Cauza T‑67/11

Martinair Holland NV

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Piața europeană a serviciilor de transport aerian de mărfuri – Acorduri și practici concertate cu privire la mai multe elemente ale prețurilor serviciilor de transport aerian de mărfuri (introducerea unor suprataxe de carburant și a unor suprataxe de securitate, refuzul de a plăti un comision pe suprataxe) – Articolul 101 TFUE, articolul 53 din Acordul privind SEE și articolul 8 din Acordul dintre Comunitate și Elveția privind transportul aerian – Obligația de motivare”

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera întâi) din 16 decembrie 2015

1.      Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Întindere – Decizie de aplicare a normelor de concurenţă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări și de aplicare a unei amenzi – Cerințe care rezultă din principiul protecției jurisdicționale efective – Claritatea și precizia părții dispozitive a deciziei

[art. 101 alin. (1) TFUE și art. 296 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Acordul CE‑Elveția privind transportul aerian, art. 8; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 2 și art. 23 alin. (5)]

2.      Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Identificarea încălcărilor sancționate – Identificarea persoanelor care fac obiectul unei decizii – Prioritate care revine părții dispozitive în raport cu motivarea

[art. 101 alin. (1) TFUE și art. 296 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Acordul CE‑Elveția privind transportul aerian, art. 8; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 2]

3.      Înțelegeri – Interzicere – Efect direct – Dreptul particularilor de a solicita repararea prejudiciului suferit – Condiții de exercitare – Încălcări care fac obiectul unei decizii a Comisiei – Caracter obligatoriu al deciziei pentru instanțele naționale – Domeniu de aplicare – Importanța clarității și a preciziei părții dispozitive a deciziei

[art. 101 alin. (1) TFUE și art. 296 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Acordul CE‑Elveția privind transportul aerian, art. 8; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 2 și art. 16 alin. (1)]

4.      Înțelegeri – Acorduri și practici concertate care constituie o încălcare unică – Întreprinderi cărora li se poate reproșa încălcarea ce constă în participarea la o înțelegere globală – Criterii – Obiectiv unic și plan global

[art. 101 alin. (1) TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Acordul CE‑Elveția privind transportul aerian, art. 8; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 2]

5.      Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Întindere – Decizie de aplicare a normelor de concurenţă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări și de aplicare a unei amenzi – Contradicții interne ale deciziei – Consecințe – Anulare – Condiții – Atingere adusă dreptului la apărare al întreprinderii sancționate – Imposibilitatea instanței Uniunii de a‑și exercita controlul

[art. 101 alin. (1) TFUE și art. 296 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Acordul CE‑Elveția privind transportul aerian, art. 8; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 2]

6.      Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Întindere – Decizie de aplicare a normelor de concurenţă – Înlăturarea unui viciu de motivare în cursul procedurii contencioase – Inadmisibilitate

[art. 101 alin. (1) TFUE și art. 296 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Acordul CE‑Elveția privind transportul aerian, art. 8; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 2]

1.      În scopul motivării unei decizii adoptate pentru a asigura aplicarea normelor de concurență ale Uniunii, Comisia este obligată, în temeiul articolului 296 TFUE, să menționeze cel puțin situația de fapt și considerațiile care prezintă o importanță esențială în economia deciziei sale, acordând în felul acesta instanței competente și părților interesate posibilitatea de a cunoaște condițiile în care a efectuat aplicarea dreptului Uniunii. În plus, motivarea trebuie să fie logică și în special să nu prezinte contradicții interne care să împiedice înțelegerea adecvată a motivelor care au stat la baza adoptării acestui act.

Pe de altă parte, în pofida dispozițiilor articolului 23 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1/2003, din care rezultă că deciziile prin care se aplică amenzi pentru încălcarea dreptului concurenței nu au caracter penal, încălcarea articolului 101 alineatul (1) TFUE, a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European și a articolului 8 din Acordul dintre Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană privind transportul aerian implică adoptarea unui comportament care este considerat în general neloial, în detrimentul publicului în ansamblu, care atrage un real oprobriu și care este de natură să determine aplicarea în sarcina întreprinderilor răspunzătoare a unor amenzi care pot atinge 10 % din cifra lor de afaceri anuală, deci indiscutabil severe. Având în vedere natura încălcărilor menționate, precum și natura și gradul de severitate ale sancțiunilor aferente acestora, ele intră în domeniul materiei penale în sensul articolului 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului (CEDO). În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că, dacă „o pedeapsă” este aplicată printr‑o decizie a unei autorități administrative, persoana interesată trebuie să poată să sesizeze cu o astfel de decizie adoptată în privința sa o instanță care oferă garanțiile prevăzute la articolul 6 din CEDO.

Or, principiul protecției jurisdicționale efective, principiu general al dreptului Uniunii, care este exprimat astăzi la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și care corespunde, în dreptul Uniunii, articolului 6 alineatul (1) din CEDO, impune ca dispozitivul unei decizii adoptate de Comisie, prin care se constată încălcări ale normelor de concurență, să fie deosebit de clar și de precis și ca întreprinderile a căror răspundere este reținută și care sunt sancționate să fie în măsură să înțeleagă și să conteste imputarea acestei răspunderi și aplicarea acestor sancțiuni, astfel cum rezultă din termenii dispozitivului menționat.

(a se vedea punctele 27-31)

2.      În dreptul concurenței al Uniunii, Comisia indică natura și întinderea încălcărilor pe care le sancționează prin dispozitivul deciziilor. Astfel, cu privire în special la întinderea și la natura încălcărilor sancționate, numai partea dispozitivă, iar nu motivarea, este cea care prezintă importanță. Interpretarea prin recurgerea la motivarea deciziei este necesară numai în cazul unei lipse de claritate a termenilor utilizați în partea dispozitivă. În vederea definirii persoanelor care fac obiectul unei decizii de constatare a unei încălcări, trebuie să se țină seama de partea dispozitivă a acestei decizii, cu condiția ca aceasta să nu fie susceptibilă de mai multe interpretări.

(a se vedea punctul 32)

3.      În dreptul concurenței al Uniunii, articolul 101 alineatul (1) TFUE produce efecte directe în relațiile dintre particulari și conferă drepturi justițiabililor, impunând ca o persoană să poată cere repararea prejudiciului care i‑ar fi fost cauzat de un contract sau de un comportament susceptibil să restrângă sau să denatureze concurența. Revine, așadar, instanțelor naționale însărcinate să aplice, în cadrul competențelor lor, această dispoziție obligația nu numai de a asigura efectul deplin al acesteia, ci și de a proteja aceste drepturi. Astfel, orice particular poate pretinde despăgubiri pentru prejudiciile suferite atunci când există un raport de cauzalitate între acest prejudiciu și o înțelegere sau o practică interzisă de articolul 101 TFUE.

Or, conform articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, atunci când instanțele naționale hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici în conformitate cu articolul 101 TFUE care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot face acest lucru într‑un sens contrar acestei decizii, inclusiv în ceea ce privește întinderea temporală sau geografică a comportamentelor examinate sau răspunderea persoanelor care au făcut obiectul anchetei. Rezultă că decizia adoptată de Comisie are caracter obligatoriu pentru instanțele naționale, cu condiția ca aceasta să nu fie anulată sau declarată nevalidă, ceea ce impune ca dispozitivul său să poată fi înțeles în mod univoc.

În special, instanțele naționale trebuie să fie în măsură, pornind de la termenii clari ai dispozitivului unei decizii de constatare a existenței unei încălcări a normelor de concurență, să înțeleagă întinderea acestei încălcări, precum și să identifice persoanele care răspund pentru aceasta, pentru a putea desprinde consecințele necesare în ceea ce privește cererile de reparare a prejudiciilor cauzate de încălcare formulate de persoanele care au fost lezate de această încălcare.

În această privință, nu se poate, așadar, exclude ca o persoană considerată răspunzătoare pentru o încălcare a normelor de concurență constatată de Comisie să fie obligată să repare prejudiciul cauzat clienților altor persoane considerate răspunzătoare pentru aceeași încălcare. Cuprinsul dispozitivului unei decizii de constatare a unei încălcări a normelor de concurență este, din acest punct de vedere, determinant întrucât este de natură să stabilească drepturi și obligații reciproce între persoanele vizate. Instanța națională poate de asemenea, dacă acest lucru este prevăzut de legea națională, să fie obligată să considere că ansamblul persoanelor a căror răspundere este reținută pentru încălcarea normelor de concurență constatată de Comisie are obligația să repare în solidar prejudiciul cauzat. În acest caz, modul de redactare a dispozitivului unei decizii de constatare a unei încălcări a normelor de concurență poate fi de asemenea determinant în privința persoanelor vizate.

(a se vedea punctele 33-39)

4.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 55 și 60)

5.      În materie de concurență, atunci când motivarea unei decizii a Comisiei de constatare a unei încălcări și de aplicare a unei amenzi descrie o încălcare unică și continuă, la care ar fi participat toate întreprinderile incriminate, în timp ce dispozitivul deciziei menționate, care cuprinde mai multe articole, constată fie mai multe încălcări unice și continue distincte, fie o încălcare unică și continuă pentru care răspunderea ar fi imputată numai întreprinderilor care ar fi participat în mod direct la comportamentele ilicite vizate de fiecare dintre articolele menționate, există o contradicție între motivarea și dispozitivul deciziei.

În această privință, simpla existență a unei astfel de contradicții nu este suficientă pentru a considera că aceasta este afectată de un viciu de motivare, cu condiția ca, în primul rând, ansamblul deciziei să permită persoanelor interesate să identifice și să invoce această incoerență, în al doilea rând, modul de redactare a dispozitivului să fie suficient de clar și de precis pentru a le permite să înțeleagă întinderea exactă a deciziei și, în al treilea rând, probele reținute pentru a demonstra participarea întreprinderilor incriminate la încălcările care le sunt imputate în dispozitiv să fie clar identificate și examinate în motivare.

În schimb, dacă contradicțiile interne ale deciziei sunt de natură să aducă atingere dreptului la apărare al întreprinderilor sancționate și împiedică instanța Uniunii să își exercite controlul, decizia este afectată de un viciu de motivare care justifică anularea sa. Aceasta este situația atunci când decizia nu permite, pe de o parte, să se aprecieze caracterul suficient al elementelor de probă expuse în motivare și nici, pe de altă parte, să se înțeleagă logica care a determinat Comisia să considere răspunzători destinatarii deciziei.

(a se vedea punctele 58, 74-76, 78 și 84)

6.      În ceea ce privește o decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări a dreptului concurenței al Uniunii și de aplicare a unei amenzi, motivarea trebuie, în principiu, să fie comunicată persoanei interesate în același timp cu actul care îi cauzează un prejudiciu, lipsa sa neputând fi regularizată prin faptul că persoana interesată ia cunoștință de motivarea actului în cursul procedurii în fața instanței Uniunii.

În caz contrar, obligația de a motiva o decizie individuală riscă să nu corespundă scopului său, care este acela de a furniza persoanei interesate indicații suficiente pentru a ști dacă decizia este bine fundamentată sau dacă este, eventual, afectată de un viciu care permite contestarea validității sale și să dea posibilitatea instanței Uniunii să își exercite controlul asupra legalității deciziei.

(a se vedea punctele 80 și 81)