Cauza T‑132/07
Fuji Electric Co. Ltd
împotriva
Comisiei Europene
„Concurență – Înțelegeri – Piața proiectelor referitoare la instalații de comutație cu izolație în gaz – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE – Împărțirea pieței – Dovada încălcării – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Durata încălcării – Amenzi – Circumstanțe atenuante – Cooperare”
Sumarul hotărârii
1. Concurență – Înțelegeri – Întreprindere – Noțiune – Unitate economică – Imputarea încălcărilor
[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]
2. Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare
[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]
3. Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Obligația Comisiei de a face dovada încălcării și a duratei acesteia – Întinderea sarcinii probei
[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]
4. Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Mijloc de probă – Recurgere la o serie de indicii
[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]
5. Concurență – Înțelegeri – Probă – Aprecierea valorii probante a unui document – Criterii
[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]
6. Drept comunitar – Principii – Drepturi fundamentale – Prezumția de nevinovăție – Procedură în materie de concurență – Aplicabilitate
[Actul Unic European, Preambul; art. 6 alin. (2) UE; art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47]
7. Concurență – Înțelegeri – Participare la reuniuni având un obiect anticoncurențial
[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]
8. Concurență – Procedură administrativă – Comunicarea privind obiecțiunile – Obligația de a răspunde la aceasta – Inexistență
(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 18)
9. Acțiune în anulare – Admisibilitate – Persoane fizice sau juridice – Recunoașterea, în cursul procedurii administrative, din partea întreprinderii căreia i se adresează o comunicare privind obiecțiunile, a elementelor de fapt sau de drept care justifică stabilirea unei încălcări în sarcina sa – Limitarea exercitării dreptului de a formula o cale de atac – Încălcarea principiilor fundamentale ale legalității și respectării dreptului la apărare
[art. 81 CE și art. 230 al patrulea paragraf CE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 și art. 52 alin. (1)]
10. Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Conținut – Decizie de aplicare a normelor de concurență
[art. 81 CE; Acordul privind SEE, art. 53]
11. Acțiune în anulare – Motive – Încălcarea unor norme fundamentale de procedură – Examinare din oficiu de către instanță
[art. 81 CE și 230 CE; Acordul privind SEE, art. 53)
12. Concurență – Norme comunitare – Încălcare comisă de o filială – Răspundere atribuită societății‑mamă – Sarcina probei care revine Comisiei
[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]
13. Concurență – Amenzi – Cuantum – Puterea de apreciere a Comisiei – Competența de fond a Tribunalului – Posibilitatea de a lua în considerare informații suplimentare care nu au fost menționate în decizia de aplicare a amenzii
[art. 263 TFUE și 264 TFUE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (4), și Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) lit. (a)]
14. Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Comunicarea privind obiecțiunile – Prezentarea unor probe suplimentare după trimiterea comunicării privind obiecțiunile – Admisibilitate – Condiții
[art. 81 alin. (1) CE]
15. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate – Necesitatea unui comportament care a facilitat constatarea încălcării de către Comisie
[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea Comisiei 2002/C 45/03, pct. 26]
1. Interzicând întreprinderilor încheierea de acorduri sau participarea la practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne, articolul 81 alineatul (1) CE se adresează unor entități economice care constau, fiecare, într‑o organizare unitară de elemente personale, materiale și imateriale, ce urmărește în mod durabil un scop economic determinat, organizare care poate contribui la săvârșirea unei încălcări vizate de această dispoziție.
În vederea aplicării și a executării deciziilor adoptate în aplicarea articolului 81 CE, acestea trebuie adresate unor entități cu personalitate juridică. Astfel, atunci când Comisia adoptă o decizie de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, ea trebuie să identifice persoanele, fizice sau juridice, care pot fi considerate răspunzătoare pentru comportamentul întreprinderii în cauză și care pot fi sancționate pe acest temei, cărora li se adresează decizia.
(a se vedea punctele 56 și 57)
2. Atunci când mai multor persoane li se poate atribui răspunderea personală pentru participarea la o încălcare a uneia și aceleiași întreprinderi, în sensul dreptului concurenței, acestea trebuie considerate răspunzătoare în solidar pentru încălcarea respectivă.
În plus, pot fi personal și solidar răspunzătoare pentru participarea uneia și aceleiași întreprinderi la o încălcare persoana sub răspunderea sau sub conducerea căreia întreprinderea era direct plasată la momentul săvârșirii încălcării și persoana care, prin faptul că exercita efectiv o putere de control asupra celei dintâi și îi stabilea comportamentul pe piață, conducea indirect aceeași întreprindere la momentul săvârșirii încălcării.
Rezultă că principiul răspunderii personale, potrivit căruia o persoană poate răspunde numai pentru propriile acte, trebuie interpretat în sensul că privește atât răspunderea personală a persoanei care conducea direct întreprinderea la momentul încălcării, cât și răspunderea personală a persoanei care, în aceeași perioadă, conducea indirect această întreprindere.
(a se vedea punctele 58, 59 și 153)
3. În materia sarcinii probei, pe de o parte, partea sau autoritatea care invocă o încălcare a normelor de concurență are obligația de a o dovedi, corespunzător cerințelor legale, prin stabilirea faptelor care constituie încălcarea, iar, pe de altă parte, revine întreprinderii care invocă un motiv de apărare împotriva constatării unei încălcări sarcina de a dovedi îndeplinirea tuturor condițiilor de aplicare a acestui motiv, astfel încât autoritatea menționată va trebui, așadar, să recurgă la alte elemente de probă.
Durata încălcării este un element constitutiv al noțiunii de încălcare în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE, revenind în principal Comisiei sarcina probei acestuia.
Această repartizare a sarcinii probei poate însă varia în măsura în care elementele factuale invocate de o parte pot fi de natură să oblige cealaltă parte să ofere o explicație sau o justificare, în lipsa căreia este permis să se concluzioneze în sensul furnizării dovezii.
(a se vedea punctele 84 și 85)
4. În ceea privește mijloacele de probă care pot fi reținute de Comisie, principiul care prevalează în dreptul concurenței este cel al administrării libere a probelor.
În majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada încălcării dreptului concurenței. Asemenea indicii și coincidențe permit evidențierea nu numai a existenței unor comportamente sau a unor acorduri anticoncurențiale, ci și a duratei comportamentului anticoncurențial continuu și a perioadei de aplicare a unui acord încheiat cu încălcarea dreptului concurenței.
În orice caz, este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a crea convingerea fermă că încălcarea a fost săvârșită. Cu toate acestea, fiecare dintre probele prezentate de Comisie nu trebuie să corespundă în mod obligatoriu acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Astfel, este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe.
În ceea ce privește durata încălcării, în lipsa unor elemente de probă susceptibile de a stabili în mod direct durata unei încălcări, Comisia trebuie să se întemeieze cel puțin pe elemente de probă având legătură cu fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare s‑a desfășurat fără întrerupere între două date precise.
(a se vedea punctele 86 și 87)
5. Cu privire la valoarea probatorie care trebuie atribuită diferitor elemente de probă reunite în cadrul unei încălcări a normelor de concurență, trebuie subliniat că singurul criteriu pertinent de apreciere a dovezilor furnizate în mod liber constă în credibilitatea acestora. Potrivit normelor general aplicabile în materia probelor, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probatorie a unui înscris depind de originea sa, de împrejurările întocmirii acestuia, de destinatarul acestuia și de conținutul acestuia. În special, se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele sau de un martor direct al acestor fapte. Înscrisurile din care rezultă că au avut loc contacte între mai multe întreprinderi și că acestea au urmărit tocmai obiectivul de a elimina de la început incertitudinea referitoare la comportamentul viitor al concurenților demonstrează, corespunzător cerințelor legale, existența unei practici concertate. În plus, declarațiile contrare intereselor declarantului trebuie considerate, în principiu, elemente de probă deosebit de fiabile.
(a se vedea punctul 88)
6. În cadrul unei acțiuni în anulare îndreptate împotriva unei decizii a Comisiei prin care se constată existența unei încălcări a dreptului concurenței și prin care se aplică amenzi destinatarilor acesteia, existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderilor cărora le este adresată decizia, astfel încât instanța nu poate concluziona în sensul dovedirii de către Comisie a existenței încălcării în cauză la un standard juridic corespunzător dacă există încă o îndoială cu privire la acest aspect. Astfel, în această ultimă situație, este necesar să se țină cont de principiul prezumției de nevinovăție, după cum rezultă în special din cuprinsul articolului 6 paragraful 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, care se numără printre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, reafirmată de altfel în Preambulul Actului Unic European, la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, sunt protejate în ordinea juridică a Uniunii Europene. În considerarea naturii încălcărilor în discuție și a naturii și a gradului de severitate ale sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcările normelor de concurență aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.
(a se vedea punctul 89)
7. O întreprindere care nu se distanțează public de rezultatele unei reuniuni la care a asistat sau de un acord la care a fost parte rămâne, în principiu, pe deplin răspunzătoare pentru participarea la înțelegere. Astfel, întreprinderilor le‑ar fi foarte facil să minimalizeze riscul obligației de plată a unei amenzi ridicate dacă ar putea beneficia de o înțelegere ilicită și, astfel, de o reducere a cuantumului amenzii pentru motivul că jucaseră doar un rol limitat în aplicarea încălcării, deși atitudinea acestora a determinat și alte întreprinderi să se comporte într‑un mod care aduce o atingere mai mare concurenței. Chiar dacă se presupune că întreprinderea în cauză nu a respectat toate acordurile încheiate în cadrul înțelegerii, rezultă că, în speță, această împrejurare nu ar fi suficientă, în lipsa dovezii unei distanțări publice din partea sa în privința altor membri ai înțelegerii, să o exonereze de răspunderea care îi revine din cauza participării sale la aceste acorduri și, prin intermediul acestora, la încălcarea care a fost constatată.
(a se vedea punctul 100)
8. Dreptul concurenței nu poate fi interpretat în sensul că obligă persoana în cauză, în cadrul procedurii administrative, să răspundă la comunicarea privind obiecțiunile care i‑a fost adresată de Comisie. Astfel, nici normele care enumeră drepturile și obligațiile întreprinderilor în cadrul procedurii prevăzute de dreptul concurenței, nici un alt principiu general de drept nu instituie în sarcina întreprinderilor respective o obligație diferită de aceea de a furniza Comisiei informațiile care le‑au fost solicitate în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003. În plus, în lipsa unui temei juridic, o asemenea obligație ar fi dificil de conciliat cu principiul respectării dreptului la apărare, din moment ce ar face dificilă introducerea unei acțiuni la instanța Uniunii de către o persoană care, pentru un motiv oarecare, nu a răspuns la o comunicare privind obiecțiunile.
Astfel, deși legalitatea deciziei Comisiei prin care se constată că o persoană a încălcat dreptul concurenței și prin care i s‑a aplicat, cu acest titlu, o amendă poate fi apreciată numai în funcție de elemente de fapt și de drept existente la data la care aceasta a fost adoptată, din aceasta nu rezultă că persoana în cauză are obligația să furnizeze Comisiei, încă din etapa procedurii administrative, toate elementele pe care ar dori să le poată invoca în susținerea unei acțiuni judiciare în anulare împotriva deciziei adoptate la finalizarea procedurii administrative.
(a se vedea punctele 124 și 158)
9. În cadrul unei proceduri privind o încălcare a normelor de concurență, atunci când persoana în cauză decide în mod voluntar să coopereze și când, în cadrul procedurii administrative, recunoaște explicit sau implicit elementele de fapt sau de drept care justifică stabilirea încălcării în sarcina sa, cu toate acestea, nu este limitată în exercitarea însăși a dreptului de a formula o cale de atac, de care dispune în temeiul articolului 230 al patrulea paragraf CE.
În lipsa unui temei juridic prevăzut în mod expres în acest scop, o asemenea limitare ar fi contrară principiilor fundamentale ale legalității și respectării dreptului la apărare. În sfârșit, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil este garantat prin articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, iar potrivit articolului 52 alineatul (1) din această cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin această cartă trebuie să fie prevăzută de lege.
(a se vedea punctul 159)
10. Motivarea unei decizii cauzatoare de prejudicii trebuie să permită exercitarea efectivă a controlului de legalitate a acesteia și să ofere persoanei interesate informațiile necesare pentru a ști dacă decizia este sau nu este întemeiată, iar aprecierea caracterului suficient al unei asemenea motivări trebuie efectuată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul destinatarilor de a primi explicații.
Pentru a îndeplini funcțiile menționate anterior, o motivare suficientă trebuie să indice în mod clar și neechivoc raționamentul autorității Uniunii, emitentul actului incriminat.
În plus, în cazul în care o decizie de aplicare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European privește mai mulți destinatari și ridică o problemă de stabilire a răspunderii, aceasta trebuie să conțină o motivare suficientă pentru fiecare dintre acești destinatari, în special pentru cei cărora, potrivit acelei decizii, le revine răspunderea pentru această încălcare.
(a se vedea punctul 162)
11. În cadrul unei acțiuni în anulare a unei decizii de aplicare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European, faptul că reclamantul invocă un motiv de fond întemeiat pe o eroare vădită de apreciere, iar nu o nemotivare ori o motivare insuficientă, și anume un motiv care se încadrează la încălcarea normelor fundamentale de procedură, în sensul articolului 230 CE, nu lipsește instanța de posibilitatea de a invoca din oficiu un asemenea motiv, din moment ce acesta constituie un motiv de ordine publică ce poate și chiar trebuie să fie invocat din oficiu, cu condiția respectării principiului contradictorialității.
(a se vedea punctul 163)
12. În vederea aplicării normelor de concurență, personalitatea juridică distinctă a filialei nu este suficientă pentru a înlătura posibilitatea ca societății‑mamă să i se impute comportamentul filialei, în special atunci când filiala nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă.
În acest context, Comisia are în principiu obligația să demonstreze că societatea‑mamă sau societățile‑mamă au exercitat efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei lor pe piață, pe baza unui ansamblu de elemente factuale printre care în special eventuala putere de conducere exercitată de societățile‑mamă asupra filialei lor. În general, deținerea unei majorități a capitalului social al filialei este cea care poate permite societății‑mamă să exercite efectiv o influență decisivă asupra filialei și mai ales asupra comportamentului acesteia pe piață.
Cu toate acestea, o participare minoritară poate permite unei societăți‑mamă să exercite efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale pe piață, dacă este însoțită de drepturi care le depășesc pe cele care sunt normal consimțite unor acționari minoritari în vederea protejării intereselor lor financiare și care, examinate potrivit metodei seriei de indicii convergente juridice și economice, sunt de natură să demonstreze că se exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialei pe piață. Astfel, dovada exercitării efective a unei influențe decisive poate fi realizată de Comisie grație unei serii de indicii, chiar dacă fiecare dintre aceste indicii, analizat în mod individual, nu are un caracter suficient de probatoriu.
Exercitarea efectivă a unei prerogative de conducere din partea societății‑mamă sau a societăților‑mamă asupra filialei poate reieși în mod direct din aplicarea dispozițiilor legale aplicabile sau dintr‑o convenție între societățile‑mamă, încheiată în conformitate cu aceleași dispoziții legale, cu privire la administrarea filialei lor comune. Importanța implicării societății‑mamă în administrarea filialei sale poate fi atestată și prin prezența, în conducerea filialei, a numeroase persoane care ocupă funcții de conducere în cadrul societății‑mamă. Un asemenea cumul de funcții plasează în mod obligatoriu societatea‑mamă în situația de a influența decisiv comportamentul filialei sale pe piață, în măsura în care acesta permite membrilor conducerii societății‑mamă să vegheze, în exercitarea funcțiilor lor de conducere în cadrul filialei, ca acțiunea acesteia din urmă pe piață să fie conformă cu orientările rezultate din forurile de conducere ale societății‑mamă. Un asemenea obiectiv poate fi atins și fără ca membrul sau membrii societății‑mamă care își asumă funcții de conducere în cadrul filialei să aibă calitate de mandatar social al societății‑mamă. În sfârșit, implicarea societății‑mamă sau a societăților‑mamă în administrarea filialei poate rezulta din relațiile de afaceri pe care societățile‑mamă le întrețin cu filiala. Astfel, atunci când o societate‑mamă este deopotrivă furnizor sau client al filialei sale, aceasta are un interes specific să conducă activitățile de producție și de distribuție ale filialei pentru a beneficia integral de câștigurile generate de integrarea verticală realizată în acest mod.
Pe de altă parte, pentru a fi imputate societății‑mamă actele săvârșite de filiala acesteia, nu este necesară dovada că societatea‑mamă respectivă a fost direct implicată sau a avut cunoștință despre comportamentele incriminate. Astfel, nu este vorba despre o relație de instigare referitoare la încălcare între societatea‑mamă și filiala sa și nici despre o implicare a societății‑mamă în încălcarea respectivă, ci despre faptul că, la momentul săvârșirii încălcării, societatea‑mamă și filiala au manifestat un comportament comun pe piață, care împuternicește Comisia să adreseze decizia de aplicare a amenzilor societății‑mamă a unui grup de societăți.
(a se vedea punctele 179-184 și 196)
13. Dincolo de simplul control de legalitate efectuat în cadrul acțiunii în anulare în temeiul articolului 263 TFUE, care permite doar respingerea acțiunii în anulare sau anularea actului atacat, după cum prevede articolul 264 TFUE, competența de fond abilitează instanța Uniunii să reformeze actul atacat, chiar în lipsa anulării, ținând seama de toate împrejurările de fapt, pentru a modifica, de exemplu, cuantumul amenzii aplicate pentru încălcarea normelor de concurență.
Rezultă că, în domeniile în care Comisia și‑a păstrat o marjă de apreciere, spre exemplu, în ceea ce privește nivelul majorării cuantumului amenzii pentru durata încălcării sau pentru necesitatea de a conferi sancțiunii un scop disuasiv sau în ceea ce privește evaluarea calității și a utilității cooperării manifestate de o întreprindere în cursul procedurii administrative, în special în raport cu contribuțiile altor întreprinderi, faptul că acest control de legalitate din cadrul unei acțiuni în anulare, în temeiul articolului 263 TFUE, se limitează la controlul lipsei unei erori vădite de apreciere nu aduce atingere, în principiu, exercitării de către instanța Uniunii a competenței sale de fond.
În cadrul competenței sale de fond, instanța Uniunii are competența de a aprecia caracterul adecvat al cuantumului amenzilor în lumina criteriilor stabilite, după caz, la articolul 15 alineatul (4) din Regulamentul nr. 17 sau la articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003. Această din urmă apreciere poate justifica depunerea și luarea în considerare a unor informații suplimentare care nu sunt menționate în decizia Comisiei de aplicare a amenzii.
(a se vedea punctele 208 și 209)
14. Comunicarea privind obiecțiunile trebuie să permită persoanelor interesate să ia efectiv cunoștință de comportamentele care le sunt imputate de Comisie, această cerință fiind respectată atunci când decizia finală nu impută persoanelor interesate încălcări diferite de cele avute în vedere în comunicarea privind obiecțiunile și nu reține decât fapte cu privire la care persoanele interesate au avut ocazia să dea explicații
Deși încălcările imputate unei întreprinderi într‑o decizie nu pot fi diferite de cele menționate în comunicarea privind obiecțiunile, situația nu este identică pentru faptele reținute, deoarece, în privința acestora, este suficient ca întreprinderile în cauză să fi avut posibilitatea să își prezinte punctul de vedere asupra tuturor faptelor reținute în sarcina lor. Astfel, nicio dispoziție nu interzice Comisiei să comunice părților, după trimiterea comunicării privind obiecțiunile, noi înscrisuri despre care consideră că îi susțin teza, cu condiția de a da întreprinderilor timpul necesar pentru a‑și prezenta punctul de vedere cu privire la acest aspect.
(a se vedea punctul 238)
15. Deși este exact că data la care elementele de probă sunt transmise Comisiei influențează calificarea acestora în sensul că au valoare adăugată semnificativă, în măsura în care această calificare depinde de elemente de probă cuprinse deja în dosarul Comisiei la data transmiterii lor, singura împrejurare că aceste elemente au fost transmise ulterior notificării comunicării privind obiecțiunile nu exclude ca acestea să poată încă prezenta, în pofida stadiului avansat al procedurii administrative, o valoare adăugată semnificativă. În special, într‑o cerere formulată în temeiul Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri, depusă după trimiterea comunicării privind obiecțiunile, o întreprindere se poate concentra pe faptele care, în opinia acesteia, nu au fost demonstrate corespunzător cerințelor legale, în vederea furnizării unei valori adăugate semnificative în raport cu elementele de probă deținute deja de Comisie.
În plus, punctul 26 din Comunicarea privind cooperarea enunță numai o obligație procedurală a Comisiei. Acesta nu prevede că orice cooperare a unei întreprinderi în stabilirea dovedirii încălcării este obligatoriu lipsită de orice valoare dacă aceasta a intervenit numai după notificarea comunicării privind obiecțiunile. Pe de altă parte, o asemenea cooperare poate fi foarte utilă atunci când elementele furnizate au fost anterior ignorate de Comisie și au o incidență directă asupra gravității sau a duratei înțelegerii prezumate.
(a se vedea punctele 239 și 240)