HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE
(Camera a treia)
30 ianuarie 2013
Cauza F‑87/11
Kari Wahlström
împotriva
Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene (Frontex)
„Funcție publică – Agent temporar – Neprelungirea unui contract pe durată determinată – Articolul 8 din Regimul aplicabil celorlalți agenți – Procedură – Încălcarea unor norme fundamentale de procedură – Competență”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a din acesta, prin care domnul Wahlström solicită anularea deciziei directorului executiv al Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene (Frontex) din 10 decembrie 2010, notificată la 16 decembrie 2010, de a nu prelungi contractul său de agent temporar
Decizia: Anulează decizia. Frontex suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant.
Sumarul hotărârii
1. Acțiune introdusă de funcționari – Termene – Momentul de la care începe să curgă termenul – Notificare – Noțiune – Decizie adresată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire – Prezumție de notificare
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
2. Funcționari – Agenți temporari – Recrutare – Prelungirea unui contract pe perioadă determinată – Directivă internă a Frontex în materie – Efecte juridice
(Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 8)
3. Funcționari – Agenți temporari – Recrutare – Prelungirea unui contract pe perioadă determinată – Procedură – Încălcarea unor norme fundamentale de procedură – Neregulă care poate atrage anularea – Condiții
(Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 8)
1. Atunci când o decizie este notificată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, se consideră că destinatarul său a luat cunoștință de respectiva decizie prin faptul că a semnat confirmarea de primire. Cu toate acestea, este posibil ca o confirmare de primire a unei scrisori recomandate să nu poată fi semnată de destinatar atunci când acesta, lipsind de la domiciliul său când a trecut poștașul, nu a făcut niciun demers și mai ales nu a ridicat scrisoarea în termenul de păstrare menționat.
Într‑o asemenea împrejurare, trebuie să se considere că decizia a fost notificată în mod legal destinatarului său la data expirării termenului de păstrare a scrisorii de către serviciile poștale. Astfel, în cazul în care s‑ar admite că neefectuarea niciunui demers și mai ales neridicarea scrisorii recomandate în termenul menționat de destinatar ar putea împiedica notificarea legală a unei decizii printr‑o scrisoare recomandată, pe de o parte, garanțiile prezentate de acest mod de notificare ar fi considerabil diminuate, în condițiile în care acesta reprezintă un mod deosebit de sigur și de obiectiv de notificare a actelor administrative. Administrația ar fi constrânsă să utilizeze alte modalități de notificare, fie mai puțin sigure, cum ar fi notificarea printr‑o simplă scrisoare, fie mai oneroase, chiar disproporționate, precum notificarea printr‑un executor judecătoresc. Pe de altă parte, destinatarul ar avea o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de introducere a căii de atac, deși un astfel de termen nu poate depinde de părți și trebuie să îndeplinească cerințele privind securitatea juridică și buna administrare a justiției.
Cu toate acestea, prezumția că destinatarul a primit notificarea deciziei la expirarea termenului normal de păstrare a scrisorii recomandate de către serviciile poștale nu are un caracter absolut. Astfel, aplicarea ei este condiționată de dovedirea, de către administrație, a legalității notificării prin scrisoare recomandată, în special prin lăsarea unui aviz privind trecerea poștașului la ultima adresă indicată de destinatar. În plus, această prezumție nu este irefragabilă, destinatarul putând inclusiv să încerce să dovedească faptul că a fost împiedicat, în special din motive de boală sau de un caz de forță majoră care nu depindea de voința sa, să ia la cunoștință în mod util avizul privind trecerea poștașului.
(a se vedea punctele 38-40)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 16 decembrie 2010, AG/Parlamentul European, F‑25/10, punctele 41, 43 și 44
2. O decizie a unei instituții sau a unui oficiu ori agenție a Uniunii comunicată întregului personal și care vizează să garanteze funcționarilor și agenților vizați un tratament identic, într‑un domeniu în care instituția, oficiul sau agenția respectivă dispune de o largă putere de apreciere conferită de statut, constituie o directivă internă și trebuie, în această calitate, să fie considerată o normă de conduită indicativă pe care administrația și‑o autoimpune și de la care nu se poate abate fără să precizeze motivele care au determinat‑o să procedeze astfel, sub sancțiunea încălcării principiului egalității de tratament.
Liniile directoare care stabilesc un anumit număr de norme în materie de prelungire a contractelor de agent temporar în cadrul Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene reprezintă o astfel de directivă internă.
(a se vedea punctele 56 și 57)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 9 iulie 1997, Monaco/Parlamentul European, T‑92/96, punctul 46
Tribunalul Funcției Publice: 7 iulie 2009, Bernard/Europol, F‑99/07 și F‑45/08, punctul 79 și jurisprudența citată
3. Atunci când, în cadrul unei acțiuni împotriva deciziei directorului executiv al Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene de a nu prelungi un contract al unui agent temporar, viciul de competență constatat nu privește însuși autorul deciziei atacate, și anume directorul executiv, ci persoanele care trebuiau consultate, mai precis evaluatorul și validatorul, în cadrul procedurii de prelungire a contractului agentului temporar conform liniilor directoare ale Agenției, o astfel de neregularitate procedurală nu poate fi sancționată prin anularea deciziei atacate decât dacă se stabilește că această neregularitate procedurală putea influența conținutul deciziei.
Or, aceasta este situația atunci când nu poate fi exclus faptul ca evaluatorul și validatorul, corect identificați și chemați să se pronunțe asupra performanțelor profesionale ale agentului temporar respectiv, să fi putut formula propuneri diferite sau motivate diferit în ceea ce privește prelungirea contractului acestuia.
(a se vedea punctele 58 și 59)
Trimitere la:
Curte: 29 octombrie 1980, van Landewyck și alții/Comisia, 209/78-215/78 și 218/78, punctul 47
Tribunalul de Primă Instanță: 9 martie 1999, Hubert/Comisia, T‑212/97, punctul 53