CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NILS WAHL

din 20 octombrie 2016(1)

Cauza C‑413/14 P

Intel Corporation Inc.

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs – Articolul 102 TFUE – Abuz de poziție dominantă – Reduceri de fidelitate – Calificare drept practică abuzivă – Criteriu juridic aplicabil – Încălcare unică și continuă – Dreptul la apărare – Articolul 19 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Interviu referitor la obiectul unei investigații – Competența Comisiei – Punere în aplicare – Efecte”

Cuprins

I – Cadrul juridic

II – Istoricul cauzei

III – Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

IV – Procedura în fața Curții și concluziile recurentei

V – Aprecierea motivelor de recurs

A – Considerații introductive

B – Primul motiv de recurs: criteriul juridic care trebuie aplicat în cazul așanumitelor „reduceri de exclusivitate”

1. Principalele argumente ale părților

2. Analiză

a) Aprecierea reducerilor și a plăților recurentei efectuată cu titlu principal de Tribunal

i) Principiile fundamentale ale jurisprudenței Curții privind reducerile

ii) Împrejurările cauzei ca modalitate de stabilire a existenței unui efect probabil al comportamentului incriminat asupra concurenței

iii) Potrivit jurisprudenței, există doar două categorii de reduceri

– Caracterul irefragabil al unei prezumții de nelegalitate privind forma

– Reducerile de fidelitate nu sunt întotdeauna prejudiciabile

– Efectele reducerilor de fidelitate depind de context

– Practicile conexe impun aprecierea tuturor împrejurărilor

iv) Concluzie intermediară

b) Aprecierea cu titlu subsidiar a capacității de a restrânge concurența, efectuată de Tribunal

i) Capacitate și/sau probabilitate

ii) Elemente reținute de Tribunal în susținerea constatării unui abuz

iii) Alte împrejurări

– Extinderea pe piață

– Durata

– Performanța pe piață a concurentului și scăderea prețurilor

– Testul AEC

c) Concluzie

C – Al doilea motiv de recurs: luarea în considerare a extinderii pe piață pentru a stabili dacă o întreprindere a abuzat de poziția sa dominantă

1. Principalele argumente ale părților

2. Analiză

D – Al treilea motiv de recurs: calificarea anumitor reduceri drept „reduceri de exclusivitate”

1. Principalele argumente ale părților

2. Analiză

E – Al patrulea motiv de recurs: dreptul la apărare

1. Principalele argumente ale părților

2. Analiză

a) Reuniunea în cauză era un interviu, în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003

b) Nota internă nu a remediat eroarea procedurală

c) Consecința neînregistrării reuniunii în cauză

F – Al cincilea motiv de recurs: competența

1. Principalele argumente ale părților

2. Analiză

a) Observații generale: punere în aplicare și/sau efecte?

b) Aprecierea de către Tribunal a aplicării criteriilor de atribuire a competenței pertinente

i) Punerea în aplicare

ii) Efectele „calificate”

G – Al șaselea motiv de recurs: valoarea amenzii

1. Principalele argumente ale părților

2. Analiză

VI – Consecințele aprecierii

VII – Concluzie

1.        Prin prezentul recurs, Intel Corporation (denumită în continuare „Intel” sau „recurenta”) solicită Curții anularea Hotărârii din 12 iunie 2014, Intel/Comisia(2), prin care Tribunalul a respins acțiunea sa în anularea Deciziei C(2009) 3726 final a Comisiei din 13 mai 2009 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 82 [CE] (în prezent articolul 102 TFUE) și al articolului 54 din Acordul privind SEE (cauza COMP/C‑3/37.990 – Intel) (denumită în continuare „decizia contestată”)(3).

2.        Cauza ridică o serie de chestiuni de principiu importante, inclusiv aplicarea noțiunii „încălcare unică și continuă” în contextul actualului articol 102 TFUE, puterea discreționară care ar trebui să revină Comisiei în ceea ce privește înregistrarea interviurilor pe care le realizează în cadrul investigațiilor sale și întinderea competenței Comisiei de a investiga încălcările săvârșite în străinătate.

3.        În plus, cauza oferă Curții posibilitatea de a‑și preciza jurisprudența referitoare la abuzul de poziție dominantă, în sensul articolului 102 TFUE. Mai precis, se pune problema dacă, în lumina jurisprudenței rezultate din Hotărârea Hoffmann‑La Roche/Comisia(4), este justificată stabilirea unei distincții între diferite tipuri de reduceri. Ținând cont de jurisprudența respectivă, Curtea trebuie să stabilească criteriul juridic corect care trebuie aplicat în cazul unei anumite categorii de reduceri, calificate de Tribunal în hotărârea atacată drept „reduceri de exclusivitate”.

4.        În special, Curtea este chemată să decidă dacă Tribunalul a considerat în mod corect că reducerile de tipul celor în discuție în prezenta cauză sunt în mod intrinsec anticoncurențiale. Natura intrinsec anticoncurențială a reducerilor menționate ar face inutilă aprecierea tuturor împrejurărilor cauzei pentru a stabili dacă respectivul comportament este efectiv în măsură să restrângă concurența pe o anumită piață.

I –    Cadrul juridic

5.        Potrivit considerentului (25) al Regulamentului (CE) nr. 1/2003(5), Comisia ar trebui, mai ales, să fie împuternicită să intervieveze orice persoană care ar putea fi în posesia unor informații utile și să înregistreze declarațiile făcute.

6.        Articolul 19 din regulament se referă la competența Comisiei de a lua declarații. Alineatul (1) al acestui articol prevede:

„Pentru a‑și îndeplini îndatoririle atribuite prin prezentul regulament, Comisia poate să intervieveze orice persoană fizică sau juridică care consimte să fie intervievată în scopul obținerii de informații privind obiectul investigației.”

7.        Articolul 27 alineatul (2) din regulament prevede:

„Drepturile la apărare ale părților în cauză sunt pe deplin garantate în cadrul procedurilor. Acestea au dreptul de acces la dosarul Comisiei, sub rezerva interesului legitim al întreprinderilor de a‑și proteja secretele de afaceri. Dreptul de acces la dosar nu include accesul la informațiile confidențiale și documentele interne ale Comisiei sau ale autorităților de concurență ale statelor membre […]”

8.        Considerentul (3) al Regulamentului (CE) nr. 773/2004(6) arată că, atunci când Comisia realizează interviuri, persoanele audiate trebuie să fie informate cu privire la scopul audierii și la orice înregistrare care ar putea fi făcută.

9.        Articolul 3 din regulamentul menționat se referă la competența Comisiei de a lua declarații. Acesta prevede:

„(1)      Atunci când Comisia intervievează o persoană cu consimțământul acesteia în conformitate cu articolul 19 din Regulamentul [nr. 1/2003], aceasta indică, la începutul interviului, temeiul juridic și scopul interviului și reamintește natura sa voluntară. De asemenea, Comisia informează persoana intervievată cu privire la intenția de a înregistra interviul.

(2)      Interviul poate fi luat prin orice mijloace, inclusiv prin telefon sau pe cale electronică.

(3)      Comisia poate înregistra sub orice formă declarațiile făcute de persoanele intervievate. O copie a oricărei înregistrări trebuie pusă la dispoziția persoanei intervievate pentru aprobare. Dacă este cazul, Comisia stabilește un termen în care persoana intervievată îi poate comunica orice corectare care trebuie făcută în declarație.”

II – Istoricul cauzei

10.      Istoricul cauzei, astfel cum este prezentat în hotărârea atacată, poate fi rezumat după cum urmează.

11.      Intel este o societate de drept american care asigură proiectarea, dezvoltarea, producția și comercializarea microprocesoarelor (denumite în continuare „UCP”), a „chipset‑urilor” și a altor componente semiconductoare, precum și soluții pentru platforme în cadrul prelucrării datelor și al dispozitivelor de comunicare.

12.      La 18 octombrie 2000, Advanced Micro Devices (denumită în continuare „AMD”) a înaintat Comisiei o plângere oficială în temeiul Regulamentului nr. 17(7), pe care a completat‑o cu noi fapte și noi afirmații în cadrul unei plângeri suplimentare din 26 noiembrie 2003.

13.      În luna mai a anului 2004, Comisia a lansat o serie de investigații având ca obiect afirmațiile cuprinse în plângerea suplimentară a AMD.

14.      La 17 iulie 2006, AMD a depus o plângere la Bundeskartellamt (Biroul Federal Anticartel, Germania), în care a afirmat că Intel avea printre altele înțelegeri comerciale care vizau excluderea concurenței cu Media‑Saturn‑Holding GmbH (denumită în continuare „MSH”), un detailist european de dispozitive microelectronice și primul detailist european de calculatoare de birou. Biroul Federal Anticartel și Comisia au făcut schimb de informații pe această temă.

15.      La 23 august 2006, Comisia a avut o reuniune cu un înalt responsabil, domnul D1, de la Dell Inc., un client al Intel(8). Comisia nu a depus lista referitoare la temele acestei reuniuni la dosarul cauzei și nu a întocmit un proces‑verbal. Un membru al echipei Comisiei însărcinat cu dosarul a redactat o notă după această reuniune, care a fost calificată drept internă de Comisie. La 19 decembrie 2008, Comisia a furnizat recurentei o versiune neconfidențială a acestei note.

16.      La 26 iulie 2007, Comisia a notificat recurentei o comunicare privind obiecțiunile (denumită în continuare „comunicarea privind obiecțiunile din 2007”) referitoare la comportamentul său în privința a cinci principali producători de echipamente originale („Original Equipment Manufacturer”, denumiți în continuare „OEM”), respectiv Dell, Hewlett‑Packard Company (HP), Acer Inc., NEC Corp. și International Business Machines Corp. (IBM).

17.      La 17 iulie 2008, Comisia a trimis recurentei o comunicare suplimentară privind obiecțiunile referitoare la comportamentul său în privința MSH și a Lenovo Group Ltd (denumit în continuare „Lenovo”). Aceasta cuprindea probe noi privind comportamentul Intel față de unii dintre OEM incluși în comunicarea privind obiecțiunile din 2007, probe care au parvenit Comisiei după publicarea acesteia.

18.      După mai multe etape procedurale, la 13 mai 2009, Comisia a adoptat decizia contestată, în care a apreciat că Intel a încălcat articolul 82 CE și articolul 54 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE), din octombrie 2002 până în decembrie 2007, prin punerea în aplicare a unei strategii care viza excluderea unui concurent, respectiv AMD, de pe piața UCP‑urilor cu arhitectură x86 (denumite în continuare „UCP‑uri x86”).

19.      Această decizie cuprindea următoarele considerații.

20.      Produsele în discuție sunt UCP‑uri. Arhitectura x86 este este un standard proiectat de Intel pentru UCP‑urile sale, care poate funcționa atât cu sistemul de operare Windows, cât și cu Linux. În principal, Windows este legat de setul de instrucțiuni x86. Înainte de anul 2000, existau mai mulți producători de UCP‑uri x86, însă majoritatea acestora au ieșit de pe piață. Potrivit deciziei atacate, Intel și AMD sunt în esență singurele companii care încă mai produc UCP‑uri x86.

21.      În plus, Comisia a concluzionat în decizia contestată că piața relevantă a produselor nu era mai mare decât piața UCP‑urilor x86. Totuși, aceasta nu s‑a pronunțat asupra problemei dacă există o piață unică a UCP‑urilor x86 pentru toate calculatoarele sau dacă se impune să se facă distincția între trei piețe separate de UCP‑uri x86, respectiv cea pentru calculatoare de birou, cea pentru laptopuri și cea pentru servere. Potrivit deciziei contestate, având în vedere cotele de piață ale Intel pentru fiecare dintre aceste segmente, concluziile referitoare la poziția dominantă rămân aceleași.

22.      În decizia contestată, piața geografică a fost definită ca fiind mondială.

23.      În ceea ce privește poziția dominantă, în perioada de 10 ani examinată de Comisie (1997-2007), Intel a deținut cote de piață de peste sau de aproximativ 70 %. Mai mult, Comisia a identificat pe piața UCP‑urilor x86 bariere semnificative de intrare și de extindere. Aceste bariere rezultă în special din investițiile nerecuperabile în cercetare și dezvoltare, în proprietatea intelectuală și în instalațiile de producție necesare producerii UCP‑urilor x86. Pe baza cotelor de piață Intel și a barierelor de intrare și de extindere pe piața în cauză, Comisia a concluzionat că Intel a deținut o poziție dominantă pe piață cel puțin în perioada care face obiectul deciziei, respectiv octombrie 2002-decembrie 2007.

24.      În decizia contestată, Comisia a identificat două tipuri de comportamente manifestate de Intel față de partenerii săi comerciali: reducerile condiționate și așa‑numitele „restricții propriu‑zise” (naked restrictions).

25.      În ceea ce privește primul tip, Intel a acordat reduceri celor patru OEM, în speță Dell, Lenovo, HP și NEC, cu condiția ca aceștia să achiziționeze de la ea totalitatea sau cvasitotalitatea UCP‑urilor x86. De asemenea, Intel a efectuat plăți către MSH, cu condiția ca acesta să vândă exclusiv calculatoare echipate cu UCP‑uri x86 de la Intel.

26.      Potrivit deciziei contestate, reducerile condiționate acordate de Intel sunt descrise ca fiind reduceri de fidelitate. În ceea ce privește plățile condiționate efectuate de Intel către MSH, Comisia a concluzionat că mecanismul economic al acestor plăți este echivalent cu cel al reducerilor condiționate acordate OEM.

27.      De asemenea, decizia contestată analizează în termeni economici capacitatea reducerilor și a plăților efectuate către MSH de a elimina un concurent care ar fi la fel de eficient ca Intel („as‑efficient‑competitor test” [criteriul concurentului la fel de eficient], denumit în continuare „testul AEC”)(9).

28.      În lumina acestor considerații, Comisia a concluzionat că reducerile și plățile condiționate ale Intel au determinat fidelitatea unor OEM‑cheie și a MSH. Aceste practici ar fi avut efecte suplimentare, reducând în mod semnificativ capacitatea concurenților de a rivaliza în ceea ce privește performanțele UCP‑urilor lor de tip x86. În consecință, comportamentul anticoncurențial al societății Intel a determinat limitarea posibilității de alegere a consumatorilor și o motivație mai scăzută pentru inovații.

29.      În ceea ce privește al doilea tip de comportament identificat în decizia contestată, și anume restricțiile propriu‑zise, Comisia a considerat că Intel a efectuat plăți către trei OEM, respectiv HP, Acer și Lenovo, cu condiția ca aceștia să își amâne sau să își anuleze lansarea de produse echipate cu UCP bazate pe tehnologia AMD și/sau să impună restricții în ceea ce privește distribuția acestor produse. Comisia a concluzionat că acest comportament al Intel privind restricțiile propriu‑zise a cauzat un prejudiciu concurenței, întrucât consumatorii au fost privați de o posibilitate de alegere de care ar fi beneficiat în mod normal. În opinia Comisiei, acest comportament nu a constituit o concurență normală, întemeiată pe merite.

30.      Comisia a concluzionat în decizia contestată că, în toate situațiile, comportamentul Intel față de OEM sus‑menționați și față de MSH constituie un abuz în sensul articolului 102 TFUE, însă că fiecare dintre aceste abuzuri se înscrie și într‑o strategie de ansamblu care are ca obiectiv excluderea AMD, singurul concurent important al Intel, de pe piața de UCP‑uri x86. Prin urmare, aceste abuzuri ar constitui o încălcare unică în sensul articolului 102 TFUE.

31.      Aplicând Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (denumite în continuare „Orientările din 2006”)(10), Comisia a aplicat recurentei o amendă de 1,06 miliarde de euro.

32.      Decizia contestată prevede:

„Articolul 1

Intel […] a comis o încălcare unică și continuă a articolului [102 TFUE] și a articolului 54 din Acordul privind SEE, între octombrie 2002 și decembrie 2007, prin punerea în aplicare a unei strategii care are ca obiectiv excluderea concurenților de pe piața de UCP‑uri x86 care a constat în elementele următoare:

(a)      acordarea de reduceri în favoarea Dell între decembrie 2002 și decembrie 2005, al căror nivel era condiționat de achiziționarea de către Dell a totalității UCP‑urilor x86 de la Intel;

(b)      acordarea de reduceri în favoarea HP între noiembrie 2002 și mai 2005, al căror nivel era condiționat de achiziționarea de către HP a cel puțin 95 % dintre UCP‑urile x86 destinate calculatoarelor sale de birou pentru întreprinderi de la Intel;

(c)      acordarea de reduceri în favoarea NEC între octombrie 2002 și noiembrie 2005, al căror nivel era condiționat de achiziționarea de către NEC a cel puțin 80 % dintre UCP‑urile x86 destinate PC‑urilor sale client de la Intel;

(d)      acordarea de reduceri în favoarea Lenovo între ianuarie 2007 și decembrie 2007, al căror nivel era condiționat de achiziționarea de către Lenovo a totalității UCP‑urilor x86 destinate laptopurilor sale de la Intel;

(e)      efectuarea de plăți către [MSH] între octombrie 2002 și decembrie 2007, cu condiția ca [MSH] să vândă exclusiv calculatoare echipate cu UCP‑uri x86 de la Intel;

(f)      efectuarea de plăți către HP între noiembrie 2002 și mai 2005, cu condiția ca: i) HP să îndrepte calculatoarele de birou HP echipate cu UCP‑uri x86 de la AMD destinate întreprinderilor către întreprinderile mici și mijlocii și clienții din sectorul guvernamental, educativ și medical mai degrabă decât marile întreprinderi; ii) HP să interzică partenerilor săi de distribuție să stocheze calculatoarele de birou HP echipate cu UCP‑uri x86 de la AMD destinate întreprinderilor astfel încât aceste calculatoare să fie disponibile pentru clienți doar comandându‑le la HP (fie direct, fie prin intermediul unor parteneri de distribuție ai HP care îndeplinesc funcția de agenți comerciali); iii) HP să întârzie cu șase luni lansarea calculatorului său de birou echipat cu un UCP x86 de la AMD destinat întreprinderilor din regiune [Europa, Orientul Mijlociu și Africa];

(g)      efectuarea de plăți către Acer între septembrie 2003 și ianuarie 2004, cu condiția ca Acer să întârzie lansarea unui laptop echipat cu un UCP x86 de la AMD;

(h)      efectuarea de plăți către Lenovo între iunie 2006 și decembrie 2006, cu condiția ca Lenovo să întârzie și să anuleze în final lansarea laptopurilor sale echipate cu UCP‑uri x86 de la AMD.”

III – Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

33.      Prin cererea introductivă depusă la 22 iulie 2009, recurenta a solicitat Tribunalului anularea deciziei contestate. Association for Competitive Technology, Inc. (denumită în continuare „ACT”) a intervenit în susținerea Intel.

34.      Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate.

IV – Procedura în fața Curții și concluziile recurentei

35.      Prin recursul formulat, depus la Curte la 26 august 2014, Intel solicită Curții:

–        anularea în tot sau în parte a hotărârii atacate;

–        anularea în tot sau în parte a deciziei contestate;

–        anularea sau reducerea substanțială a amenzii aplicate;

–        cu titlu subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe în conformitate cu hotărârea Curții;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta procedură, precum și în procedura în fața Tribunalului.

36.      ACT a depus un memoriu în răspuns în susținerea concluziilor recurentei.

37.      Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

38.      Intel, ACT și Comisia au prezentat observații orale în ședința din 21 iunie 2016.

V –    Aprecierea motivelor de recurs

39.      În susținerea recursului formulat, recurenta invocă șase motive. Primul motiv de recurs se întemeiază pe existența unor erori de drept privind calificarea juridică a reducerilor descrise de Tribunal drept „reduceri de exclusivitate”. Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe o eroare de drept în constatarea unei încălcări în cursul anilor 2006 și 2007, precum și în evaluarea extinderii pe piață a comportamentului în cauză. Al treilea motiv privește o eroare de drept privind calificarea drept „reduceri de exclusivitate” a anumitor acorduri privind reduceri care acopereau doar o mică parte din achizițiile unui client. Al patrulea motiv de recurs invocă o eroare de procedură rezultată dintr‑o interpretare incorectă a articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003, coroborat cu articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004, în ceea ce privește lipsa obligației de înregistrare a unui interviu. Al cincilea motiv de recurs se întemeiază pe încălcarea articolului 102 TFUE și se referă la competența Comisiei de a aplica articolul 102 TFUE acordurilor încheiate de recurentă în China cu Lenovo în 2006 și în 2007. În sfârșit, al șaselea motiv privește cuantumul amenzii, al cărei calcul ar rezulta dintr‑o eroare de drept legată de aplicarea retroactivă a Orientărilor din 2006 privind calcularea amenzilor.

40.      Înainte de a trata succesiv toate aceste chestiuni, considerăm necesară formularea unor observații preliminare cu privire la structura și la obiectul articolului 102 TFUE. Observațiile respective constituie punctul de plecare pentru analiza ulterioară a primelor trei motive de recurs.

A –    Considerații introductive

41.      De la bun început, normele Uniunii în materie de concurență au urmărit instituirea unui sistem de concurență nedenaturată, ca parte a pieței interne create de Uniune(11). În acest sens, nu se poate sublinia îndeajuns faptul că protecția acordată de normele Uniunii în materie de concurență vizează procesul concurențial ca atare, iar nu, de exemplu, concurenții(12). În aceeași ordine de idei, concurenții care sunt obligați să iasă de pe piață din cauza concurenței acerbe, iar nu din cauza comportamentului anticoncurențial, nu sunt protejați. Prin urmare, nu orice ieșire de pe piață este în mod necesar un semn de comportament abuziv, ci mai degrabă un semn de concurență agresivă, dar sănătoasă și permisă(13). Motivul este acela că, dat fiind caracterul său economic, dreptul concurenței urmărește, în ultimă instanță, câștiguri de eficiență. De asemenea, importanța acordată eficienței este reflectată clar, în opinia noastră, în jurisprudența instanțelor Uniunii.

42.      Din sublinierea menționată rezultă în mod firesc că poziția dominantă ca atare nu este considerată contrară articolului 102 TFUE. Dimpotrivă, doar comportamentul care constituie o expresie a puterii deținute pe piață în detrimentul concurenței și, astfel, al consumatorilor este interzis și sancționat în consecință ca fiind un abuz de poziție dominantă.

43.      Corolarul logic al obiectivului privind creșterea eficienței este faptul că efectele anticoncurențiale ale unei anumite practici dobândesc o importanță deosebită. Indiferent dacă avem de a face cu o aplicare simplificată a normelor de concurență prin utilizarea, de exemplu, a noțiunii de „restrângere prin obiect” în contextul articolului 101 TFUE(14) sau cu comportamentul unei singure societăți care intră în domeniul de aplicare al articolului 102 TFUE, normele Uniunii în materie de concurență urmăresc să cuprindă comportamentul cu efecte anticoncurențiale. Până în prezent, forma unei anumite practici nu a fost considerată importantă.

44.      În hotărârea atacată, Tribunalul a făcut distincție între trei categorii de reduceri: reduceri bazate pe volum, „reduceri de exclusivitate” și reduceri bazate pe un mecanism care poate să prezinte un efect de fidelizare. Spre deosebire de un sistem de reduceri bazat doar pe volumul achizițiilor (prima categorie), care reflectă creșteri ale eficienței și economii de scară, sistemele de reduceri de exclusivitate (a doua categorie), potrivit clasificării utilizate de Tribunal, sunt incompatibile cu obiectivul privind competența nedenaturată în cadrul pieței interne. Acordarea unor asemenea reduceri este subordonată condiției ca clientul să se aprovizioneze pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a nevoilor sale de la întreprinderea aflată în poziție dominantă(15).

45.      Pe lângă cele două categorii de reduceri menționate anterior, hotărârea atacată face referire la o categorie reziduală de reduceri care includ un mecanism de fidelizare fără a fi legate în mod direct de aprovizionarea exclusivă sau cvasiexclusivă (a treia categorie). Această categorie include reduceri precum reducerile retroactive(16). Tribunalul a considerat că reducerile din a treia categorie trebuie să fie distinse de „reducerile de exclusivitate” pentru motivul că ele nu sunt direct subordonate condiției de exclusivitate. Pentru acest motiv, Tribunalul a admis că era necesar să fie luate în considerare toate împrejurările pentru a stabili dacă asemenea reduceri sunt în măsură să restrângă concurența(17).

46.      Având în vedere caracterul condiționat al reducerilor, Tribunalul a calificat reducerile și plățile oferite de recurentă drept „reduceri de exclusivitate”. Pe baza jurisprudenței care rezultă din Hotărârea Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36), Tribunalul a considerat că, pentru a stabili dacă întreprinderea în cauză a abuzat de poziția sa dominantă, era suficient că reducerile erau „reduceri de exclusivitate” din a doua categorie. Odată stabilit acest fapt, nu mai era necesar să fie luate în considerare „toate împrejurările” pentru a verifica dacă respectivul comportament era în măsură să restrângă concurența. Existența unei asemenea posibilități nu poate fi presupusă doar pe baza formei comportamentului. Potrivit Tribunalului, motivul este acela că astfel de reduceri urmăresc, de regulă, să priveze cumpărătorul de posibilitatea de a‑și alege sursele de aprovizionare sau să îi restrângă această posibilitate și, astfel, să împiedice aprovizionarea clienților de la producători concurenți(18).

47.      În conformitate cu metodologia menționată, premisa că „reducerile de exclusivitate” oferite de o întreprindere dominantă generează întotdeauna și fără excepție o excludere a concurenței se face simțită în întreaga hotărâre atacată. Pe baza acestei premise, argumentele privind pertinența contextului și, prin extindere, necesitatea de a analiza capacitatea comportamentului de a avea efecte anticoncurențiale au fost respinse de Tribunal.

48.      În această optică, decizia privind primul, al doilea și al treilea motiv de recurs depinde, în final, de aspectul dacă Curtea consideră corectă premisa respectivă.

B –    Primul motiv de recurs: criteriul juridic care trebuie aplicat în cazul așa‑numitelor „reduceri de exclusivitate”

1.      Principalele argumente ale părților

49.      Intel, susținută de ATC, susține cu titlu principal că Tribunalul a săvârșit o eroare prin calificarea juridică a ceea ce a denumit „reduceri de exclusivitate”, și anume a „reducerilor de fidelitate în sensul jurisprudenței Hoffmann‑La Roche”(19). În opinia sa, Tribunalul a concluzionat în mod eronat că, spre deosebire de alte reduceri și practici tarifare, asemenea reduceri sunt, prin natura lor, capabile să restrângă concurența și astfel sunt anticoncurențiale fără a fi necesară aprecierea nici a împrejurărilor pertinente ale reducerilor în cauză și nici a probabilității ca reducerile să restrângă concurența(20). În acest context, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare constatând existența unui abuz fără a analiza probabilitatea unui prejudiciu anticoncurențial. Mai mult, Intel susține că în orice caz Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat, cu titlu subsidiar, că reducerile în discuție în prezenta cauză erau în măsură să restrângă concurența(21).

50.      Comisia solicită respingerea primului motiv de recurs. Aceasta afirmă, în substanță, că acesta se întemeiază pe premisa eronată că „reducerile de exclusivitate” constituie simple practici tarifare. Comisia obiectează că „reducerile de exclusivitate” sunt în mod inerent diferite de alte practici tarifare. În opinia sa, reducerile subordonate condiției de exclusivitate prezintă trăsături care fac să nu fie necesară verificarea aspectului dacă acestea sunt în măsură să restrângă concurența într‑o anumită situație. Comisia consideră în special că jurisprudența Curții privind reducerile nu susține punctul de vedere al recurentei potrivit căruia nu ar trebui să se facă distincție între „reducerile de exclusivitate” și alte reduceri care au efect de fidelizare, nici, de altfel, practicile tarifare.

51.      În ceea ce privește aprecierea cu titlu subsidiar a tuturor împrejurărilor, Comisia consideră că recurenta nu a invocat niciun argument care să repună în discuție aprecierea cu titlu subsidiar a capacității, efectuată de Tribunal în hotărârea atacată.

2.      Analiză

52.      Esența primului motiv de recurs constă în determinarea criteriului juridic corect care trebuie aplicat în cazul așa‑numitelor „reduceri de exclusivitate”. Cu alte cuvinte, problema care se ridică este dacă Tribunalul a statuat în mod întemeiat că nu era necesar să se aprecieze „toate împrejurările” pentru a verifica dacă aceste reduceri pot avea un efect anticoncurențial. Pentru a simplifica, trebuie stabilit dacă Tribunalul a apreciat în mod corect că, dată fiind forma lor, nici chiar contextul nu poate sustrage „reducerile de exclusivitate” de la incriminare.

53.      În primul rând, contrar celor sugerate de Comisie în observațiile sale scrise, nu vedem niciun motiv pentru care Curtea nu ar trebui să analizeze primul motiv de recurs în totalitate. Potrivit motivului respectiv, recurenta urmărește în mod clar să conteste erorile de drept care, în opinia sa, au viciat calificarea reducerilor și a plăților realizate de Intel ca fiind „reduceri de exclusivitate”, distincte de alte reduceri cu efect de fidelizare. Mai precis, ea reproșează Tribunalului faptul a considerat că nu este necesară aprecierea tuturor împrejurărilor înainte de a ajunge la concluzia că comportamentul incriminat a constituit un abuz de poziție dominantă în sensul articolului 102 TFUE. Intel contestă de asemenea aprecierea cu titlu subsidiar a „capacității”(22) efectuată de Tribunal. În opinia sa, aprecierea menționată nu ia în considerare în mod corespunzător mai multe împrejurări care sunt pertinente pentru stabilirea aspectului dacă comportamentul incriminat este în măsură să restrângă concurența. Deși strâns legată de o examinare a faptelor, această chestiune nu poate să se sustragă controlului jurisdicțional, întrucât Curtea este competentă să exercite, în temeiul articolului 256 TFUE, un control asupra calificării juridice a acestor fapte și a consecințelor de drept care au fost deduse din acestea de către Tribunal.

54.      În ceea ce privește conținutul primului motiv de recurs, vom începe prin a analiza aspectul dacă Tribunalul în mod corect a considerat că, în aprecierea „reducerilor de exclusivitate” oferite de OEM în cauză și a acordurilor comerciale încheiate cu MSH, aprecierea „tuturor împrejurărilor” nu era necesară pentru a stabili dacă comportamentul incriminat constituie un abuz de poziție dominantă contrar articolului 102 TFUE. În acest context, vor fi prezentate principiile fundamentale ale jurisprudenței pertinente pentru a ilustra faptul că jurisprudența impune o apreciere a tuturor împrejurărilor. Ca un corolar logic al acestei concluzii, vom continua prin a examina aprecierea efectuată cu titlu subsidiar de Tribunal cu privire la capacitatea reducerilor oferite de recurentă de a restrânge concurența.

a)      Aprecierea reducerilor și a plăților recurentei efectuată cu titlu principal de Tribunal

55.      Astfel cum s‑a arătat mai sus (punctele 44-46), Tribunalul a făcut distincție, pe baza jurisprudenței Curții, între trei categorii de reduceri: reduceri bazate pe volum (prima categorie), „reduceri de exclusivitate” a căror acordare este subordonată condiției ca clientul să se aprovizioneze pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a nevoilor sale de la întreprinderea dominantă (a doua categorie) și alte tipuri de reduceri în cazul cărora acordarea unui stimulent financiar nu este legată în mod direct de aprovizionarea exclusivă sau cvasiexclusivă (a treia categorie)(23).

56.      Mai precis, Tribunalul a constatat că reducerile acordate Dell, HP, NEC și Lenovo, la care s‑a referit Comisia, în special la articolul 1 literele (a)-(d) din decizia contestată, sunt „reduceri de exclusivitate” care intră în a doua categorie, pentru motivul că aceste reduceri erau subordonate condiției ca societățile respective să se aprovizioneze de la Intel, cel puțin pe un segment determinat, fie pentru totalitatea nevoilor lor de UCP‑uri x86 (în cazul Dell și Lenovo), fie pentru o parte importantă a nevoilor lor (respectiv 95 % pentru HP și 80 % pentru NEC)(24). Referitor la plățile acordate MSH, Tribunalul a constatat că Comisia nu era ținută să examineze împrejurările cauzei, ci trebuia doar să demonstreze acordarea de către recurentă a unui stimulent financiar subordonat unei condiții de exclusivitate(25).

57.      În special, pe baza afirmației făcute de Curte în Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36)(26), Tribunalul a statuat că aspectul dacă o „reducere de exclusivitate” poate fi calificată drept abuzivă nu depinde de o analiză a capacității reducerilor de a restrânge concurența din perspectiva împrejurărilor speței(27).

58.      Recurenta susține că această concluzie conține erori de drept. În special, ea consideră că în mod incorect Tribunalul a ignorat afirmațiile pertinente făcute de Curte în alte cauze referitoare la reduceri vizate de articolul 102 TFUE, precum și pe cele privind alte practici tarifare.

59.      În continuare, vom arăta motivele pentru care suntem de acord cu recurenta.

i)      Principiile fundamentale ale jurisprudenței Curții privind reducerile

60.      În general, din jurisprudența Curții reiese neîncrederea față de o varietate de mecanisme diferite de reduceri oferite de întreprinderi dominante. Aceasta se explică prin faptul că în general se consideră că întreprinderilor dominante le revine o răspundere specială de a nu aduce atingere prin comportamentul lor concurenței de pe piața internă(28). Din acesată răspundere specială rezultă că mecanismele care într‑un fel sau altul obligă clienții să se aprovizioneze de la întreprinderea dominantă se consideră că au efect de fidelizare și, astfel, sunt prezumate ca fiind abuzive.

61.      Din jurisprudența rezultată din Hotărârea istorică din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36), reiese că reducerile condiționate de aprovizionarea clientului pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a nevoilor sale de la întreprinderea dominantă sunt prezumate ca fiind nelegale. Aceeași prezumție de nelegalitate se aplică în cazul altor reduceri, care au de asemenea efect de fidelizare, chiar dacă nu se bazează în mod formal pe exclusivitate. Reducerile, indiferent dacă sunt retroactive și individualizate, precum în cauzele Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia(29), British Airways/Comisia(30) și Tomra și alții/Comisia(31), sau bazate pe cota de piață și individualizate, precum în cauza Hoffmann‑La Roche/Comisia(32), au fost considerate anticoncurențiale de către Curte. Până în prezent, singurele reduceri care nu au intrat sub incidența prezumției de nelegalitate sunt cele bazate pe volum. Aceste reduceri sunt legate exclusiv de volumul achizițiilor efectuate de la o întreprindere dominantă(33).

62.      Reducerile și plățile oferite de Intel pot fi descrise drept reduceri de fidelitate bazate pe cota de piață(34). Pentru a putea beneficia de o reducere, clientul trebuie să se aprovizioneze pentru un anumit procent al nevoilor sale de la întreprinderea dominantă. După cum s‑a arătat, pe baza afirmației Curții din cauza Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36), Tribunalul a considerat că, atunci când o reducere este reducere de exclusivitate care intră în a doua categorie, nu este necesară analizarea capacității unei asemenea reduceri de a restrânge concurența în funcție de împrejurările din speță(35).

63.      Cauza Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36) avea ca obiect un sistem de reduceri bazat pe cota de piață care era condiționat de aprovizionarea de către client pentru un anumit procent din nevoile sale de la întreprinderea dominantă. Mai precis, reducerile creșteau în funcție de procentul cifrei de afaceri atins prin achiziții(36). În cauza respectivă, Curtea a statuat că, sub rezerva unor împrejurări excepționale, reducerile de fidelitate nu se bazează pe o operațiune economică care să justifice sarcina sau beneficiul respectiv. Dimpotrivă, în opinia Curții, ele urmăresc să priveze cumpărătorul de posibilitatea de a‑și alege sursele de aprovizionare sau să îi restrângă această posibilitate și să blocheze accesul pe piață al altor producători(37). Prin urmare, potrivit Curții, „pentru o întreprindere aflată în poziție dominantă pe o piață, faptul de a lega cumpărătorii […] printr‑o obligație sau printr‑o promisiune de a se aproviziona pentru totalitatea sau pentru o parte considerabilă a necesităților lor exclusiv de la întreprinderea menționată constituie o folosire abuzivă a unei poziții dominante în sensul articolului [102 TFUE], indiferent dacă obligația în cauză este stipulată ca atare sau dacă este asumată în schimbul acordării unor reduceri”(38). Curtea a statuat în continuare că „situația este identică în cazul în care întreprinderea respectivă, fără a lega cumpărătorii printr‑o obligație formală, aplică, fie în temeiul unor acorduri încheiate cu acești cumpărători, fie în mod unilateral, un sistem de reduceri de fidelitate, și anume reduceri condiționate de aprovizionarea clientului, pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a necesităților sale – oricare ar fi, pe de altă parte, cantitatea, considerabilă sau minimă, a achizițiilor sale – de la întreprinderea aflată în poziție dominantă”(39).

64.      Stabilind acest principiu de bază, Curtea nu a menționat necesitatea aprecierii tuturor împrejurărilor pentru a constata dacă un abuz de poziție dominantă a fost stabilit potrivit corespunzător cerințelor legale.

65.      Din această perspectivă, poate că nu este surprinzător faptul că Tribunalul a concluzionat astfel.

66.      Totuși, trebuie arătat încă de pe acum că, în cauza Hoffmann‑La Roche/Comisia, concluzia referitoare la caracterul nelegal al reducerilor în cauză s‑a bazat însă pe o analiză detaliată privind printre altele condițiile în care au fost acordate reducerile și extinderea pe piață a acestora(40)ocmai înacestei ,.

67.      Începând cu Hotărârea Hoffmann‑La Roche/Comisia, după cum în mod corect a arătat Tribunalul(41), jurisprudența s‑a concentrat în special pe elaborarea criteriilor adecvate pentru stabilirea aspectului dacă o întreprindere a abuzat de poziția sa dominantă prin utilizarea unor sisteme de reduceri care nu sunt direct legate de aprovizionarea exclusivă sau cvasiexclusivă. Acestea sunt reducerile care, în clasificarea utilizată în cuprinsul hotărârii atacate, intră în a treia categorie.

68.      În această jurisprudență ulterioară, Curtea și‑a reiterat în mod constant declarația de principiu care își are originea în Hotărârea Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36), în ceea ce privește prezumția caracterului abuziv al reducerilor de fidelitate. Totuși, după cum în mod corect a arătat ACT în ședință, în practică ea a ținut cont în mod consecvent de „toate împrejurările” atunci când a verificat dacă respectivul comportament incriminat constituie un abuz de poziție dominantă contrar articolului 102 TFUE.

69.      În cauza Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia, referitoare la reduceri de obiective, Curtea a statuat că aprecierea tuturor împrejurărilor este necesară atunci când este vorba despre un sistem de reduceri care nu se întemeiază pe un acord de exclusivitate sau pe o obligație de aprovizionare a unei anumite cotități din nevoi de la întreprinderea dominantă(42). În alte cauze ulterioare referitoare la reduceri care nu sunt direct condiționate de exclusivitate, Curtea a statuat că, pentru a determina dacă o întreprindere a exploatat în mod abuziv poziția sa dominantă, este util să fie apreciate criteriile și modalitățile de acordare a reducerii și aspectul dacă această reducere urmărește, printr‑un avantaj care nu se bazează pe nicio prestație economică care să îl justifice, să priveze cumpărătorul de posibilitatea de a‑și alege sursele de aprovizionare sau să restrângă această posibilitate, să blocheze accesul pe piață al concurenților sau să întărească poziția dominantă printr‑o concurență denaturată(43).

70.      Reiterarea unei declarații de principiu privind prezumția caracterului abuziv nu este însă, după cum arată jurisprudența Curții, echivalentă cu omiterea împrejurărilor dintr‑o cauză concretă. De fapt, hotărârea atacată constituie una dintre foarte puținele hotărâri în care afirmația Curții din cauza Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36) a fost aplicată literal, fără examinarea împrejurărilor cauzei înainte de a concluziona că o întreprindere a abuzat de poziția sa dominantă(44). Pentru a justifica această abordare strictă privind „reducerile de exclusivitate”, Tribunalul a considerat în hotărârea atacată că reducerile și plățile efectuate de Intel erau condiționate de exclusivitate (în mod similar, dar nu identic, cu poziția adoptată în cauza Hoffmann‑La Roche/Comisia, dată fiind lipsa unei obligații formale de exclusivitate). Împrejurarea respectivă a servit la distingerea prezentei cauze de cele menționate la punctul anterior.

71.      Prin urmare, la prima vedere, se poate concluziona cu ușurință că hotărârea atacată pur și simplu reiterează jurisprudența existentă și o aplică în cazul comportamentului Intel.

72.      Totuși, o asemenea concluzie ar neglija importanța acordată contextului juridic și economic în în temeiul aceleiași jurisprudențe.

ii)    Împrejurările cauzei ca modalitate de stabilire a existenței unui efect probabil al comportamentului incriminat asupra concurenței

73.      În prezenta secțiune, vom explica de ce abuzul de poziție dominantă nu este niciodată stabilit in abstracto: chiar și în cazul unor practici prezumate abuzive, Curtea a examinat în mod consecvent contextul juridic și economic al comportamentului incriminat. Prin urmare, examinarea contextului comportamentului în discuție constituie un corolar necesar pentru a stabili dacă a avut loc un abuz de poziție dominantă. Acest fapt nu este surprinzător. Comportamentul în discuție trebuie, cel puțin, să fie în măsură să elimine concurenți de pe piață pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 102 TFUE(45).

74.      Chiar și o examinare sumară a hotărârilor analizate anterior (punctele 66-69) arată că jurisprudența nu omite să aprecieze contextul juridic și economic al comportamentului – sau, pentru a utiliza formula standard din cauzele referitoare la articolul 102 TFUE, „toate împrejurările” – pentru a stabili dacă o întreprindere a abuzat de poziția sa dominantă. Aceasta este situația atât în cazul reducerilor condiționate de exclusivitate, cât și în cazul altor tipuri de acorduri cu efect de fidelizare.

75.      În consecință, în opinia noastră, interpretarea Hotărârii Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36) efectuată de Tribunal neglijează un aspect important. Contrar poziției adoptate în hotărârea atacată(46), în cauza Hoffmann‑La Roche/Comisia Curtea a apreciat mai multe împrejurări legate de contextul juridic și economic al reducerilor pentru a stabili dacă întreprinderea în cauză a abuzat de poziția sa dominantă. Este adevărat că hotărârea menționată nu afirmă în mod expres că analiza tuturor împrejurărilor este esențială pentru a stabili dacă comportamentul incriminat constituie un abuz de poziție dominantă. Totuși, după cum s‑a arătat mai sus (punctul 66), o analiză mai atentă a hotărârii indică faptul că, în mod lăudabil, Curtea a analizat în detaliu particularitățile pieței produselor farmaceutice în cauză, extinderea pe piață a reducerilor, precum și clauzele și condițiile contractelor dintre întreprinderea dominantă și clienții săi(47). Pe baza acestei analize detaliate privind contextul juridic și economic al reducerilor, și anume condițiile de acordare a reducerilor, extinderea lor pe piață, precum și durata acordurilor referitoare la reduceri, Curtea a ajuns la concluzia că, sub rezerva unor împrejurări excepționale, reducerile de fidelitate sunt nelegale(48).

76.      Astfel cum Tribunalul a admis în hotărârea atacată(49), cu excepția Hotărârii Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36), jurisprudența Curții cu privire la sistemele de reduceri (în afară de cele bazate exclusiv pe volumul achizițiilor) a stabilit în mod consecvent și explicit că analiza tuturor împrejurărilor prezintă o importanță deosebită pentru a determina dacă comportamentul incriminat constituie un abuz de poziție dominantă contrar articolului 102 TFUE(50). Acest fapt, ca atare, nu este surprinzător: în afară de cauza Hoffmann‑La Roche/Comisia, Curtea nu a mai fost sesizată, din cunoștințele noastre, cu alte cauze având ca obiect obligații de aprovizionare exclusivă similare celor în discuție în prezenta cauză. Prin urmare, deloc surprinzător, necesitatea analizării tuturor împrejurărilor a fost încă o dată reiterată în Hotărârea din 6 octombrie 2015, Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651), o decizie preliminară ulterioară pronunțării hotărârii atacate, referitoare la reduceri retroactive care nu sunt legate de o obligație de exclusivitate(51).

77.      Dar ce anume presupune o apreciere a „tuturor împrejurărilor”?

78.      În opinia noastră, analiza „contextului” – sau a „tuturor împrejurărilor”, potrivit formulării din jurisprudența Curții – urmărește un lucru simplu, dar esențial, și anume să verifice dacă s‑a stabilit, corespunzător cerințelor legale, că o întreprindere a abuzat de poziția sa dominantă(52). Chiar și în cazul unui comportament de excludere aparent evident, precum stabilirea unor prețuri mai mici decât costurile, contextul nu poate fi ignorat(53). În caz contrar, un comportament care, în mod ocazional, nu este pur și simplu de natură să restrângă concurența ar intra sub incidența unei interdicții generale. De asemenea, o astfel de interdicție generală ar risca să vizeze și să sancționeze și un comportament favorabil concurenței.

79.      Pentru acest motiv, contextul este esențial.

iii) Potrivit jurisprudenței, există doar două categorii de reduceri

80.      În sensul articolului 102 TFUE, reducerile de fidelitate constituie – în opinia noastră – aproape echivalentul unei restrângeri prin obiect, în sensul articolului 101 TFUE, aceasta întrucât reducerile de fidelitate, la fel ca restrângerile prin obiect, sunt prezumate nelegale. Totuși, după cum s‑a arătat deja mai sus (punctul 61), reducerile de fidelitate trebuie înțelese în sensul că includ atât reducerile condiționate de aprovizionarea clientului pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a nevoilor sale de la întreprinderea dominantă, cât și alte structuri tarifare condiționate de realizarea de către client a unui anumit obiectiv precis.

81.      Contrar poziției adoptate de Tribunal în hotărârea atacată, jurisprudența face distincție între două, iar nu trei categorii de reduceri. Pe de o parte, unele reduceri sunt prezumate nelegale, precum reducerile bazate pe volum(54). Orice investigație privind (ne)legalitatea unor asemenea reduceri impune în mod necesar o examinare completă a efectelor lor efective sau potențiale. Aceste reduceri nu fac obiectul prezentei cauze.

82.      Pe de altă parte, în cazul reducerilor de fidelitate (care sunt prezumate nelegale), indiferent dacă sunt sau nu sunt condiționate în mod direct de exclusivitate, Curtea utilizează o metodă care prezintă anumite asemănări cu metoda aplicabilă restrângerilor prin obiect în sensul articolului 101 TFUE. Într‑adevăr, inclusiv potrivit acestei dispoziții, pentru a stabili dacă un anumit comportament constituie o restrângere prin obiect, contextul juridic și economic al comportamentului incriminat trebuie să fie analizat în prealabil pentru a exclude orice altă explicație plauzibilă pentru comportamentul respectiv. Altfel spus, contextul specific al comportamentului incriminat nu este niciodată ignorat.

83.      După cum s‑a arătat deja mai sus, în cauza Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36) Curtea nu a luat în considerare toate împrejurările. Ulterior, Curtea a formulat în mod expres o cerință în acest sens în cauza Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia (2/81, EU:C:1983:313) în legătură cu reducerile care nu sunt direct legate de exclusivitate. Cerința respectivă a fost precizată apoi în Hotărârile British Airways/Comisia, Michelin/Comisia (T‑203/01, EU:T:2003:250) și Tomra și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221). Scopul unei analize a tuturor împrejurărilor este de a verifica dacă a fost stabilit un abuz de poziție dominantă corespunzător cerințelor legale și dacă, în consecință, reducerile sunt de natură să conducă la o excludere a concurenței.

84.      În hotărârea atacată însă, Tribunalul a mers cu un pas mai departe. Prin aplicarea ad literam a principiului formulat de Curte în Hotărârea Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36), fără a‑l plasa în contextul corespunzător, acesta a distins un subtip de reduceri de fidelitate, pe care le‑a denumit „reduceri de exclusivitate”, de alte tipuri de reduceri cu efect de fidelizare(55). Procedând astfel, a creat o „supracategorie” de reduceri în cazul cărora nu este necesară aprecierea tuturor împrejurărilor pentru a stabili dacă comportamentul incriminat constituie un abuz de poziție dominantă contrar articolului 102 TFUE. Mai important este că natura abuzivă a unor asemenea reduceri este prezumată in abstracto, exclusiv pe baza formei lor.

85.      Acest pas nu este în niciun caz evident necesar din punct de vedere metodologic, pentru următoarele patru motive.

–       Caracterul irefragabil al unei prezumții de nelegalitate privind forma

86.      În primul rând, dacă s‑ar admite că „reducerile de exclusivitate” constituie o categorie distinctă de reduceri care ar trebui să fie diferențiate de alte tipuri de sisteme de reduceri cu efect de fidelizare, premisa de nelegalitate subiacentă nu ar mai putea fi răsturnată(56). Motivul este acela că o asemenea interdicție se întemeiază pe forma comportamentului, iar nu pe efectele acestuia.

87.      De fapt, hotărârea atacată pare să pornească de la premisa că o „reducere de exclusivitate”, atunci când este oferită de o întreprindere dominantă, nu poate avea în niciun caz efecte benefice asupra concurenței. Motivul este acela că, potrivit Tribunalului, concurența este restrânsă prin simpla existență a unei poziții dominante în sine(57). Acest punct de vedere echivalează cu negarea posibilității, care a fost deja admisă în cauza Hoffmann‑La Roche/Comisia(58) și reiterată în hotărârea atacată(59), de a invoca o justificare obiectivă (favorabilă concurenței) pentru utilizarea reducerilor în cauză.

88.      Contrar celor sugerate de Comisie în ședință, o întreprindere nu poate invoca eficiența sau alte considerații pentru a justifica utilizarea unor „reduceri de exclusivitate” atunci când interdicția are în vedere forma, iar nu efectele(60). Astfel, indiferent de efecte, forma rămâne aceeași. Acest fapt este problematic. Întreprinderea dominantă trebuie să aibă posibilitatea, astfel cum în mod corect a arătat Tribunalul în hotărârea atacată(61) și astfel cum Comisia însăși a admis în observațiile sale scrise, să justifice utilizarea unui sistem de reduceri prin furnizarea de probe în sensul că efectul de excludere produs poate fi contrabalansat sau chiar depășit prin avantaje în termeni de eficiență(62).

–       Reducerile de fidelitate nu sunt întotdeauna prejudiciabile

89.      În al doilea rând, crearea unei „supracategorii” de reduceri este justificată doar dacă se consideră că înțelegerile subordonate unei condiții de exclusivitate nu pot include aspecte compensatoare, indiferent de împrejurările concrete ale cauzei examinate. Totuși, în mod paradoxal, Tribunalul însuși a admis că asemenea condiții de exclusivitate pot avea și efecte benefice. Cu toate acestea, a respins necesitatea de a examina efectele respective pentru motivul că, din cauza poziției dominante a întreprinderii pe piață, concurența este deja restrânsă în mod incontestabil(63).

90.      Experiența și analiza economică nu sugerează în mod neechivoc că reducerile de fidelitate sunt, de regulă, prejudiciabile sau anticoncurențiale, nici chiar atunci când sunt oferite de întreprinderi dominante(64). Motivul este acela că reducerile cresc rivalitatea, care este însăși esența concurenței.

91.      Este adevărat însă că principalul motiv de preocupare legat de concurență în cazul reducerilor se consideră că apare atunci când clienții unei întreprinderi dominante trebuie să accepte un procent din produsele sale și/sau când reducerea este condiționată de aprovizionarea de către client pentru totalitatea (sau pentru o parte importantă) a nevoilor sale de la întreprinderea respectivă. Acest aspect poate fi considerat un argument în favoarea tratării „reducerilor de exclusivitate” într‑un mod mai strict. Totuși, alte tipuri de reduceri pot avea un efect similar de denaturare. Aceasta este situația chiar și atunci când sistemul de reduceri nu este legat în mod expres de exclusivitate(65).

92.      Astfel, după cum rezultă cu claritate din jurisprudență, un mecanism cu efect de fidelizare poate lua forme diferite. Astfel cum s‑a întâmplat în cauzele Hoffmann‑La Roche/Comisia(66) și Tomra și alții/Comisia(67), mecanismul de fidelizare poate fi inerent cerinței privind aprovizionarea clientului pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a nevoilor sale majore de la întreprinderea dominantă. De asemenea, el poate lua forma obiectivelor de vânzări(68) sau a primelor(69) individualizate, care nu sunt în mod necesar legate de o anumită proporție a nevoilor sau a vânzărilor.

93.      Din această perspectivă, nu există niciun motiv obiectiv pentru care reducerile din a doua categorie să fie tratate mai strict decât cele care intră în a treia categorie.

–       Efectele reducerilor de fidelitate depind de context

94.      În al treilea rând, literatura economică actuală subliniază unanim că efectele exclusivității depind de context(70). Invers, puțini comentatori ar nega faptul că reducerile de fidelitate în special pot avea – în funcție de împrejurări – un efect de excludere a concurenței.

95.      Conștientizarea relevanței contextului poate contribui de asemenea la stabilirea motivelor pentru care Curtea, în jurisprudența sa recentă referitoare la articolul 102 TFUE, a subliniat importanța aprecierii tuturor împrejurărilor. Ea a procedat astfel printre altele în cauza Tomra și alții/Comisia. Este adevărat că, astfel cum a observat Tribunalul(71), reducerile examinate în recursul formulat în cauza Tomra și alții/Comisia priveau reduceri retroactive individualizate, și anume reduceri care intră în a treia categorie din cadrul clasificării utilizate în hotărârea atacată. Totuși, în cauza Tomra și alții/Comisia, Curtea nu a efectuat în mod expres o distincție între reducerile care se încadrează în a doua și în a treia categorie. Ea a observat pur și simplu că atunci când reducerile sunt condiționate de aprovizionarea clientului, pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a necesităților sale de la întreprinderea dominantă, este necesară analizarea tuturor împrejurărilor pentru a stabili dacă comportamentul incriminat constituie un abuz de poziție dominantă(72).

96.      Părțile au ajuns la concluzii opuse în ceea ce privește afirmația Curții: ambele părți susțin că aceasta a soluționat în mod definitiv controversa legată de criteriul juridic care trebuie aplicat în cazul „reducerilor de exclusivitate”. Ele au însă în continuare opinii divergente în ceea ce privește criteriul care ar trebui să fie utilizat.

97.      În opinia noastră, afirmația Curții din Hotărârea din 19 aprilie 2012, Tomra și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221), nu ne este de ajutor în speță. Astfel cum rezultă din interpretările diametral opuse ale părților, formularea utilizată în hotărârea menționată în legătură cu tipul de reduceri în cazul cărora este necesară aprecierea tuturor împrejurărilor este pur și simplu prea ambiguă.

98.      De fapt, este discutabil dacă distincția efectuată de Tribunal în hotărârea atacată, între cauzele Tomra și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221) și Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36), este justificată. În această privință, dorim să atragem atenția asupra a două aspecte.

99.      Pe de o parte, în mod similar reducerilor analizate în cauza Tomra și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221), cele din cauza Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36) prezentau anumite caracteristici ale reducerilor retroactive individualizate. Astfel, mai multe contracte analizate în cauza Hoffmann‑La Roche nu includeau doar o clauză de reducere pentru majoritatea necesităților cumpărătorului, ci includeau și clauze de reduceri care prevedeau un rabat al cărui procent urma să crească în funcție de aspectul dacă procentul necesităților estimate ale cumpărătorului a fost atins în cursul perioadei de referință(73). Pe de altă parte, chiar presupunând că o distincție ar fi justificată ca urmare a unei presupuse diferențe intrinseci între reducerile implicate în cele două cauze – deși considerăm că nu aceasta este situația – Curtea în niciun caz nu a ignorat contextul reducerilor incriminate în Hotărârea Hoffmann‑La Roche/Comisia. De ce ar fi procedat astfel în cauza Tomra/Comisia, cu peste trei decenii mai târziu?

100. Eventual, diferența dintre reducerile în litigiu în cauzele Tomra și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221) și Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36) este una ce ține mai degrabă de grad decât de tip. Același lucru se poate spune despre cauza Post Danmark, în care pertinența contextului și a tuturor împrejurărilor pentru stabilirea aspectului dacă comportamentul incriminat constituie un abuz de poziție dominantă a fost confirmată recent(74).

–       Practicile conexe impun aprecierea tuturor împrejurărilor

101. În sfârșit, în al patrulea rând, jurisprudența referitoare la practicile tarifare și de micșorare a marjei impune, după cum în mod corect a arătat recurenta, aprecierea tuturor împrejurărilor pentru a stabili dacă întreprinderea în cauză a abuzat de poziția sa dominantă(75).

102. Tribunalul a respins argumentul privind pertinența jurisprudenței menționate pentru motivul că, spre deosebire de un stimulent pentru o aprovizionare exclusivă, un anumit preț nu poate fi abuziv în sine(76). Totuși, în hotărârea atacată se consideră că reducerile oferite de Intel sunt anticoncurențiale din cauza prețului(77). În opinia noastră, respingerea argumentului privind pertinența jurisprudenței respective este problematică, întrucât are drept consecință o distincție nejustificată între diferite tipuri de practici tarifare. Astfel, reducerile de fidelitate, practicile de micșorare a marjei, precum și prețurile agresive au drept trăsătură comună faptul că generează „excluderea prin intermediul prețurilor”(78).

103. Se subînțelege faptul că este de importanță capitală să existe o coerență între criteriile juridice aplicate unei categorii de comportamente și cele utilizate în cazul unor practici comparabile. O clasificare juridică pertinentă și coerentă nu doar că este favorabilă întreprinderilor prin creșterea securității juridice, ci sprijină totodată autoritățile din domeniul concurenței în aplicarea normelor de concurență, contrar clasificărilor arbitrare.

104. Curtea pare să fie de acord. Foarte recent, în cauza Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651), Curtea a utilizat jurisprudența referitoare la practicile tarifare și de micșorare a marjei în motivarea constatărilor sale legate de un sistem de reduceri oferit de o întreprindere dominantă(79). Este adevărat însă că hotărârea pronunțată în această cauză poate fi interpretată și în sensul că susține punctul de vedere potrivit căruia, în cazul „reducerilor de exclusivitate”, este posibil să nu fie necesară aprecierea tuturor împrejurărilor(80). Motivul este acela că în cauza respectivă Curtea a făcut distincție între reducerile în discuție și cele bazate pe o obligație de exclusivitate înainte de a statua că trebuie apreciate toate împrejurările pentru a determina dacă întreprinderea dominantă a abuzat de această poziție. Astfel, în orice caz, reducerile retroactive analizate de Curte în cauza menționată se aseamănă cu cele care în hotărârea atacată au fost considerate drept reduceri cu efect de fidelizare din a treia categorie(81).

105. După cum s‑a arătat mai sus, o asemenea distincție este irelevantă (dat fiind că diferența constă în formă, iar nu în efecte). Mai important însă este faptul că o asemenea interpretare a hotărârii respective ar fi în contradicție cu abordarea Curții – întrunită în Marea Cameră – din cauza Post Danmark (C‑209/10, EU:C:2012:172), unde aceasta a statuat că în cazul practicilor tarifare trebuie apreciate toate împrejurările(82). Astfel, în mod semnificativ, Curtea a reiterat, la un alt punct din Hotărârea Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651) – și de această dată fără a face distincție între diferite tipuri de sisteme de reduceri – afirmația că „aprecierea capacității unui sistem de rabaturi de a restrânge concurența trebuie să fie efectuată ținând seama de totalitatea împrejurărilor relevante”(83). Fără îndoială că, procedând astfel, a urmărit să asigure o abordare jurisprudențială coerentă în ceea ce privește aprecierea comportamentului care intră în domeniul de aplicare al articolului 102 TFUE.

iv)    Concluzie intermediară

106. Având în vedere cele ce precedă, „reducerile de exclusivitate” nu trebuie să fie considerate o categorie separată și unică de reduceri care nu necesită aprecierea tuturor împrejurărilor pentru a determina dacă un comportament incriminat constituie un abuz de poziție dominantă. Prin urmare, în opinia noastră, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că „reducerile de exclusivitate” pot fi calificate drept abuzive fără o analiză a capacității reducerilor de a restrânge concurența în funcție de împrejurările cauzei.

107. După ce a statuat astfel, Tribunalul a analizat în detaliu, cu titlu subsidiar, capacitatea reducerilor și a plăților oferite de recurentă de a restrânge concurența. Altfel spus, a examinat „toate împrejurările”. Acesta este motivul pentru care constatarea săvârșirii unei erori de drept din cuprinsul punctului anterior nu presupune în mod necesar anularea hotărârii atacate. Dimpotrivă, se poate ajunge la o asemenea concluzie doar în măsura în care aprecierea cu titlu subsidiar efectuată de Tribunal dezvăluie o eroare de drept.

108. În consecință, este necesar să analizăm în continuare aprecierea cu titlu subsidiar.

b)      Aprecierea cu titlu subsidiar a capacității de a restrânge concurența, efectuată de Tribunal

109. Recurenta invocă, în substanță, trei serii de argumente care pun sub semnul întrebării aprecierea cu titlu subsidiar efectuată de Tribunal. În primul rând, aceasta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept confirmând constatarea unui abuz din partea Comisiei, fără a analiza probabilitatea unor efecte anticoncurențiale. În al doilea rând, elementele de care Tribunalul a ținut cont au fost fie lipsite de pertinență, fie apreciate în mod eronat. În al treilea rând, Tribunalul nu a apreciat în mod corect alte câteva elemente care sunt esențiale pentru constatarea unui abuz.

110. Comisia susține că nu există un prag de „probabilitate” mai înalt (în comparație cu criteriul „capacității”) care să fie atins pentru stabilirea existenței unui abuz de poziție dominantă, capacitatea fiind suficientă. În opinia sa, argumentele invocate de recurentă nu pun sub semnul întrebării constatările făcute în hotărârea atacată cu privire la capacitatea comportamentului Intel de a restrânge concurența.

111. Prin argumentele sale, recurenta pune la îndoială criteriul juridic care a fost aplicat în hotărârea atacată pentru a verifica dacă comportamentul incriminat are capacitatea să restrângă concurența. Trebuie stabilit, în primul rând, care este nivelul de probabilitate necesar atunci când se apreciază capacitatea, iar în al doilea rând care sunt împrejurările pertinente ce trebuie luate în considerare pentru determinarea capacității comportamentului în cauză de a restrânge concurența. Vom examina pe rând ambele chestiuni.

i)      Capacitate și/sau probabilitate

112. Recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a confirmat constatarea unui abuz fără a analiza probabilitatea producerii unui prejudiciu anticoncurențial prin comportamentul incriminat.

113. În cadrul aprecierii efectuate cu titlu subsidiar, Tribunalul a explicat că Comisia se poate mulțumi să constate capacitatea comportamentului în cauză de a restrânge concurența. În plus, acesta a arătat că nu este necesar ca Comisia să dovedească existența unui efect real de excludere a concurenței chiar atunci când analizează toate împrejurările(84).

114. Desigur, nu este necesar să se facă dovada unor efecte reale. Motivul este acela că, în cazul unui comportament prezumat nelegal, este suficient ca comportamentul incriminat să aibă capacitatea de a restrânge concurența. Important însă este faptul că această capacitate nu poate fi doar ipotetică sau teoretic posibilă. În caz contrar, nici măcar nu ar mai fi necesară aprecierea tuturor împrejurărilor.

115. Este adevărat că în jurisprudență există anumite diferențe în ceea ce privește terminologia utilizată. Jurisprudența face referire la capacitate și probabilitate, uneori chiar în mod interschimbabil(85). Considerăm că termenii menționați denumesc aceeași etapă obligatorie a unei analize prin care se urmărește să se stabilească dacă utilizarea reducerilor de fidelitate constituie un abuz de poziție dominantă.

116. Dar care este gradul de probabilitate necesar pentru o excludere a concurenței? Această întrebare stă la baza dezacordului dintre recurentă și Comisie referitor la caracterul adecvat al aprecierii capacității de către Tribunal: în timp ce Comisia consideră că aprecierea a fost adecvată, Intel susține că Tribunalul nu a verificat dacă, în împrejurările cauzei, comportamentul recurentei putea restrânge concurența.

117. Aprecierea capacității urmărește să stabilească dacă, după toate probabilitățile, comportamentul incriminat produce un efect de excludere a concurenței. Pentru acest motiv, probabilitatea trebuie să aibă un nivel considerabil superior celui al simplei posibilități ca un anumit comportament să restrângă concurența(86). Invers, faptul că apariția unui efect de excludere pare mai probabil decât lipsa sa este pur și simplu insuficient(87).

118. Deși este adevărat că, în jurisprudența sa, Curtea a subliniat în mod consecvent răspunderea specială a întreprinderilor dominante, nu se poate considera că răspunderea respectivă presupune ca pragul de aplicare a interdicției privind abuzul prevăzute la articolul 102 TFUE să fie coborât atât de mult încât să devină practic inexistent. Aceasta ar fi situația dacă nivelul de probabilitate necesar pentru a stabili dacă comportamentul imputat constituie un abuz de poziție dominantă ar fi echivalent cu simpla posibilitate teoretică a unui efect de excludere, după cum pare să sugereze Comisia. Dacă s‑ar accepta un nivel de probabilitate atât de scăzut, ar trebui să se admită că normele UE în materie de concurență sancționează forma, iar nu efectele anticoncurențiale.

119. În mod clar, o asemenea concepție ar stânjeni considerabil atingerea obiectivelor urmărite de normele UE în materie de concurență. Prezumția existenței unui abuz pe baza faptului că, în definitiv, existența unui efect de excludere a concurenței pare mai probabilă decât lipsa sa riscă să vizeze nu doar cazuri izolate de practici, ci un număr deloc neglijabil de practici care ar putea fi, în realitate, favorabile concurenței. Prețul erorilor generate de o asemenea abordare ar fi inacceptabil de mare ca urmare a unei extinderi prea largi a prezumției menționate.

120. Pentru a evita o asemenea extindere prea largă, aprecierea capacității de a restrânge concurența a unui comportament prezumat nelegal trebuie înțeleasă în sensul că urmărește să verifice dacă, având în vedere toate împrejurările, respectivul comportament nu are doar efecte ambivalente asupra pieței sau produce doar efecte restrictive colaterale necesare pentru realizarea unui obiectiv favorabil concurenței, ci efectele restrictive prezumate ale acestuia sunt efectiv confirmate. În lipsa unei asemenea confirmări, este necesar să se procedeze la o analiză completă.

121. Prin urmare, întrebarea care se ridică în speță este dacă aprecierea capacității de a restrânge concurența efectuată de Tribunal este concludentă în măsura în care permite să se confirme că recurenta a abuzat de poziția sa dominantă, încălcând articolul 102 TFUE. În special, trebuie să se verifice dacă, astfel cum impune jurisprudența, aprecierea în cauză poate confirma că reducerile privează cumpărătorul de posibilitatea de a‑și alege sursele de aprovizionare sau îi restrâng această posibilitate, blochează accesul pe piață al concurenților sau întăresc poziția dominantă printr‑o concurență denaturată(88).

ii)    Elemente reținute de Tribunal în susținerea constatării unui abuz

122. În hotărârea atacată, Tribunalul și‑a întemeiat constatarea potrivit căreia reducerile și plățile oferite de recurentă erau în măsură să restrângă concurența pe următoarele elemente: i) recurenta era un partener comercial inevitabil pentru clienții în cauză; ii) marjele operaționale scăzute ale OEM au făcut reducerile atractive și au stimulat suplimentar respectarea condiției de exclusivitate; iii) reducerile recurentei au fost luate în considerare de clienții săi atunci când au luat decizia de a se aproviziona pentru totalitatea sau cvasitotalitatea nevoilor lor de la întreprinderea respectivă; iv) cele două practici diferite ale recurentei se completau și se consolidau reciproc; v) recurenta a vizat întreprinderi care prezentau o importanță strategică deosebită pentru accesul pe piață și, în sfârșit, vi) reducerile recurentei se înscriau într‑o strategie pe termen lung care viza împiedicarea accesului AMD la canalele de vânzare cele mai importante(89).

123. Intel consideră că aceste elemente nu pot fi invocate pentru a stabili, corespunzător cerințelor legale, că reducerile și plățile efectuate de Intel erau în măsură să producă un efect de excludere a concurenței. Mai precis, recurenta susține că elementele reținute de Tribunal se rezumă la două aspecte: OEM au ținut cont de reducerile oferite de Intel întrucât erau atractive, iar Intel a săvârșit două încălcări complementare pentru excluderea accesului AMD la clienți importanți.

124. Prin urmare, recurenta contestă în primul rând pertinența împrejurării că reducerile și plățile în cauză au fost luate efectiv în considerare în deciziile comerciale ale beneficiarilor(90).

125. Suntem de acord cu recurenta.

126. O ofertă atractivă, care se manifestă sub forma unui stimulent financiar pentru a păstra furnizorul care face oferta respectivă, poate fi un factor care indică un efect de fidelizare la nivelul unui client individual. Totuși, ea nu este de niciun folos pentru a dovedi că reducerile au un efect probabil de excludere a concurenței. Astfel, după cum în mod corect arată recurenta, esența concurenței constă în luarea în considerare de către clienți a unor prețuri mai mici atunci când iau decizii de cumpărare. Altfel spus, faptul că un preț mai mic este luat în considerare în mod efectiv face posibil efectul de excludere, dar, pe de altă parte, nici nu exclude contrariul. Cu alte cuvinte, acest element este pur și simplu neconcludent pentru a stabili dacă comportamentul incriminat este în măsură să restrângă concurența potrivit gradului de probabilitate cerut.

127. În al doilea rând, recurenta susține că existența unei strategii de ansamblu care include două tipuri de încălcări (reduceri și plăți, precum și restricții propriu‑zise), despre care s‑a considerat că se completează și se consolidează reciproc, nu poate dovedi capacitatea de a restrânge concurența(91).

128. Deși o strategie de excludere poate oferi, cu siguranță, un indiciu privind intenția subiectivă de excludere a concurenților, simpla intenție de a proceda astfel nu echivalează cu capacitatea de a restrânge concurența. O problemă mai fundamentală poate fi dedusă însă din raționamentul Tribunalului. Astfel, o analiză mai atentă a hotărârii atacate arată că Tribunalul a pus „carul înaintea boilor”: acesta s‑a întemeiat pe existența unei strategii de ansamblu bazate pe două încălcări complementare pentru a stabili capacitatea comportamentului incriminat de a restrânge concurența. Procedând astfel, Tribunalul a pornit de la premisa că strategia analizată este abuzivă, în loc să aprecieze toate împrejurările pentru a stabili dacă existența unei încălcări a fost dovedită corespunzător cerințelor legale.

129. După ce am abordat mai întâi cele două critici menționate, vom analiza acum critica mai generală formulată de recurentă în ceea ce privește aprecierea capacității. Recurenta susține că elementele considerate pertinente nu sunt suficiente pentru a stabili dacă comportamentul incriminat este în măsură să conducă la o excludere a concurenței. În special, Tribunalul nu a considerat pertinenți alți factori care sunt de o importanță fundamentală în cadrul unei asemenea aprecieri.

130. Trebuie amintit că aprecierea tuturor împrejurărilor urmărește să stabilească dacă comportamentul incriminat determină, după toate probabilitățile, o excludere a concurenței. Având în vedere acest fapt, se ridică întrebarea dacă constatările făcute în hotărârea atacată – potrivit cărora Intel era un partener comercial inevitabil, iar reducerile și plățile în litigiu vizau întreprinderi care prezentau o importanță strategică deosebită pentru accesul pe piață – sunt suficiente din punct de vedere juridic pentru a stabili răspunderea Intel. Răspunsul la această întrebare depinde de aspectul dacă împrejurările calificate drept determinante de Intel, dar considerate lipsite de pertinență de Tribunal, pun sub semnul întrebării presupusul caracter anticoncurențial al comportamentului Intel.

131. Vom analiza această chestiune în continuare.

iii) Alte împrejurări

132. Recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a analizat împrejurările cauzei, prin faptul că a omis să ia în considerare următoarele împrejurări: i) insuficienta extindere pe piață a reducerilor și a plăților contestate; ii) scurta durată de aplicare a reducerilor în litigiu; iii) performanțele comerciale ale concurentului și scăderea prețurilor și iv) testul AEC efectuat de Comisie.

133. La rândul său, Comisia consideră că hotărârea atacată a stabilit, corespunzător cerințelor legale, că reducerile și plățile oferite de Intel puteau avea efecte de excludere a concurenței. Factorii necontestați sunt suficienți pentru a susține concluzia că reducerile și plățile efectuate de Intel erau în măsură să restrângă concurența.

134. Nu suntem de acord cu Comisia.

135. După s‑a arătat deja, într‑un mod oarecum similar cu aplicarea simplificată a normelor în materie de concurență în cazul restrângerilor prin obiect, în sensul articolului 101 TFUE, aprecierea tuturor împrejurărilor în temeiul articolului 102 TFUE implică examinarea contextului comportamentului incriminat pentru a stabili dacă se poate confirma existența unui efect anticoncurențial al acestuia. Dacă oricare dintre împrejurările astfel examinate pune sub semnul întrebării caracterul anticoncurențial al comportamentului, devine necesară o analiză mai detaliată a efectelor.

136. După cum vom arăta la punctele următoare, aprecierea tuturor împrejurărilor ar fi trebuit să conducă Tribunalul la concluzia că, pentru a stabili dacă comportamentul incriminata constituit un abuz de poziție dominantă contrar articolului 102 TFUE, era necesară o analiză a efectelor reale sau potențiale ale comportamentului menționat.

–       Extinderea pe piață

137. Recurenta susține că în aprecierea unei efect probabil asupra concurenței trebuie să se țină cont de extinderea pe piață a reducerilor în cauză. În opinia sa, este improbabil ca reducerile de fidelitate să restrângă concurența atunci când extinderea lor pe piață este scăzută, întrucât concurenții ar putea avea acces la porțiuni mai mari ale pieței fără ca aceștia să trebuiască să ofere reduceri echivalente. Recurenta mai arată că, în cazul său, cota de piață legată era în medie considerabil mai mică în comparație cu cele din cauzele Tomra și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221) și Van den Bergh Foods/Comisia(92). De exemplu, în cauza Tomra și alții/Comisia, cota de piață legată era (în medie) de 39 %(93). Comisia, pe de altă parte, consideră că extinderea pe piață nu este relevantă pentru determinarea capacității comportamentului incriminat de a conduce la o excludere a concurenței.

138. În contextul aprecierii cu titlu subsidiar a capacității, Tribunalul a afirmat că extinderea pe piață a reducerilor și a plăților oferite de recurentă era în medie de aproximativ 14 % pe durata totală a încălcării (în cazul în care calculul nu se limitează doar la partea disputabilă a cererii)(94). El a considerat acest aspect ca fiind semnificativ(95). Potrivit hotărârii atacate, reducerile și plățile efectuate de Intel pot fi distinse de împrejurările care au stat la baza cauzei Van den Bergh Foods/Comisia (T‑65/98, EU:T:2003:281) dat fiind că forma sistemului analizat era diferită de cea în discuție în prezenta procedură(96).

139. Nu avem convingerea că jurisprudența menționată de recurentă este lipsită de pertinență, după cum a afirmat Tribunalul. Astfel, mecanismul de exclusivitate din cauza Van den Bergh Foods/Comisia (T‑65/98, EU:T:2003:281) a funcționat într‑adevăr prin furnizarea unui congelator gratuit. Dar această distincție nu prezintă nicio diferență. Furnizarea congelatorului respectiv era condiționată de utilizarea acestuia exclusiv pentru stocarea înghețatei întreprinderii dominante. În consecință, 40 % din ansamblul punctelor de vânzare de înghețată erau supuse unei condiții de exclusivitate a produsului(97).

140. După cum s‑a arătat, normele Uniunii în materie de concurență au pus în mod consecvent accentul pe efecte, iar nu pe formă. Din această perspectivă, dimensiunea cotei de piață legate este în egală măsură relevantă, indiferent de forma sistemului. De aceea se admite în general că probabilitatea unor efecte negative asupra concurenței crește odată cu dimensiunea cotei de piață legate(98).

141. Astfel, definirea nivelului de extindere pe piață care poate avea efecte anticoncurențiale nu este în niciun caz un exercițiu aritmetic. Prin urmare, nu este surprinzător că Curtea a respins ideea potrivit căreia este necesară stabilirea unui prag precis de blocare a pieței dincolo de care practicile în cauză pot fi considerate abuzive în sensul aplicării articolului 102 TFUE. Această poziție a fost confirmată de Curte în cauza Tomra și alții/Comisia(99).

142. Este, desigur, adevărat că pragurile se pot dovedi problematice date fiind particularitățile diferitelor piețe și împrejurările fiecărei cauze în parte. De exemplu, atunci când reducerile de fidelitate vizează clienți care prezintă o importanță deosebită pentru intrarea sau extinderea pe piață a concurenților, chiar și o extindere pe piață modestă poate conduce cu siguranță la o excludere a concurenței. Producerea efectului menționat depinde de o serie de factori specifici.

143. Din această perspectivă, o extindere pe piață de 14 % poate să producă sau să nu producă un efect de excludere a concurenței. Cert este însă că o asemenea extindere pe piață nu poate exclude posibilitatea ca reducerile în cauză să nu producă un efect de excludere a concurenței. Situația este aceeași chiar dacă se presupune că reducerile și plățile respective vizează clienți‑cheie(100). Pe scurt, o proporție de 14 % este neconcludent.

144. Acest caracter neconcludent nu este remediat prin întemeierea hotărârii atacate pe faptul stabilit că recurenta era un partener comercial inevitabil pe piața UCP‑urilor. Trebuie amintit că, potrivit Tribunalului, faptul că o întreprindere constituie un partener comercial inevitabil indică, cel puțin, că o „reducere de exclusivitate” sau o plată oferită de o asemenea întreprindere este în măsură să restrângă concurența(101).

145. Această concluzie este corectă doar dacă se admite că gradul de probabilitate necesar nu presupune nimic mai mult decât simpla posibilitate ca un anumit comportament să aibă efecte anticoncurențiale. Totuși, astfel cum s‑a arătat anterior, aprecierea tuturor împrejurărilor are drept scop verificarea aspectului dacă, după toate probabilitățile, comportamentul incriminat are un efect anticoncurențial.

146. Pe acest temei, concluzionăm că aprecierea extinderii pe piață efectuată în hotărârea atacată este neconcludentă. Este important de menționat că ea nu poate stabili, corespunzător cerințelor legale, că acea cotă de piață afectată de reduceri și plăți era suficientă pentru a conduce la o excludere a concurenței.

–       Durata

147. Recurenta consideră că durata unei practici privind reducerile este esențială pentru analiza capacității de a restrânge concurența. În special, ea repune în discuție aprecierea duratei efectuată în hotărârea atacată, care s‑a bazat pe cumulul mai multor acorduri pe termen scurt.

148. Comisia, pe de altă parte, susține că Intel consideră în mod eronat că efectele potențiale de excludere ale reducerilor de fidelitate pot rezulta doar dintr‑o obligație contractuală: dimpotrivă, puterea de piață a întreprinderii dominante face să nu fie necesare asemenea obligații contractuale. Pe scurt, durata este irelevantă.

149. Tribunalul a considerat în special că criteriul pertinent nu este durata termenului de reziliere a unui contract și nici durata determinată a unui contract individual integrat într‑o serie de contracte consecutive, ci, în opinia sa, durata totală în care recurenta aplică reduceri și plăți de exclusivitate față de un client(102). Perioada respectivă a fost de aproximativ cinci ani în cazul MSH, de trei ani în cazul Dell și NEC, de peste doi ani în cazul HP și de aproximativ un an în cazul Lenovo. Acordarea de „reduceri de exclusivitate” și de plăți pe asemenea perioade a fost considerată ca fiind în general susceptibilă să restrângă concurența și aceasta, în opinia Tribunalului, cu atât mai mult pe piața UCP‑urilor, care este extrem de dinamică și se caracterizează prin cicluri scurte de viață a produselor(103).

150. De la bun început observăm că durata scurtă a unui acord nu exclude capacitatea acestuia de a avea efecte anticoncurențiale. În mod similar, chestiunea dacă durata totală este scurtă sau lungă in abstracto este irelevantă.

151. Atunci când, precum în speță, exclusivitatea depinde în ultimă instanță de alegerea clientului de a se aproviziona, pentru majoritatea nevoilor sale, de la întreprinderea dominantă, nu se poate presupune pur și simplu – ex post facto – că din cumulul acordurilor pe termen scurt rezultă că reducerile respective sunt în măsură să restrângă concurența.

152. Există cel puțin două motive pentru aceasta.

153. În primul rând, spre deosebire de situația unor acorduri de exclusivitate, schimbarea furnizorilor nu implică penalități. Această afirmație este valabilă cu condiția ca un concurent să poată cel puțin compensa, în principiu, reducerea pierdută. Dacă însă concurentul nu poate vinde produsele în cauză fără a suferi o pierdere, clientul este legat de facto de întreprinderea dominantă. Din această perspectivă, valoarea reducerii nu poate fi considerată nici ca fiind complet nesemnificativă.

154. Mai concret, în cadrul unei analize ex post a duratei, precum în speță, este necesar să se stabilească dacă un alt furnizor ar fi putut compensa pierderea reducerilor. În caz contrar, alegerea clientului de a păstra relația cu întreprinderea dominantă ar fi considerată în mod automat ca indicând un abuz, chiar dacă clienții ar putea renunța la acordurile încheiate cu aceasta fără restrângeri.

155. Este clar că nu se poate presupune, pur și simplu, pe baza alegerii clientului de a păstra relația cu întreprinderea dominantă, că alegerea respectivă constituie o expresie a unui comportament abuziv și aceasta deoarece pot exista alte explicații plauzibile pentru alegerea în cauză. Acestea includ, nelimitativ, considerente legate de calitate, de siguranța aprovizionării și de preferința utilizatorilor finali.

156. În al doilea rând, o durată globală îndelungată a acordului poate indica, desigur, un efect de fidelizare al mecanismului de reduceri la nivelul clientului individual. Totuși, în afară de cazul în care sunt aduse și alte dovezi solide în acest sens, faptul că un client a decis să păstreze relația cu întreprinderea dominantă nu poate fi suficient pentru a stabili că reducerile oferite sunt în măsură să restrângă concurența corespunzător cerințelor legale. Astfel, trebuie să avem în vedere că atunci când clientul are opțiunea să schimbe furnizorii periodic, chiar dacă opțiunea respectivă nu a fost exercitată, reducerile de fidelitate cresc totodată rivalitatea. Astfel, ele pot avea de asemenea un efect favorabil concurenței.

157. Prin urmare, considerăm că aprecierea duratei efectuată în hotărârea atacată – care s‑a limitat să ia în considerare durata globală a acordurilor examinate – este neconcludentă. Aprecierea în cauză pur și simplu nu contribuie la determinarea împrejurării dacă respectivul comportament are, după toate probabilitățile, un efect anticoncurențial.

–       Performanța pe piață a concurentului și scăderea prețurilor

158. Recurenta contestă respingerea de către Tribunal a argumentelor referitoare la performanța pe piață a AMD și dovezile privind lipsa excluderii (scăderea prețurilor UCP‑urilor x86) ca fiind lipsite de pertinență în contextul aprecierii capacității.

159. Potrivit Tribunalului, succesul concurentului și scăderea prețurilor nu puteau exclude că practicile recurentei erau lipsite de efecte. Acesta a arătat că, în lipsa practicilor menționate, se poate considera în mod legitim că sporirea cotei de piață a concurentului și a investițiilor sale în cercetare și dezvoltare, precum și scăderea prețului UCP‑urilor x86 ar fi putut fi mai mari(104).

160. În opinia noastră, Tribunalul a considerat în mod corect că performanța pe piață a societății AMD și scăderea prețului UCP‑urilor x86 sunt neconcludente pentru stabilirea capacității comportamentului incriminat de a restrânge concurența. Totuși, aceeași concluzie s‑ar impune chiar dacă performanța concurentului ar fi slabă. În opinia noastră, luarea în considerare a unor asemenea elemente de fapt poate fi utilă doar în cadrul unei aprecieri detaliate a efectelor reale sau potențiale asupra concurenței. Ea nu contribuie la determinarea capacității unui sistem de reduceri prezumat nelegal de a restrânge concurența.

–       Testul AEC

161. Recurenta consideră că, atunci când, precum în speță, Comisia efectuează o analiză de fond a împrejurărilor economice în contextul unui comportament presupus abuziv, aceasta săvârșește o eroare dacă ignoră această analiză pentru simplul motiv că nu contribuie la stabilirea unei încălcări.

162. Comisia susține că testul AEC nu este relevant pentru a stabili capacitatea comportamentului incriminat de a restrânge concurența. În opinia sa, jurisprudența Curții nu susține argumentul recurentei potrivit căruia testul AEC trebuie să constituie o parte integrantă a unei aprecieri a tuturor împrejurărilor.

163. În hotărârea atacată, Tribunalul a respins argumentul referitor la pertinența testului AEC pentru stabilirea, în contextul unei aprecieri a tuturor împrejurărilor, a capacității comportamentului incriminat de a restrânge concurența. În consecință, acesta nu a verificat testul aplicat de Comisie în decizia contestată. În primul rând, a considerat că testul AEC era lipsit de pertinență întrucât, ținând cont de forma lor, Comisia nu este ținută să dovedească capacitatea de excludere a „reducerilor de exclusivitate” de la caz la caz. În hotărârea atacată, Tribunalul a respins argumentul privind pertinența testului AEC, în esență pentru motivul că acesta servește doar la stabilirea aspectului dacă un comportament incriminat face imposibil accesul pe piață. Potrivit hotărârii atacate, „reducerile de exclusivitate” pot împiedica accesul pe piață al concurenților întreprinderii aflate în poziție dominantă, chiar dacă accesul pe piață nu este cu totul imposibil din punct de vedere economic, ci este doar făcut mai dificil(105). În al doilea rând, aceasta a arătat că jurisprudența nu impune utilizarea unui test AEC nici chiar în cazul reducerilor care se încadrează în a treia categorie. În al treilea rând, a arătat că testul AEC a fost considerat pertinent de către Curte doar în cauzele privind practicile tarifare și de micșorare a marjei, care sunt inerent diferite de cele privind „reducerile de exclusivitate”(106).

164. În primul rând, după cum am demonstrat mai sus (punctele 122-160), este necesară luarea în considerare a tuturor împrejurărilor pentru a stabili dacă comportamentul în cauză este în măsură să excludă concurenții și în cazul „reducerilor de exclusivitate”. Cu alte cuvinte, capacitatea de excludere trebuie dovedită în fiecare situație în parte. Desigur, testul AEC poate fi respins ca fiind lipsit de pertinență dacă se admite că simpla posibilitate ipotetică sau teoretică a producerii unui efect de excludere a concurenței prin comportamentul incriminat este suficientă pentru stabilirea existenței unui abuz. Astfel, teoretic, orice reducere oferită de o întreprindere dominantă poate avea, în unele împrejurări, un efect anticoncurențial.

165. Totuși, întrucât este necesar să existe un efect de excludere, testul AEC nu poate fi ignorat. Astfel cum a remarcat Tribunalul, testul servește la identificarea comportamentului care face să fie imposibil din punct de vedere economic ca un concurent la fel de eficient să își asigure partea disputabilă a cererii unui client. Cu alte cuvinte, el poate contribui la identificarea comportamentului care, după toate probabilitățile, are un efect anticoncurențial. În schimb, atunci când testul arată că un concurent la fel de eficient poate să își acopere costurile, probabilitatea unui efect anticoncurențial scade în mod semnificativ. De aceea, din perspectiva identificării unui comportament care să aibă un efect de excludere a concurenței, testul AEC este deosebit de util.

166. În legătură cu a doua și cu a treia considerație, am arătat mai sus (punctele 101-105) motivul pentru care jurisprudența referitoare la practicile tarifare și la practicile de micșorare a marjei nu trebuie să fie ignorată. În orice caz, orice incertitudine rămasă în această privință a dispărut odată cu pronunțarea Hotărârii Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651), care demonstrează că jurisprudența care are ca obiect alte tipuri de excludere bazată pe preț nu poate fi ignorată pur și simplu în contextul cauzelor privind reducerile. Astfel cum a confirmat Curtea, făcând trimitere printre altele la jurisprudența respectivă, testul AEC se poate dovedi util și în cadrul analizei unui sistem de reduceri(107).

167. Totuși, merită de asemenea să arătăm că, în cauza Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651), Curtea a avut grijă să își nuanțeze poziția privind testul AEC. Ea a arătat în special că, deși testul AEC se poate dovedi util în anumite situații, nu există obligația legală de a utiliza testul respectiv(108). Această afirmație este în concordanță cu cea făcută de Curte în același sens în cauza Tomra și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221). În cauza respectivă, Curtea a considerat că nu este necesară demonstrarea de către Curte a faptului că reducerile de fidelitate obligă concurenții întreprinderii dominante să practice prețuri inferioare prețului de cost pentru a putea să o concureze pentru partea disputabilă a pieței. Dimpotrivă, potrivit Curții, Comisia poate stabili că reducerile în cauză au capacitatea să restrângă concurența pe baza unor elemente calitative care indică natura lor anticoncurențială(109).

168. În acest sens, pare, cu siguranță, tentant să concluzionăm că, în prezenta cauză, nu este necesară recurgerea la un test AEC. Urmând aceeași logică, după cum a susținut Comisia, aprecierea capacității efectuată de Tribunal nu ar conține o eroare de drept prin considerarea testului AEC drept lipsit de pertinență.

169. Totuși, punctul de vedere menționat neglijează două aspecte. Spre deosebire de abordarea din cauza Tomra și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221), Comisia a efectuat de fapt o analiză AEC extinsă în decizia contestată. Încă și mai important, celelalte împrejurări apreciate de Tribunal nu susțin în mod neechivoc constatarea unui efect asupra concurenței. În aceste împrejurări, este clar, în opinia noastră, că testul AEC nu poate fi ignorat pur și simplu ca o chestiune lipsită de pertinență.

170. Prin urmare, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a luat în considerare, ca element de apreciere a tuturor împrejurărilor, analiza privind AEC efectuată de Comisie în decizia contestată.

171. Pentru a încheia analiza noastră privind aprecierea cu titlu subsidiar a capacității efectuată de Tribunal, facem observațiile care urmează.

172. Împrejurările examinate în cadrul aprecierii respective nu pot confirma existența unui efect asupra concurenței. Cel mult, aprecierea menționată arată că un efect de excludere a concurenței atribuit comportamentului incriminat este posibil teoretic, dar efectul ca atare nu a fost confirmat. În principiu, o apreciere a tuturor împrejurărilor trebuie, cel puțin, să țină cont de extinderea pe piață și de durata comportamentului incriminat. În plus, poate fi necesară luarea în considerare a altor împrejurări care este posibil să fie diferite de la caz la caz. În prezenta cauză, testul AEC, tocmai întrucât a fost efectuat de Comisie în decizia contestată, nu poate fi ignorat în stabilirea capacității comportamentului incriminat de a avea un efect de excludere a concurenței. Aprecierea împrejurărilor pertinente, în ansamblul său, ar trebui să ne permită să stabilim, cu gradul de probabilitate necesar, că întreprinderea în cauză a abuzat de poziția sa dominantă, contrar articolului 102 TFUE. În lipsa unei asemenea confirmări, ca urmare, de exemplu, a extinderii reduse pe piață, a unei durate scurte a practicilor incriminate sau a unui rezultat pozitiv la testul AEC, este necesară o analiză economică mai detaliată a efectelor reale sau potențiale asupra concurenței pentru stabilirea existenței unui abuz.

c)      Concluzie

173. Am concluzionat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, în primul rând, atunci când a stabilit că „reducerile de exclusivitate” constituie o categorie separată și unică de reduceri care nu necesită luarea în considerare a tuturor împrejurărilor pentru a stabili existența unui abuz de poziție dominantă contrar articolului 102 TFUE. În al doilea rând, acesta a săvârșit o eroare de drept în cadrul aprecierii cu titlu subsidiar a capacității, prin faptul că nu a stabilit, pe baza tuturor împrejurărilor, dacă reducerile și plățile oferite de recurentă au avut, după toate probabilitățile, un efect de excludere a concurenței.

174. Rezultă că primul motiv trebuie să fie admis.

C –    Al doilea motiv de recurs: luarea în considerare a extinderii pe piață pentru a stabili dacă o întreprindere a abuzat de poziția sa dominantă

1.      Principalele argumente ale părților

175. Prin al doilea motiv de recurs, recurenta susține că, indiferent de concluzia la care se va ajunge cu privire la primul motiv, extinderea pe piață a comportamentului Intel nu i‑a permis în niciun caz să restrângă concurența în anii 2006 și 2007. În perioada respectivă, încălcarea a implicat doar societățile MSH și Lenovo. În opinia recurentei, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând că, întrucât Comisia a constatat o încălcare unică și continuă în decizia contestată pentru anii 2002-2007, constatarea unei încălcări pentru anii 2006 și 2007 se poate întemeia pe extinderea medie pe piață de‑a lungul întregii perioade 2002-2007 (mai degrabă decât pe extinderea pe piață a comportamentului în cei doi ani în cauză)(110).

176. Comisia arată că al doilea motiv de recurs este o simplă completare a celui dintâi. El se bazează în totalitate pe aceleași premise ca primul motiv. Instituția consideră că extinderea pe piață este irelevantă pentru determinarea capacității reducerilor oferite de Intel de a restrânge concurența: extinderea pe piață a practicilor Intel prezintă relevanță doar în măsura în care practicile în cauză au restrâns în mod efectiv concurența. Având în vedere însemnătatea strategică a OEM vizați în 2006 și 2007, importanța practicilor Intel nu poate fi măsurată pur și simplu în funcție de extinderea pe piață. În acest context, Comisia susține că extinderea pe piață în cursul celor doi ani ar trebui să fie văzută din perspectiva unei încălcări unice și continue care este legată de existența unei strategii de ansamblu privind eliminarea AMD de pe piața mondială a UCP‑urilor.

2.      Analiză

177. Am concluzionat mai sus că Tribunalul a săvârșit o eroare în cadrul aprecierii cu titlu subsidiar a capacității, în funcție de ansamblul împrejurărilor. În special, acesta a apreciat în mod eronat extinderea pe piață prin faptul că nu a admis că o cotă de piață legată de 14 % nu poate dovedi, corespunzător cerințelor legale, capacitatea comportamentului incriminat de a restrânge concurența. Al doilea motiv ar trebui să fie admis chiar numai pentru acest motiv.

178. Totuși, considerăm că acest motiv merită o scurtă analiză proprie, întrucât constatările Tribunalului privind existența unei încălcări unice și continue constituie temeiul pentru constatarea unei încălcări pentru anii 2006 și 2007. Astfel, Tribunalul a considerat că, în contextul unei încălcări unice și continue bazate pe o strategie de ansamblu de excludere, aprecierea globală a cotei de piață legate medii era suficientă pentru stabilirea capacității comportamentului în cauză de a exclude concurența(111).

179. Astfel, elementul esențial al prezentului motiv de recurs constă în definirea rolului noțiunii de încălcare unică și continuă în aprecierea capacității comportamentului unei singure societăți de a restrânge concurența. Mai precis, se ridică întrebarea dacă recurgerea la această noțiune poate remedia faptul că extinderea pe piață este prea redusă pentru a stabili în sine capacitatea comportamentului incriminat de a restrânge concurența într‑o anumită perioadă.

180. În jurisprudența Curții, noțiunea de încălcare unică și continuă a fost utilizată în special în contextul articolului 101 TFUE pentru a include, în scopuri represive, mai multe componente ale unui comportament anticoncurențial sub umbrela unei încălcări unice și continue. Logica care stă la baza acestui fapt este de a asigura aplicarea efectivă a normelor de concurență în cauze în care încălcările sunt constituite dintr‑un complex de practici anticoncurențiale care pot lua diferite forme și chiar evolua în timp(112).

181. Cu alte cuvinte, obiectivul urmărit este de a evita ca aplicarea normelor să conducă în mod regretabil la tratarea separată a diverse acorduri și practici concertate prevăzute la articolul 101 TFUE, care în realitate fac parte dintr‑un plan de ansamblu de restrângere a concurenței. Pentru acest motiv, recurgerea la noțiunea de încălcare unică și continuă atenuează sarcina probei care revine de regulă autorităților de aplicare a legii pentru a dovedi caracterul continuu al practicilor anticoncurențiale analizate. Mai concret, atunci când un complex de acorduri și de practici au fost puse în aplicare pentru o perioadă îndelungată, nu rare sunt situațiile în care au avut loc schimbări în ceea ce privește obiectul, forma și participanții la acordurile și/sau la practicile respective în cursul perioadei relevante. Fără sprijinul noțiunii de încălcare unică și continuă, Comisia ar fi trebuit să respecte un nivel probatoriu mai înalt. Ea ar fi nevoită să identifice și să dovedească existența mai multor acorduri și/sau practici concertate anticoncurențiale distincte, precum și să identifice în mod separat părțile implicate în fiecare dintre acestea. În unele situații, tratarea separată a practicilor incriminate ar putea conduce de asemenea la prescrierea acordurilor și/sau a practicilor concertate mai vechi. Aceasta ar face ca aplicarea legii să devină mai puțin eficientă.

182. Utilizarea noțiunii de încălcare unică și continuă constituie astfel o normă procedurală.

183. Prin faptul că facilitează sarcina probei ce revine autorităților din domeniul concurenței, noțiunea în cauză prezintă o importanță deosebită în contextul aplicării amenzilor. Mai precis, lipsa prezentării unor dovezi pentru anumite perioade determinate nu exclude ca încălcarea să poată fi considerată stabilită pentru o perioadă totală mai îndelungată. Este necesar însă ca această constatare să fie susținută cu indicii obiective și coerente în acest sens. De regulă, în cadrul unei încălcări care se întinde pe mai mulți ani, faptul că manifestările înțelegerii intervin în perioade diferite, care pot fi separate prin intervale de timp mai mici sau mai mari, nu are nicio influență asupra existenței înțelegerii ca atare. Pentru aceasta este necesar ca diferitele acțiuni care fac parte din această încălcare să urmărească un singur scop și să se înscrie în cadrul unei încălcări cu caracter unic și continuă(113). Astfel, prezintă o importanță deosebită posibilitatea dovedirii de către Comisie a unui plan de ansamblu pentru restrângerea concurenței(114).

184. În schimb, utilizarea noțiunii de încălcare unică și continuă nu extinde – și nu poate să fie extinsă – domeniul de aplicare al interdicțiilor stabilite prin tratate.

185. În prezenta cauză, noțiunea de încălcare unică și continuă a fost introdusă într‑un context complet diferit(115). În hotărârea atacată, ea a fost utilizată pentru constatarea unei încălcări legate de comportamentul unei singure societăți, în cazul căreia nu s‑a verificat dacă respectivul comportament avea capacitatea de a restrânge singur concurența în cadrul pieței interne.

186. Trebuie să arătăm că avem îndoieli cu privire la acest procedeu.

187. În esență, după cum remarcă recurenta, recurgerea la noțiunea de încălcare unică și continuă nu poate converti un comportament legal într‑o încălcare.

188. Totuși, întrucât Comisia a concluzionat efectiv că a avut loc o încălcare unică și continuă, Tribunalul a considerat că este suficient să se efectueze o apreciere globală a cotei de piață medii care a fost blocată în perioada 2002-2007(116). Prin urmare, a considerat lipsit de pertinență aspectul că în cursul anilor 2006 și 2007 acoperirea pieței a fost considerabil mai mică decât media cotei de piață legate (14 %).

189. Cu alte cuvinte, Tribunalul a înlocuit un criteriu material cu unul procedural. Acesta a renunțat la criteriul privind extinderea suficientă pe piață, pe care l‑a considerat în mod paradoxal pertinent pentru a aprecia capacitatea comportamentului incriminat de a conduce la excluderea concurenței, și l‑a înlocuit cu criteriul privind existența unei încălcări unice și continue. O asemenea abordare pur și simplu nu stă în picioare. Fie se admite că extinderea pe piață nu contează deloc și că normele Uniunii în materie de concurență sancționează mai degrabă forma decât efectele (am arătat mai sus de ce această soluție nu este plauzibilă), fie ea trebuie să fie luată în serios în aprecierea tuturor împrejurărilor.

190. Procedând astfel, Tribunalul a omis să verifice dacă comportamentul în cauză era în măsură să restrângă concurența pe parcursul întregii perioade respective.

191. În orice caz, dacă nu ar fi omis să verifice dacă aceasta era situația, ar fi trebuit să concluzioneze că o cotă de piață legată atât de scăzută este neconcludentă pentru stabilirea capacității comportamentului incriminat de a restrânge concurența.

192. În mod similar cu cele arătate la punctul 143 de mai sus în legătură cu o cotă de piață de 14 %, nu se poate exclude ca și o cotă de piață legată mai mică de 5 % să fie suficientă, în anumite împrejurări, pentru excluderea concurenților. Indiferent care ar fi situația, în contextul unei aprecieri a capacității, o asemenea cotă de piață este pur și simplu neconcludentă. După cum s‑a arătat, nu se poate presupune (pe baza formei comportamentului) că anumite practici intră în domeniul de aplicare al interdicției prevăzute la articolul 102 TFUE fără a se ține seama în mod corespunzător de cota de piață legată. În situațiile în care cota de piață legată nu oferă probe concludente din care să rezulte un efect asupra concurenței, pentru determinarea existenței unui abuz este necesar să se ia în considerare efectele reale sau potențiale ale comportamentului în cauză.

193. Să reamintim că, atunci când extinderea pe piață este considerată neconcludentă pentru stabilirea existenței unui efect asupra concurenței într‑o anumită perioadă, această problemă nu poate fi remediată prin aplicarea noțiunii de încălcare unică și continuă. Dimpotrivă, după cum sugerează chiar această noțiune, pentru ca mai multe manifestări ale unui comportament să constituie o încălcare unică și continuă, fiecare manifestare în sine trebuie să constituie de asemenea o încălcare. Altfel spus, comportamentul respectiv trebuie să constituie o încălcare pe parcursul întregii perioade în cauză.

194. Prin urmare, și al doilea motiv de recurs ar trebui să fie admis.

D –    Al treilea motiv de recurs: calificarea anumitor reduceri drept „reduceri de exclusivitate”

1.      Principalele argumente ale părților

195. Recurenta, susținută de ACT, arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin calificarea practicilor de reduceri încheiate cu HP și cu Lenovo drept „reduceri de exclusivitate”. Deși reducerile menționate acopereau 95 % din calculatoarele de birou destinate întreprinderilor ale HP și 80 % din laptopurile Lenovo, ele constituie o minoritate în raport cu achizițiile de UCP‑uri ale celor două întreprinderi în ansamblu. Intel susține în esență că, întrucât condiția de exclusivitate aferentă acestor reduceri se referea la anumite segmente ale necesităților de UCP‑uri ale OEM respectivi, calificarea reducerilor în cauză ca fiind „reduceri de exclusivitate” constituie o eroare de drept. În opinia recurentei, Tribunalul a considerat în mod incorect că efectele sunt aceleași ca în cazul aprovizionării clientului „pentru totalitatea sau pentru o parte importantă” a nevoilor sale totale. Mai precis, această abordare privează condiția privind aprovizionarea clientului „pentru totalitatea sau pentru o parte importantă” a nevoilor sale de orice rigurozitate: ea conduce la o lărgire nejustificată a sferei noțiunii „reduceri de exclusivitate”, care ar fi în mod automat respinsă în interpretarea articolului 102 adoptată de Tribunal.

196. Comisia susține că acest motiv de recurs trebuie respins pentru două motive. În primul rând, aceasta afirmă că libertatea de aprovizionare a OEM pentru anumite segmente nu poate neutraliza restrângerea libertății lor de a-și alege sursele de aprovizionare pe un segment al pieței UCP‑urilor. În al doilea rând, Comisia arată că Intel a interpretat în mod incorect jurisprudența pertinentă a Curții potrivit căreia concurenții întreprinderii dominante trebuie să aibă posibilitatea de a concura, în funcție de performanțe, pe întreaga piață.

2.      Analiză

197. La fel ca al doilea motiv de recurs, al treilea motiv de recurs este strâns legat de cel dintâi. În esență, el ridică problema dacă Tribunalul a considerat în mod întemeiat că reducerile oferite de recurentă societăților HP și Lenovo puteau fi considerate drept „reduceri de exclusivitate”(117).

198. Am arătat mai sus motivele pentru care nu există o categorie separată a „reducerilor de exclusivitate”. Reducerile de fidelitate, inclusiv (dar nelimitativ) cele calificate de Tribunal drept „reduceri de exclusivitate”, fac obiectul unei prezumții de nelegalitate. Unul dintre posibilele motive pentru care o reducere este considerată reducere de fidelitate este acela că se bazează pe condiția aprovizionării clientului „pentru totalitatea sau pentru o parte importantă” a nevoilor sale de la întreprinderea dominantă(118). Totuși, forma în sine nu determină soarta unor asemenea reduceri, iar aceasta pentru că toate împrejurările trebuie analizate înainte de a se putea concluziona că comportamentul incriminat constituie un abuz de poziție dominantă. Prin urmare, în cazul în care Curtea admite primul motiv de recurs invocat de recurentă după cum propunem, nu este necesară examinarea celui de al treilea.

199. Al treilea motiv rămâne însă important în cazul în care Curtea va respinge primul motiv și va considera că „reducerile de exclusivitate” trebuie să fie diferențiate de alte tipuri de reduceri de fidelitate.

200. Dacă aceasta va fi concluzia adoptată de Curte, condiția privind aprovizionarea clientului „pentru totalitatea sau pentru o parte importantă” a nevoilor sale joacă un rol decisiv în aprecierea reducerilor respective. Motivul este acela că doar reducerile care sunt condiționate de aprovizionarea clientului „pentru totalitatea sau pentru o parte importantă” a nevoilor sale de la întreprinderea dominantă ar intra în sfera noțiunii „reduceri de exclusivitate”.

201. Având în vedere acest fapt, arătăm cele ce urmează.

202. De exemplu, în ceea ce privește HP, condiția de exclusivitate era legată de cerința ca HP să achiziționeze de la recurentă 95 % din UCP‑urile x86 destinate calculatoarelor sale de birou pentru întreprinderi. Aceasta reprezintă cu siguranță „[…] totalitatea sau […] o parte importantă” a nevoilor sale de UCP‑uri pe segmentul respectiv. Totuși, faptul că procentul de 95 % pare să corespundă unui procent de aproximativ 28 % din totalul nevoilor de UCP‑uri x86 ale HP generează confuzie(119). Astfel cum arată recurenta, procentul menționat ar putea fi cu greu considerat ca fiind „[…] totalitatea sau […] o parte importantă” din ansamblul acestor nevoi.

203. În acest sens, Tribunalul a statuat în hotărârea atacată că este irelevant dacă condiția privind aprovizionarea clientului „pentru totalitatea sau pentru o parte importantă” a nevoilor sale de la întreprinderea dominantă se referă la întreaga piață sau la un anumit segment al pieței(120). Pentru a justifica abordarea menționată, Tribunalul a făcut trimitere la Hotărârea din 19 aprilie 2012, Tomra și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221). Potrivit afirmației făcute de Curte în această cauză, concurenții ar trebui să poată concura pe baza meritelor pentru ansamblul pieței, iar nu numai pentru o parte a acesteia. Totuși, afirmația în cauză nu arată nimic despre modul în care ar trebui să fie interpretat criteriul privind „[…] totalitatea sau […] o parte importantă” a nevoilor clientului. Mai degrabă se referă la aspectul dacă blocarea unei părți substanțiale a pieței de către o întreprindere dominantă poate fi totuși justificată dacă partea pieței care poate fi cucerită este încă suficientă pentru a face loc unui număr limitat de concurenți(121).

204. Acest aspect nu face obiectul prezentei cauze. Problema care se ridică este dacă cerința privind „[…] totalitatea sau […] o parte importantă” a nevoilor clientului se poate referi și la o parte specifică a pieței de produse în cauză.

205. În decizia contestată nu s‑a făcut distincție între UCP‑urile utilizate în calculatoarele destinate întreprinderilor și cele destinate particularilor pentru a defini piața de produse în cauză. Motivul a fost acela că, pentru un anumit tip de calculatoare, aceleași UCP‑uri pot fi utilizate în cadrul segmentului întreprinderi/profesioniști și în cadrul segmentului particulari/consumatori(122). Posibilitatea de substituire între segmente pare să sugereze că piața nu poate fi divizată.

206. Cu privire la acest aspect, Tribunalul a arătat în hotărârea atacată că aspectul dacă UCP‑urile utilizate pe segmentul calculatoarelor destinate întreprinderilor sunt diferite de UCP‑urile x86 utilizate pentru calculatoarele destinate particularilor nu este pertinent în prezentul context. În opinia sa, chiar dacă UCP‑urile respective erau interschimbabile, opțiunile de cumpărare ale OEM în cauză ar fi fost restrânse considerabil în sectorul respectiv(123).

207. Acest argument este convingător la prima vedere.

208. El neglijează însă un aspect important: motivarea hotărârii atacate are ca punct de plecare perspectiva HP (și a Lenovo), iar nu cea a societății AMD. Din perspectiva AMD, este complet irelevant dacă libertatea de alegere a societății HP sau a societății Lenovo este sau nu este restrânsă considerabil pe un segment, având în vedere că HP și Lenovo se află printre clienții Intel, iar nu printre concurenții săi.

209. Astfel, un aspect care trebuie subliniat este că avem de a face cu o practică de excludere care vizează societatea AMD, concurenta recurentei, iar nu cu exploatarea clienților recurentei. Ceea ce contează, din perspectiva AMD (și astfel, pentru stabilirea aspectului dacă comportamentul incriminat constituie un abuz de poziție dominantă cu efect de excludere contrar articolului 102 TFUE), este procentul total al nevoilor de aprovizionare blocate în urma reducerilor și a plăților oferite de Intel.

210. Astfel cum arată ACT, nu contează dacă unele necesități de aprovizionare țin de un anumit segment. Ceea ce contează este dacă OEM în cauză pot totuși să achiziționeze cantități semnificative de la concurenții Intel. În speță, aceasta pare să fie situația: HP și Lenovo aveau în continuare posibilitatea să achiziționeze cantități semnificative de UCP‑uri x86 de la AMD. Problema dacă o întreprindere a abuzat de poziția sa dominantă prin excluderea unui concurent nu poate depinde de o segmentare aparent arbitrară a pieței.

211. Din această perspectivă, pare dificil de susținut că, în cazul societății HP, condiția de exclusivitate pentru 95 % dintre calculatoarele de birou destinate întreprinderilor ar reprezenta mai mult decât 28 % din nevoile totale ale HP. Urmând aceeași logică, exclusivitatea pentru laptopurile societății Lenovo nu este echivalentă cu exclusivitatea totală. Pur și simplu, cerința privind „[…] totalitatea sau […] o parte importantă” a nevoilor clientului nu poate fi îndeplinită în asemenea împrejurări.

212. Cu riscul de a afirma un fapt evident, abordarea adoptată în hotărârea atacată conduce la un rezultat care cu greu ar putea fi justificat: chiar o „reducere de exclusivitate” ce vizează un segment al pieței în cauză care acoperă o parte nesemnificativă din nevoile totale ale clientului (să spunem, de exemplu, 3 %) poate fi în mod automat condamnată.

213. Prin urmare, concluzionăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a clasificat reducerile oferite de recurentă societăților HP și Lenovo.

214. Prin urmare, indiferent dacă poziția noastră privind primul și al doilea motiv de recurs va fi adoptată de Curte, al treilea motiv de recurs trebuie să fie admis.

E –    Al patrulea motiv de recurs: dreptul la apărare

1.      Principalele argumente ale părților

215. Al patrulea motiv de recurs are ca obiect dreptul la apărare al recurentei, prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Intel susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept concluzionând că nu a existat nicio eroare procedurală în ceea ce privește o reuniune din anul 2006 cu o persoană din conducerea societății Dell, domnul D1, în cadrul investigației care a condus la adoptarea deciziei atacate (denumită în continuare „reuniunea în cauză”).

216. În această privință, recurenta afirmă în primul rând că Tribunalul a statuat în mod eronat că reuniunea în cauză nu a fost un interviu în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003. În al doilea rând, ea arată că Tribunalul a săvârșit o eroare considerând că, deși Comisia ar fi trebuit să înregistreze reuniunea în cauză dată fiind importanța sa, încălcarea principiului bunei administrări generată de omisiunea respectivă a fost remediată prin depunerea la dosar a unei versiuni neconfidențiale a unei note interne (care servește Comisiei drept aide‑mémoire cu caracter intern, denumită în continuare „nota internă”) la care recurenta a avut acces. În al treilea rând, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare în cadrul aprecierii sale cu titlu subsidiar în ceea ce privește aspectul dacă o eroare procedurală de tipul celei identificate în hotărârea atacată constituie un motiv de anulare a deciziei atacate în măsura în care privește comportamentul recurentei față de Dell.

217. Comisia arată, cu titlu principal, că al patrulea motiv de recurs este inoperant întrucât Intel nu a contestat calificarea din hotărârea atacată potrivit căreia reducerile acordate societății Dell erau „reduceri de exclusivitate”. În opinia Comisiei, acest motiv este de asemenea inadmisibil, întrucât aspectul dacă încălcarea principiului bunei administrări putea fi remediată acordând societății Intel accesul la versiunea neconfidențială a notei interne depinde de aprecierea importanței reuniunii în cauză și a caracterului adecvat al notei efectuate. Acestea sunt chestiuni de fapt, care nu sunt supuse examinării în recurs.

218. Cu titlu subsidiar, argumentele Intel sunt neîntemeiate: Intel nu a invocat niciun argument pertinent care să repună în discuție aprecierea efectuată în hotărârea atacată cu privire la nota internă. Comisia susține de asemenea că decizia contestată s‑a întemeiat în principal pe mijloace de probă scrise cărora reuniunea în cauză nu putea în niciun caz să le confere o semnificație diferită.

2.      Analiză

219. Trebuie subliniat de la bun început că al patrulea motiv de recurs nu este nicidecum inoperant și nici inadmisibil de altfel, cum susține Comisia.

220. Prin acest motiv de recurs, Intel susține în special că este necesară anularea constatării unei încălcări în raport cu Dell întrucât constatările de fapt pe care se întemeiază încălcarea respectivă sunt viciate prin încălcarea dreptului său la apărare. Aceasta este o chestiune de drept asupra căreia Curtea poate și trebuie să se pronunțe. Clasificarea efectuată în hotărârea atacată, potrivit căreia reducerile oferite de Intel în favoarea Dell erau subordonate unei condiții de exclusivitate, fie că a fost sau nu a fost contestată, nu are nicio incidență în această privință. Am arătat mai sus că o constatare privind nelegalitatea reducerilor în cauză (oricum ar fi ele „etichetate”) nu poate fi făcută fără examinarea tuturor împrejurărilor relevante. Comisia însăși a admis în ședință că, în principiu, chiar și „reducerile de exclusivitate” pot fi justificate de întreprinderea respectivă. De asemenea, faptul că părțile sunt de acord că, pentru incriminarea societății Intel, Comisia nu s‑a întemeiat pe informații obținute în cadrul reuniunii în cauză este irelevant: acest fapt nu are nicio incidență asupra posibilității de utilizare a reuniunii pentru disculpare(124). Un element și mai important este acela că aspectul dacă dreptul la apărare a fost încălcat este total independent de faptul dacă respectiva încălcare (potențială) a avut un impact asupra conținutului material al deciziei contestate.

221. Pe scurt, contează prea puțin sau chiar deloc cum au fost calificate reducerile oferite de Intel sau ce dovezi au fost utilizate pentru învinuirea recurentei dacă dreptul acesteia la apărare a fost încălcat. Singurul element de care Curtea trebuie să se asigure este dacă recurenta a arătat că ar fi putut să își asigure mai bine apărarea dacă ar fi avut acces la o înregistrare a reuniunii în cauză. Pentru a trata acest aspect, Curtea trebuie de asemenea să ia în considerare, printre altele, aspectul dacă nota internă – care a fost divulgată tardiv recurentei, în primă instanță – ar fi putut să „remedieze” orice neregularitate procedurală anterioară generată de decizia Comisiei de a nu înregistra reuniunea în cauză. De aceea nu considerăm convingător argumentul Comisiei potrivit căruia, prin argumentele sale privind caracterul adecvat al notei interne, recurenta contestă, în realitate, constatări de fapt.

222. După cum vom arăta în continuare, al patrulea motiv de recurs trebuie, de fapt, să fie admis.

a)      Reuniunea în cauză era un interviu, în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003

223. Recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat că nu a fost încălcat articolul 19 din Regulamentul nr. 1/2003 coroborat cu articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004(125). În acest sens, Intel afirmă că distincția efectuată în hotărârea atacată între interviurile „formale” și cele „informale” constituie o eroare de drept. Același lucru este valabil, în opinia sa, în cazul constatării potrivit căreia Comisia nu are obligația să înregistreze interviurile „informale”(126).

224. Înainte de a trece la analiza distincției respective, este util să reamintim pe scurt etapele (procedurale) care au condus la divulgarea către recurentă a notei interne privind reuniunea în cauză.

225. Din hotărârea atacată rezultă că, în cadrul procedurii administrative, Comisia a negat mai întâi că a avut loc o reuniune cu domnul D1. Aceasta a admis că a avut loc o reuniune doar după ce Intel a dovedit existența unei liste care indica subiectele tratate în cadrul reuniunii în cauză. La momentul respectiv, Comisia a negat în continuare faptul că a avut loc o înregistrare a acesteia. Câteva luni mai târziu însă, consilierul‑auditor a admis că există o notă internă, arătând însă că recurenta nu avea drept de acces la nota menționată. Cu toate acestea, în decembrie 2008, Comisia a trimis „din curtoazie” societății Intel o copie după versiunea neconfidențială a notei interne, care fusese în mare parte ocultată. După depunerea unei cereri în acest sens de către Tribunal, versiunea confidențială a notei respective a fost transmisă în cele din urmă recurentei în cadrul procedurii desfășurate înaintea Tribunalului în ianuarie 2013(127).

226. Trecând acum la interpretarea articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003, competența de a realiza interviuri constituie corolarul logic al competențelor largi de investigare acordate Comisiei prin Regulamentul nr. 1/2003. Problema care se ridică aici este dacă respectivele competențe au totuși anumite limite.

227. Limitele în cauză pot fi identificate cu claritate pe baza textului dispozițiilor pertinente. Pentru început, potrivit articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia poate să intervieveze orice persoană (fizică sau juridică) care consimte să fie intervievată în scopul obținerii de informații privind obiectul investigației. În timp ce articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 773/2004 reflectă obligația legală de înregistrare a interviurilor, articolul 3 alineatul (3) al acestuia prevede că Comisia poate să aleagă modul de înregistrare a declarațiilor date de persoanele intervievate.

228. Din această perspectivă, considerăm evident faptul că, atunci când Comisia decide să realizeze un interviu, ea nu poate omite să înregistreze conținutul interviului respectiv. În schimb, ea rămâne liberă să aleagă modul de înregistrare (suportul care urmează a fi utilizat).

229. Hotărârea atacată nu contrazice acest aspect ca atare(128).

230. Dimpotrivă, problema constă în faptul că Tribunalul a făcut distincție, în hotărârea atacată, între interviurile informale și cele formale. Nu există o asemenea distincție în cadrul legislativ instituit prin Regulamentul nr. 1/2003.

231. În opinia noastră, distincția în cauză este extrem de problematică. Elaborarea, pe cale pretoriană, a unui nou instrument care să poată fi utilizat de Comisie pentru realizarea investigațiilor sale ar permite acesteia să eludeze normele instituite de legiuitor tocmai pentru reglementarea competențelor acordate instituției respective în cadrul investigațiilor privind încălcarea normelor în materie de concurență.

232. Una dintre normele în cauză impune, după cum rezultă cu claritate din articolul 19 din Regulamentul nr. 1/2003 coroborat cu articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004, ca informațiile care sunt strânse în cadrul interviurilor referitoare la obiectul investigației să fie înregistrate. În opinia noastră, orice întâlnire cu un terț care este organizată în special pentru strângerea unor informații de fond în vederea utilizării lor pentru soluționarea unei cauze intră în mod necesar în domeniul de aplicare al articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003.

233. În schimb, aceasta nu înseamnă că nu este posibilă contactarea în mod informal de către Comisie a unor terți. După cum rezultă clar din însăși textul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003, doar discuțiile privind obiectul investigației intră în domeniul de aplicare al dispoziției menționate. Atunci când discuțiile dintre Comisie și terți nu privesc obiectul unei anumite investigații (de regulă în curs de desfășurare), nu există obligația de înregistrare a acestor discuții.

234. Totuși, în prezenta cauză, nu vedem cum s‑ar putea ca reuniunea în cauză să fie considerată ca fiind altceva decât un interviu în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003.

235. Reuniunea nu a fost legată doar de obiectul investigației în curs de desfășurare a Comisiei referitoare la practicile societății Intel. După cum indică nota internă, subiectele abordate în cadrul reuniunii, care se pare că a durat cinci ore, au vizat însăși esența chestiunii investigate (și anume aspectul dacă reducerile oferite de Intel în favoarea Dell erau subordonate unei condiții de exclusivitate). Încă și mai important este faptul că persoana intervievată era unul dintre cei mai înalți responsabili ai societății Dell(129).

236. În acest sens, este irelevant dacă scopul reuniunii a fost sau nu a fost strângerea de dovezi sub forma unei dări de seamă contrasemnate sau a unor declarații, după cum susține Comisia(130).

237. Dacă s‑ar admite că doar asemenea contacte cu terții intră în domeniul de aplicare al articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003, acest fapt ar lărgi considerabil puterea discreționară a Comisiei privind realizarea de interviuri fără obligația înregistrării lor. Comisia ar avea astfel posibilitatea să selecteze dovezile care vor fi dezvăluite întreprinderilor suspectate de încălcarea normelor Uniunii în materie de concurență: personalul Comisiei care convoacă persoana ce urmează a fi intervievată sau personalul care participă la reuniunea respectivă ar putea, pe baza opiniilor lor subiective, să decidă elementele care vor face parte și cele care nu vor face parte din dosar.

238. Totuși, nu acesta este modul în care dreptul de „acces la dosar” a fost conceput de legiuitorul Uniunii. Divulgarea tuturor probelor constituie regula, iar nedivulgarea anumitor elemente de probă excepția, după cum indică articolul 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Interpretarea articolului 19 propusă de Comisie ar risca să facă inoperant articolul 27 alineatul (2).

239. În ședință, Comisiei i‑a fost dificil să explice care sunt contactele cu terți pe care trebuie să le înregistreze și care sunt cele pe care nu trebuie să le înregistreze. În mod surprinzător, încercând să își explice poziția, Comisia a părut să sugereze că dispune de o putere discreționară nelimitată pentru a decide dacă să recurgă la articolul 19 din Regulamentul nr. 1/2003. Este lesne de înțeles incapacitatea Comisiei de a furniza un răspuns clar în legătură cu acest aspect: pare să fie foarte dificil să se identifice un criteriu pe baza căruia să se poată face distincție între interviurile formale și cele informale, care să fie diferit de cel consacrat prin lege, și anume criteriul dacă interviul se referă la obiectul investigației.

240. La fel de important este faptul că decizia privind înregistrarea unui interviu s‑ar sustrage de altfel oricărui control jurisdicțional eventual. Întrucât nu există consemnări scrise, cum ar putea instanțele Uniunii să verifice dacă Comisia a respectat dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003 și, în general, dacă drepturile întreprinderilor și ale persoanelor fizice implicate în investigație au fost respectate în totalitate?

241. Astfel, în ultimă instanță, cerința prevăzută la articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004 potrivit căreia interviurile trebuie să fie înregistrate are la bază cel puțin două motive interdependente. Cerința respectivă garantează, pe de o parte, faptul că întreprinderile suspectate de încălcarea normelor Uniunii în materie de concurență își pot organiza apărarea și, pe de altă parte, faptul că instanțele Uniunii pot verifica, ex post, dacă Comisia și‑a exercitat competențele de investigare în limitele legii.

242. Pentru aceste motive, avem convingerea fermă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a stabilit că Comisia nu a încălcat articolul 19 din Regulamentul nr. 1/2003 prin faptul că nu a organizat reuniunea în cauză sub forma unui interviu în sensul dispoziției respective și prin faptul că a omis înregistrarea sa în mod corespunzător.

b)      Nota internă nu a remediat eroarea procedurală

243. După cum s‑a arătat mai sus (punctul 216), Tribunalul nu a constatat o încălcare a articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 în hotărârea atacată. Totuși, acesta a constatat că – având în vedere conținutul și importanța informațiilor primite în cadrul reuniunii în cauză – Comisia ar fi trebuit să o înregistreze. În opinia Tribunalului, a fost încălcat astfel principiul bunei administrări. În acest sens, Tribunalul a considerat că în împrejurările cauzei ar fi trebuit să se depună la dosar cel puțin o notă succintă care să cuprindă numele participanților, precum și un scurt rezumat al subiectelor abordate. Recurenta ar fi putut solicita atunci accesul la documentul respectiv(131).

244. Totuși, în opinia Tribunalului, această neregularitate procedurală a fost remediată prin punerea la dispoziția Intel, în cadrul procedurii administrative, a unei versiuni neconfidențiale a notei interne și prin faptul că recurentei i s‑a dat posibilitatea de a prezenta observații asupra documentului în cauză. Nota menționată, care era menită să servească drept rezumat intern al subiectelor abordate pentru membrii serviciilor Comisiei responsabili cu cauza, conținea numele participanților, precum și un „scurt rezumat al subiectelor abordate”(132).

245. Recurenta susține că astfel a fost săvârșită o eroare de drept nu doar pentru faptul că Comisia era obligată să înregistreze conținutul reuniunii în cauză, ci și pentru că nota nu conține, contrar afirmației Tribunalului, „un scurt rezumat al subiectelor abordate”.

246. Suntem de acord cu această opinie.

247. În principiu, o notă de tipul celei descrise în hotărârea atacată nu poate remedia, indiferent de împrejurări, încălcarea unei cerințe procedurale esențiale. Este decisiv faptul că, după cum a admis Tribunalul în hotărârea atacată, nota respectivă constă într‑un succint rezumat al subiectelor discutate în cadrul reuniunii menționate(133). În schimb, ea nu precizează conținutul interviului, fapt pe care îl recunoaște Comisia însăși. Esențial însă este faptul că nota trece sub tăcere conținutul informațiilor oferite de domnul D1 în cadrul reuniunii cu privire la subiectele menționate în cadrul acesteia.

248. În opinia noastră, o asemenea notă nu poate remedia încălcarea articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 coroborat cu articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004.

249. Nu se poate sublinia îndeajuns faptul că informațiile referitoare la un interviu depuse la dosar trebuie să fie suficiente pentru a garanta respectarea dreptului la apărare al întreprinderilor cărora li se reproșează încălcarea normelor Uniunii în materie de concurență. În mod evident, nu aceasta este situația în speță. Vom analiza în continuare această chestiune la punctul 257 și următoarele de mai jos.

250. În consecință, se ridică întrebarea dacă eroarea procedurală generată de încălcarea articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 coroborat cu articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004 poate determina nelegalitatea deciziei contestate în ceea ce privește constatările referitoare la Dell. Contrar celor statuate de Tribunal(134), recurenta, susținută de ACT, consideră că răspunsul trebuie să fie afirmativ. Este adevărat că argumentele recurentei se referă la raționamentul formulat cu titlu suplimentar în hotărârea atacată. Prin urmare, s‑ar putea obiecta că argumentele respective sunt inoperante și nu pot conduce la anularea hotărârii în cauză(135). Totuși, în măsura în care Curtea este de acord cu poziția noastră în sensul că Tribunalul în mod eronat a statuat că 1) reuniunea în cauză nu era un interviu în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 și că 2) nota internă a remediat orice eroare procedurală care decurge din decizia Comisiei de a nu înregistra reuniunea, Curtea trebuie să examineze de asemenea raționamentul referitor la consecințele unei posibile neregularități procedurale din hotărârea atacată.

c)      Consecința neînregistrării reuniunii în cauză

251. Potrivit hotărârii atacate, situația de fapt din speță poate fi distinsă de cea din cauza Solvay/Comisia(136), care este invocată cu titlu principal de recurentă. În cauza respectivă, Comisia a pierdut câteva documente după încheierea procedurii administrative, iar întreprinderea în cauză nu a avut acces la aceste documente în cadrul procedurii în fața Comisiei. În aceste condiții, Curtea a statuat că o eroare procedurală de acest tip justifică anularea deciziei Comisiei. Condițiile unei asemenea anulări au fost formulate după cum urmează: o eroare procedurală constituie un temei pentru anulare atunci când nu este exclus ca materialul (pierdut) să fi permis întreprinderii respective să dea o interpretare diferită a faptelor față de cea reținută de Comisie, aspect care ar fi putut să fie util pentru apărarea sa(137).

252. Totuși, în opinia Tribunalului, aprecierile Curții din cauza Solvay/Comisia (C‑109/10 P, EU:C:2011:686) nu puteau fi transpuse în situația de fapt din speță pentru motivul că, spre deosebire de cauza Solvay/Comisia, structura reuniunii în cauză a putut fi reconstituită(138). Prin urmare, având în vedere jurisprudența privind accesul la dosar(139), Tribunalul a impus Intel să furnizeze un prim indiciu al faptului că Comisia „a omis să consemneze elementele dezincriminatoare care contrazic conținutul mijloacelor de probă scrise directe pe care s‑a sprijinit Comisia în [decizia contestată] sau, cel puțin, care le conferă o semnificație diferită”. O simplă ipoteză privind pertinența informațiilor furnizate în cadrul întâlnirii în cauză nu a fost considerată suficientă(140).

253. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când accesul la o parte a dosarului a fost refuzat în cadrul procedurii administrative, dar a fost totuși acordat în cadrul procedurii jurisdicționale, criteriul pertinent este, în principiu, acela dacă informațiile reținute puteau fi utile, într‑un fel sau altul, pentru apărarea întreprinderii. Nu este obligatoriu ca informațiile respective să fi condus la o decizie cu un conținut diferit(141), ci mai degrabă trebuie să se arate că întreprinderea ar fi avut posibilitatea să își asigure mai bine apărarea dacă nu exista nicio eroare(142).

254. Această regulă se aplică însă atunci când nu au fost utilizate ca dovezi mijloace de probă scrise directe. Atunci când Comisia s‑a întemeiat în decizia atacată pe mijloace de probă scrise directe, întreprinderea în cauză trebuie să demonstreze că Comisia a omis să se preleveze de elemente de probă dezincriminatoare care contrazic conținutul acestor mijloace de probă sau, cel puțin, le conferă o semnificație diferită(143). Cu alte cuvinte, în măsura în care Comisia a utilizat mijloace de probă scrise directe pentru a incrimina întreprinderea în cauză, sarcina probei este deosebit de dificil de realizat.

255. Chestiunea dacă o asemenea abordare este justificată în general nu face obiectul prezentelor concluzii. Totuși, considerăm că impunerea în prezenta cauză a unei asemenea cerințe în sarcina recurentei constituie în mod clar o eroare de drept. Motivul este acela că sarcina probei repartizată astfel întreprinderii în cauză este pur și simplu imposibil de realizat. Abordarea corectă constă în a stabili, astfel cum impune afirmația Curții din cauza Solvay/Comisia (C‑109/10 P, EU:C:2011:686), dacă se poate exclude de la bun început că informațiile la care întreprinderea nu a avut acces puteau fi utile pentru apărarea sa.

256. În prezenta cauză, răspunsul la această întrebare trebuie să fie negativ.

257. În cauza Solvay/Comisia (C‑109/10 P, EU:C:2011:686) nu a existat posibilitatea de a reconstitui conținutul dosarelor lipsă din alte surse. Mai mult, Comisia însăși a admis că dosarele lipsă conțineau, după toate probabilitățile, informații pertinente pentru apărarea întreprinderii (mai concret răspunsurile la cererile de informații)(144).

258. În speță, reuniunea în cauză nu a fost înregistrată în mod corespunzător, după cum am arătat mai sus. Totuși, în cadrul procedurii administrative recurentei i s‑a acordat accesul la versiunea neconfidențială a notei interne și la așa‑zisul document de monitorizare. Acest document conținea răspunsurile scrise ale societății Dell la întrebările adresate domnului D1 în cadrul reuniunii în cauză. Ulterior, în cadrul procedurii în fața Tribunalului, recurentei i s‑a acordat accesul la versiunea confidențială a notei. Cele două documente furnizau – în opinia Tribunalului – suficiente indicații cu privire la chestiunile discutate în cadrul reuniunii. Pe baza documentelor menționate, s‑a concluzionat că în urma întâlnirii nu s‑au divulgat elemente dezincriminatoare noi pe care recurenta să le poată folosi în apărarea sa(145).

259. Totuși, informațiile care pot fi deduse din aceste documente cu privire la desfășurarea reuniunii în cauză rămân simple speculații, astfel cum arată cu prisosință hotărârea atacată(146). Astfel cum rezultă din analiza informațiilor disponibile în hotărârea atacată, în lipsa unei înregistrări corespunzătoare a reuniunii, nu este posibil să se stabilească cu certitudine ce s‑a discutat și în ce măsură chestiunile discutate ar fi constituit elemente dezincriminatoare, incriminatoare sau chiar neutre(147).

260. Controlul jurisdicțional nu se poate întemeia pe elemente de probă conjuncturale.

261. Este adevărat, astfel cum arată Comisia, că o analiză a aspectului dacă încălcarea dreptului la apărare ar trebui să conducă la anularea deciziilor Comisiei are ca punct de plecare criticile reținute împotriva întreprinderii în cauză și probele prezentate în susținerea acestora(148). În caz contrar, ar fi posibil să se susțină în orice moment că informațiile nedepuse la dosar puteau fi utile pentru întreprinderea în cauză(149).

262. Având în vedere criticile reținute în speță de Comisie împotriva Intel, nu există îndoieli în ceea ce privește relevanța reuniunii în cauză. Astfel, după cum a remarcat Tribunalul, nota internă, precum și documentul de monitorizare arată că în cadrul reuniunii au fost discutate chestiuni relevante pentru stabilirea aspectului dacă Dell a primit reduceri de fidelitate anticoncurențiale din partea recurentei(150).

263. În asemenea situații, sarcina probei revine – în general – întreprinderii în cauză(151). După cum remarcă Comisia, întreprinderea trebuie să prezinte situația de fapt și să aducă dovezi prin care să demonstreze că ar fi putut folosi în apărarea sa documentele la care i s‑a refuzat accesul în cadrul procedurii administrative. Totuși, aceasta este situația atunci când documentele nu au fost dezvăluite în cadrul procedurii administrative, iar conținutul acestora a putut fi stabilit și verificat ulterior de către Curte(152). După cum a arătat avocatul Kokott în cauza Solvay/Comisia, motivul este acela că, în asemenea împrejurări, întreprinderea în cauză poate indica autorii și natura documentului care nu i‑a fost divulgat. Dar, mai important decât atât, în astfel de împrejurări, întreprinderea în cauză poate de asemenea să descrie conținutul documentelor respective(153).

264. Situația din speță este diferită. Identitatea autorului și natura reuniunii sunt cunoscute pe baza notei interne. Cu toate acestea, conținutul răspunsurilor oferite de domnul D1 la întrebările care i‑au fost adresate de Comisie rămâne obscur. Desigur, astfel cum a arătat Tribunalul, nota internă și documentul de monitorizare lămuresc întrucâtva subiectele concrete abordate în cursul reuniunii în cauză. Documentele menționate nu sunt suficiente însă pentru a reconstitui ex post dovezile prezentate, și anume ce s‑a discutat efectiv în cadrul reuniunii.

265. Deși hotărârea atacată nu tratează această chestiune în mod explicit, este posibil să se ajungă la concluzia contrară doar dacă se presupune că domnul D1 și Dell sunt una și aceeași persoană, iar domnul D1 nu putea decât să reitereze poziția Dell cu privire la subiectele discutate. Ținând cont de calitatea sa de înalt responsabil în cadrul Dell, este, desigur, posibil ca această ipoteză să fie corectă.

266. Totuși, ea poate fi de asemenea incorectă.

267. Spre deosebire de ceea ce Comisia se pare că a sugerat în cadrul ședinței, este la fel de probabil ca domnul D1 să își fi exprimat opinia personală cu privire la subiectele abordare în cadrul întâlnirii în cauză(154). Pur și simplu nu cunoaștem care este situația. De aceea nu se poate exclude că întâlnirea a conferit o semnificație diferită sau chiar nouă condiționalității reducerilor oferite societății Dell. În loc să admită această posibilitate, Tribunalul a atribuit recurentei sarcina probabil imposibilă de a dovedi că în cadrul reuniunii neînregistrate au apărut elemente dezincriminatoare care ar fi putut să confere o semnificație diferită dovezilor aduse de Comisie în susținerea obiecțiunilor sale. Din motive evidente, acesta a concluzionat că recurenta nu a reușit să se achite de această obligație.

268. Prin urmare, trebuie să concluzionăm pe acest temei că și al patrulea motiv de recurs ar trebui să fie admis.

269. În cazul în care Curtea nu va fi de acord cu poziția noastră, sugerăm prudență în ceea ce privește respingerea celui de al patrulea motiv de recurs, pentru motivele care urmează.

270. Să presupunem, în cadrul argumentării, că elementele de probă în cauză ar putea fi reconstituite corespunzător cerințelor legale ex post, astfel cum a arătat Tribunalul în hotărârea atacată. Potrivit Tribunalului, recurenta trebuia, prin urmare, să arate că elementele de probă în cauză puteau pune la îndoială „mijloacele de probă scrise directe” care fuseseră deja apreciate ca fiind suficiente pentru a incrimina societatea Intel pentru abuz de poziție dominantă în legătură cu reducerile oferite societății Dell(155). Această abordare se întemeiază pe o premisă eronată întrucât presupune în mod incorect că elementele de probă nedivulgate în cadrul procedurii administrative trebuie să aibă în mod necesar o valoare probatorie mai scăzută în comparație cu elementele de probă prezentate de Comisie în susținerea constatării sale privind existența abuzului. Mai precis, problema rezultă dintr‑o interpretare extrem de largă a noțiunii „mijloace de probă scrise directe” în cadrul hotărârii atacate.

271. Din cunoștințele noastre, Curtea nu a definit în mod expres această noțiune. Totuși, jurisprudența oferă indicații utile cu privire la sfera acesteia.

272. În general, noțiunea de mijloace de probă scrise directe este utilizată în jurisprudență în contextul articolului 101 TFUE pentru a denumi anumite mijloace de probă (de exemplu spre deosebire de dovezile circumstanțiale și de cele de ordin economic) pe care Comisia le poate utiliza pentru a stabili că a avut loc o încălcare, de exemplu că anumite întreprinderi au luat parte la o înțelegere sau la o practică conexă contrară articolului 101 TFUE(156).

273. Spre deosebire de dovezile circumstanțiale(157), mijloacele de probă scrise directe provin, de regulă, de la întreprinderile suspectate de încălcarea normelor Uniunii în materie de concurență și în special a articolului 101 TFUE. De regulă, asemenea dovezi iau forma unui înscris care indică în sine existența unei înțelegeri sau a unei practici conexe (sau participarea anumitor întreprinderi la o asemenea practică). Aceasta ar fi situația, de exemplu, în cazul unei note privind un acord între participanți, al schimbului de e‑mailuri între participanți cu privire la prețuri sau chiar al proceselor‑verbale de ședință privind asemenea practici(158). Atunci când Comisia s‑a întemeiat pe asemenea dovezi pentru a stabili o încălcare sau participarea unor întreprinderi la o încălcare, întreprinderile trebuie – pentru anularea deciziei în cauză – să dovedească faptul că elementele de probă la care nu au avut acces în cadrul procedurii administrative contraziceau conținutul mijloacelor de probă scrise directe prezentate(159).

274. Dovezile pe care s‑a întemeiat Comisia în decizia contestată pentru a stabili condiționalitatea reducerilor acordate societății Dell pot să fie calificate, cel mult, drept dovezi circumstanțiale sau prezumții(160). Astfel, un aspect care nu trebuie neglijat este acela că „reducerile de exclusivitate” în discuție în prezenta cauză (inclusiv cele acordate societății Dell) au fost considerate ca fiind de facto subordonate condiției de exclusivitate. Motivul este acela că reducerile nu s‑au bazat pe o obligație formală de aprovizionare exclusivă(161). Dimpotrivă, condiționalitatea reducerilor oferite societății Dell a fost dedusă (în mod indirect) din nivelul reducerilor(162). O importanță deosebită a fost acordată percepției societății Dell privind riscurile aferente transferului unei părți din nevoile sale de aprovizionare către un concurent(163). Cu riscul de a afirma un fapt evident, este imposibil ca asemenea dovezi să poată fi calificate drept „mijloace de probă scrise directe” în ceea ce privește condiționalitatea reducerilor în cauză.

275. Considerăm că, în lipsa oricărui înscris care să ateste existența unei obligații de aprovizionare exclusive, admiterea oricăror probe scrise ca fiind „mijloace de probă scrise directe” pentru un abuz de poziție dominantă, contrar articolului 102 TFUE, ar reprezenta o gravă încălcare a dreptului la apărare al întreprinderii respective: nu ar fi suficient ca o întreprindere să arate că un element de probă la care nu a avut acces în cadrul procedurii administrative ar fi putut fi utilă pentru apărarea sa. În plus, această întreprindere ar trebui să arate (după cum a impus Tribunalul în hotărârea atacată) că elementele de probă la care nu a existat acces contraziceau conținutul dovezilor prezentate de Comisie în susținerea constatării sale referitoare la existența unui abuz.

276. Având în vedere cele de mai sus, avem convingerea fermă că dovezile circumstanțiale de tipul celor menționate în decizia contestată trebuie apreciate global (înainte de a se putea decide dacă corpul dovezilor prezentate este suficient, în ansamblul său, pentru a dovedi un abuz de poziție dominantă). Pentru anularea deciziei contestate, întreprinderea în cauză trebuie pur și simplu să arate, în asemenea împrejurări, că ar fi putut utiliza, într‑un fel sau altul, în apărarea sa elementele de probă la care nu a avut acces, iar nu că acestea contrazic conținutul mijloacelor de probă directe prezentate de Comisie pentru stabilirea existenței unei încălcări(164).

277. Prin urmare, concluzionăm că al patrulea motiv de recurs ar trebui să fie admis chiar și în considerarea acestor dezvoltări cu titlu subsidiar.

F –    Al cincilea motiv de recurs: competența

1.      Principalele argumente ale părților

278. Prin intermediul celui de al cincilea motiv de recurs, Intel, susținută de ATC, afirmă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a stabilit competența Comisiei de a aplica articolul 102 TFUE în cazul acordurilor încheiate de Intel cu Lenovo în 2006 și în 2007 (denumite în continuare „acordul din 2006” și, respectiv, „acordul din 2007” sau împreună „acordurile cu Lenovo”). Pe de o parte, acordul din 2006 a încurajat societatea Lenovo, prin acordarea unui stimulent financiar, să amâne (și în final să anuleze) lansarea celor două produse echipate cu UCP‑uri AMD pe piața mondială(165). Pe de altă parte, acordul din 2007 se referă la reduceri pe care Intel urma să le ofere dacă Lenovo decidea să se aprovizioneze exclusiv cu UCP‑uri Intel pentru laptopurile sale(166). Recurenta susține că restricțiile propriu‑zise și reducerile, în ceea ce privește Lenovo, nici nu au fost aplicate în SEE, nici nu au avut efecte previzibile, imediate sau substanțiale în zona respectivă.

279. Comisia susține că al cincilea motiv de recurs este neîntemeiat: Tribunalul nu a săvârșit o eroare statuând în favoarea competenței Comisiei de a aplica articolul 102 TFUE în ceea ce privește acordurile cu Lenovo. Potrivit Comisiei, în dreptul internațional public, competența se poate întemeia pe mai mulți factori, cu condiția să existe o legătură suficientă între comportamentul incriminat și normele aplicabile ale teritoriului în cauză. În acest sens, criteriul punerii în aplicare și criteriul efectelor „calificate” sunt doar două modalități posibile de a stabili o asemenea legătură. În aplicarea acestor criterii – susține Comisia –, hotărârea atacată nu dezvăluie nicio eroare de drept.

2.      Analiză

280. Prezentul motiv nu este în niciun caz mai puțin important decât cele examinate până acum. Acesta oferă în mod oportun Curții posibilitatea de a clarifica jurisprudența rezultată din cauza ICI/Comisia și dezvoltat ulterior în cauza Pastă de lemn(167), referitoare la aplicarea teritorială a normelor Uniunii în materie de concurență. El va permite Curții să își precizeze jurisprudența și să o adapteze la contextul actual, caracterizat prin economii globale, piețe integrate și tipare comerciale elaborate.

281. Este important să avem în vedere aici ramificațiile mai largi pe care este probabil să le aibă decizia Curții. Astfel, o interpretare prea liberală a normelor privind competența teritorială nu este lipsită de controverse din perspectiva dreptului internațional public, în conformitate cu care trebuie interpretat dreptul Uniunii(168). Prin urmare, este utilă încadrarea acestui motiv de recurs într‑un context mai larg.

282. În general, competența îmbracă (cel puțin) trei forme diferite: competența normativă, competența de punere în aplicare și competența judiciară (pretoriană). Intel pune sub semnul întrebării competența Comisiei de a aplica normele Uniunii în materie de concurență în cazul unui comportament unilateral bazat pe acorduri despre care se consideră că își produc efectele în afara Uniunii Europene. Prin urmare, prezenta procedură nu are ca obiect executarea materială în afara teritoriului Uniunii, chestiune care ridică o serie întreagă de dificultăți din perspectiva dreptului internațional public.

283. Remarcăm de asemenea că dreptul internațional public permite statelor, în anumite situații, să își exercite competența extrateritorială. Totuși, deși trebuie admis că acest fapt nu este obligatoriu în sine(169), respectarea reciprocă a domeniilor de competență atât ale Uniunii Europene, cât și ale statelor terțe respective(170) sau curtoazia sugerează că este necesară o anumită reținere în ceea ce privește revendicarea competenței extrateritoriale. Deloc surprinzător, Uniunea Europeană însăși se opune aplicării extrateritoriale a dreptului statelor terțe atunci când consideră că aceasta ar fi nelegală(171).

284. Cu această precizare, o analiză a jurisprudenței Curții evidențiază că aplicarea dreptului Uniunii presupune o legătură adecvată cu teritoriul acesteia(172). Principiul fundamental al teritorialității din dreptul internațional public este astfel respectat. Totuși, nu este neobișnuit ca, în exercitarea jurisdicției sale, un stat sau o organizație internațională să țină seama de circumstanțe survenite în afara spațiului său de autoritate(173).

285. Din jurisprudența existentă a Curții rezultă că legislația Uniunii în materie de concurență operează cu cerința existenței unei legături adecvate cu teritoriul Uniunii, fie sub forma prezenței unei filiale, fie sub forma punerii în aplicare a unui comportament anticoncurențial în cadrul teritoriului respectiv. Totuși, în cauzele anterioare, această legătură era mult mai clară decât în cauza de față.

286. În prezenta cauză, Tribunalul a considerat că pot fi aplicate două criterii alternative pentru revendicarea competenței: criteriul punerii în aplicare și cel al efectelor „calificate” ale practicilor din cadrul SEE(174). În opinia sa, aplicarea acestor criterii a condus la aceeași concluzie: Comisia era competentă să statueze asupra acordurilor cu Lenovo(175).

287. În continuare, vom prezenta mai întâi poziția noastră referitoare la chestiunea competenței atribuite Uniunii pentru punerea în aplicare a normelor sale în materie de concurență(176). Vom arăta apoi rațiunile pentru care considerăm că acest motiv de recurs este întemeiat.

a)      Observații generale: punere în aplicare și/sau efecte?

288. Prima observație pe care o formulăm este simplă și evidentă. Pentru a stabili dacă Comisia poate aplica normele Uniunii în materie de concurență în cazul unui anumit comportament, punctul de plecare trebuie să fie formularea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE. Departe de a acorda Comisiei „carte albă” pentru a aplica legislația Uniunii în materie de concurență în cazul unui comportament oriunde acesta are loc și indiferent dacă are o legătură clară cu teritoriul Uniunii, dispozițiile respective vizează comportamentul anticoncurențial colectiv sau unilateral în cadrul pieței interne: articolul 101 TFUE interzice acordurile și practicile „care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne”, iar articolul 102 TFUE, la rândul său, interzice „folosirea în mod abuziv […] a unei poziții dominante deținute pe piața internă”.

289. Norma de abilitare pentru aplicarea legislației Uniunii în materie de concurență este astfel clar consacrată în aceste dispoziții. Deși articolul 102 TFUE este ceva mai puțin clar, articolul 101 TFUE este foarte explicit în sensul că este aplicabil oricărui comportament care generează efecte anticoncurențiale pe piața internă.

290. Mai mult, în acord cu Comisia, nu interpretăm Hotărârea din 27 septembrie 1988, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (89/85, 104/85, 114/85, 116/85, 117/85 și 125/85‑129/85, EU:C:1988:447) în sensul că ar considera punerea în aplicare drept unicul criteriu de atribuire a competenței valid. Considerăm mai degrabă că, atunci când un comportament anticoncurențial este pus în aplicare în Uniunea Europeană, aplicabilitatea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE este neîndoielnică. Cu alte cuvinte, nu se poate contesta că un comportament pus în aplicare în Uniunea Europeană poate avea efecte în cadrul pieței interne și, în consecință, nu se poate sustrage unui control în temeiul normelor Uniunii în materie de concurență. În acest context, un element care nu trebuie neglijat este acela potrivit căruia criteriul punerii în aplicare este ferm înrădăcinat în principiul teritorialității și, prin urmare, dacă este întrunit, constituie un factor decisiv pentru stabilirea competenței Comisiei de a aplica normele respective în cazul unui anumit comportament(177).

291. Faptul că doar o parte a comportamentului respectiv se manifestă în Uniunea Europeană este, în această privință, nesemnificativ(178). În cauza Pastă de lemn, Curtea a abordat o serie de practici de stabilire a prețurilor pastei de lemn – pe care Comisia le‑a considerat contrare actualului articol 101 TFUE – care au fost adoptate în afara (actualei) Uniuni Europene de către producători străini de pastă de lemn. În acest context, Curtea a explicat de ce punerea în aplicare, iar nu încheierea sau formarea unui acord sau a unei practici conexe a fost relevantă pentru stabilirea competenței. Aplicarea interdicțiilor prevăzute în tratate doar acordurilor, deciziilor sau practicilor concertate formate sau adoptate pe teritoriul Uniunii ar furniza întreprinderilor o modalitate ușoară de a se sustrage aplicării normelor Uniunii în materie de concurență. În cauza respectivă, criteriul punerii în aplicare a fost îndeplinit prin vânzarea directă a produselor cartelizate, întrucât întreprinderile în cauză au vândut pastă de lemn direct cumpărătorilor din Uniunea Europeană(179).

292. Totuși, spre deosebire de Intel, se poate considera că nu doar vânzările directe în Uniunea Europeană realizate de întreprinderea în cauză îndeplinesc criteriul punerii în aplicare în sensul jurisprudenței bazate pe Hotărârea Pastă de lemn. Sensul obișnuit al expresiei „punere în aplicare” este acela de realizare sau punere în practică. Prin urmare, pentru a îndeplini criteriul respectiv, unul dintre elementele constitutive esențiale ale comportamentului anticoncurențial trebuie să aibă loc în Uniunea Europeană. Natura, forma și întinderea comportamentului în cauză sunt cele care determină în principal dacă aceasta este situația. Este necesară o apreciere de la caz la caz a comportamentului nelegal pentru a verifica dacă respectivul comportament este pus în aplicare în cadrul Uniunii Europene. De exemplu, nu avem convingerea că vânzările indirecte ale produselor în cauză nu pot fi considerate niciodată drept „punere în aplicare(180). În opinia noastră, acest aspect depinde de împrejurările fiecărei cauze în parte. Unul dintre elementele care trebuie analizate în contextul menționat este, de exemplu, acela dacă una dintre întreprinderile care au cartelizat un produs și întreprinderea care îl încorporează în alt produs, care este ulterior vândut în Uniune, fac parte dintr‑o singură entitate economică sau, în caz contrar, dacă există alte legături la nivel de societate sau de structură între întreprinderile în cauză.

293. Pentru a concluziona asupra acestui argument, un comportament colectiv sau individual este pus în aplicare în cadrul pieței interne – atrăgând astfel în mod indiscutabil aplicarea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE – atunci când acest comportament include un element intrateritorial(181). Cu alte cuvinte, atunci când o parte a comportamentului nelegal este realizată, aplicată sau pusă în practică în cadrul pieței interne întrucât unul dintre elementele sale constitutive esențiale se manifestă acolo.

294. Totuși, dacă punerea în aplicare ar fi considerată drept singurul criteriu de atribuire a competenței care atrage aplicarea normelor Uniunii în materie de concurență, diverse tipuri de comportament care pot avea ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne nu ar intra sub incidența normelor menționate. Aici avem în vedere un comportament caracterizat printr‑o omisiune nelegală, cum sunt refuzul de a vinde și boicoturile. Astfel cum s‑a menționat la punctele 288 și 289 de mai sus, o asemenea interpretare a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE ar fi contrară formulării dispozițiilor respective.

295. De fapt, mai mulți avocați generali au propus deja Curții să adopte în domeniul dreptului concurenței o concepție privind competența bazată pe efecte(182). Până în prezent, Curtea nici nu a aprobat, nici nu a respins în mod expres concepția menționată(183).

296. În opinia noastră, în acest context, Curtea trebuie să abordeze această chestiune în mod expres și, în concordanță cu propunerile avocaților generali menționate la punctul anterior, să adopte o concepție bazată pe efecte în vederea aplicării articolelor 101 TFUE și 102 TFUE.

297. Aspectul dacă o asemenea abordare se înscrie în noțiunea (largă) de teritorialitate sau, dimpotrivă, implică o anumită aplicare extrateritorială a normelor Uniunii nu este determinant(184). Esențial este faptul că, în anumite condiții, efectele constituie un criteriu de atribuire a competenței care, în cazul acestui tip de legislație, este în general acceptabil potrivit normelor dreptului internațional public(185) și a fost adoptat de multe jurisdicții din lumea întreagă(186). Astfel, mulți autori consideră că orice controversă privind admiterea sa este depășită în prezent(187).

298. În acest context, este util să arătăm că alte câteva dispoziții din dreptul Uniunii reglementează comportamentul în străinătate al entităților care nu sunt nici resortisante ale unui stat membru al Uniunii, nici prezente din punct de vedere fizic sau juridic în Uniune, având în vedere efectul produs de comportamentul în cauză pe piața internă. Aceasta este situația, de exemplu, în cazul mai multor dispoziții care reglementează operațiunile cu instrumente financiare sau alte tipuri de comportamente cu caracter economic(188).

299. Aceasta nu înseamnă însă că orice efect, indiferent cât ar fi de slab sau de indirect, poate atrage aplicarea normelor Uniunii în materie de concurență. Într‑o economie globalizată, un comportament care se manifestă oriunde în lume, de exemplu în China, va avea aproape inevitabil un anumit efect în Uniunea Europeană. Totuși, aplicarea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE nu se poate întemeia pe o legătură sau pe un efect prea îndepărtat sau pur ipotetic.

300. Considerăm că este deosebit de importantă revendicarea cu reținere a competenței în privința unui comportament care nu s‑a manifestat, strict vorbind, pe teritoriul Uniunii Europene. Astfel, pentru respectarea unei anumite forme de curtoazie și, în aceeași ordine de idei, pentru a garanta întreprinderilor posibilitatea de a-și desfășura activitatea într‑un mediu juridic previzibil, efectul comportamentului incriminat poate fi utilizat doar cu foarte multă prudență drept criteriu de atribuire a competenței. Acest fapt este încă și mai important în prezent. Există peste 100 de autorități naționale sau supranaționale la nivel mondial care se declară competente cu privire la practicile anticoncurențiale.

301. Astfel cum a statuat Tribunalul în cauza Gencor/Comisia (T‑102/96, EU:T:1999:65), aplicarea normelor Uniunii în materie de concurență în cazul unui anumit comportament specific poate fi justificată doar atunci când comportamentul respectiv are efecte previzibile, imediate și substanțiale pe piața internă(189). Aici se pot stabili paralele evidente cu normele de concurență aplicabile în Statele Unite ale Americii (denumite în continuare „SUA”). Articolul 1 din Sherman Act prevede o interdicție generală, fără limite geografice, privind practicile comerciale restrictive. Acesta este motivul pentru care, în 1982, Congresul SUA a adoptat Foreign Trade Antitrust Improvement Act (Legea antitrust privind îmbunătățirea comerțului exterior, denumită în continuare „FTAIA”)(190), pentru a clarifica (și eventual a restrânge) aplicarea exrateritorială a Sherman Act. Printre altele, FTAIA prevede că, în substanță, normele antitrust ale SUA nu se aplică în privința comportamentului constatat în străinătate, cu excepția situației în care un asemenea comportament are un efect direct, substanțial și previzibil în mod rezonabil în SUA. În cauza Empagran, Curtea Supremă din SUA – interpretând Sherman Act și FTAIA – a constatat că nu este rezonabilă aplicarea legilor SUA în cazul comportamentului constatat în străinătate, atunci când prejudiciul extern rezultat este independent de orice prejudiciu intern(191).

302. Curtea ar trebui să se ghideze după principii similare atunci când interpretează și aplică articolele 101 TFUE și 102 TFUE unui comportament colectiv sau unilateral care are loc în totalitate în afara frontierelor Uniunii. În opinia noastră, un asemenea comportament este vizat de dispozițiile respective doar în măsura în care se poate identifica un efect anticoncurențial direct (sau imediat), substanțial și previzibil în cadrul pieței interne. Acest criteriu al efectelor „calificate” (care implică, în opinia noastră, că efectele sunt suficient de importante pentru a justifica revendicarea competenței) nu este îndeplinit atunci când, de exemplu, efectul produs în Uniunea Europeană este doar ipotetic sau, în orice caz, de importanță minoră. De asemenea, el nu este îndeplinit atunci când denaturarea competenței în cadrul pieței interne nu poate fi imputată întreprinderii în cauză, întrucât aceasta nu putea prevedea efectele prejudiciabile în cauză.

303. Formularea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE nu justifică aplicarea de către Comisie a normelor Uniunii în privința unui comportament care nu produce un efect „calificat” pe teritoriul Uniunii Europene. Adoptarea unei poziții contrare ar fi de asemenea problematică din perspectiva normelor de drept internațional public. O extindere prea mare a normelor Uniunii în materie de concurență ar risca să încalce interesele suverane ale altor state și să ridice probleme de aplicare de ordin juridic și practic(192). Aceasta ar înmulți totodată situațiile de suprapunere a competenței între diferite state sau autorități și ar genera astfel o mare incertitudine pentru întreprinderi, precum și riscuri mai mari de aplicare a unor norme (sau hotărâri) conflictuale aceluiași comportament. Un ultim aspect, nu mai puțin important, este acela că ea poate ridica probleme din perspectiva principiului bunei administrări: care ar fi interesul punerii în aplicare a normelor Uniunii în privința unui comportament care nu produce niciun efect important în Uniunea Europeană? Ar fi acesta un mod valabil și eficace de utilizare a resurselor limitate ale Uniunii Europene?

304. Având în vedere cele ce precedă, considerăm că Tribunalul nu poate fi criticat, cum susține Intel, pentru examinarea competenței Comisiei de a aplica articolul 102 TFUE atât din perspectiva criteriului punerii în aplicare, cât și a criteriului efectelor „calificate”. Cu siguranță, ar fi fost mai logic să aprecieze mai întâi dacă comportamentul Intel a fost pus în aplicare în cadrul Uniunii și, doar în cazul unui răspuns negativ, dacă respectivul comportament producea totuși efecte „calificate” pe piața internă.

305. Totuși, faptul că Intel nu a contestat competența Comisiei în cadrul procedurii administrative – aspect subliniat de Tribunal la punctul 246 din hotărârea atacată – este irelevant. Astfel cum a statuat Curtea în mod constant, întinderea controlului de legalitate prevăzut la articolul 263 TFUE se extinde la toate elementele deciziilor Comisiei privind procedurile de aplicare a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE care fac obiectul unui control aprofundat asigurat de Tribunal, în drept și în fapt, în lumina motivelor invocate de reclamante și ținând seama de ansamblul elementelor prezentate de acestea din urmă, indiferent că sunt anterioare sau ulterioare deciziei adoptate, indiferent că au fost prezentate în prealabil în cadrul procedurii administrative sau, pentru prima dată, în cadrul acțiunii cu care este sesizat Tribunalul, în măsura în care aceste din urmă elemente sunt pertinente pentru controlul legalității deciziei Comisiei(193).

306. În concluzie, cadrul juridic aplicat de Tribunal nu poate fi criticat. Totuși, aplicarea acestor criterii de atribuire a competenței în cazul presupuselor abuzuri rezultate din acordurile cu Lenovo în hotărârea atacată ne obligă să formulăm următoarele critici.

b)      Aprecierea de către Tribunal a aplicării criteriilor de atribuire a competenței pertinente

307. Vom începe prin a examina constatările Tribunalului referitoare la punerea în aplicare în SEE a restricțiilor propriu‑zise și a reducerilor de exclusivitate rezultate din acordurile cu Lenovo.

i)      Punerea în aplicare

308. În hotărârea atacată(194), Tribunalul a considerat că acordurile cu Lenovo erau destinate să fie puse în aplicare peste tot în lume, inclusiv în SEE. În lumina acordurilor menționate, Intel nu putea susține că nu a avut nicio influență asupra utilizării UCP‑urilor Intel de către Lenovo. De asemenea, Intel cunoștea faptul că Lenovo era prezentă pe piața internă și vindea laptopuri pe piața respectivă.

309. În opinia noastră, acest raționament este viciat de o eroare de drept. În cazul în care Comisia ar fi concluzionat că Intel împreună cu Lenovo au încălcat articolul 101 TFUE, ar fi fost corect ca Tribunalul să analizeze dacă acordurile acestora erau destinate să fie puse în aplicare de oricare dintre părți în SEE. Totuși, decizia contestată se referă la comportamentul contestat de Comisie în temeiul articolului 102 TFUE, respectiv un comportament unilateral din partea Intel. În consecință, acest comportament unilateral – presupusul abuz – este cel care trebuie pus în aplicare în SEE.

310. Totuși, nicăieri în hotărârea atacată nu se face referire la un comportament inițiat sau înfăptuit de Intel pe teritoriul SEE pentru a pune în aplicare convențiile stabilite prin acordurile cu Lenovo. Acest fapt nu este surprinzător întrucât acordurile menționate, încheiate între o societate din SUA și o societate chineză, aveau ca obiect vânzarea de UCP‑uri produse și vândute în afara Uniunii, pentru a fi încorporate în calculatoare fabricate în China. Aceste acorduri au limitat doar posibilitatea ca AMD, o altă societate cu sediul în SUA, să vândă UCP‑uri pe piața chineză.

311. În loc să se concentreze asupra unei posibile puneri în aplicare de către Intel, Tribunalul a pus accentul pe comportamentul clienților pe o piață din aval pentru a stabili o legătură cu teritoriul SEE. Simplul fapt că Lenovo s‑a abținut să vândă, pentru o anumită perioadă, un anumit model de calculatoare la nivel mondial, eventual inclusiv în SEE, a constituit pentru Tribunal un exemplu de punere în aplicare a abuzurilor săvârșite de Intel.

312. Acest raționament nu este convingător. Prin corelarea punerii în aplicare și a comportamentului clientului întreprinderii căreia i se reproșează încălcarea articolului 102 TFUE, aproape orice comportament – indiferent cât de îndepăratată ar fi legătura sa cu teritoriul Uniunii – ar putea fi interpretat în sensul că intră în sfera de competență a Comisiei pe baza criteriului punerii în aplicare. Celelalte elemente luate în considerare de Tribunal sunt, în egală măsură, neconvingătoare. În primul rând, în opinia noastră, simplul fapt că Intel a avut o influență asupra utilizării de către Lenovo a UCP‑urilor Intel nu prezintă relevanță în acest sens. Dacă Lenovo ar fi avut legături la nivel de societate sau de structură cu Intel, concluzia ar fi putut să fie diferită. În al doilea rând, faptul că Intel era la curent că Lenovo era prezentă pe piața internă și vindea laptopuri pe piața respectivă prezintă de asemenea prea puțină relevanță în opinia noastră. Trebuie să subliniem încă o dată că respectivul comportament nelegal nu este legat de vânzarea de laptopuri, ci de excluderea AMD de pe piața UCP‑urilor. Simplul fapt de a conștientiza prezența unui client în SEE nu poate fi considerat drept exemplu de punere în aplicare a abuzurilor pe o piață în amonte.

313. Prin urmare, având în vedere elementele prezentate în hotărârea atacată, nu avem convingerea că se poate considera că presupusul abuz al Intel a fost pus în aplicare în SEE în sensul Hotărârii Pastă de lemn (89/85, 104/85, 114/85, 116/85, 117/85 și 125/85‑129/85, EU:C:1988:447). Nici un element al comportamentului în cauză nu putea fi caracterizat, în opinia noastră, ca fiind pus în aplicare, realizat sau pus în practică pe piața internă.

314. Aceasta nu exclude însă posibilitatea ca acest comportament al Intel să fi produs pe piața internă efecte anticoncurențiale vizate de articolul 102 TFUE. Prin urmare, vom trece acum la examinarea constatărilor Tribunalului cu privire la efectele abuzului societății Intel în SEE.

ii)    Efectele „calificate”

315. În hotărârea atacată(195), Tribunalul a arătat mai întâi că criteriul care trebuie aplicat este posibilitatea existenței unor efecte imediate, substanțiale și previzibile pe piața internă ale comportamentului Intel. Potrivit Tribunalului, aceasta nu înseamnă că trebuie efectele pe piață să fie reale, ci doar că trebuie să fie suficient de probabil ca respectivul comportament să poată avea o influență apreciabilă și care nu poate fi neglijată. Tribunalul a examinat apoi separat efectele celor două tipuri de comportament.

316. În ceea ce privește restricțiile propriu‑zise, Tribunalul a arătat că, pentru al patrulea trimestru al anului 2006, cifrele de vânzări prevăzute pentru întreaga regiune EOMA (Europa, Orientul Mijlociu și Africa) pentru cele două modele de laptop vizate de amânarea lansării erau de 5 400 și de 4 250 de unități. Tribunalul a adăugat că SEE este o parte importantă a regiunii respective. Întrucât Intel nu a prezentat probe în susținerea afirmației sale potrivit căreia era posibil ca toate aceste calculatoare să fi fost destinate unor zone din afara SEE, Tribunalul a considerat că efectele în SEE erau cel puțin potențiale. Acesta a admis în continuare că numărul de unități vizate în regiunea EOMA era modest, dar a adăugat că acest comportament al Intel făcea parte dintr‑o încălcare unică și continuă(196). De asemenea, a apreciat că respectivul comportament al Intel urmărea să producă efecte imediate în SEE (unde, pentru o anumită perioadă, nu erau disponibile calculatoare echipate cu UCP‑uri AMD) și directe (comportamentul Intel privea în mod direct vânzările de calculatoare de către Lenovo)(197).

317. În ceea ce privește reducerile de exclusivitate, Tribunalul a calificat efectele ca fiind imediate întrucât niciunul dintre laptopurile Lenovo echipate cu un UCP x86 produs de un concurent al Intel nu era disponibil în lume, inclusiv în SEE. Acesta a adăugat apoi că efectul anticoncurențial era previzibil și chiar urmărit de Intel. În ceea ce privește caracterul substanțial al efectului, Tribunalul a arătat că reducerile de exclusivitate făceau parte dintr‑o încălcare unică și continuă(198).

318. Motivarea Tribunalului nu este doar succintă. Mai important este faptul că ea este viciată de o eroare de drept.

319. În cazul ambelor tipuri de comportament, singurul argument al Tribunalului privind caracterul substanțial al efectului pe piața internă este că ele făceau parte dintr‑o încălcare unică și continuă. Totuși, după cum s‑a arătat la punctele 179 și următoarele de mai sus, noțiunea de încălcare unică și continuă este doar o regulă procedurală care urmărește să ușureze sarcina probei care revine autorităților din domeniul concurenței. Noțiunea menționată nu extinde – și nu poate extinde – domeniul de aplicare al interdicțiilor prevăzute în tratate.

320. Totuși, tocmai astfel a procedat Tribunalul în hotărârea atacată. În loc să examineze dacă reducerile de exclusivitate și restricțiile propriu‑zise aveau fiecare capacitatea să genereze efecte anticoncurențiale apreciabile pe piața internă, fapt care ar fi atras aplicarea articolului 102 TFUE, acesta doar le‑a grupat împreună cu comportamentul care a avut loc în Uniunea Europeană într‑o încălcare unică și continuă ale cărei efecte au fost, în opinia sa, semnificative. Prin urmare, două tipuri distincte de comportament străin care, în principiu, s‑ar fi putut sustrage domeniului de aplicare al articolului 102 TFUE au fost brusc vizate de dispoziția în cauză întrucât au fost examinate împreună cu un alt comportament drept componente ale unui plan de ansamblu pentru restrângerea concurenței.

321. Dacă Tribunalul ar fi aplicat în mod corespunzător criteriul efectelor „calificate” (verificând dacă fiecare tip de comportament intra în sfera de competență a Comisiei), rezultatul analizei sale ar fi putut foarte bine să fie diferit. De exemplu, Tribunalul însuși a afirmat că numărul de calculatoare afectate de restricțiile propriu‑zise era „modest” și că nu este clar dacă urmau să fie vândute, în tot sau în parte, în SEE. În ceea ce privește acest din urmă element, trebuie să arătăm o altă eroare de drept săvârșită de Tribunal: revine în mod evident Comisiei sarcina să dovedească că efectele comportamentului incriminat în cadrul pieței interne pot fi apreciabile. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, revine Comisiei sarcina să dovedească faptul că toate condițiile necesare pentru aplicarea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE într‑o anumită situație sunt îndeplinite(199). Astfel, în mod eronat Intel a fost obligată să infirme presupunerea făcută de Comisie privind posibila vânzare în SEE a unor calculatoare destinate vânzării într‑o regiune mult mai mare.

322. Cu siguranță, acordurile cu Lenovo au avut un efect imediat și direct dacă prin acești termeni se înțelege că acordurile respective au influențat comportamentul Lenovo în ceea ce privește achiziționarea de UCP‑uri și vânzarea ulterioară de laptopuri pentru care sunt necesare UCP‑uri x86. Totuși, întrebarea‑cheie în cazul de față este dacă efectele anticoncurențiale care decurg din acordurile menționate au fost imediate și directe în SEE. Cu alte cuvinte, Tribunalul ar fi trebuit să verifice dacă acordurile în cauză puteau diminua imediat sau direct capacitatea concurenților Intel de a concura pentru UCP‑urile x86 în cadrul pieței interne. Tribunalul nu examinează deloc acest aspect. Acesta a afirmat pur și simplu că acordurile în discuție au avut un impact asupra deciziilor comerciale ale societății Lenovo. Probabil însă că orice acord comercial este destinat să aibă un asemenea impact.

323. Tribunalul a aplicat același raționament eronat în ceea ce privește caracterul previzibil al efectelor produse de acordurile cu Lenovo. Din nou, Tribunalul a pus accentul pe efectul pe care acordurile l‑au avut (sau erau destinate să îl aibă) asupra deciziilor comerciale ale societății Lenovo. Hotărârea atacată nu abordează caracterul previzibil al efectului anticoncurențial care (se presupune că) s‑a produs pe piața internă prin aceste acorduri.

324. Pe baza elementelor menționate în hotărârea atacată, departe de a fi imediat, substanțial și previzibil, orice efect anticoncurențial generat de acordurile cu Lenovo pare mai degrabă ipotetic, speculativ și nesusținut. Aceasta nu înseamnă însă că acordurile cu Lenovo nu au avut sau nu puteau să aibă un asemenea efect „calificat” pe piața internă.

325. Pe de o parte, pot exista îndoieli legitime legate de aspectul dacă, de exemplu, comportamentul care a afectat vânzarea în SEE a câtorva mii de calculatoare, care reprezintă un procent extrem de limitat al pieței mondiale a UCP‑urilor, pentru un interval de timp deosebit de scurt, putea fi considerat ca având vreun efect imediat, substanțial și previzibil în SEE. Pe de altă parte, nu se poate exclude faptul că acordurile cu Lenovo puteau avea un impact semnificativ asupra capacității de durată a societății AMD de a dezvolta, de a produce și de a comercializa UCP‑uri la nivel mondial, inclusiv în SEE. Din perspectiva Intel, excluderea singurului concurent viabil de pe piața UCP‑urilor poate fi obținută indiferent dacă aceasta alege să vizeze clienții care își desfășoară activitatea în SEE sau în altă parte. Efectul urmărit rămâne același.

326. În mod regretabil, Tribunalul nu a realizat o astfel de analiză. Întrebarea fundamentală dacă acordurile cu Lenovo au avut capacitatea de a produce vreun efect anticoncurențial imediat, substanțial și previzibil în SEE rămâne fără răspuns. Aceasta este situația în pofida importanței sale decisive pentru pronunțarea asupra aplicării articolului 102 TFUE în cazul presupusului abuz generat de acordurile menționate.

327. Având în vedere cele ce precedă, concluzionăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a aplicat atât criteriul punerii în aplicare, cât și criteriul efectelor „calificate” pentru respingerea argumentelor invocate de Intel (și ACT) potrivit cărora Comisia nu este competentă să aplice articolul 102 în ceea ce privește abuzurile generate de acordurile cu Lenovo. Prin urmare, al cincilea motiv de recurs trebuie să fi admis.

G –    Al șaselea motiv de recurs: valoarea amenzii

1.      Principalele argumente ale părților

328. Al șaselea motiv de recurs are ca obiect cuantumul amenzii aplicate în primă instanță. El cuprinde două părți. În primul rând, Intel susține că amenda este disproporționată, indiferent de orice altă reducere a cuantumului său în urma erorilor de drept săvârșite de Tribunal. În al doilea rând, Intel susține că Tribunalul a aplicat în mod incorect Orientările din 2006 în cazul unui comportament anterior acestora. Aplicarea retroactivă a Orientărilor din 2006 pentru a justifica o amendă de peste 50 de ori mai mare decât cea prevăzută de legile în vigoare în perioada în care a avut loc cea mai mare parte a comportamentului este, potrivit recurentei, în contradicție cu principiile fundamentale ale dreptului Uniunii. În special, recurenta pune sub semnul întrebării conformitatea acestei abordări cu articolul 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu articolul 49 din cartă.

329. Comisia consideră că prezentul motiv de recurs trebuie să fie respins ca fiind în parte inadmisibil și în parte inoperant sau, în subsidiar, neîntemeiat.

2.      Analiză

330. Recurenta invocă prezentul motiv de recurs ca un motiv de sine stătător pentru anularea hotărârii atacate. Ea susține că Tribunalul a încălcat principiul proporționalității și a aplicat în mod eronat (retroactiv) orientările Comisiei privind amenzile atunci când a stabilit amenda.

331. Prima parte a celui de al șaselea motiv de recurs se referă la (dis)proporționalitatea amenzii aplicate recurentei prin decizia contestată și care a fost ulterior confirmată de Tribunal. În esență, ea solicită să se stabilească care sunt parametrii corespunzători pentru aprecierea proporționalității unei amenzi aplicate de Comisie în contextul investigațiilor sale.

332. Întrebarea menționată nu este în niciun caz lipsită de interes. În principiu, aceasta abordează însăși esența competențelor acordate Comisiei pentru investigarea și sancționarea încălcării normelor Uniunii în materie de concurență. În plus, ea are implicații la nivelul modului în care instanțele Uniunii își exercită competența nelimitată în contextul aplicării amenzilor.

333. Un răspuns detaliat la întrebarea respectivă ar impune luarea în considerare a unei game largi de chestiuni sensibile. Avem în vedere în special interdependența dintre descurajare și nivelul amenzilor, punctul de referință relevant pentru măsurarea proporționalității (și anume în raport cu ce elemente?) și limitele pe care articolul 49 alineatul (3) din cartă le poate stabili în ceea ce privește nivelul amenzilor aplicate întreprinderilor care au încălcat normele Uniunii în materie de concurență.

334. Totuși, în mod regretabil, prezentul recurs în sine nu are ca obiect o asemenea analiză. Cu excepția unor observații izolate referitoare la caracterul disproporționat al amenzii, în special în comparație cu amenzile aplicate anterior în cauze privind reduceri în temeiul articolului 102 TFUE, recurenta nu arată modul în care aprecierea realizată de Tribunal încalcă principiul proporționalității(200). Intel solicită pur și simplu Curții să stabilească, dacă este cazul, amenda care ar avea un caracter proporțional în împrejurările speței.

335. În acest context, după cum se știe, nu este de competența Curții să substituie, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere, în ceea ce privește cuantumul amenzilor. În mod excepțional, Curtea poate să constate o eroare de drept săvârșită de Tribunal, ca urmare a caracterului inadecvat al cuantumului unei amenzi, doar în măsura în care aceasta ar aprecia că nivelul sancțiunii este nu numai inadecvat, ci și excesiv, până la a fi disproporționat(201). Simplul fapt că amenda aplicată prin decizia contestată (1,06 miliarde de euro) a doborât recordul la momentul respectiv nu face ca ea să fie inadecvată sau chiar disproporționată, după cum pare să sugereze recurenta.

336. Astfel, argumentele legate de proporționalitate pun în discuție, în realitate, anumite constatări de fapt și în special aprecierea probelor în primă instanță(202). Spre deosebire de situația altor motive de recurs invocate în prezenta cauză, presupusa eroare juridică săvârșită de Tribunal nu poate fi identificată cu ușurință din argumentele recurentei. După cum s‑a arătat deja, nu este de competența Curții să aprecieze din nou, în cadrul unui recurs, situația de fapt sau probele. Recurenta nu a susținut în speță niciuna dintre afirmațiile sale privind săvârșirea unei erori vădite în aprecierea situației de fapt. De asemenea, din documentele depuse la dosar nu rezultă în mod vădit o denaturare a elementelor de probă de tipul celei invocate de Intel. Astfel, pentru a putea face obiectul controlului Curții în cadrul unui recurs, presupusa denaturare trebuie să poată identificată fără o nouă apreciere a faptelor(203).

337. Acesta este motivul pentru care suntem de acord cu poziția Comisiei potrivit căreia argumentele invocate de recurentă în legătură cu proporționalitatea amenzii trebuie să fie declarate inadmisibile.

338. A doua parte a celui de al șaselea motiv de recurs are ca obiect aplicarea retroactivă a Orientărilor din 2006 ale Comisiei privind calcularea amenzilor în cazul unui comportament care a avut loc în parte anterior acestora. Ea solicită să se stabilească în ce măsură Comisia este ținută de orientările sale privind calcularea amenzilor.

339. Jurisprudența Curții este clară în privința acestei chestiuni și nu susține poziția recurentei.

340. Potrivit unei jurisprudențe constante, Comisiei nu îi este interzis să adapteze nivelul amenzilor (în sus) în cadrul limitelor precizate de Regulamentul nr. 1/2003, în cazul în care este necesar pentru a asigura punerea în aplicare a politicii Uniunii în materie de concurență. Motivul este că aplicarea eficientă a normelor de concurență ale Uniunii presupune ca, în orice moment, Comisia să poată adapta nivelul amenzilor la necesitățile unei astfel de politici(204). În acest context, principiul neretroactivității poate să afecteze puterea discreționară a Comisiei privind stabilirea amenzii doar dacă modificarea în cauză nu a fost previzibilă în mod rezonabil la momentul când au fost săvârșite încălcările respective(205).

341. Un fapt și mai important, Curtea a statuat că întreprinderile implicate într‑o procedură administrativă în care pot fi aplicate amenzi nu pot invoca încrederea legitimă în sensul că va fi utilizată o anumită metodă de calcul al amenzilor. Dimpotrivă, întreprinderile în cauză trebuie să aibă în vedere posibilitatea ca nivelul amenzilor să fie majorat oricând de Comisie în funcție de cel aplicat în trecut. Acest fapt este valabil nu doar atunci când Comisia majorează nivelul amenzilor aplicând amenzi prin decizii individuale, ci și când majorarea respectivă începe să producă efecte prin aplicarea, în anumite situații, a unor norme de conduită cu aplicabilitate generală, cum sunt Orientările din 2006(206).

342. În opinia noastră, afirmațiile menționate sugerează că, atâta timp cât amenda aplicată rămâne în interiorul limitelor stabilite la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, recurenta nu poate invoca cu succes principiul neretroactivității pentru a contesta amenda aplicată în temeiul Orientărilor din 2006. Aceasta se întâmplă, nu în ultimul rând, deoarece orientările respective erau deja în vigoare înainte ca respectivul comportament incriminat să înceteze. Astfel, Regulamentul nr. 1/2003 este cel care definește, ca drept aplicabil, limitele puterii discreționare a Comisiei în aplicarea unei amenzi pentru încălcarea normelor Uniunii în materie de concurență, iar nu Orientările privind calcularea amenzilor, care stabilesc mai detaliat modul în care Comisia intenționează să utilizeze puterea discreționară menționată.

343. Având în vedere cele de mai sus, a doua parte a celui de al șaselea motiv de recurs trebuie să fie respinsă ca neîntemeiată. Prin urmare, al șaselea motiv de recurs trebuie să fie respins.

VI – Consecințele aprecierii

344. Potrivit articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. Atunci când procedura permite, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

345. Concluzionăm că primul, al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea motiv de recurs trebuie să fie admise. În consecință, hotărârea atacată trebuie anulată.

346. Având în vedere natura erorilor săvârșite de Tribunal în ceea ce privește primul, al doilea, al treilea și al cincilea motiv de recurs, considerăm că starea prezentei proceduri nu permite pronunțarea unei hotărâri definitive. Motivul este acela că o decizie pe fond (indiferent dacă reducerile și plățile oferite de Intel constituie sau nu constituie un abuz de poziție dominantă contrar articolului 102 TFUE sau dacă acordurile cu Lenovo au avut sau nu au avut un efect anticoncurențial imediat, substanțial și previzibil în cadrul SEE) depinde de aprecierea tuturor împrejurărilor din speță și, după caz, a efectului real sau potențial al comportamentului Intel asupra concurenței pe piața internă. Acest aspect presupune, la rândul său, examinarea situației de fapt, examinare pe care Tribunalul este mai în măsură să o efectueze.

347. Pe de altă parte, în ceea ce privește al patrulea motiv de recurs referitor la încălcarea dreptului la apărare al recurentei, de la bun început Curtea pare să dețină suficiente elemente pentru a se pronunța asupra anulării deciziei contestate. Totuși, având în vedere elementele de fapt disponibile și dezbaterile în fața Curții, propunem și în ceea ce privește acest punct trimiterea la Tribunal. Mai precis, părțile trebuie să aibă posibilitatea în mod corespunzător să își exprime punctele de vedere cu privire la consecințele pe care trebuie să le aibă neregularitatea procedurală în cauză și, mai concret, la aspectul dacă decizia contestată trebuie să fie anulată în totalitate (la fel ca în cauza Solvay/Comisia(207)) sau doar în măsura în care se referă la comportamentul societății Intel față de societatea Dell.

348. În consecință, propunem Curții să trimită cauza la Tribunal în vederea rejudecării.

VII – Concluzie

349. Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții:

1)      Anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 12 iunie 2014, Intel/Comisia (T‑286/09, EU:T:2014:547);

2)      Trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal;

3)      Soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

1      Limba originală: engleza.

2      Hotărârea din 12 iunie 2014, Intel/Comisia (T‑286/09, EU:T:2014:547, denumită în continuare „hotărârea atacată”).

3      Pentru un rezumat al deciziei contestate, a se vedea JO 2009, C 227, p. 13.

4      A se vedea Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36).

5      Regulamentul Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167).

6      Regulamentul Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242).

7      Regulamentul Consiliului din 6 februarie 1962: Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3).

8      Date confidențiale ocultate. Pentru a garanta anonimatul, numele persoanei în cauză a fost înlocuit în cele ce urmează, la fel ca în primă instanță, cu inițiala numelui întreprinderii pentru care lucrează acestă persoană, urmată de o cifră.

9      Testul stabilește prețul la care un concurent la fel de eficient ca Intel ar trebui să ofere UCP‑urile pentru a despăgubi un OEM pentru pierderea oricărei reduceri acordate de Intel.

10      JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264.

11      A se vedea Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83, punctul 22 și jurisprudența citată). După cum a arătat Curtea, normele Uniunii în materie de concurență urmăresc obiectivul de a evita denaturarea concurenței în detrimentul interesului general, al întreprinderilor individuale și al consumatorilor, contribuind astfel la bunăstarea în cadrul Uniunii.

12      Astfel cum a arătat Curtea, articolul 102 TFUE nu urmărește să garanteze că rămân pe piață concurenți mai puțin eficienți decât întreprinderea care ocupă o poziție dominantă. A se vedea Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark (C‑209/10, EU:C:2012:172, punctele 21 și 22).

13      Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark (C‑209/10, EU:C:2012:172, punctele 21 și 22).

14      A se vedea, cu privire la beneficiile utilizării simplificării respective, punctul 35 din concluziile noastre prezentate în cauza CB/Comisia (C‑67/13 P, EU:C:2014:1958).

15      Punctele 76 și 77 din hotărârea atacată. A se vedea și Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctul 89).

16      Punctele 75 și 78 din hotărârea atacată.

17      Punctele 78 și 82 din hotărârea atacată.

18      Punctele 76 și 77 din hotărârea atacată.

19      Punctul 76 din hotărârea atacată.

20      Punctul 99 din hotărârea atacată.

21      Punctele 172-197 din hotărârea atacată.

22      A se vedea pentru mai multe detalii punctul 110 și următoarele de mai jos.

23      Punctele 74-78 din hotărârea atacată.

24      Punctul 79 din hotărârea atacată.

25      Punctul 171 din hotărârea atacată.

26      Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctele 89 și 90).

27      Punctul 81 din hotărârea atacată.

28      A se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 1983, Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia (322/81, EU:C:1983:313, punctul 57); a se vedea și Hotărârea din 2 aprilie 2009, France Télécom/Comisia (C‑202/07 P, EU:C:2009:214, punctul 105), și Hotărârea din 14 octombrie 2010, Deutsche Telekom/Comisia (C‑280/08 P, EU:C:2010:603, punctul 176), și Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige, punctul 24.

29      A se vedea, în legătură cu reducerile bazate pe obiectivele de vânzări, Hotărârea din 9 noiembrie 1983, Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia (322/81, EU:C:1983:313, punctele 66-71).

30      A se vedea Hotărârea din 15 martie 2007, British Airways/Comisia (C‑95/04 P, EU:C:2007:166, punctul 52), cu privire la primele acordate care erau calculate pentru totalitatea vânzărilor.

31      A se vedea Hotărârea din 19 aprilie 2012, Tomra Systems și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221, punctul 75), cu privire la reducerile relevante în etapa recursului.

32      Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctele 92-100).

33      A se vedea Hotărârea Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctul 90). A se vedea de asemenea Hotărârea din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia (T‑203/01, EU:T:2003:250, punctul 58). În cea din urmă cauză, Tribunalul a instituit o prezumție de legalitate, considerând că situația este diferită atunci când reducerile bazate pe cantitate au efect de fidelizare.

34      Potrivit unei posibile definiții, reducerile de fidelitate sunt condiționate de aprovizionarea de către client pentru o parte importantă ori în creștere a nevoilor sale de la întreprinderea care acordă reducerea. Aceste reduceri sunt aplicabile atunci când un client depășește un anumit obiectiv de vânzări într‑o perioadă definită. Obiectivul poate fi legat de creșterea achizițiilor sau de cumpărarea în totalitate (sau într‑un anumit procent) de la un furnizor ori de cumpărarea peste un anumit prag stabilit pe baza nevoilor clientului. Altfel spus, o reducere de fidelitate este o reducere acordată de un furnizor unui client ca o recompensă pentru fidelitatea sa față de acesta. A se vedea OECD Policy roundtables, Fidelity and Bundled Rebates and Discounts [Mesele rotunde ale OCDE privind politica în domeniul concurenței. Reduceri și rabaturi de fidelitate], DAF/COMP(2008)29, 2008, p. 97. Document disponibil la adresa: https://www.oecd.org/competition/abuse/41772877.pdf

35      Punctele 80 și 81 din hotărârea atacată.

36      Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctul 97).

37      Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctul 90).

38      Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctul 89).

39      Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctul 89).

40      A se vedea Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctul 92 și următoarele).

41      A se vedea în special punctele 82 și 83 din hotărârea atacată.

42      A se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 1983, Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia (322/81, EU:C:1983:313, punctul 73).

43      A se vedea în special Hotărârea din 15 martie 2007, British Airways/Comisia (C‑95/04 P, EU:C:2007:166, punctul 67), precum și Hotărârea din 12 aprilie 2012, Tomra și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221, punctul 71).

44      A se vedea, pentru celelalte două cazuri izolate, Hotărârea din 3 iulie 1991, AKZO/Comisia (C‑62/86, EU:C:1991:286, punctul 149), precum și Hotărârea din 27 aprilie 1994, Gemeente Almelo și alții (C‑393/92, EU:C:1994:171, punctul 44). Important este însă faptul că abordarea adoptată de Curte în cazul obligației de aprovizionare exclusivă în Hotărârea AKZO/Comisia trebuie să fie plasată în contextul său, care include multiple practici abuzive ale AKZO. În mod similar, afirmația categorică a Curții din Hotărârea Gemeente Almelo și alții a constituit un răspuns la o trimitere preliminară cu limitările sale evidente privind împrejurările cauzei.

45      A se vedea pentru mai multe detalii punctul 109 și următoarele de mai jos cu privire la nivelul de probabilitate care este necesar pentru a stabili că un anumit tip de comportament constituie un abuz.

46      Punctul 81 din hotărârea atacată.

47      Punctul 82 din Hotărârea Hoffman‑La Roche.

48      Punctul 90 din Hotărârea Hoffman‑La Roche.

49      Punctele 82-84 din hotărârea atacată.

50      A se vedea Hotărârea din 13 februarie 1983, Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia (322/81, EU:C:1983:313, punctul 73), Hotărârea din 15 martie 2007, British Airways/Comisia (C‑95/04 P, EU:C:2007:166, punctul 67), precum și Hotărârea Tomra și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221, punctul 71). A se vedea și Hotărârea din 9 septembrie 2010, Tomra Systems și alții/Comisia (T‑155/06, EU:T:2010:370, punctul 215).

51      Hotărârea din 6 octombrie 2015, Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651, punctul 68).

52      A se vedea punctul 168 și următoarele de mai jos.

53      A se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark (C‑209/10, EU:C:2012:172, punctul 44).

54      A se vedea Hotărârea Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctul 90). A se vedea și Hotărârea din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia (T 203/01, EU:T:2003:250, punctul 58).

55      Punctele 92 și 93 din hotărârea atacată. Acest subtip de reduceri de fidelitate au fost calificate ca fiind „opțiuni de exclusivitate” care operează prin stimulare. Petit, N., „Intel, Leveraging Rebates and the Goals of Article 102 TFUE”, European Competition Journal, vol. 11, nr. 1, 2015, p. 26-28.

56      A se vedea 94 din hotărârea atacată.

57      A se vedea punctul 89 din hotărârea atacată.

58      A se vedea Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctul 89).

59      A se vedea afirmația de la punctul 81 din hotărârea atacată.

60      A se vedea punctul 89 din hotărârea atacată.

61      Punctul 81 din hotărârea atacată.

62      A se vedea Hotărârea din 15 martie 2007, British Airways/Comisia (C‑95/04 P, EU:C:2007:166, punctele 85 și 86, precum și jurisprudența citată), și Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark (C‑209/10, EU:C:2012:172, punctele 40 și 41, precum și jurisprudența citată). A se vedea și Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctul 90). Acolo, Curtea a arătat că o întreprindere poate justifica de asemenea utilizarea reducerilor atunci când, în împrejurări excepționale, un acord între întreprinderi intră în domeniul de aplicare al excepției prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE.

63      Punctele 89-94 din hotărârea atacată.

64      OECD Policy roundtables, Fidelity and Bundled Rebates and Discounts, op. cit., p. 9 și 21. A se vedea, cu privire la reducerile condiționate, și Orientări privind prioritățile Comisiei în aplicarea articolului [102 TFUE] la practicile de excludere abuzivă ale întreprinderilor dominante (JO 2009, C 45, p. 7), punctul 37. Comisia a observat că asemenea reduceri pot fi utilizate pentru a atrage o cerere mai mare, ele putând stimula astfel cererea și fiind benefice pentru consumatori. A se vedea și Neven, D., „A structured assessment of rebates contingent on exclusivity”, Competition Law & Policy Debate, vol. 1, nr. 1, 2015, p. 86.

65      OECD Policy roundtables, Fidelity and Bundled Rebates and Discounts, op. cit., p. 9.

66      Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctul 89).

67      Hotărârea din 19 aprilie 2012, Toma și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221, punctul 70).

68      A se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 1983, Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia (322/81, EU:C:1983:313, punctul 72).

69      A se vedea Hotărârea din 15 martie 2007, British Airways/Comisia (C 95/04 P, EU:C:2007:166, punctul 75).

70      A se vedea printre altele Neven, D., op. cit., p. 39. Excluderea depinde printre altele de vânzările incontestabile, de forța stimulentelor furnizate de cerința privind exclusivitatea în cazul vânzărilor care nu sunt disputabile, de gradul de concurență între cumpărători, de importanța economiilor de scară și de chestiunea dacă reducerile vizează cumpărători care concurează cu societățile care cumpără de la rivali.

71      Punctul 97 din hotărârea atacată.

72      A se vedea Hotărârea din 19 aprilie 2012, Toma și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221), punctele 70 și 71, care fac trimitere la punctele 71 și 73 din Hotărârea din 9 noiembrie 1983, Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia (322/81, EU:C:1983:313).

73      A se vedea Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctul 97).

74      Hotărârea din 6 octombrie 2015, Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651, punctul 68).

75      A se vedea Hotărârea din 14 octombrie 2010, Deutsche Telekom/Comisia (C‑280/08 P, EU:C:2010:603, punctul 175), Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83, punctul 76), și Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark (C‑209/10, EU:C:2012:172, punctul 26).

76      Punctul 99 din hotărârea atacată.

77      Punctul 93 din hotărârea atacată.

78      A se vedea DG Competition discussion paper on the application of Article [102 TFEU] to exclusionary abuses [Documentul de discuție al Direcției Generale Concurență privind aplicarea articolului [102 TFUE] în cazul abuzurilor de excludere], 2005, p. 23. Disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/competition/antitrust/art82/discpaper2005.pdf. A se vedea și OECD Policy roundtables, Fidelity and Bundled Rebates and Discounts, op.cit., p. 26. Și în acest document reducerile sunt considerate drept o formă de practică tarifară.

79      Hotărârea din 6 octombrie 2015, Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651, punctul 55, privind testul AEC, și jurisprudența citată).

80      Hotărârea din 6 octombrie 2015, Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651, punctele 27-29).

81      Hotărârea din 6 octombrie 2015, Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651, punctele 23-25).

82      Hotărârea din 6 octombrie 2015, Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651, punctul 26).

83      Hotărârea din 6 octombrie 2015, Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651, punctul 68).

84      Punctul 177 din hotărârea atacată,. Astfel, în caz contrar, autoritățile din domeniul concurenței ar putea interveni doar după ce presupusul abuz a generat o excludere a concurenței.

85      A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651, punctele 68 și 69, precum și jurisprudența citată). A se vedea, pe de altă parte, Hotărârea din 19 aprilie 2012, Toma și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221, punctul 68), în care Curtea arată că pentru dovedirea unui abuz de poziție dominantă este suficient să se demonstreze că, prin comportamentul abuziv, întreprinderea aflată în poziție dominantă urmărește să limiteze concurența sau că acest comportament este de natură să aibă sau poate avea un asemenea efect.

86      A se vedea recent Hotărârea din 6 octombrie 2015, Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651, punctul 69), și Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark (C‑209/10, EU:C:2012:172, punctul 44).

87      A se vedea totuși punctul 82 din Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:343).

88      A se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 1983, Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia (322/81, EU:C:1983:313, punctul 73). A se vedea și Hotărârea Post Danmark (C‑209/10, EU:C:2012:172, punctul 29 și jurisprudența citată).

89      Punctele 178-184 din hotărârea atacată,.

90      Punctul 180 din hotărârea atacată.

91      Punctul 181 din hotărârea atacată.

92      A se vedea Hotărârea din 23 octombrie 2003, Van den Bergh Foods/Comisia (T‑65/98, EU:T:2003:281).

93      Hotărârea din 19 aprilie 2012, Toma și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221, punctul 34).

94      În plus, acesta a observat, cu privire la cota de piață a societății Dell, că reducerile oferite în favoarea Dell blocaseră între 14,58 și 16,34 % din piață, fapt pe care l‑a considerat la fel de semnificativ: a se vedea hotărârea atacată, punctele 190 și 191.

95      Punctul 194 din hotărârea atacată.

96      Punctele 121 și 122 din hotărârea atacată.

97      Hotărârea din 23 octombrie 2003, Van den Bergh Foods/Comisia (T‑65/98, EU:T:2003:281, punctul 98).

98      Documentul de discuție al Comisiei privind articolul [102 TFUE], op. cit., p. 18, 19 și 41.

99      Hotărârea din 19 aprilie 2012, Toma și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221, punctul 46).

100      Potrivit Tribunalului, Comisia avea dreptul să concluzioneze că, din cauza concentrării asupra unor întreprinderi care din punct de vedere strategic erau deosebit de importante pentru accesul pe piață, reducerile și plățile au vizat OEM importanți și unul dintre detailiștii principali (punctele 182 și 183 din hotărârea atacată). A se vedea și punctele 1507-1511 în legătură cu MSH.

101      Punctul 178 din hotărârea atacată.

102      Punctele 112, 113 și 195 din hotărârea atacată.

103      Punctul 195 din hotărârea atacată.

104      Punctul 186 din hotărârea atacată.

105      Punctele 93 și 150 din hotărârea atacată.

106      Punctele 143, 144 și 152 din hotărârea atacată.

107      A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651, punctele 55-58).

108      A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Post Danmark (C‑23/14, EU:C:2015:651, punctul 57 și jurisprudența citată).

109      A se vedea Hotărârea din 19 aprilie 2012, Toma și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221, punctele 73-80).

110      Punctele 192 și 193 din hotărârea atacată.

111      Punctele 193, 1561 și 1562 din hotărârea atacată.

112      A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2012, Comisia/Verhuizingen Coppens (C‑441/11 P, EU:C:2012:778, punctul 41 și jurisprudența citată).

113      A se vedea Hotărârea din 6 decembrie 2012, Comisia/Verhuizingen Coppens (C‑441/11 P, EU:C:2012:778, punctul 72 și jurisprudența citată). A se vedea și Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 260).

114      A se vedea printre altele Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 260).

115      Pentru utilizarea acestei noțiuni în contextul competenței, a se vedea punctul 319 și următoarele de mai jos.

116      Punctul 193 din hotărârea atacată.

117      Punctele 134 și 137 din hotărârea atacată.

118      A se vedea Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36, punctul 89), precum și Hotărârea din 19 aprilie 2012, Toma și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221, punctul 70).

119      A se vedea în special punctele 126 și 129 din hotărârea atacată, referitoare la HP și, respectiv, la Lenovo.

120      A se vedea în special punctele 132 și 133 din hotărârea atacată.

121      A se vedea Hotărârea din 19 aprilie 2012, Toma și alții/Comisia (C‑549/10 P, EU:C:2012:221, punctul 42).

122      Considerentul 831 al deciziei contestate. A se vedea și punctul 133 din hotărârea atacată.

123      Punctul 133 din hotărârea atacată.

124      A se vedea cu privire la acest aspect punctul 611 din hotărârea atacată.

125      Punctul 612 din hotărârea atacată.

126      Punctele 614 și 615 din hotărârea atacată.

127      Punctele 601 și 606 din hotărârea atacată.

128      Punctul 617 din hotărârea atacată.

129      Punctul 621 din hotărârea atacată. A se vedea și punctul 636, cu privire la temele abordate în cursul reuniunii.

130      A se vedea și punctul 617 din hotărârea atacată.

131      Punctul 621 din hotărârea atacată.

132      Punctul 622 din hotărârea atacată.

133      Punctele 635 și 636 din hotărârea atacată.

134      Punctul 664 din hotărârea atacată.

135      A se vedea printre altele Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia (C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, EU:C:2005:408, punctul 148 și jurisprudența citată).

136      A se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2011, Solvay/Comisia (C‑109/10 P, EU:C:2011:686).

137      Hotărârea din 25 octombrie 2011, Solvay/Comisia (C‑109/10 P, EU:C:2011:686, punctele 57-62).

138      Punctul 630 din hotărârea atacată.

139      A se vedea, în special, Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 133).

140      Punctul 629 din hotărârea atacată.

141      Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99-P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctul 318 și jurisprudența citată). A se vedea și Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C 217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 75).

142      A se vedea Hotărârea din 2 octombrie 2003, Thyssen Stahl/Comisia (C‑194/99 P, EU:C:2003:527, punctul 31 și jurisprudența citată).

143      A se vedea Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 133). A se vedea și Hotărârea din 1 iulie 2010, Knauf Gips/Comisia (C‑407/08 P, EU:C:2010:389, punctele 23 și 24, precum și jurisprudența citată).

144      Hotărârea din 25 octombrie 2011, Solvay/Comisia (C‑109/10 P, EU:C:2011:686, punctele 62 și 64).

145      A se vedea printre altele punctele 631, 644, 658 și 660 din hotărârea atacată.

146      A se vedea în special punctele 646 și 658 din hotărârea atacată.

147      Punctele 632-660 din hotărârea atacată.

148      A se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2011, Solvay/Comisia (C‑109/10 P, EU:C:2011:686, punctul 59).

149      Punctul 191 din Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Solvay/Comisia (C‑109/10 P, EU:C:2011:256).

150      Punctul 632 și următoarele din hotărârea atacată.

151      A se vedea, pentru o opinie critică, punctele 76 și 77 din Concluziile noastre prezentate în cauza SKW Stahl‑Metallurgie și SKW Stahl‑Metallurgie Holding/Comisia (C‑154/14 P, EU:C:2015:543).

152      Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctele 318 și 324), Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctele 74, 75 și 131), precum și Hotărârea din 1 iulie 2010, Knauf Gips/Comisia (C‑407/08 P, EU:C:2010:389, punctele 23 și 24).

153      Punctul 193 din Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Solvay/Comisia (C‑109/10 P, EU:C:2011:686).

154      A se vedea în acest sens punctele 572-575 din hotărârea atacată.

155      A se vedea în special punctele 651-653 din hotărârea atacată.

156      A se vedea, pentru o analiză privind mijloacele de probă scrise directe în cauzele privind înțelegeri, Guerrin, M., și Kyriazis, G., „Cartels: Proof and Procedural Issues”, Fordham International Law Journal, vol. 16, nr. 2, 1992, p. 266-341, punctele 299-301.

157      A se vedea printre altele Hotărârea din 14 iulie 1972, ICI/Comisia (48/69, EU:C:1972:70, punctele 65-68), precum și, referitor la utilizarea în scop probatoriu a corespondenței dintre terți, Hotărârea din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia (40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, EU:C:1975:174, punctele 164 și 165).

158      A se vedea printre altele Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 158, care face trimitere la hotărârea atacată cu recurs în cauza respectivă). A se vedea și Hotărârea din 19 martie 2003, CMA CGM și alții/Comisia (T‑213/00, EU:T:2003:76, punctul 136 și următoarele).

159      A se vedea Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 133, unde Curtea a formulat în mod clar această regulă).

160      Pentru stabilirea condiționalității reducerilor în cauză din decizia contestată, Comisia s‑a întemeiat pe anumite documente ale societății Intel, și anume prezentări și e‑mailuri (considerentele 238-242 din decizia contestată, răspunsul societății Dell privind articolul 18 din Regulamentul nr. 1/2003 (considerentele 233 și 234 din decizia contestată), precum și anumite documente interne ale societății Dell, și anume prezentări interne și e‑mailuri (considerentele 222-227, 229 și 231 din decizia contestată). A se vedea și punctele 444-515 din hotărârea atacată.

161      A se vedea cu privire la Dell punctul 440 din hotărârea atacată.

162      Considerentul 950 din decizia contestată și punctele 504-514 din hotărârea atacată.

163      A se vedea în special considerentele 221 și 323 din decizia contestată.

164      Hotărârea din 2 octombrie 2003, Thyssen Stahl/Comisia (C‑194/99 P, EU:C:2003:527, punctul 31 și jurisprudența citată).

165      Considerentul 560 din decizia contestată

166      Considerentul 561 din decizia contestată.

167      A se vedea printre altele Hotărârea din 27 septembrie 1988, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (89/85, denumită în continuare Hotărârea Pastă de lemn, 104/85, 114/85, 116/85, 117/85 și 125/85-129/85, EU:C:1988:447).

168      A se vedea printre altele Hotărârea din 24 noiembrie 1992, Poulsen și Diva Navigation (C‑286/90, EU:C:1992:453, punctul 9).

169      A se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2006, SGL Carbon/Comisia (C‑308/04 P, EU:C:2006:433, punctul 34).

170      A se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 1972, Geigy/Comisia (52/69, EU:C:1972:73, punctul 11).

171      Ne referim, de exemplu, la Regulamentul (CE) nr. 2271/96 al Consiliului din 22 noiembrie 1996 de protecție împotriva efectelor aplicării extrateritoriale a unei legislații adoptate de către o țară terță, precum și a acțiunilor întemeiate pe aceasta sau care rezultă din aceasta (JO L 309, p. 1, Ediție specială, 10/vol. 1, p. 75, în special al treilea și al patrulea considerent).

172      A se vedea printre altele Hotărârea din 24 noiembrie 1992, Poulsen și Diva Navigation (C‑286/90, EU:C:1992:453, punctul 28), Hotărârea din 29 iunie 1994, Aldewereld (C‑60/93, EU:C:1994:271, punctul 14), Hotărârea din 9 noiembrie 2000, Ingmar (C‑381/98, EU:C:2000:605, punctul 25), Hotărârea din 24 iunie 2008, Commune de Mesquer (C‑188/07, EU:C:2008:359, punctele 60-63), Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții (C‑366/10, EU:C:2011:864, punctul 125), precum și Hotărârea din 13 mai 2014, Google Spania și Google (C‑131/12, EU:C:2014:317, punctele 54 și 55). A se vedea și Hotărârea din 23 aprilie 2015, Zuchtvieh‑Export (C‑424/13, EU:C:2015:259, punctul 56).

173      A se vedea punctele 148 și 149 din Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Air Transport Association of America și alții (C‑366/10, EU:C:2011:637).

174      Punctele 231-236 și 244 din hotărârea atacată.

175      Punctele 296 și 310 din hotărârea atacată.

176      În prezentele concluzii nu vom analiza competența instanțelor Uniunii Europene de a soluționa cauze având ca obiect aplicarea legislației Uniunii în materie de concurență din inițiativa particularilor și nici competența legiuitorului Uniunii de a legifera în materie de concurență.

177      A se vedea Hotărârea din 27 septembrie 1988, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (89/85, 104/85, 114/85, 116/85, 117/85 și 125/85-129/85, EU:C:1988:447, punctele 16 și 18).

178      Remarcăm că acest raționament a fost consacrat de Curte într‑o serie de cauze în care s‑a contestat de către anumiți particulari aplicabilitatea normelor pertinente ale Uniunii, pentru motive legate de un presupus efect extrateritorial [a se vedea Hotărârea din 24 noiembrie 1992, Poulsen și Diva Navigation (C‑286/90, EU:C:1992:453), și Hotărârea din 13 mai 2014, Google Spain și Google (C‑131/12, EU:C:2014:317)].

179      Hotărârea din 27 septembrie 1988, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (89/85, 104/85, 114/85, 116/85, 117/85 și 125/85 129/85, EU:C:1988:447, punctele 12-18).

180      Opinia noastră cu privire la acest aspect diferă de cea adoptată de avocatul general Wathelet. A se vedea punctul 46 din Concluziile avocatului general Wathelet prezentate în cauza InnoLux/Comisia (C‑231/14 P, EU:C:2015:292).

181      A se vedea Lowe, V., și Staker, C., „Jurisdiction”, în Evans, M. D. (ed.), International Law, ediția a treia, Oxford University Press, 2010, p. 322 și 323.

182      A se vedea în special, în favoarea întemeierii competenței pe efecte, punctul 693 și următoarele din Concluziile avocatului general Mayras prezentate în cauza ICI/Comisia (48/69, EU:C:1972:32), precum și punctele 19 și următoarele din Concluziile avocatului general Darmon prezentate în cauzele conexe Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (89/85, 104/85, 114/85, 116/85, 117/85 și 125/85‑129/85, EU:C:1988:258). A se vedea, în aceeași ordine de idei, punctele 49 și următoarele din Concluziile avocatului general Wathelet prezentate în cauza Innolux/Comisia (C‑231/14 P, EU:C:2015:292).

183      Părțile au analizat pe larg aspectul dacă în recenta Hotărâre din 9 iulie 2015, InnoLux/Comisia (C‑231/14 P, EU:C:2015:451), Curtea susține, fie doar implicit, această concepție. Totuși, în opinia noastră, Curtea a decis să nu abordeze chestiunea competenței întrucât a considerat‑o lipsită de pertinență pentru soluționarea litigiului (a se vedea punctele 71-73 din hotărâre).

184      Acest aspect este într‑adevăr controversat în literatura de specialitate; a se vedea printre altele International Bar Association, Report of the Task Force on Extraterritorial Jurisdiction, 2009, p. 12 și 13.

185      A se vedea OECD Revised recommendation of the Council Concerning Cooperation between Member countries on Anticompetitive Practices affecting International Trade (Recomandarea revizuită a Consiliului OCDE referitoare la cooperarea dintre statele membre în ceea ce privește practicile anticoncurențiale care afectează schimburile comerciale internaționale), 1995, disponibilă aici: https://www.oecd.org/daf/competition/21570317.pdf. A se vedea și punctele 19-31 din Concluziile avocatului general Darmon prezentate în cauzele conexate Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (89/85, 104/85, 114/85, 116/85, 117/85 și 125/85‑129/85, EU:C:1988:258), precum și Hotărârea din 25 martie 1999, Gencor/Comisia (T‑102/96, EU:T:1999:65, punctul 90).

186      A se vedea printre altele International Bar Association, Report of the Task Force on Extraterritorial Jurisdiction, 2009, op. cit., p. 39-77.

187      A se vedea printre altele Wagner‑von Papp, F., „Competition Law, Extraterritoriality & Bilateral Agreements”, Research handbook on International Competition Law, Edward Elgar Publishing 2012, p. 41 și celelalte trimiteri.

188      A se vedea, pentru o prezentare a acestor dispoziții și o apreciere critică, Scott, J., „The New EU «Extraterritoriality»”, Common Market Law Review, vol. 51, Wolters Kluwer Law and Business, 2014, p. 1343-1380.

189      Punctul 243 din hotărârea atacată.

190      U.S. Code, titlul 15, capitolul 1, articolul 6a.

191      Hotărârea US Supreme Court (Curtea Supremă a Statelor Unite) în cauza Hoffman‑La Roche Ltd./Empagran S.A., 124 S.Ct. 2359 (2004).

192      Tocmai pentru aceste motive instituțiile Uniunii au încheiat acorduri cu autoritățile mai multor țări din afara Uniunii Europene pentru a stabili forme de cooperare în domeniul dreptului concurenței. Astfel, nu mai puțin de două asemenea acorduri de acest tip au fost încheiate cu guvernul SUA. Interesant este că ambele abordează problema competenței. Pentru textul acordurilor menționate și referințe suplimentare: a se vedea http://ec.europa.eu/competition/international/bilateral

193      A se vedea Hotărârea din 21 ianuarie 2016, Galp Energía España și alții/Comisia (C‑603/13 P, EU:C:2016:38, punctul 72).

194      A se vedea punctele 310-314 din hotărârea atacată.

195      A se vedea punctele 250-258 și 283-297 din hotărârea atacată.

196      Punctul 290 din hotărârea atacată.

197      Punctele 277 și 278 din hotărârea atacată.

198      Punctele 293-295 din hotărârea atacată.

199      A se vedea articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003.

200      În această privință, trebuie avut în vedere faptul că este posibil ca practica decizională a Comisiei să nu servească în general drept cadru juridic pentru amenzile în materie de concurență. Motivul este acela că, în domeniul stabilirii cuantumului amenzilor, Comisia dispune de o largă putere discreționară și nu este ținută de aprecierile pe care le‑a efectuat anterior. A se vedea printre altele Hotărârea din 19 martie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia (C‑510/06 P, EU:C:2009:166, punctul 82 și jurisprudența citată).

201      A se vedea printre altele Hotărârea din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia (C‑295/12 P, EU:C:2014:2062, punctul 205 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 4 septembrie 2014, YKK și alții/Comisia (C‑408/12 P, EU:C:2014:2153, punctul 29 și jurisprudența citată). A se vedea și Hotărârea din 29 aprilie 2004, British Sugar/Comisia (C‑359/01 P, EU:C:2004:255, punctul 47 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 19 decembrie 2013, Koninklijke Wegenbouw Stevin/Comisia (C‑586/12 P, EU:C:2013:863, nepublicată, punctul 33 și jurisprudența citată).

202      În această privință, recurenta se referă la o listă de elemente care, în opinia sa, nu au fost evaluate în mod corespunzător în hotărârea atacată. În plus, recurenta dezaprobă modul în care Tribunalul a aplicat dovezile legate de disimulare, element pe baza căruia a fost majorată amenda.

203      A se vedea printre altele Hotărârea din 6 aprilie 2006, General Motors/Comisia (C‑551/03 P, EU:C:2006:229, punctele 51-53 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 8 martie 2016, Grecia/Comisia (C‑431/14 P, EU:C:2016:145, punctele 31 și 32, precum și jurisprudența citată).

204      A se vedea recent Hotărârea din 18 iulie 2013, Schindler Holding și alții/Comisia (C‑501/11 P, EU:C:2013:522, punctul 75 și jurisprudența citată).

205      A se vedea Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri/Comisia (C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, EU:C:2005:408, punctul 224).

206      A se vedea Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri/Comisia (C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, EU:C:2005:408, punctele 228-231).

207      Hotărârea din 25 octombrie 2011, Solvay/Comisia (C‑109/10 P, EU:C:2011:686, punctele 71 și 72).