în considerare șansele de a fi admise ale oricăror cereri de prezentare de probe ale pârâtului, astfel încât aceste cereri să nu conducă la întârzierea procedurii din motive pur procedurale.
106. Odată epuizate aceste posibilități de obținere a probelor, revine instanței respective sarcina de a stabili dacă este în continuare practic imposibil sau excesiv de dificil să se stabilească cu exactitate, pe baza probelor disponibile, cuantumul prejudiciului suferit și să se estimeze valoarea prejudiciului.
107. În orice caz, nu este justificat să se prezume automat inexistența unei asimetrii informaționale în defavoarea reclamantului într‑un caz în care pârâtul nu a distribuit sau nu a produs toate bunurile în discuție implicate în cartel. Într‑adevăr, după cum observă instanța de trimitere însăși, chiar și într‑un astfel de caz, trebuie să se considere că participanții la cartel dispun, în general, de mai multe informații privind încălcarea și efectele ei asupra prețurilor decât părțile prejudiciate.
108. În plus, pentru un reclamant, exercitarea dreptului său de a da în judecată orice participant la un cartel nu ar trebui să constituie un dezavantaj, în măsura în care aceasta ar exclude în mod general posibilitatea estimării. În acest sens, Daimler susține că reclamanții s‑au abținut în mod deliberat de la crearea unei situații în care să fie disponibile toate informațiile relevante cu privire la cuantumul prejudiciului. Cu toate acestea, dreptul părților prejudiciate de cartel de a formula o acțiune împotriva tuturor sau numai împotriva unora dintre membrii cartelului este o componentă importantă a aplicării efective a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de cartel și nu poate fi restricționat fără un motiv întemeiat. Dimpotrivă, acesta trebuie să fie exercitat cu respectarea tuturor principiilor relevante, care includ drepturile la apărare ale membrilor cartelului pârâți.
109. Prin urmare, împrejurarea că reclamantul a introdus o acțiune împotriva unui participant la cartel de la care a achiziționat doar o parte din bunurile în litigiu implicate în cartel nu exclude estimarea prejudiciului ca urmare a imposibilității practice sau a dificultății excesive de a‑l cuantifica, cu condiția ca, la cererea pârâtului, să fi fost epuizate de asemenea toate posibilitățile promițătoare și proporționale cu costurile de a obține probe în favoarea sa.
c) Concluzie intermediară
110. Din considerațiile anterioare rezultă că o estimare a cuantumului prejudiciului în sensul articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104 presupune că s‑a constatat că un reclamant a suferit un prejudiciu, dar este practic imposibil sau excesiv de dificil, pe baza probelor disponibile, să se cuantifice cu exactitate cuantumul prejudiciului suferit. În cazul în care, la cererea pârâtului, au fost epuizate toate posibilitățile promițătoare și proporționale de obținere de probe în favoarea sa, aceste condiții pot fi îndeplinite inclusiv atunci când pârâtul a divulgat anumite date și numai o parte din bunurile implicate în cartel au fost achiziționate de la el.
VI. Concluzie
111. În lumina celor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare după cum urmează:
1) Articolul 101 TFUE coroborat cu principiul efectivității trebuie să fie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care, în anumite cazuri, prevede împărțirea în proporții egale a cheltuielilor de judecată chiar și atunci când reclamantul a căzut parțial în pretenții. Totuși, aceasta presupune ca reglementarea respectivă să poată fi interpretată, în conformitate cu dreptul Uniunii, în sensul că, în cazul în care reclamantul a căzut parțial în pretenții ca urmare a unor dificultăți excesive de cuantificare a prejudiciului sau a imposibilității practice a unei astfel de cuantificări, pârâtul suportă integral cheltuielile de judecată sau, în funcție de împrejurările cauzei, poate fi obligat să suporte cel puțin o parte rezonabilă din cheltuielile de judecată ale reclamantului.
2) În conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104/UE privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene, o estimare a cuantumului prejudiciului presupune că s‑a constatat că un reclamant a suferit un prejudiciu, dar este practic imposibil sau excesiv de dificil, pe baza probelor disponibile, să se cuantifice cu exactitate cuantumul prejudiciului suferit. În cazul în care, la cererea pârâtului, au fost epuizate toate posibilitățile promițătoare și proporționale de obținere de probe în favoarea sa, aceste condiții pot fi îndeplinite inclusiv atunci când pârâtul a divulgat anumite date și numai o parte din bunurile implicate în cartel au fost achiziționate de la el.