CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PAOLO MENGOZZI
prezentate la 28 ianuarie 20101(1)
Cauza C‑511/08
Verbraucherzentrale Nordrhein‑Westfalen eV
împotriva
Heinrich Heine GmbH
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Bundesgerichtshof (Germania)]
„Directiva 97/7/CE – Protecția consumatorilor – Contracte la distanță – Drept de retractare – Costuri de livrare a mărfurilor imputate consumatorului”
I – Introducere
1. Prin prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, formulată prin decizia din 1 octombrie 2008, Bundesgerichtshof (Curtea Supremă) (Germania) solicită interpretarea articolului 6 alineatul (1) a doua teză și alineatul (2) din Directiva 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță(2).
2. Această cerere își are originea într‑un litigiu între Verbraucherzentrale Nordrhein‑Westfalen eV (denumită în continuare „reclamanta din acțiunea principală”), pe de o parte, și Handelsgesellschaft Heinrich Heine GmbH (denumită în continuare „pârâta din acțiunea principală”), pe de altă parte, în cadrul căruia reclamanta din acțiunea principală solicită obligarea pârâtei din acțiunea principală să înceteze a pretinde de la consumatori, în cazul retractării, costurile de livrare a mărfurilor.
II – Cadrul juridic
A – Dreptul comunitar
3. Considerentul (14) al Directivei 97/7 prevede:
„[Î]ntrucât consumatorul nu are posibilitatea de a vedea produsul în mod concret sau de a aprecia natura serviciului furnizat înainte de încheierea contractului; întrucât ar trebui să se prevadă un drept de retractare din contract, în lipsa prevederilor contrare ale prezentei directive; întrucât, pentru ca acest drept să nu rămână pur formal, eventualele costuri suportate de consumator atunci când își exercită dreptul de retractare trebuie să fie limitate la costuri directe de returnare a bunurilor; întrucât acest drept de retractare nu trebuie să prejudicieze drepturile consumatorului, în temeiul legislației interne, mai ales în ceea ce privește primirea produselor deteriorate, a serviciilor defectuoase sau a produselor și serviciilor care nu corespund descrierii din ofertă; întrucât este de competența statelor membre să determine alte condiții și modalități consecutive exercitării dreptului de retractare”.
4. Articolul 6 alineatele (1) și (2) din directiva menționată, intitulat „Dreptul de retractare”, prevede:
„(1) Pentru orice contract la distanță, consumatorul dispune de un termen de cel puțin șapte zile lucrătoare pentru a se retracta din contract, fără penalități și fără indicarea vreunui motiv. Singurele cheltuieli care pot fi imputate consumatorului datorită exercitării dreptului său de a se retracta sunt costurile directe de returnare a mărfurilor.
[…]
(2) În cazul în care dreptul de retractare a fost exercitat de către consumator în conformitate cu prezentul articol, furnizorul este obligat să ramburseze gratis sumele plătite de consumator. Singurele cheltuieli care pot fi imputate consumatorului datorită exercitării dreptului de retractare sunt costurile directe ale returnării bunurilor. Rambursarea trebuie efectuată cât mai curând posibil și, în orice caz, în termen de treizeci de zile.”
5. Articolul 14 din Directiva 97/7, intitulat „Clauză minimală”, prevede:
„Statele membre pot introduce sau menține, în domeniul reglementat de prezenta directivă, dispoziții mai stricte, compatibile cu prevederile tratatului, pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului. Aceste dispoziții cuprind, după caz, interzicerea, pentru motive de interes general, a comercializării pe teritoriul lor a anumitor produse sau servicii, în special medicamente, prin contracte la distanță, cu respectarea prevederilor tratatului.”
B – Dreptul național
6. Articolul 312d din Codul civil german (Bürgerliches Gesetzbuch, denumit în continuare „BGB”), intitulat „Dreptul de retractare și de restituire în contractele la distanță”, prevede:
„(1) Consumatorul care a încheiat un contract la distanță dispune de un drept de retractare descris la articolul 355. În cazul în care contractul are ca obiect furnizarea de mărfuri, acest drept de retractare poate să fie înlocuit cu dreptul de restituire prevăzut la articolul 356.
(2) Prin derogare de la articolul 355 alineatul (2) prima teză, termenul de retractare nu începe să curgă înainte de îndeplinirea obligațiilor de informare prevăzute la articolul 312c alineatul (2); în cazul livrării de mărfuri, nu înainte de ziua primirii lor de către destinatar; în cazul livrărilor repetate de mărfuri de aceeași natură, nu înainte de ziua primirii primei livrări parțiale și, în cazul furnizării de servicii, nu înainte de ziua încheierii contractului.”
7. Articolul 346 alineatele (1)-(3) din BGB, intitulat „Efectele rezoluțiunii contractului”, are următorul cuprins:
„(1) Dacă o parte contractantă se prevalează de o clauză rezolutorie contractuală sau legală, în cazul rezoluțiunii, prestațiile primite trebuie restituite și fructele efectiv dobândite, predate.
(2) În locul obligației de restituire sau de predare, debitorul trebuie să plătească o despăgubire în măsura în care:
1) restituirea sau predarea este exclusă prin natura dobândirii;
2) acesta a deteriorat, a cedat, a înstrăinat, a modificat sau a transformat bunul primit;
3) bunul primit s‑a deteriorat sau a încetat să existe; cu toate acestea, uzura corespunzătoare unei utilizări normale nu este inclusă la calcularea despăgubirii.
Dacă în contract se stipulează o contraprestație, aceasta trebuie luată în considerare la calcularea despăgubirii; dacă se datorează o despăgubire pentru foloasele obținute dintr‑un împrumut, se poate face dovada că valoarea foloaselor era inferioară.
(3) Este exclusă obligația de despăgubire:
1) dacă defectul care stă la baza rezoluțiunii nu a survenit decât în cursul modificării sau al transformării bunului;
2) în măsura în care creditorul este responsabil de deteriorarea sau de distrugerea bunului sau dacă prejudiciul s‑ar fi produs și în cazul în care bunul s‑ar fi aflat în posesia sa;
3) dacă, în cazul în care există o condiție rezolutorie legală, deteriorarea sau distrugerea a survenit la partea interesată, deși aceasta din urmă a acționat cu aceeași diligență de care dă dovadă în mod obișnuit în cazul propriilor bunuri.
Îmbogățirea restantă trebuie restituită.”
8. Articolul 347 alineatul (2) din BGB, intitulat „Utilizare după rezoluțiune”, prevede:
„(2) În cazul în care debitorul returnează obiectul, plătește o despăgubire sau obligația de a plăti o astfel de despăgubire este exclusă prin articolul 346 alineatul (3) punctele 1 sau 2, cheltuielile necesare efectuate de acesta sunt rambursate. Orice alte cheltuieli sunt rambursate atunci când au contribuit la o îmbogățire a creditorului.”
9. Articolul 355 din BGB, intitulat „Dreptul de retractare în contractele încheiate cu consumatorii”, prevede:
„(1) În cazul în care legea conferă un drept de retractare consumatorului în conformitate cu această dispoziție, consumatorul încetează să mai fie obligat în virtutea declarației de exprimare a consimțământului la încheierea contractului în cazul în care se retractează în termen. Retractarea nu trebuie să fie motivată și trebuie să se manifeste în scris sau prin returnarea bunului către vânzător în termen de două săptămâni; în vederea respectării termenului de retractare, se va ține seama de data expedierii.
(2) Termenul începe să curgă în momentul în care consumatorul este informat în scris cu privire la dreptul său de retractare prin intermediul unei comunicări clare care îi precizează drepturile în conformitate cu cerințele mijlocului de comunicare utilizat, comunicare care cuprinde de asemenea numele și adresa celui căruia trebuie să îi fie adresată retractarea, precum și o indicație cu privire la începutul termenului și la normele prevăzute la alineatul (1) a doua teză. În cazul în care comunicarea parvine consumatorului după încheierea contractului, termenul este extins la o lună, prin derogare de la alineatul (1) a doua teză. În cazul în care contractul este încheiat în scris, termenul nu începe să curgă înainte să fie puse la dispoziția consumatorului un exemplar al contractului, comanda scrisă a consumatorului sau o copie a originalului contractului ori a comenzii. În cazul unei contestații privind începutul termenului, sarcina probei incumbă vânzătorului.
(3) Dreptul de retractare se stinge cel târziu la șase luni după încheierea contractului. În cazul livrării de mărfuri, termenul nu începe să curgă înainte de ziua primirii de către consumator. Prin derogare de la prima teză, dreptul de retractare nu se stinge în cazul în care consumatorul nu a fost informat în mod corect cu privire la dreptul său de retractare; în cazul unor contracte la distanță având ca obiect furnizarea unor prestații de servicii financiare, dreptul de retractare nu se stinge nici în cazul în care vânzătorul nu și‑a îndeplinit corect obligațiile de informare care îi incumbă în temeiul articolului 312c alineatul (2) punctul 1.”
10. Articolul 356 din BGB, intitulat „Dreptul de restituire în contractele încheiate cu consumatorii”, are următorul cuprins:
„(1) În măsura în care legea prevede în mod expres, dreptul de retractare prevăzut la articolul 355 poate să fie înlocuit în contract cu un drept de restituire nelimitat în cazul în care contractul este încheiat pe baza unui prospect de vânzare. În acest scop, este necesar ca, în prealabil:
1) prospectul de vânzare să cuprindă informații clare cu privire la dreptul de restituire,
2) consumatorul să fi putut lua la cunoștință în detaliu de prospectul de vânzare în absența comerciantului și
3) dreptul de restituire să fie prevăzut în scris în favoarea consumatorului.
[…]”
11. Articolul 357 din BGB, intitulat „Efectele juridice ale retractării și ale restituirii”, prevede:
„(1) Fără a aduce atingere unei dispoziții contrare, normele privind rezoluțiunea legală se aplică prin analogie dreptului de retractare și de restituire. Articolul 286 alineatul (3) se aplică în mod corespunzător obligației de rambursare a plăților în conformitate cu această dispoziție; termenul pe care îl fixează începe să curgă odată cu declarația de retractare sau de restituire efectuată de consumator. În ceea ce privește obligația de rambursare a consumatorului, termenul începe astfel să curgă în momentul în care acesta trimite declarația sa; în ceea ce privește obligația de rambursare a vânzătorului, termenul începe să curgă în momentul în care îi parvine această declarație.
[…]
(3) Prin derogare de la articolul 346 alineatul (2) prima teză punctul 3, consumatorul trebuie să plătească o despăgubire în cazul unei deteriorări care rezultă dintr‑o utilizare conformă a bunului, cu condiția să fi fost informat în scris în legătură cu această consecință juridică cel târziu în momentul încheierii contractului, precum și în legătură cu posibilitatea de a evita această consecință. Consumatorul nu este obligat să plătească o astfel de despăgubire atunci când deteriorarea rezultă exclusiv din examinarea bunului. Articolul 346 alineatul (3) prima teză punctul 3 nu se aplică în cazul în care consumatorul a fost informat în mod corect cu privire la dreptul său de retractare sau în cazul în care a luat cunoștință de acesta prin orice alt mijloc.
(4) Alineatele care precedă enunță drepturile părților în mod exhaustiv.”
12. Articolul 448 alineatul (1) din BGB, intitulat „Costurile de livrare și costuri similare”, are următorul cuprins:
„(1) Vânzătorul suportă costurile de predare a bunului, cumpărătorul suportă costurile de primire și de expediere a bunului spre un loc, altul decât locul de executare.”
III – Acțiunea principală, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții
13. Pârâta din acțiunea principală este o societate specializată în vânzarea prin corespondență. Potrivit condițiilor generale de vânzare ale acestei societăți, consumatorul suportă cheltuieli în cuantum de 4,95 euro, aferente livrării, iar această sumă nu se rambursează de către furnizor în cazul retractării.
14. Reclamanta din acțiunea principală este o asociație de consumatori, constituită conform dreptului german. Aceasta a formulat împotriva pârâtei din acțiunea principală o acțiune în încetare care urmărește să o determine pe pârâtă să renunțe la a imputa consumatorilor, în cazul retractării, costurile de livrare a mărfurilor.
15. Cererea reclamantei din acțiunea principală a fost admisă în primă instanță.
16. Apelul pârâtei din acțiunea principală, introdus împotriva acestei decizii, a fost respins de Oberlandsgericht Karlsruhe.
17. Sesizat cu un recurs, Bundesgerichtshof constată că dreptul german nu conferă formal consumatorului niciun drept de rambursare a costurilor de livrare a mărfurilor comandate în cazul retractării.
18. Cu toate acestea, dacă Directiva 97/7 ar fi interpretată în sensul că se opune ca, în cazul retractării, costurile de livrare să fie imputate consumatorului, articolul 312d alineatul (1), articolul 357 alineatul (1) prima teză și articolul 346 alineatul (1) din BGB ar trebui să fie interpretate într‑un mod conform cu această directivă, în sensul că furnizorul trebuie să ramburseze consumatorului costurile de livrare a mărfurilor.
19. Chiar dacă o parte a doctrinei germane susține o interpretare a Directivei 97/7 favorabilă consumatorului, instanța de trimitere apreciază că nu este în măsură să stabilească cu certitudinea necesară dacă directiva menționată trebuie să fie interpretată în acest sens.
20. Instanța de trimitere expune, în această privință, mai multe argumente formulate de anumiți autori care împărtășesc opinia contrară.
21. În primul rând, sintagma „en raison de l’exercice de son droit de rétractation” („datorită exercitării dreptului său de a se retracta”) cuprinsă în versiunea franceză a articolului 6 alineatul (1) primul paragraf a doua teză și alineatul (2) a doua teză din Directiva 97/7, potrivit cărora „singurele cheltuieli care pot fi imputate consumatorului datorită exercitării dreptului său de a se retracta sunt costurile directe de returnare a mărfurilor”, ar putea sugera că aceste dispoziții privesc exclusiv cheltuielile ocazionate de exercitarea dreptului de retractare, cu excluderea costurilor de livrare a mărfurilor care erau deja efectuate în momentul retractării. Celelalte versiuni lingvistice ale Directivei 97/7 ar susține această interpretare.
22. În al doilea rând, articolul 6 alineatul (2) prima teză din Directiva 97/7 ar putea să fie interpretat în sensul că nu exclude ca, în caz de retractare, furnizorul să invoce drepturi reconvenționale în scopul de a obține o compensare a valorii prestațiilor utilizate de consumator care, datorită naturii lor, nu pot fi restituite. Prin urmare, ar fi compatibil cu articolul menționat să se admită că livrarea este o prestație a furnizorului în temeiul căreia consumatorul ar trebui să restituie o valoare de înlocuire, echivalentă cu costurile de livrare, și că obligația de rambursare a furnizorului ar fi, așadar, redusă până la nivelul acestora.
23. În al treilea rând, nu ar fi cert că obiectivul protecției consumatorului care este enunțat în considerentul (14) al Directivei 97/7 impune de asemenea rambursarea costurilor de livrare. Astfel, cu ocazia unei achiziții obișnuite, cumpărătorul trebuie să suporte de asemenea cheltuielile pe care le presupune deplasarea sa la magazin, fără a ține seama de faptul că, pentru a ajunge la magazin, a trebuit de asemenea să aloce timpul necesar unei deplasări.
24. Prin urmare, Bundesgerichtshof a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Dispozițiile articolului 6 alineatul (1) [primul paragraf] a doua teză și alineatul (2) din Directiva 97/7 [...] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia costurile de livrare a mărfurilor pot fi imputate consumatorului chiar și atunci când acesta a reziliat contractul?”
25. În conformitate cu articolul 23 din Statutul Curții de Justiție, reclamanta din acțiunea principală, guvernele german, spaniol, austriac și portughez, precum și Comisia Comunităților Europene au depus observații scrise. De asemenea, aceste părți și‑au prezentat pledoariile în cadrul ședinței organizate la 29 octombrie 2009, cu excepția guvernelor spaniol, austriac și portughez, care nu au fost reprezentate la ședință.
IV – Analiză
26. Prin intermediul întrebării sale, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dispozițiile articolului 6 alineatul (1) primul paragraf a doua teză și alineatul (2) din Directiva 97/7 trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia, în cadrul unui contract la distanță, costurile de livrare a mărfurilor trebuie să fie imputate consumatorului în cazul în care acesta din urmă își exercită dreptul de retractare.
27. Cu titlu prealabil, se impune să se observe că contractele la distanță se caracterizează prin două elemente. Primul element determinant privește lipsa prezenței fizice simultane a celor două părți contractante – furnizorul și consumatorul – în momentul pregătirii și în momentul încheierii contractelor la distanță. Cel de al doilea element caracteristic privește faptul că aceste operațiuni sunt realizate în cadrul unui sistem de vânzare sau de prestare de servicii la distanță organizat de furnizorul care utilizează exclusiv tehnici de comunicare la distanță(3).
28. În această privință, este necesar să se precizeze că, pentru ca un contract să intre în domeniul de aplicare al Directivei 97/7, aceste două elemente determinante trebuie să subziste în mod necesar la încheierea acestui contract(4). Cu toate acestea, executarea unui astfel de contract, mai ales atunci când este vorba despre o vânzare prin corespondență, precum în acțiunea principală, implică în mod necesar cerința de a expedia mărfurile către consumatori. Trebuie să se țină eventual seama de acest aspect la aprecierea imputabilității unor costuri de livrare în caz de retractare.
29. Pentru a efectua această apreciere, este necesar să se determine dacă costurile de livrare se încadrează în noțiunea „costuri” în sensul articolului 6 alineatul (1) primul paragraf a doua teză și alineatul (2) din Directiva 97/7. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă este necesar să se ofere o interpretare largă acestei noțiuni de costuri, astfel cum susține reclamanta din acțiunea principală, guvernele spaniol, austriac și portughez, precum și Comisia, sau, dimpotrivă, o interpretare restrânsă, astfel cum susține guvernul german. Răspunsul la această întrebare trebuie să fie dat nu numai din prisma unei interpretări literale și sistematice a dispozițiilor directivei menționate, ci și printr‑o analiză a finalității acesteia.
30. Mai întâi, se impune să fie amintită jurisprudența constantă potrivit căreia decurge din cerințele aplicării uniforme a dreptului comunitar faptul că termenii unei dispoziții de drept comunitar care nu fac nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare al acesteia trebuie, în general, să primească, în ansamblul Uniunii Europene, o interpretare autonomă, care trebuie căutată ținând seama de contextul dispoziției și al obiectivului urmărit prin reglementarea respectivă(5).
31. Or, prin recurgerea la noțiunea de costuri cuprinsă la articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 97/7, legiuitorul comunitar nu a utilizat‑o prin raportare la dreptul statelor membre. Cu toate acestea, trebuie să se constate că această directivă nu conține nicio definiție explicită nici a noțiunii de costuri, nici a celei de costuri de livrare(6).
32. În ceea ce privește contextul dispozițiilor în discuție, prima teză a articolului 6 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 97/7 conferă consumatorului un drept de retractare larg și necondiționat prin faptul că se prevede că acesta poate să se retracteze din contract „fără penalități și fără indicarea vreunui motiv”. A doua teză a aceluiași articol 6 alineatul (1) primul paragraf confirmă această idee potrivit căreia exercitarea dreptului de retractare nu trebuie, în principiu, să aibă consecințe negative asupra consumatorului, precizându‑se că singurele cheltuieli care pot fi imputate consumatorului datorită exercitării acestui drept sunt costurile directe de returnare a mărfurilor. Expresia „singurele costuri” determină necesitatea unei interpretări stricte și conferă un caracter unic acestei excepții.
33. La rândul său, articolul 6 alineatul (2) prima teză din Directiva 97/7 prevede obligația furnizorului de a rambursa „gratis” „sumele plătite” de consumator în cazul retractării acestuia din urmă. Stabilind astfel principiul „rambursării integrale” a oricărui cuantum plătit de consumator furnizorului fără ca acesta din urmă să poată să rețină sau să pună în sarcina consumatorului diverse costuri, respectiva dispoziție confirmă principiul deja enunțat la același articol 6 alineatul (1), potrivit căruia exercitarea dreptului de retractare nu trebuie în principiu să implice nicio penalitate sau obligație financiară pentru consumator.
34. Prin urmare, expresia „sume plătite” utilizată la acest alineat include nu numai prețul de cumpărare a mărfurilor sau retribuirea serviciului prestat, ci și cuantumurile achitate de consumator față de furnizor prin raportare la încheierea sau la executarea contractului la distanță, inclusiv costurile de livrare.
35. În ceea ce privește observațiile guvernului german, potrivit cărora numai prețul mărfurilor sau al serviciilor, reprezentând contraprestația consumatorului pentru prestația principală a furnizorului, intră sub incidența expresiei „sume plătite”, este necesar să se precizeze că acești termeni sunt în mod vădit utilizați la plural la articolul 6 alineatul (2) prima teză din Directiva 97/7(7). Argumentul potrivit căruia pluralul este utilizat pentru că prețul unor mărfuri poate să fie achitat nu numai printr‑o singură plată, ci și divizat în mai multe plăți, nu este convingător, întrucât ignoră faptul că, fie și în situația mai multor plăți, acestea au aceeași natură juridică, iar fiecare intră sub incidența noțiunii de preț.
36. O interpretare sistematică a directivei menționate confirmă de asemenea domeniul de aplicare extins al expresiei „sume plătite”. În această privință, trebuie să se observe că directiva respectivă utilizează în mod explicit noțiunea de preț în mai multe dispoziții, între altele, prin raportare la obligația de informare [articolul 4 alineatul (1) litera (c)], în cadrul excepțiilor de la dreptul de retractare [articolul 6 alineatul (3) a doua teză] și în privința efectelor rezilierii contractului la distanță asupra contractului de credit [articolul 6 alineatul (4) primul paragraf prima și a doua liniuță]. În schimb, la articolul 6 alineatul (2) prima teză din Directiva 97/7, legiuitorul comunitar nu preia această noțiune de preț, ci utilizează expresia incontestabil mai largă „sume plătite”.
37. Prin urmare, nu există niciun motiv care să justifice poziția potrivit căreia domeniul de aplicare al sintagmei „sume plătite” s‑ar limita numai la prețul mărfurilor sau al serviciilor, care ar exclude în mod necesar din cadrul obligației de rambursare celelalte costuri contractuale plătite de consumator furnizorului prin raportare la un contract la distanță.
38. A doua teză a articolului 6 alineatul (2) din Directiva 97/7 trebuie să fie interpretată în lumina acestei constatări și a principiului „rambursării integrale și gratuite” prevăzut în prima teză a aceluiași articol 6 alineatul (2). Această a doua teză stabilește unica excepție de la aplicarea principiului menționat, potrivit căreia costurile directe de returnare a mărfurilor sunt „singurele costuri” care pot fi imputate consumatorului datorită exercitării dreptului său de retractare.
39. Pe de altă parte, utilizarea expresiilor „gratis” în prima teză și „singurele costuri” în a doua teză militează de asemenea în favoarea unei interpretări largi a noțiunii de costuri și, în consecință, în favoarea tezei potrivit căreia legiuitorul comunitar a intenționat să reglementeze consecințele juridice și economice ale unei retractări cu privire la toate costurile legate de încheierea sau de executarea unui contract la distanță.
40. În ceea ce privește termenul „datorită” care figurează atât în a doua teză a articolului 6 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 97/7, cât și în a doua teză a articolului 6 alineatul (2) din această directivă, potrivit cărora „singurele cheltuieli care pot fi imputate consumatorului datorită exercitării dreptului său de a se retracta sunt costurile directe de returnare a mărfurilor”, guvernul german susține că această expresie ar reflecta ideea potrivit căreia articolul 6 menționat nu ar reglementa decât o parte a costurilor eventuale, în special costurile care au o legătură cauzală cu exercitarea dreptului de retractare. Astfel, legiuitorul comunitar nu ar fi avut intenția de a reglementa toate costurile contractuale, ci numai pe cele consecutive retractării.
41. În această privință, este necesar să se arate că există o divergență considerabilă între diferitele versiuni lingvistice ale acestor două teze. Deși versiunile germană, engleză și franceză utilizează expresii care reflectă ideea unei legături cauzale inerente expresiei „en raison de”(8), nu este totuși mai puțin adevărat că nici versiunea spaniolă, nici versiunea italiană nu sunt redactate în acest sens, ci se referă pur și simplu la consumatorul care își exercită(9) dreptul de retractare(10).
42. În lumina acestui aspect, se impune să se urmeze o jurisprudență constantă potrivit căreia, în caz de divergențe între diferitele versiuni lingvistice ale unei dispoziții comunitare, este necesar ca aceasta să fie interpretată în raport cu finalitatea reglementării din care face parte(11).
43. În această privință, se poate pleca de la considerentul (14) al Directivei 97/7, potrivit căruia „eventualele costuri suportate de consumator atunci cândîși exercită dreptul de retractare trebuie să fie limitate la costuri directe de returnare a bunurilor”(12). Faptul că expresia „atunci când își exercită” este utilizată în aceleași versiuni lingvistice ale Directivei 97/7 în care este utilizată expresia „datorită” la articolul 6 din această directivă este semnificativ. Referindu‑se chiar la acest considerent (14), Curtea, în Hotărârea Messner, a afirmat că interdicția de a imputa consumatorului alte cheltuieli decât cele rezultate în mod direct din returnarea bunurilor, interdicție stabilită la articolul 6 din Directiva 97/7, are ca finalitate să asigure că dreptul de retractare „nu rămâne pur formal”(13), având în vedere că, în lipsa unei astfel de interdicții, consumatorul ar putea să fie descurajat să își exercite acest drept(14).
44. Or, deși obiectivul respectivului articol 6 și al Directivei 97/7 este de a nu descuraja consumatorul să își exercite dreptul de retractare, nu este posibil ca aceeași directivă să fie interpretată în sensul că autorizează statele membre să permită ca, în caz de retractare, să fie puse în sarcina consumatorului costurile de livrare. Această impunere ar constitui, fără îndoială, o consecință pecuniară negativă de natură să îl descurajeze pe acesta din urmă să recurgă la dreptul în discuție – și nu numai în cazul unei cumpărări de mărfuri de valoare redusă în care costurile de livrare ar putea să reprezinte o parte importantă a sumei plătite de consumator.
45. În plus, astfel cum a arătat Curtea în aceeași Hotărâre Messner, citată anterior, dreptul de retractare este destinat să compenseze dezavantajul care rezultă pentru consumator dintr‑un contract la distanță, prin acordarea unui termen de reflecție adecvat în decursul căruia acesta are posibilitatea de a examina și de a testa bunul dobândit(15).
46. Astfel, în cazul contractului de vânzare „clasic”, consumatorul a) are posibilitatea de a examina obiectul vânzării, b) decide imediat să încheie sau să nu încheie contractul și c) în cazul în care îl încheie, poate să aleagă liber între diferite posibilități, și anume să ia el însuși bunul cumpărat, evitând astfel costurile de livrare, sau să încredințeze această sarcină unei societăți la alegerea sa, optimizând costurile. Dimpotrivă, în cazul unui contract la distanță, a) furnizorul este cel care decide în legătură cu condițiile și modalitățile livrării, b) încheierea contractului este condiționată de retractare și c) consumatorul este cel care alege modalitatea de returnare a bunului.
47. În ceea ce privește contractul la distanță, Directiva 97/7, în scopul de a asigura în modul cel mai adecvat echilibrul repartizării costurilor, oferă posibilitatea statelor membre să impute consumatorului costurile directe de returnare, cu alte cuvinte consecințele pecuniare ale alegerii sale, întrucât în cazul în care consumatorul alege un mod de returnare extrem de costisitor și disproporționat față de valoarea bunului, nu ar fi echitabil să se impute furnizorului costul acestei returnări, dat fiind că acesta din urmă nu poate influența decizia consumatorului privitoare la modalitatea acestei livrări.
48. Faptul că se impută furnizorului costurile de livrare în cazul retractării se înscrie în aceeași logică de repartizare echitabilă a cheltuielilor, de vreme ce, în cazul trimiterii bunului către consumator, furnizorul are libertatea de a alege modalitatea de livrare, fie expediind el însuși bunul, fie încredințând această sarcină unei întreprinderi subcontractante sau unei societăți specializate în acest domeniu.
49. Punerea în sarcina furnizorului a costurilor de livrare în cazul retractării consumatorului se explică, în plus, pe plan economic. Astfel, în mod normal, în cazul unui contract la distanță, furnizorul se degrevează de necesitatea de a întreține un magazin sau un local comercial și economisește, așadar, cheltuielile aferente acestuia. Astfel, obligația financiară pe care o reprezintă pentru furnizor imputarea costurilor de livrare în caz de retractare – care, pe de altă parte, nu privește toate contractele încheiate – este contrabalansată de economiile pe care le realizează prin evitarea cheltuielilor legate de gestionarea unui magazin.
50. Având în vedere tot ceea ce precedă, echilibrul repartizării riscurilor și a obligațiilor în cazul unui contract la distanță pentru care intervine o retractare a consumatorului – care este prevăzută de Directiva 97/7 în beneficiul acestuia – ar fi afectat dacă, în afară de costurile directe de returnare pe care statele membre le pot impune consumatorului, acesta ar trebui să suporte costurile de livrare a mărfurilor.
51. Invers, nu pot fi împărtășite observațiile guvernului german potrivit cărora faptul că se impută furnizorului costurile de livrare în caz de retractare ar constitui o reformare completă a relației contractuale care determină o ingerință inacceptabilă în raportul dintre părți.
52. Acest punct de vedere nu este convingător întrucât nu ține seama de faptul că Directiva 97/7 reglementează imputarea costurilor numai în cazul exercitării dreptului de retractare al consumatorului. Faptul că furnizorul se vede obligat să ramburseze, în caz de retractare, costurile de livrare plătite de consumator nu afectează în niciun caz aspectul imputării acestor cheltuieli cu ocazia executării contractului, al cărui regim rămâne la latitudinea statelor membre și a operatorilor economici.
53. De asemenea, nu este convingător argumentul prezentat de guvernul german în susținerea tezei sale, prin precizarea, în primul rând, că Directiva 97/7, întrucât permite ca statele membre să prevadă punerea în sarcina consumatorului a costurilor de livrare, are ca finalitate să creeze pentru acesta o situație care corespunde cu cea a unui consumator care, cumpărând într‑un magazin, trebuie să facă față cheltuielilor de deplasare până la magazin și, în al doilea rând, că nu ar fi echitabil să se impună furnizorului costurile de livrare în caz de retractare, la fel cum nu ar fi acceptabil să se impună vânzătorului cheltuielile de deplasare ale cumpărătorului care, apreciind că bunul expus în magazin nu răspunde așteptării sale, decide în final să nu îl achiziționeze.
54. Această teză privitoare la echivalența dintre costurile de livrare și costurile de deplasare trebuie să fie respinsă pe baza unor considerații atât juridice, cât și funcționale.
55. Pe de o parte, în timp ce costurile de deplasare până la magazin constituie, din punct de vedere juridic, cheltuieli care sunt legate de pregătirea și de încheierea contractului, costurile de livrare survin întotdeauna în etapa executării contractului.
56. Pe de altă parte, deplasarea consumatorului are ca obiectiv să îl pună în contact cu furnizorul, iar costurile care survin cu ocazia deplasării sunt în sarcina consumatorului. Datorită acestor caracteristici, cheltuielile de deplasare corespund, la nivel funcțional, mai degrabă cheltuielilor de acces la sistemul de comunicare la distanță, cum ar fi, de exemplu, cheltuielile de stabilire a unei conexiuni internet. Astfel, acest acces are de asemenea ca scop stabilirea contactului între furnizor și consumator. Costurile aferente sunt, în mod evident, suportate de acesta din urmă.
57. În ceea ce privește consecințele juridice ale retractării și în special ale obligației de restituire reciprocă evocate atât de instanța de trimitere, cât și de guvernul spaniol, se impune să se examineze aplicabilitatea, în speță, a jurisprudenței stabilite în Hotărârea Schulte(16). În această hotărâre, prin raportare la o obligație de repunere a bunurilor în starea lor inițială, Curtea a afirmat că Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale(17) nu se opune ca o reglementare națională să prevadă obligația consumatorului, în cazul revocării unui contract de credit funciar, nu numai de a rambursa cuantumurile încasate în temeiul acestui contract, ci și de a plăti împrumutătorului dobânzile practicate pe piață(18).
58. Această jurisprudență nu poate să fie aplicabilă în speță prin raportare la rambursarea costurilor de livrare în urma retractării unui contract la distanță pentru trei motive.
59. În primul rând, domeniul de aplicare material al Directivei 85/577 este diferit de cel al Directivei 97/7, care este pertinentă în speța de față, având în vedere că aceste două directive privesc două tipuri de contracte care se disting prin natura lor și prin obiectul lor, și anume, pe de o parte, un contract de împrumut, iar pe de altă parte, un contract de vânzare la distanță.
60. În al doilea rând, împrejurările speței din acțiunea principală sunt diferite de cele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Schulte, citată anterior. Această cauză se referea la o restituire de avantaje pecuniare, și anume dobânzile, de care consumatorul beneficiase prin utilizarea unui anumit capital, în timp ce cauza de față nu se referă la restituirea unui astfel de avantaj dobândit de consumator, ci, dimpotrivă, la rambursarea unor sume plătite de acesta din urmă furnizorului.
61. În al treilea rând, articolul 6 din Directiva 97/7 constituie expresia unei abordări diferite în raport cu ideea simplei obligații de restituire enunțate la articolul 5 alineatul (2) din Directiva 85/577(19). Acest articol instituie o protecție mai ridicată a consumatorului, ca urmare a situației sale defavorabile legate de caracteristicile specifice ale contractului la distanță, prin faptul că se prevede în beneficiul acestuia din urmă dreptul la rambursarea integrală și gratuită a sumelor plătite furnizorului în caz de retractare, adică un drept care excedează unei simple repuneri a bunurilor în starea lor inițială.
62. În sfârșit, guvernul german susține că, având în vedere că Directiva 97/7 este o directivă de armonizare minimală, statele membre și‑ar menține în anumite domenii, ca acela al consecințelor retractării, prerogativa de reglementare.
63. Asupra acestui aspect, trebuie să se arate că, deși Directiva 97/7 impune în prezent o armonizare minimală în materia contractelor la distanță, nu este mai puțin adevărat că articolul 14 din aceasta prevede posibilitatea statelor membre de a adopta sau de a menține dispoziții mai stricte în scopul exclusiv de a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului. Or, o normă națională care lasă în sarcina cumpărătorului costurile de livrare în cazul retractării acestuia, privându‑l astfel de beneficiul unei rambursări integrale a sumelor plătite furnizorului, nu poate să fie calificată drept dispoziție care urmărește să garanteze un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului decât cel prevăzut de directiva menționată.
64. În plus, nu este convingător nici argumentul ulterior prezentat de guvernul german, potrivit căruia considerentul (14) al Directivei 97/7, prin faptul că precizează că „este de competența statelor membre să determine alte condiții și modalități consecutive exercitării dreptului de retractare”, ar lăsa la discreția statelor membre reglementarea aspectului imputării costurilor de livrare. Această teză este contrazisă de faptul că articolul 6 din directiva menționată prevede dispoziții privitoare la rambursarea cheltuielilor legate de contractul la distanță și că, prin urmare, o normă referitoare la imputarea cheltuielilor, inclusiv costurile de livrare, nu poate să fie calificată drept „altă” condiție sau modalitate consecutivă exercitării dreptului de retractare nereglementată de această directivă.
65. Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că a doua teză a articolului 6 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 97/7 și alineatul (2) al aceluiași articol 6 din această directivă trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia, în cadrul unui contract la distanță, costurile de livrare a mărfurilor trebuie să fie imputate consumatorului în urma exercitării dreptului său de retractare.
V – Concluzie
66. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Bundesgerichtshof după cum urmează:
„A doua teză a articolului 6 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță și alineatul (2) al aceluiași articol 6 din această directivă trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia, în cadrul unui contract la distanță, costurile de livrare a mărfurilor trebuie să fie imputate consumatorului în urma exercitării dreptului său de retractare.”