Cauza T‑401/08

Säveltäjäin Tekijänoikeustoimisto Teosto ry

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Drepturi de autor privind execuția publică a operelor muzicale prin internet, prin satelit și retransmisia prin cablu – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Împărțirea pieței geografice – Acorduri bilaterale între societățile de gestiune colectivă naționale – Practică concertată care exclude posibilitatea de a acorda autorizații multiteritorii și multirepertoriu – Probă – Prezumția de nevinovăție”

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera a șasea) din 12 aprilie 2013

1.      Înțelegeri – Atingere adusă concurenței – Contracte de reprezentare reciprocă între societățile naționale de gestiune a drepturilor de autor – Clauze de afiliere exclusivă la societățile de gestiune colectivă a drepturilor de autor legate de cetățenia sau de naționalitatea autorilor – Obiect anticoncurențial – Împărțire a pieței – Compartimentare a pieței – Încălcări de o gravitate deosebită – Interzicere

[art. 81 alin. (1) CE]

2.      Înțelegeri – Atingere adusă concurenței – Criterii de apreciere – Obiect anticoncurențial – Constatare suficientă – Distincție între încălcări prin obiect și încălcări prin efect

[art. 81 alin. (1) CE]

3.      Înțelegeri – Atingere adusă concurenței – Contracte de reprezentare reciprocă între societățile naționale de gestiune a drepturilor de autor – Clauză de exclusivitate pentru a acorda autorizații de exploatare a drepturilor de autor pentru un teritoriu determinat – Obiect anticoncurențial – Împărțire a pieței – Compartimentare a pieței – Interzicere

[art. 81 alin. (1) CE]

4.      Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Obligația Comisiei de a face dovada încălcării – Întinderea sarcinii probei

[art. 81 alin. (1) CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 2]

5.      Dreptul Uniunii – Principii – Drepturi fundamentale – Prezumția de nevinovăție – Procedură în materie de concurență – Decizie de constatare a unei încălcări, dar prin care nu se aplică o amendă – Aplicabilitate

[art. 81 alin. (1) CE; art. 6 alin. (2) UE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 48 alin. (1)]

6.      Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Mijloc de probă – Recurgere la o serie de indicii – Nivelul necesar al forței probante în raport cu fiecare dintre indicii – Probe întemeiate numai pe comportamentul întreprinderilor – Obligații în materie de probă ale întreprinderilor care contestă existența încălcării – Obligații ale Comisiei prin care se contestă plauzibilitatea explicațiilor propuse de întreprinderi

[art. 81 alin. (1) CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 2]

7.      Înțelegeri – Interzicere – Înțelegeri care continuă să producă efecte după încetarea lor formală – Aplicarea articolului 81 CE

[art. 81 alin. (1) CE]

8.      Înțelegeri – Practică concertată – Paralelism de comportament – Prezumție privind existența unei practici concertate – Limite – Refuzul societăților naționale de gestiune a drepturilor de autor de a permite unui utilizator stabilit într‑un alt stat membru să aibă acces direct la repertoriul lor – Atingere adusă concurenței

[art. 81 alin. (1) CE]

9.      Acțiune în anulare – Control jurisdicțional – Limitele sesizării

(art. 230 CE)

1.      O clauză de membru într‑un contract‑tip de acord de reprezentare reciprocă între societăți de gestiune colectivă a drepturilor de autor (SGC), care urmărește să permită SGC‑urilor să își împartă autorii în funcție de cetățenie sau de naționalitate sau, cel puțin, să îngreuneze posibilitatea unui autor de a se afilia la o altă SGC decât cea stabilită în țara al cărui resortisant este, are un obiect anticoncurențial.

Astfel, pe baza acestei clauze, SGC‑urile își împart și compartimentează piața internă. Or, înțelegerile de acest tip se numără printre exemplele de înțelegeri declarate expres ca fiind incompatibile cu piața internă la articolul 81 alineatul (1) litera (c) CE și trebuie calificate drept restrângeri vădite ale concurenței. Încălcările de acest tip, prin faptul că obligă părțile să respecte piețe distincte, adesea delimitate de frontierele naționale, provoacă izolarea acestor piețe, contracarând astfel obiectivul principal al tratatelor reprezentat de integrarea pieței interne.

(a se vedea punctul 61)

2.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 62-65)

3.      Articolul 81 alineatul (1) CE nu se opune, de regulă, la încheierea oricărui contract care conține o clauză ce prevede o formă de exclusivitate.

Cu toate acestea, o clauză de exclusivitate într‑un contract‑tip de acord de reprezentare reciprocă între societăți de gestiune colectivă a drepturilor de autor (SGC) care tinde să confere unei singure SGC, pe un teritoriu determinat, dreptul exclusiv de a acorda autorizații cu privire la un repertoriu dat, creând astfel un monopol în folosul fiecăreia dintre SGC‑uri în acordarea de autorizații pentru exploatările operelor muzicale care au loc pe teritoriul pe care este stabilită, are un obiect anticoncurențial.

Pe de altă parte, această clauză exclude și acordarea de autorizații directe, și anume autorizații care acoperă numai propriul repertoriu al unei SGC pentru execuții care au loc pe teritoriul național al altei SGC. O astfel de excludere trebuie să fie considerată anticoncurențială.

(a se vedea punctele 72 și 73)

4.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 87 și 137)

5.      În materia concurenței, orice dubiu al instanței Uniunii trebuie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări. Prin urmare, instanța nu poate concluziona că Comisia a dovedit existența încălcării în cauză corespunzător cerințelor legale dacă în percepția sa există încă o îndoială cu privire la acest aspect, în special în cazul unei acțiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi.

Prin urmare, se impune să se țină seama de prezumția de nevinovăție, astfel cum rezultă aceasta în special din articolul 6 alineatul (2) din Convenția europeană a drepturilor omului, care face parte dintre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de gravitate ale sancțiunilor aferente acestora, prezumția de nevinovăție se aplică în special în procedurile referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor și care se pot finaliza prin impunerea de amenzi sau de penalități cu titlu cominatoriu.

Această jurisprudență, dezvoltată în cadrul unor cauze în care Comisia a impus o amendă, este aplicabilă și în cazul în care în decizia de constatare a unei încălcări, nu a fost impusă în cele din urmă o amendă. În plus, trebuie să se țină seama de atingerea semnificativă adusă reputației pe care o reprezintă, pentru o persoană fizică sau juridică, constatarea că a fost implicată într‑o încălcare a normelor de concurență. Pe de altă parte, constatarea existenței unei practici concertate și somația de a pune capăt acesteia expun întreprinderea în cauză unor consecințe considerabile, precum posibilitatea de a i se impune plata unor penalități cu titlu cominatoriu în temeiul articolului 24 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003.

(a se vedea punctele 88-92)

6.      În materia concurenței, pentru a stabili existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, Comisia trebuie să furnizeze dovezi precise și concordante. Cu toate acestea, nu este obligatoriu ca fiecare dintre dovezile prezentate de Comisie să îndeplinească aceste criterii în raport cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să îndeplinească această cerință.

Astfel, având în vedere că interdicția de a participa la practici și la acorduri anticoncurențiale, precum și sancțiunile care pot fi aplicate autorilor încălcării sunt notorii, în mod obișnuit, activitățile pe care aceste practici și acorduri le presupun se desfășoară în mod clandestin, reuniunile se țin în secret și documentația aferentă acestora este redusă la minimum. Chiar în cazul în care Comisia descoperă înscrisuri care atestă în mod explicit un contact nelegal între operatori, precum procesele‑verbale ale unei reuniuni, în mod normal acestea nu vor fi decât fragmentare și dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții. Cu toate acestea, atunci când contextul în care se derulează reuniuni între întreprinderi acuzate că au încălcat dreptul concurenței arată că aceste reuniuni erau necesare pentru a trata în mod colectiv probleme care nu aveau legătură cu încălcări ale dreptului concurenței, Comisia nu poate prezuma că aceste reuniuni aveau drept obiect concertarea cu privire la practici anticoncurențiale. În majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă dintr‑o serie de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada încălcării normelor de concurență.

Atunci când dovada concertării dintre întreprinderi nu rezultă din simpla constatare a unui comportament paralel pe piață, ci din înscrisuri din care reiese că practicile erau rezultatul unei concertări, întreprinderilor în cauză le revine nu numai sarcina de a prezenta o pretinsă altă explicație a faptelor constatate de Comisie, ci și sarcina de a contesta existența acestor fapte stabilite în temeiul înscrisurilor prezentate de Comisie.

În schimb, atunci când raționamentul Comisiei se întemeiază pe presupunerea că faptele constatate în decizia sa nu se pot explica altfel decât printr‑o concertare între întreprinderi, este suficient ca întreprinderile în cauză să stabilească împrejurări care pun într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care permit astfel substituirea explicației reținute de Comisie cu o altă explicație a faptelor.

În această privință, atunci când recurge la anumite exemple pentru a lipsi de plauzibilitate teza întreprinderii în cauză, incumbă Comisiei sarcina probei pentru a arăta de ce sunt pertinente aceste exemple. În plus, aceasta nu poate imputa întreprinderii în cauză că nu a furnizat mai multe precizări, având în vedere că Comisia este cea care trebuie să facă dovada încălcării. În consecință, dacă Comisia, în cadrul etapei administrative, consideră că întreprinderea în cauză nu și‑a susținut în mod suficient explicația, trebuie să continue investigarea dosarului sau să constate că partea interesată nu a fost în măsură să furnizeze informațiile necesare pentru a examina dacă există explicații plauzibile pentru comportamentul paralel al întreprinderilor în cauză.

Înainte de a aprecia existența unor explicații ale comportamentului paralel, altele decât concertarea, este necesar să se examineze problema dacă Comisia a stabilit existența unei încălcări prin probe care depășesc simpla constatare a unui comportament paralel. Astfel, examinarea acestei probleme o precedă pe cea a temeiniciei altor explicații decât concertarea, întrucât, dacă Tribunalul ar ajunge la concluzia că astfel de probe au fost prezentate, explicațiile menționate, chiar dacă ar fi plauzibile, nu ar infirma constatarea acestei încălcări.

(a se vedea punctele 93-97, 106 și 160)

7.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 122)

8.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 136)

9.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 183)