Cauza C‑8/20
L.R.
împotriva
Bundesrepublik Deutschland
(cerere de decizie preliminară formulată de Schleswig Holsteinisches Verwaltungsgericht)
Hotărârea Curții (Camera a patra) din 20 mai 2021
„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Directiva 2013/32/UE – Proceduri comune de acordare și retragere a protecției internaționale – Cerere de protecție internațională – Motive de inadmisibilitate – Articolul 2 litera (q) – Noțiunea de «cerere ulterioară» – Articolul 33 alineatul (2) litera (d) – Respingere de către un stat membru a unei cereri de protecție internațională ca fiind inadmisibilă ca urmare a respingerii unei cereri anterioare prezentate de persoana în cauză într‑un stat terț care a încheiat cu Uniunea Europeană un acord privind criteriile și mecanismele de determinare a statului responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate în unul dintre statele părți la acest acord – Decizie finală adoptată de Regatul Norvegiei”
Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica de azil – Proceduri de acordare și de retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32 – Procedură de examinare a unei cereri de protecție internațională – Cerere care poate fi considerată inadmisibilă de către statele membre – Motiv – Cerere ulterioară care nu prezintă elemente sau date noi – Noțiunea de cerere ulterioară – Reglementare națională care permite respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de protecție internațională ca urmare a respingerii unei cereri anterioare într‑un stat terț care pune în aplicare Regulamentul nr. 604/2013 – Inadmisibilitate
[Acordul dintre Uniune, Islanda și Norvegia privind criteriile și mecanismele de determinare a statului responsabil de examinarea unei cereri de azil; Regulamentul nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului; Directiva 2013/32 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 lit. (q) și art. 33 alin. (2) lit. (d)]
(a se vedea punctele 30, 37-44, 47 și 48 și dispozitivul)
Rezumat
O cerere de protecție internațională nu poate fi respinsă ca inadmisibilă pentru motivul că o cerere de azil anterioară prezentată de aceeași persoană în cauză a fost respinsă de Norvegia
Astfel, chiar dacă acest stat terț participă parțial la sistemul european comun de azil, el nu poate fi asimilat unui stat membru
În anul 2008, L.R., resortisant iranian, a depus o cerere de azil în Norvegia. Cererea sa a fost respinsă, iar el a fost predat autorităților iraniene. În anul 2014, L.R. a depus o nouă cerere în Germania. În măsura în care Regulamentul Dublin III(1), care permite determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională, este de asemenea pus în aplicare de Norvegia(2), autoritățile germane au contactat autoritățile din această țară pentru a le solicita să îl preia pe L.R. Acestea însă au refuzat, apreciind că Norvegia nu mai era responsabilă de examinarea cererii sale, în conformitate cu Regulamentul Dublin III(3). Ulterior, autoritățile germane au respins ca inadmisibilă cererea de azil formulată de L.R., considerând că era vorba despre o „a doua cerere” și că într‑o asemenea ipoteză nu erau îndeplinite condițiile necesare pentru a justifica deschiderea unei noi proceduri de azil. Prin urmare, L.R. a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Schleswig‑Holsteinisches Verwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ din Schleswig‑Holstein, Germania).
În acest context, instanța menționată a decis să solicite Curții clarificări cu privire la noțiunea de „cerere ulterioară”, definită în Directiva 2013/32, denumită „Directiva privind procedurile”(4). Astfel, statele membre pot respinge o cerere ulterioară ca inadmisibilă în cazul în care nu prezintă elemente sau date noi(5).
Este adevărat că, potrivit Schleswig‑Holsteinisches Verwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ din Schleswig‑Holstein), reiese din Directiva privind procedurile că o cerere de protecție internațională nu poate fi calificată drept „cerere ulterioară” atunci când prima procedură care a condus la respingerea cererii nu a avut loc într‑un stat membru al Uniunii, ci într‑un stat terț. Totuși, în opinia sa, această directivă ar trebui interpretată într‑un sens mai larg, ținând seama de participarea Norvegiei la sistemul european comun de azil, în temeiul Acordului dintre Uniune, Islanda și Norvegia, astfel încât statele membre nu ar fi obligate să desfășoare o primă procedură de azil completă într‑o situație precum cea în discuție.
În hotărârea sa, Curtea nu este de acord cu această analiză și statuează că dreptul Uniunii(6) se opune reglementării unui stat membru care prevede posibilitatea de a respinge ca inadmisibilă o cerere de protecție internațională ca urmare a faptului că persoana în cauză a prezentat o cerere anterioară, având ca obiect acordarea statutului de refugiat, într‑un stat terț care pune în aplicare Regulamentul Dublin III, în conformitate cu Acordul dintre Uniune, Islanda și Norvegia, și că această cerere a fost respinsă.
Aprecierea Curții
Curtea amintește că o „cerere ulterioară” este definită în Directiva privind procedurile ca fiind o „cerere suplimentară de protecție internațională depusă după adoptarea unei decizii finale privind cererea anterioară”(7). Or, din această directivă(8) rezultă în mod clar, pe de o parte, că o cerere adresată unui stat terț nu poate fi înțeleasă ca o „cerere de protecție internațională” și, pe de altă parte, că o decizie adoptată de un stat terț nu poate intra sub incidența definiției „deciziei finale”. Prin urmare, existența unei decizii anterioare a unui stat terț prin care s‑a respins o cerere de acordare a statutului de refugiat nu permite calificarea drept „cerere ulterioară” a unei cereri de protecție internațională prezentate de persoana în cauză unui stat membru după adoptarea acestei decizii anterioare.
Curtea adaugă că existența unui acord între Uniune, Islanda și Norvegia este lipsită de relevanță în această privință. Astfel, deși, în temeiul acestui acord, Norvegia pune în aplicare anumite dispoziții ale Regulamentului Dublin III, situația este diferită pentru dispozițiile Directivei 2011/95, denumită „Directiva privind standardele”(9), sau ale Directivei privind procedurile. Prin urmare, într‑o situație precum cea în discuție, desigur, statul membru în care persoana în cauză a prezentat o nouă cerere de protecție internațională poate, dacă este cazul, să solicite Norvegiei să reprimească persoana în cauză. Însă, dacă o asemenea reprimire nu este posibilă sau nu are loc, statul membru respectiv nu are totuși dreptul să considere că noua cerere constituie o „cerere ulterioară”, ceea ce îi permite să o declare eventual inadmisibilă. Pe de altă parte, presupunând că sistemul de azil norvegian prevede un nivel de protecție a solicitanților de azil echivalent cu cel din dreptul Uniunii, această împrejurare nu poate conduce la o concluzie diferită. Astfel, pe de o parte, reiese cu claritate din modul de redactare a dispozițiilor Directivei privind procedurile că, în stadiul actual, un stat terț nu poate fi asimilat unui stat membru în scopul aplicării motivului de inadmisibilitate în discuție. Pe de altă parte, o asemenea asimilare nu poate depinde, cu riscul de a afecta securitatea juridică, de o evaluare a nivelului concret de protecție a solicitanților de azil în statul terț respectiv.