HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)
22 septembrie 2016(*)
„Trimitere preliminară – Apropierea legislațiilor – Proprietate intelectuală – Drept de autor și drepturi conexe – Directiva 2001/29/CE – Dreptul exclusiv de reproducere – Excepții și limitări – Articolul 5 alineatul (2) litera (b) – Excepția privind copia privată – Compensație echitabilă – Încheierea unor acorduri de drept privat pentru a stabili criteriile de scutire de la plata compensației echitabile – Rambursarea compensației care poate fi solicitată numai de utilizatorul final”
În cauza C‑110/15,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), prin decizia din 4 decembrie 2014, primită de Curte la 2 martie 2015, în procedura
Microsoft Mobile Sales International Oy, fostă Nokia Italia SpA,
Hewlett‑Packard Italiana Srl,
Telecom Italia SpA,
Samsung Electronics Italia SpA,
Dell SpA,
Fastweb SpA,
Sony Mobile Communications Italy SpA,
Wind Telecomunicazioni SpA,
împotriva
Ministero per i beni e le attività culturali (MiBAC),
Società italiana degli autori ed editori (SIAE),
Istituto per la tutela dei diritti degli artisti interpreti esecutori (IMAIE), în lichidare,
Associazione nazionale industrie cinematografiche audiovisive e multimediali (ANICA),
Associazione produttori televisivi (APT),
cu participarea:
Assotelecomunicazioni (Asstel),
Vodafone Omnitel NV,
H3G SpA,
Movimento Difesa del Cittadino,
Assoutenti,
Adiconsum,
Cittadinanza Attiva,
Altroconsumo,
CURTEA (Camera a doua),
compusă din domnul M. Ilešič (raportor), președinte de cameră, doamna C. Toader, domnul A. Rosas, doamna A. Prechal și domnul E. Jarašiūnas, judecători,
avocat general: domnul N. Wahl,
grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 24 februarie 2016,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Microsoft Mobile Sales International Oy, de G. Cuonzo și de Vincenzo Cerulli Irelli, avvocati;
– pentru Hewlett‑Packard Italiana Srl, de A. Clarizia și de M. Quattrone, avvocati;
– pentru Telecom Italia SpA, de F. Lattanzi și de E. Stajano, avvocati;
– pentru Samsung Electronics Italia SpA, de S. Cassamagnaghi, de P. Todaro și de E. Raffaelli, avvocati;
– pentru Dell SpA, de L. Mansani și de F. Fusco, avvocati;
– pentru Sony Mobile Communications Italy SpA, de G. Cuonzo și de Vincenzo și Vittorio Cerulli Irelli, avvocati;
– pentru Wind Telecomunicazioni SpA, de B. Caravita di Toritto, de S. Fiorucci și de R. Santi, avvocati;
– pentru Società italiana degli autori ed editori (SIAE), de M. Siragusa și de M. Mandel, avvocati;
– pentru Assotelecomunicazioni (Asstel), de M. Libertini, avvocato;
– pentru Altroconsumo, de G. Scorza, de D. Reccia și de M. Salvati, avvocati;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de A. Vitale și de S. Fiorentino, avvocati dello Stato;
– pentru guvernul francez, de D. Colas și de D. Segoin, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de V. Di Bucci și de J. Samnadda, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 4 mai 2016,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul a mai multe litigii între, pe de o parte, societăți care produc și comercializează în special calculatoare personale, dispozitive de înregistrare, suporturi de înregistrare, telefoane mobile și aparate de fotografiat și, pe de altă parte, Ministero per i beni e le attività culturali e del turismo (Ministerul Bunurilor și Activităților Culturale și Turismului, Italia, denumit în continuare „MiBAC”), Società italiana degli autori ed editori (Societatea Italiană a Autorilor și Editorilor, denumită în continuare „SIAE”), Istituto per la tutela dei diritti degli artisti interpreti esecutori (Institutul pentru Protecția Drepturilor Artiștilor Interpreți), în lichidare, Associazione nazionale industrie cinematografiche audiovisive e multimediali (Asociația Națională a Industriilor Cinematografică, Audiovizuală și Multimedia) și Associazione produttori televisivi (Asociația Producătorilor de Televiziune), în legătură cu „compensația echitabilă” care trebuie plătită, prin intermediul SIAE, autorilor operelor intelectuale, pentru reproducerea privată, pentru uz personal, a acestor opere.
Contextul juridic
Dreptul Uniunii
3 Considerentele (31), (35) și (38) ale Directivei 2001/29 prevăd:
„(31) Trebuie păstrat un echilibru just între drepturile și interesele diverselor categorii de titulari de drepturi, precum și între acestea și drepturile și interesele utilizatorilor de obiecte protejate. […]
[…]
(35) În cazul anumitor excepții sau limitări, titularii drepturilor trebuie să primească o compensație echitabilă pentru a fi despăgubiți corespunzător pentru utilizarea operelor lor sau a altor obiecte protejate. La determinarea formei, a modalităților detaliate și a posibilelor niveluri ale acestei compensații echitabile, ar trebui să se țină cont de împrejurările specifice fiecărui caz. În evaluarea acestor împrejurări, un criteriu util ar fi potențialul prejudiciu cauzat titularului de drept prin actul în cauză. […]
[…]
(38) Statelor membre ar trebui să li se permită să prevadă o excepție sau limitare de la dreptul de reproducere pentru anumite tipuri de reproduceri de materiale audio, vizuale și audiovizuale pentru uz personal, însoțită de o compensație echitabilă. O astfel de excepție poate implica introducerea sau menținerea sistemelor de remunerare în vederea compensării prejudiciului cauzat titularilor de drepturi. […] ”
4 Articolul 2 din Directiva 2001/29, intitulat „Dreptul de reproducere”, prevede:
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte:
(a) pentru autori, a operelor lor;
(b) pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor;
(c) pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor;
(d) pentru producătorii primelor fixări ale filmelor, cu privire la originalul și copiile filmelor lor;
(e) pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune, a fixărilor programelor difuzate de acestea, indiferent dacă difuzările se fac prin fir sau prin aer, inclusiv prin cablu sau prin satelit. ”
5 Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Excepții și limitări”, prevede la alineatul (2) litera (b):
„Statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2, în următoarele cazuri:
[…]
(b) pentru reproduceri pe orice suport realizate de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile care să țină cont de aplicarea sau neaplicarea măsurilor tehnice menționate la articolul 6 pentru operele sau obiectele protejate în cauză;
[…]”
Dreptul italian
6 Directiva 2001/29 a fost transpusă în ordinea juridică italiană prin decreto legislativo n. 68 – Attuazione della direttiva 2001/29/CE sull’armonizzazione di taluni aspetti del diritto d’autore e dei diritti connessi nella società dell’informazione (Decretul‑legislativ nr. 68 de punere în aplicare a Directivei 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională) din 9 aprilie 2003 (supliment ordinar la GURI nr. 87 din 14 aprilie 2003), care a modificat legge n. 633
– Protezione del diritto d’autore e di altri diritti connessi al suo esercizio (Legea nr. 633 privind protecția dreptului de autor și a altor drepturi conexe exercitării acestuia) din 22 aprilie 1941 (denumită în continuare „LDA”), introducând în această lege articolele 71 sexies, 71 septies și 71 octies, referitoare la „reproducerea privată pentru uz personal”.
7 Articolul 71 sexies alineatul 1 din LDA prevede:
„Este permisă copierea privată a fonogramelor și a videogramelor pe orice suport, realizată de o persoană fizică pentru uz exclusiv personal, fără scop lucrativ și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu respectarea măsurilor tehnice prevăzute la articolul 102 quater.”
8 Articolul 71 septies din LDA prevede:
„1. Autorii și producătorii de fonograme, precum și producătorii originari de opere audiovizuale, artiștii interpreți și executanți, producătorii de videograme și avânzilor-cauză ai acestora au dreptul la o compensație pentru copierea privată a fonogramelor și a videogramelor prevăzută la articolul 71 sexies. Compensația menționată este constituită, pentru aparatele destinate exclusiv înregistrării analogice sau digitale a fonogramelor sau a videogramelor, dintr‑o cotă din prețul plătit vânzătorului cu amănuntul de către cumpărătorul final, care, pentru echipamentele multifuncționale, este calculată raportat la prețul unui aparat care are caracteristici echivalente cu cele ale componentei interne destinate înregistrării sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, la o sumă fixă pentru fiecare aparat. Pentru suporturile de înregistrare audio și video, precum suporturile analogice, suporturile digitale, memoriile fixe sau transferabile, destinate înregistrării de fonograme sau de videograme, compensația este constituită dintr‑o sumă proporțională cu capacitatea de înregistrare a acelorași suporturi. Pentru sistemele de înregistrare video la distanță, compensația prevăzută la prezentul alineat trebuie plătită de către persoana care prestează serviciul și este proporțională cu remunerația obținută pentru prestarea serviciului ca atare.
2. Compensația prevăzută la alineatul 1 este stabilită, cu respectarea reglementării [Uniunii] și, în orice caz, ținând seama de drepturile de reproducere, prin decret al [MiBAC], care va fi adoptat până la 31 decembrie 2009, cu avizul comitetului menționat la articolul 190 și după consultarea celor mai reprezentative asociații de producători ai aparatelor și ai suporturilor prevăzute la alineatul 1. Pentru stabilirea compensației, se ține seama de aplicarea sau neaplicarea măsurilor tehnice prevăzute la articolul 102 quater, precum și de incidența diferită a copiei digitale comparativ cu copia analogică. Decretul este actualizat la fiecare trei ani.
3. Compensația trebuie plătită de cel care produce sau importă pe teritoriul statului în scopuri lucrative aparatele și suporturile prevăzute la alineatul 1. Aceste persoane trebuie să prezinte [SIAE], la fiecare trei luni, o declarație care să indice vânzările efectuate și compensațiile datorate, care trebuie să fie plătite în același timp. În cazul neplății compensației, distribuitorul aparatelor și al suporturilor de înregistrare răspunde în solidar pentru plată. […] ”
9 Articolul 71 octies din LDA prevede:
„1. Compensația prevăzută la articolul 71 septies pentru aparatele și suporturile de înregistrare audio se plătește [SIAE], care asigură direcționarea acesteia, după deducerea cheltuielilor, până la concurența a 50 % către autori și avânzilor-cauză ai acestora și până la concurența a 50 % către producătorii de fonograme, inclusiv prin intermediul celor mai reprezentative asociații sectoriale.
2. Producătorii de fonograme vor plăti fără întârziere și, în orice caz, în termen de șase luni, 50 % din compensația pe care au primit‑o în temeiul alineatului 1 artiștilor interpreți sau executanți în cauză.
3. Compensația prevăzută la articolul 71 septies pentru aparatele și suporturile de înregistrare video se plătește [SIAE], care asigură direcționarea acesteia, după deducerea cheltuielilor, inclusiv prin intermediul celor mai reprezentative asociații sectoriale, până la concurența a 30 % către autori și până la concurența restului de 70 %, în cote egale, către producătorii primelor fixări ale operelor audiovizuale, către producătorii de videograme și către artiștii interpreți sau executanți. Cota care revine artiștilor interpreți sau executanți este destinată până la concurența a 50 % finanțării activităților și obiectivelor descrise la articolul 7 alineatul 2 din Legea nr. 93 din 5 februarie 1992.”
10 În aplicarea articolului 71 septies alineatul 2 din LDA, MiBAC a adoptat, la 30 decembrie 2009, decreto relativo alla determinazione del compenso per la riproduzione privata di fonogrammi e di videogrammi (Decretul privind stabilirea compensației pentru reproducerea privată a fonogramelor și a videogramelor, denumit în continuare „Decretul din 30 decembrie 2009”), care se compune dintr‑un articol unic, potrivit căruia „anexa tehnică, care face parte integrantă [din acest] decret, stabilește valoarea compensației pentru reproducerea privată a fonogramelor și a videogramelor, în temeiul articolului 71 septies din [LDA]”.
11 Articolul 2 din anexa tehnică la Decretul din 30 decembrie 2009 (denumită în continuare „anexa tehnică”) prevede valorile compensației pentru copia privată, furnizând o listă de 26 de categorii de produse și asociind fiecăreia dintre acestea valoarea respectivei compensații.
12 Articolul 4 din anexa tehnică prevede:
„1. [SIAE] promovează încheierea unor protocoale pentru o mai bună aplicare a prezentelor prevederi, în scopul inclusiv al aplicării unor scutiri obiective sau subiective, precum, spre exemplu, în caz de utilizare profesională a aparatelor sau a suporturilor ori pentru anumite aparate pentru jocuri video. Protocoalele menționate sunt adoptate în acord cu persoanele obligate să plătească compensația pentru copia privată sau cu asociațiile sectoriale ale acestora.
2. Acordurile anterioare prezentelor dispoziții rămân în vigoare până la adoptarea protocoalelor menționate la alineatul 1.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
13 Reclamantele din litigiul principal produc și comercializează în special calculatoare personale, dispozitive de înregistrare, suporturi de înregistrare, telefoane mobile și aparate de fotografiat.
14 Aceste reclamante au introdus la Tribunale amministrativo regionale del Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) acțiuni prin care se urmărea anularea Decretului din 30 decembrie 2009. În susținerea acestor acțiuni, ele au susținut că reglementarea națională respectivă este contrară dreptului Uniunii, în special din cauza supunerii la plata redevenței pentru copia privată a unor persoane care acționează în scopuri vădit diferite de cel al realizării de copii private, în special persoane juridice și persoane care acționează în scopuri profesionale. Acestea au subliniat de asemenea caracterul discriminatoriu al delegării de competențe acordate de MiBAC în beneficiul SIAE, care este organismul de gestiune colectivă a drepturilor de autor în Italia, din moment ce reglementarea națională ar conferi acesteia din urmă competența de a desemna persoanele care trebuie scutite de la plata redevenței pentru copia privată, precum și cele care pot beneficia de procedura de rambursare a respectivei redevențe, atunci când aceasta a fost plătită.
15 Tribunale amministrativo regionale del Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio) a respins aceste acțiuni.
16 Reclamantele din litigiul principal au formulat apel împotriva hotărârii prin care s‑au respins respectivele acțiuni la Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), care, având îndoieli cu privire la interpretarea care trebuie dată, în acest context, articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Dreptul Uniunii – în special considerentul (31) și articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 – se opune unei reglementări naționale (mai precis articolului 71 sexies din LDA coroborat cu articolul 4 din anexa tehnică) care prevede că, în cazul suporturilor și al dispozitivelor achiziționate în scopuri vădit diferite de cel al realizării de copii private – mai exact pentru uz exclusiv profesional –, stabilirea criteriilor de scutire ex ante de la plata redevenței pentru copia privată ține de încheierea unor acorduri – sau de «libera negociere» – de drept privat, în special în ceea ce privește «protocoalele de aplicare» prevăzute la articolul 4 menționat, în lipsa unor prevederi generale și a oricărei garanții privind egalitatea de tratament între SIAE și persoanele obligate să plătească compensația sau asociațiile sectoriale ale acestora?
2) Dreptul Uniunii – în special considerentul (31) și articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 – se opune unei reglementări naționale (mai precis articolului 71 sexies din Legea italiană privind dreptul de autor coroborat cu Decretul din 30 decembrie 2009 și cu instrucțiunile stabilite de SIAE în materie de rambursări) care prevede că, în cazul suporturilor și al dispozitivelor achiziționate în scopuri vădit diferite de cel al realizării de copii private – mai exact pentru uz exclusiv profesional –, rambursarea poate fi solicitată numai de utilizatorul final, iar nu de producătorul suporturilor și dispozitivelor?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitate
17 SIAE consideră că prima întrebare este inadmisibilă, din moment ce aceasta ar fi trebuit să fie soluționată prin intermediul unei interpretări a dreptului național conforme cu dreptul Uniunii, potrivit căreia aparatele și suporturile de înregistrare achiziționate de alți subiecți decât persoanele fizice în scopuri exclusiv profesionale nu sunt supuse plății redevenței pentru copia privată.
18 În această privință, trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 2010, Padawan, C‑467/08, EU:C:2010:620, punctul 21, și Hotărârea din 12 noiembrie 2015, Hewlett‑Packard Belgium, C‑572/13, EU:C:2015:750, punctul 24).
19 Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate (a se vedea în special Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 25, și Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco și alții, C‑105/14, EU:C:2015:555, punctul 30).
20 Or, această situație nu se regăsește în speță, întrucât prima întrebare adresată Curții, care privește interpretarea dreptului Uniunii, nu este nicidecum de natură ipotetică și există o legătură cu realitatea litigiului principal, dat fiind că această întrebare privește interpretarea unor dispoziții ale dreptului Uniunii pe care instanța de trimitere le consideră determinante pentru decizia pe care o va pronunța în cauza principală, mai exact în ceea ce privește modalitățile de scutire de la plata redevenței pentru copia privată atunci când sunt achiziționate suporturi și dispozitive în scopuri vădit diferite de cel al realizării de copii private.
21 SIAE susține de asemenea că a doua întrebare este inadmisibilă, din moment ce ar fi identică cu întrebări asupra cărora Curtea s‑a pronunțat deja.
22 O asemenea cauză de inadmisibilitate trebuie înlăturată. Astfel, presupunând chiar că întrebarea adresată este identică din punct de vedere material cu o întrebare care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într‑o cauză analogă, o astfel de împrejurare nu interzice în niciun mod unei instanțe naționale să adreseze Curții o întrebare preliminară și nu are efectul de a determina inadmisibilitatea întrebării astfel adresate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții, 283/81, EU:C:1982:335, punctele 13 și 15, Hotărârea din 2 aprilie 2009, Pedro IV Servicios, C‑260/07, EU:C:2009:215, punctul 31, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 49).
23 Prin urmare, întrebările adresate sunt admisibile.
Cu privire la fond
24 Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă dreptul Uniunii, în particular articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, condiționează scutirea de la plata redevenței pentru copia privată a producătorilor și a importatorilor de aparate și de suporturi destinate unei utilizări în mod vădit diferite de realizarea de copii private de încheierea unor acorduri între o entitate, care dispune de un monopol legal al reprezentării intereselor autorilor operelor, și debitorii compensației sau asociațiile sectoriale ale acestora și, pe de altă parte, prevede că rambursarea unei asemenea redevențe, atunci când aceasta a fost plătită în mod nejustificat, poate fi solicitată numai de utilizatorul final al acestor aparate și al acestor suporturi.
25 Trebuie amintit în primul rând că, în temeiul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, statele membre dispun de posibilitatea să prevadă o excepție sau o limitare de la dreptul exclusiv de reproducere prevăzut la articolul 2 din această directivă în cazul reproducerilor pe orice suport realizate de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu condiția ca titularii acestui drept exclusiv să primească o compensație echitabilă care să țină cont de măsurile tehnice menționate la articolul 6 din directiva menționată.
26 Astfel cum reiese din considerentele (35) și (38) ale Directivei 2001/29, articolul 5 alineatul (2) litera (b) din această directivă transpune voința legiuitorului Uniunii de a stabili un sistem special de compensare a cărui aplicare este declanșată de existența unui prejudiciu cauzat titularilor de drepturi, ce dă naștere în principiu obligației de „despăgubire” sau de „compensare” a acestora din urmă (Hotărârea din 9 iunie 2016, EGEDA și alții, C‑470/14, EU:C:2016:418, punctul 19, precum și jurisprudența citată).
27 Cât timp dispozițiile Directivei 2001/29 nu reglementează în mod explicit diferitele elemente ale sistemului de compensație echitabilă, statele membre dispun de o marjă largă de apreciere pentru a stabili cine trebuie să achite această compensație. Același lucru este valabil în ceea ce privește determinarea formei, a modalităților și a posibilelor niveluri ale acestei compensații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2013, Amazon.com International Sales și alții, C‑521/11, EU:C:2013:515, punctul 20, precum și jurisprudența citată).
28 Astfel cum reiese din jurisprudența Curții, pentru a fi conforme cu articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, compensația echitabilă, precum și, prin urmare, sistemul pe care aceasta se bazează trebuie să fie legate de prejudiciul cauzat titularilor de drepturi ca urmare a realizării de copii private (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2015, Copydan Båndkopi, C‑463/12, EU:C:2015:144, punctul 21 și jurisprudența citată).
29 Prin urmare, un sistem de finanțare a compensației echitabile nu este compatibil cu exigențele „echilibrului just”, menționat în considerentul (31) din Directiva 2001/29, între drepturile și interesele autorilor care beneficiază de compensația echitabilă, pe de o parte, și cele ale utilizatorilor de obiecte protejate, pe de altă parte, decât dacă aparatele și suporturile de reproducere în discuție pot fi utilizate în scopul realizării de copii private și, prin urmare, pot cauza un prejudiciu autorului operei protejate. Având în vedere aceste exigențe, este necesar, așadar, să existe o legătură între aplicarea redevenței pentru copia privată cu privire la respectivele aparate și suporturi de reproducere digitală și utilizarea acestora din urmă în scopul reproducerii private (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 2010, Padawan, C‑467/08, EU:C:2010:620, punctul 52).
30 În al doilea rând, trebuie amintit că Curtea a statuat că, din moment ce persoana care a cauzat prejudiciul titularului dreptului exclusiv de reproducere este cea care a realizat, pentru uz personal, reproducerea unei opere protejate fără a solicita autorizarea prealabilă din partea titularului respectiv, revine acestei persoane, în principiu, obligația de a repara prejudiciul legat de reproducerea menționată, prin finanțarea compensației care urmează a fi plătită acestui titular (Hotărârea din 21 octombrie 2010, Padawan, C‑467/08, EU:C:2010:620, punctul 45, Hotărârea din 16 iunie 2011, Stichting de Thuiskopie, C‑462/09, EU:C:2011:397, punctul 26, și Hotărârea din 11 iulie 2013, Amazon.com International Sales și alții, C‑521/11, EU:C:2013:515, punctul 23).
31 Curtea a admis totuși că, ținând cont de dificultățile practice de a identifica utilizatorii privați, precum și de a-i obliga pe aceștia să îi despăgubească pe titularii dreptului exclusiv de reproducere pentru prejudiciul cauzat, statele membre pot institui, pentru a finanța compensația echitabilă, o „redevență pentru copia privată” în sarcina nu a persoanelor private vizate, ci a celor care dispun de echipamente, de aparate și de suporturi de reproducere și care, în acest temei, pun respectivele echipamente, în drept sau în fapt, la dispoziția persoanelor private. În cadrul unui astfel de sistem, persoanele care dispun de aceste echipamente au obligația de a plăti redevența pentru copia privată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 2010, Padawan, C‑467/08, EU:C:2010:620, punctul 46, Hotărârea din 16 iunie 2011, Stichting de Thuiskopie, C‑462/09, EU:C:2011:397, punctul 27, precum și Hotărârea din 11 iulie 2013, Amazon.com International Sales și alții, C‑521/11, EU:C:2013:515, punctul 24).
32 Astfel, statele membre pot, în anumite condiții, să aplice nediferențiat redevența pentru copia privată în privința suporturilor de înregistrare care pot fi utilizate pentru reproducere, inclusiv în ipoteza în care utilizarea finală a acestora nu intră sub incidența cazului menționat la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 (a se vedea Hotărârea din 5 martie 2015, Copydan Båndkopi, C‑463/12, EU:C:2015:144, punctul 44).
33 Curtea a precizat în această privință că, având în vedere că acest sistem permite debitorilor să repercuteze cuantumul redevenței pentru copia privată asupra prețului de punere la dispoziție a respectivelor echipamente, aparate și suporturi de reproducere sau asupra prețului serviciului de reproducere furnizat, sarcina redevenței va fi suportată, în definitiv, de utilizatorul privat care achită acest preț, în conformitate cu „echilibrul just”, menționat în considerentul (31) al Directivei 2001/29, care trebuie găsit între interesele titularilor dreptului exclusiv de reproducere și cele ale utilizatorilor de obiecte protejate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2011, Stichting de Thuiskopie, C‑462/09, EU:C:2011:397, punctul 28, precum și Hotărârea din 11 iulie 2013, Amazon.com International Sales și alții, C‑521/11, EU:C:2013:515, punctul 25).
34 În aceste condiții, Curtea a considerat că un sistem care urmărește aplicarea unei astfel de redevențe nu se dovedește a fi conform cu articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 decât dacă instituirea sa este justificată de dificultăți practice și dacă persoanele obligate la plată dispun de un drept la rambursarea acestei redevențe atunci când ea nu este datorată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2013, Amazon.com International Sales și alții, C‑521/11, EU:C:2013:515, punctul 31, precum și Hotărârea din 5 martie 2015, Copydan Båndkopi, C‑463/12, EU:C:2015:144, punctul 45).
35 În această privință, un sistem de redevență pentru copia privată poate fi justificat în special de necesitatea de a remedia imposibilitatea de a identifica utilizatorii finali sau dificultățile practice care țin de această identificare sau de alte dificultăți similare (Hotărârea din 5 martie 2015, Copydan Båndkopi, C‑463/12, EU:C:2015:144, punctul 46 și jurisprudența citată).
36 Cu toate acestea, din jurisprudența Curții reiese că, în orice caz, redevența respectivă nu trebuie să se aplice furnizării echipamentelor, aparatelor și suporturilor de reproducere către alte persoane decât persoanele fizice, în scopuri vădit străine de cel al realizării de copii pentru uz personal (Hotărârea din 5 martie 2015, Copydan Båndkopi, C‑463/12, EU:C:2015:144, punctul 47 și jurisprudența citată).
37 Pe de altă parte, un astfel de sistem trebuie să prevadă un drept la rambursarea redevenței pentru copia privată care să fie efectiv și care să nu facă excesiv de dificilă restituirea redevenței plătite. În această privință, întinderea, eficiența, disponibilitatea, publicitatea și simplitatea utilizării dreptului la rambursare trebuie să permită atenuarea eventualelor dezechilibre create de sistemul de redevență pentru copia privată pentru a răspunde dificultăților practice constatate (a se vedea în această privință Hotărârea din 11 iulie 2013, Amazon.com International Sales și alții, C‑521/11, EU:C:2013:515, punctul 36, și Hotărârea din 5 martie 2015, Copydan Båndkopi, C‑463/12, EU:C:2015:144, punctul 52).
38 În lumina acestor considerații trebuie analizate întrebările adresate de instanța de trimitere.
39 În primul rând, trebuie arătat că sistemul de compensație echitabilă în discuție în litigiul principal prevede, astfel cum reiese din articolul 71 septies alineatul 1 din LDA, că redevența pentru copia privată este constituită dintr‑o cotă din prețul plătit vânzătorului cu amănuntul de către utilizatorul final pentru aparatele și suporturile în cauză, al cărei cuantum este stabilit în funcție de capacitatea de înregistrare a acestora. În conformitate cu articolul 71 septies alineatul 3 din LDA, această redevență este datorată de cel care fabrică sau importă pe teritoriul italian, în scopuri lucrative, astfel de aparate și suporturi.
40 Este cert, în această privință, că reglementarea în discuție în litigiul principal nu prevede o dispoziție general aplicabilă care să scutească de la plata redevenței pentru copia privată producătorii și importatorii care demonstrează că aparatele și suporturile au fost achiziționate de alte persoane decât persoanele fizice, în scopuri vădit străine de cel al realizării de copii pentru uz personal.
41 Or, reiese din jurisprudența Curții, amintită la punctul 36 din prezenta hotărâre, că redevența respectivă nu trebuie să se aplice furnizării unor asemenea echipamente.
42 Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 29 din prezenta hotărâre, un sistem de finanțare a compensației echitabile nu este compatibil cu exigențele „echilibrului just”, menționat în considerentul (31) din Directiva 2001/29, decât dacă aparatele și suporturile de reproducere în discuție pot fi utilizate în scopul realizării de copii private.
43 Desigur, astfel cum subliniază guvernul italian, anexa tehnică prevede, la articolul 4, că SIAE trebuie să „promoveze” încheierea unor protocoale, „în scopul inclusiv al aplicării unor scutiri obiective sau subiective, precum, spre exemplu, în caz de utilizare profesională a aparatelor sau a suporturilor ori pentru anumite aparate pentru jocuri video”, aceste protocoale trebuind să fie adoptate în acord cu persoanele obligate să plătească redevența pentru copia privată sau cu asociațiile sectoriale ale acestora.
44 Cu toate acestea, Curtea a amintit că excepțiile prevăzute la articolul 5 din Directiva 2001/29 trebuie aplicate cu respectarea principiului egalității de tratament, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii, consacrat la articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și care, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (Hotărârea din 5 martie 2015, Copydan Båndkopi, C‑463/12, EU:C:2015:144, punctele 31 și 32, precum și jurisprudența citată).
45 Prin urmare, statele membre nu pot să prevadă modalități de compensare echitabilă care ar introduce o inegalitate de tratament nejustificată între diferitele categorii de operatori economici care comercializează bunuri comparabile vizate de excepția privind copia privată sau între diferitele categorii de utilizatori de obiecte protejate (Hotărârea din 5 martie 2015, Copydan Båndkopi, C‑463/12, EU:C:2015:144, punctul 33 și jurisprudența citată).
46 În speță, se impune să se constate că reglementarea în discuție în litigiul principal nu permite să se garanteze în fiecare caz egalitatea de tratament între producătorii și importatorii supuși plății redevenței pentru copia privată care se pot afla în situații comparabile.
47 Astfel, mai întâi, această reglementare, care, astfel cum s‑a arătat la punctul 40 din prezenta hotărâre, nu prevede o dispoziție general aplicabilă care să scutească de la plata redevenței pentru copia privată producătorii și importatorii care demonstrează că aparatele și suporturile au fost achiziționate de alte persoane decât persoanele fizice, în scopuri vădit străine de cel al realizării de copii pentru uz personal, se limitează să impună SIAE o obligație de mijloace, aceasta din urmă neavând decât obligația să „promoveze” încheierea unor protocoale de acorduri cu persoanele obligate la plata redevenței pentru copia privată. În consecință, producătorii și importatorii care se află în situații comparabile sunt susceptibili să fie tratați în mod diferit, după cum au încheiat sau nu au încheiat un protocol de acord cu SIAE.
48 În continuare, respectiva reglementare, în special articolul 4 din anexa tehnică, nu prevede criterii obiective și transparente care trebuie îndeplinite de persoanele obligate la plata compensației echitabile sau de asociațiile sectoriale ale acestora, în scopul încheierii unor astfel de protocoale de acorduri, această dispoziție limitându‑se să menționeze, cu titlu de exemplu, scutirea „în cazul utilizării profesionale a unor aparate sau a unor suporturi ori pentru anumite aparate pentru jocuri video”, scutirile practicate putând de altfel, în conformitate cu înșiși termenii acestui articol, să aibă un caracter obiectiv sau subiectiv.
49 În sfârșit, din moment ce încheierea unor astfel de protocoale este lăsată la libera negociere între, pe de o parte, SIAE și, pe de altă parte, persoanele obligate la plata compensației echitabile sau asociațiile sectoriale ale acestora, este necesar să se considere, presupunând chiar că astfel de protocoale sunt încheiate cu ansamblul persoanelor care pot pretinde o scutire de la plata redevenței pentru copia privată, că nu există o garanție că producătorii și importatorii care se află în situații comparabile vor fi tratați în mod identic, termenii unor astfel de acorduri fiind rezultatul unei negocieri de drept privat.
50 Pe de altă parte, elementele puse în evidență la punctele 47-49 din prezenta hotărâre împiedică să se considere că reglementarea națională în discuție în litigiul principal ar fi de natură să garanteze că se îndeplinește, în mod efectiv și cu respectarea în special a principiului securității juridice, cerința amintită la punctul 44 din prezenta hotărâre.
51 În al doilea rând, astfel cum reiese din textul celei de a doua întrebări preliminare și din observațiile prezentate în fața Curții, procedura de rambursare, care a fost elaborată de SIAE și care figurează în „instrucțiuni” ale acesteia din urmă disponibile pe site‑ul său internet, prevede că rambursarea nu poate fi solicitată decât de utilizatorul final, care nu este o persoană fizică. Rambursarea nu poate, în schimb, să fie solicitată de producătorul sau de importatorul suporturilor și al dispozitivelor.
52 În această privință, este suficient să se constate, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 58 și 59 din concluzii, că, deși, desigur, Curtea a considerat, în Hotărârea din 5 martie 2015, Copydan Båndkopi (C‑463/12, EU:C:2015:144, punctul 55), că dreptul Uniunii nu se opune unui sistem de compensație echitabilă care prevede un drept la rambursarea redevenței pentru copia privată numai în beneficiul utilizatorului final al aparatelor sau al suporturilor supuse plății redevenței, aceasta a precizat că un astfel de sistem este compatibil cu dreptul Uniunii, cu condiția ca persoanele care datorează redevența să fie scutite, cu respectarea dreptului Uniunii, de la plata ei, dacă dovedesc că au furnizat aparatele și suporturile în discuție altor persoane decât persoanele fizice, în scopuri vădit străine de cel de reproducere pentru uz personal.
53 Or, această situație nu se regăsește în speță, astfel cum reiese din considerațiile care figurează la punctele 39-49 din prezenta hotărâre.
54 Pe de altă parte, trebuie amintit că, astfel cum reiese din considerentul (31) al Directivei 2001/29, trebuie păstrat un echilibru just între titularii de drept și utilizatorii de obiecte protejate. Potrivit jurisprudenței Curții, un sistem de compensație echitabilă trebuie, prin urmare, să conțină mecanisme, în special de rambursare, destinate să corecteze orice situație de „supracompensare” în detrimentul unei sau altei categorii de utilizatori, care nu ar fi compatibilă cu cerința menționată în respectivul considerent (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 noiembrie 2015, Hewlett‑Packard Belgium, C‑572/13, EU:C:2015:750, punctele 85 și 86).
55 În speță, având în vedere că sistemul de compensație echitabilă în discuție în litigiul principal nu prevede garanții suficiente pentru scutirea de la plata redevenței a producătorilor și a importatorilor care demonstrează că aparatele și suporturile au fost achiziționate în scopuri în mod vădit străine de cel al realizării de copii pentru uz personal, acest sistem ar trebui, în orice caz, astfel cum s‑a arătat la punctul 37 din prezenta hotărâre, să prevadă un drept la rambursarea redevenței care să fie efectiv și care să nu facă excesiv de dificilă restituirea redevenței plătite. Or, dreptul la rambursare prevăzut de sistemul de compensație echitabilă în discuție în litigiul principal nu poate fi considerat efectiv, din moment ce este cert că acesta nu este recunoscut în favoarea persoanelor fizice, nici măcar atunci când ele achiziționează aparate și suporturi în scopuri vădit străine de cel al realizării de copii pentru uz personal.
56 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că dreptul Uniunii, în particular articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, condiționează scutirea de la plata redevenței pentru copia privată a producătorilor și a importatorilor de aparate și de suporturi destinate unei utilizări în mod vădit diferite de realizarea de copii private de încheierea unor acorduri între o entitate, care dispune de un monopol legal al reprezentării intereselor autorilor de opere, și debitorii compensației sau asociațiile sectoriale ale acestora, și, pe de altă parte, prevede că rambursarea unei asemenea redevențe, atunci când aceasta a fost plătită în mod nejustificat, poate fi solicitată numai de utilizatorul final al respectivelor aparate și suporturi.
Cu privire la cererea de limitare în timp a efectelor prezentei hotărâri
57 În observațiile sale scrise, SIAE a solicitat Curții să limiteze în timp efectele prezentei hotărâri în ipoteza în care constată că articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal.
58 În susținerea cererii sale, SIAE atrage atenția Curții, în primul rând, cu privire la repercusiunile economice grave pentru SIAE pe care le‑ar avea o hotărâre prin care s‑ar efectua o astfel de constatare, din moment ce, cu excepția cotei‑părți reținute de SIAE pentru a acoperi cheltuielile care decurg din activitatea sa de încasare, compensațiile au fost deja repartizate în favoarea avânzilor-cauză. În al doilea rând, nu ar exista nicio îndoială că SIAE a acționat cu bună‑credință și cu toată convingerea că reglementarea națională în discuție în litigiul principal era pe deplin compatibilă cu dreptul Uniunii, această convingere fiind consolidată prin faptul că, în pofida unei aplicări a respectivei reglementări pe o perioadă îndelungată, Comisia, care avea perfect cunoștință de aceasta, nu ar fi emis niciodată obiecții cu privire la compatibilitatea reglementării menționate cu dreptul Uniunii.
59 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, interpretarea pe care aceasta din urmă o dă unei norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE, lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la momentul intrării sale în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de către instanță chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condițiile care permit sesizarea instanțelor competente cu un litigiu referitor la aplicarea normei respective (a se vedea în special Hotărârea din 17 februarie 2005, Linneweber și Akritidis, C‑453/02 și C‑462/02, EU:C:2005:92, punctul 41, Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, EU:C:2007:132, punctul 34, precum și Hotărârea din 27 februarie 2014, Transportes Jordi Besora, C‑82/12, EU:C:2014:108, punctul 40).
60 Numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate fi determinată să limiteze posibilitatea oricărei persoane interesate de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o în scopul de a contesta raporturi juridice stabilite cu bună‑credință. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale: buna‑credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (a se vedea în special Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Skov și Bilka, C‑402/03, EU:C:2006:6, punctul 51, Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev, C‑2/09, EU:C:2010:312, punctul 50, precum și Hotărârea din 27 februarie 2014, Transportes Jordi Besora, C‑82/12, EU:C:2014:108, punctul 41).
61 Mai precis, Curtea nu a recurs la această soluție decât în circumstanțe bine determinate, și anume în cazul în care exista un risc de repercusiuni economice grave, cauzate mai ales de numărul mare de raporturi juridice constituite cu bună‑credință pe baza reglementării considerate ca fiind în mod legal în vigoare, și atunci când reieșea că particularii și autoritățile naționale au fost determinați să adopte un comportament neconform dreptului Uniunii, ca urmare a unei incertitudini obiective și importante privind domeniul de aplicare al normelor de drept al Uniunii, incertitudine la care contribuise eventual și comportamentul altor state membre sau al Comisiei Europene (Hotărârea din 27 februarie 2014, Transportes Jordi Besora, C‑82/12, EU:C:2014:108, punctul 42 și jurisprudența citată).
62 În speță, în ceea ce privește primul criteriu, trebuie constatat că, în Hotărârea din 21 octombrie 2010, Padawan (C‑467/08, EU:C:2010:620, punctul 53), Curtea s‑a pronunțat deja în privința compatibilității cu dreptul Uniunii a unui sistem care prevede aplicarea nediferențiată a redevenței pentru copia privată cu privire la toate tipurile de aparate și de suporturi de reproducere digitală, inclusiv în ipoteza în care acestea sunt achiziționate de alte persoane decât persoanele fizice, în scopuri vădit străine de cel al realizării de copii pentru uz personal. În aceste împrejurări, SIAE nu poate în niciun caz să pretindă că a dobândit convingerea că reglementarea în discuție în litigiul principal era conformă cu dreptul Uniunii, în temeiul lipsei unei obiecții din partea Comisiei cu privire la compatibilitatea acestei legislații cu dreptul Uniunii.
63 În orice caz, în ceea ce privește al doilea criteriu, se impune constatarea că SIAE nu a demonstrat existența unor tulburări grave, aceasta limitându‑se să arate că compensațiile au fost deja integral repartizate în favoarea avânzilor-cauză și că „probabil nu ar fi în măsură să recupereze astfel de sume”.
64 Prin urmare, nu este necesară limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri.
Cu privire la cheltuielile de judecată
65 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
Dreptul Uniunii, în particular articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, condiționează scutirea de la plata redevenței pentru copia privată a producătorilor și a importatorilor de aparate și de suporturi destinate unei utilizări în mod vădit diferite de realizarea de copii private de încheierea unor acorduri între o entitate, care dispune de un monopol legal al reprezentării intereselor autorilor de opere, și debitorii compensației sau asociațiile sectoriale ale acestora, și, pe de altă parte, prevede că rambursarea unei asemenea redevențe, atunci când aceasta a fost plătită în mod nejustificat, poate fi solicitată numai de utilizatorul final al respectivelor aparate și suporturi.
Semnături