HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)
19 martie 2013(*)
„Uniune vamală – Import de banane care provin din Ecuador – Recuperare ulterioară a taxelor la import – Cerere de remitere a taxelor la import – Articolul 220 alineatul (2) litera (b) și articolul 239 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 – Eroare din partea autorităților vamale – Neglijență evidentă din partea persoanei interesate”
În cauza T‑324/10,
Firma Léon Van Parys NV, cu sediul în Antwerpen (Belgia), reprezentată inițial de P. Vlaemminck și de A. Hubert, ulterior de Vlaemminck, de R. Verbeke și de J. Auwerx, avocați,
reclamantă,
susținută de
Regatul Belgiei, reprezentat de J.‑C. Halleux și de M. Jacobs, în calitate de agenți, asistați de P. Vander Schueren, avocat,
intervenient,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de L. Keppenne și de F. Wilman, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de anulare în parte a Deciziei C(2010) 2858 final a Comisiei din 6 mai 2010 prin care se constată că este justificată înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import și că remiterea acestor taxe este justificată în raport cu un debitor, însă nu este justificată în raport cu alt debitor într‑un caz specific,
TRIBUNALUL (Camera a doua),
compus din domnii N. J. Forwood, președinte, F. Dehousse și J. Schwarcz (raportor), judecători,
grefier: domnul J. Plingers, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 7 noiembrie 2012,
pronunță prezenta
Hotărâre
Situația de fapt
1 În perioada cuprinsă între 22 iunie 1998 și 8 noiembrie 1999, reclamanta, Firma Léon Van Parys, a depus, prin intermediul comisionarului său în vamă, 116 declarații de import de banane din Ecuador la biroul vamal din Antwerpen (Belgia).
2 Declarațiile de import erau confirmate de 221 de certificate de import, emise aparent de Regatul Spaniei, care autorizau importul de banane în Comunitatea Europeană, în cadrul unui contingent tarifar cu plata unei taxe vamale reduse de 75 de euro pe tonă, în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 404/93 al Consiliului din 13 februarie 1993 privind organizarea comună a pieței în sectorul bananelor (JO L 47, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 12, p. 110), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 3290/94 al Consiliului din 22 decembrie 1994 privind adaptările și măsurile tranzitorii necesare în sectorul agricol pentru aplicarea acordurilor încheiate în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (JO L 349, p. 105, Ediție specială, 11/vol. 11, p. 55), pentru perioada care se încheie la 31 decembrie 1998, și în temeiul Regulamentului nr. 404/93 și al Regulamentului (CE) nr. 2362/98 al Comisiei din 28 octombrie 1998 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 404/93 al Consiliului cu privire la importurile de banane în Comunitate (JO L 293, p. 32), pentru perioada care începe la 1 ianuarie 1999.
3 Printr‑o scrisoare din 1 februarie 2000, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a informat autoritățile vamale belgiene că certificate de import spaniole falsificate, pe care erau aplicate ștampile falsificate ale autorității spaniole competente să elibereze aceste documente, au fost utilizate pentru importul de banane în Comunitate. Cu ocazia unei anchete, autoritățile vamale au descoperit că cele 221 de certificate de import, prezentate de reclamantă la biroul vamal din Antwerpen în perioada 22 iunie 1998-8 noiembrie 1999, corespundeau unor certificate spaniole falsificate.
4 La 5 iulie 2002, Administrația belgiană a vămilor și accizelor a întocmit un proces‑verbal în care se consemnează constatările efectuate, pe care l‑a adresat în special reclamantei și comisionarului în vamă (denumit în continuare „procesul‑verbal din 5 iulie 2002”). Din procesul‑verbal din 5 iulie 2002 rezultă că 233 de certificate de import utilizate de reclamantă corespund unor certificate spaniole falsificate, 221 dintre aceste certificate fiind prezentate la Antwerpen și 12 la Hamburg (Germania). În ceea ce privește perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 8 noiembrie 1999, ar fi în discuție 107 certificate, toate prezentate de reclamantă la biroul vamal din Antwerpen.
5 Printr‑o scrisoare din 26 iulie 2002, Administrația belgiană a vămilor și accizelor i‑a obligat pe reclamantă și pe comisionarul în vamă la plata sumei de 7 084 967,71 euro pentru importuri de banane aferente perioadei 1 ianuarie 1998-8 noiembrie 1999, ceea ce corespunde aplicării unei taxe vamale de 850 de euro pe tona importată, în conformitate cu articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 404/93.
6 La 28 noiembrie 2003, un proces‑verbal suplimentar a fost întocmit de Administrația belgiană a vămilor și accizelor (denumit în continuare „procesul‑verbal suplimentar”), care constata în special constituirea de comisii rogatorii în Portugalia, în Spania și în Italia, în cadrul anchetei cu privire la certificatele de import spaniole falsificate.
7 După ce reclamanta și comisionarul în vamă au contestat recuperarea ulterioară a drepturilor vamale care le‑au fost imputate, Administrația belgiană a vămilor și accizelor a apreciat că trebuia admisă cererea având ca obiect nerecuperarea ulterioară a taxelor și remiterea taxelor recuperate și, printr‑o scrisoare din 14 decembrie 2007, a transmis dosarul Comisiei Comunităților Europene pentru ca aceasta să adopte o decizie în conformitate cu articolele 871 și 905 din Regulamentul nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului vamal comunitar (JO L 253, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 7, p. 3).
8 În scrisoarea sa din 14 decembrie 2007, Administrația belgiană a vămilor și accizelor a considerat că în speță nu erau aplicabile dispozițiile articolului 220 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58) (denumit în continuare „CVC”) întrucât nu existau suficiente probe potrivit cărora să se poată reține o eroare împotriva autorităților statelor membre sau ale Comisiei. În schimb, Administrația belgiană a vămilor și accizelor a considerat că era necesară remiterea taxelor, în conformitate cu articolul 239 din CVC, deoarece exista o situație specială în sensul dispozițiilor acestui articol, iar reclamanta și comisionarul în vamă nu săvârșiseră o neglijență evidentă.
9 La 5 mai 2008, la 18 și la 26 noiembrie 2008, la 15 ianuarie 2009 și la 4 martie 2010, Comisia a adresat cereri de informații suplimentare Administrației belgiene a vămilor și accizelor, care a răspuns la fiecare dintre aceste cereri.
10 Printr‑o scrisoare din 8 ianuarie 2010, Comisia a informat Administrația belgiană a vămilor și accizelor și reclamanta, în temeiul articolului 906a din Regulamentul nr. 2454/93, în legătură cu intenția sa de a adopta o decizie defavorabilă cu privire la cererea de remitere și de rambursare a taxelor. Printr‑o scrisoare din 8 februarie 2010, reclamanta și‑a prezentat observațiile.
11 Cazul reclamantei a fost analizat, în conformitate cu articolele 873 și 907 din Regulamentul nr. 2454/93, de un grup de experți alcătuit din reprezentanți ai tuturor statelor membre, cu ocazia unei reuniuni din 12 aprilie 2010.
12 Prin Decizia C(2010) 2858 final din 6 mai 2010 (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia a considerat că este justificată înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import [articolul 1 alineatul (1)] și că remiterea acestor taxe este justificată în raport cu un debitor, comisionarul în vamă [articolul 1 alineatul (2)], însă nu este justificată în raport cu alt debitor [articolul 1 alineatul (3)], reclamanta, într‑un caz specific.
13 În considerentele (4) și (5) ale deciziei atacate se menționează că, în ceea ce importurile de banane realizate în 1998, Comisia autorizează autoritățile vamale belgiene să hotărască ele înseși dacă trebuie să procedeze sau să nu procedeze la remiterea taxelor, considerând, într‑un dosar având ca obiect, în parte, un caz comparabil din punct de vedere factual și juridic, că era justificată înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import și că remiterea acestor taxe era justificată. Din considerentul (6) al deciziei atacate reiese că decizia atacată nu privește, așadar, decât importurile realizate în perioada 1 ianuarie-8 noiembrie 1999 și taxele la import aferente, în cuantum de 3 628 248,48 euro.
14 În ceea ce privește importurile realizate în 1999, Comisia a precizat, în considerentul (11) al deciziei atacate, că, la punerea în liberă circulație a produselor importate, comisionarul în vamă a prezentat certificate de import, eliberate aparent de autoritățile spaniole, pe care reclamanta le‑a obținut de la două întreprinderi spaniole prin intermediul unui comerciant portughez (denumit în continuare „M”). Comisia a constatat că reclamanta nu apărea în certificate deoarece nu cumpărase decât dreptul de utilizare a acestora și nu avea calitatea de cesionar. Tot potrivit considerentului (11) al deciziei atacate, majoritatea certificatelor în discuție ar fi trebuit să aibă drept titulari operatori „nou‑veniți” în sensul articolului 7 din Regulamentul nr. 2362/98, o mică parte din aceste certificate aparținând unor operatori „tradiționali” în sensul articolului 3 din același regulament.
15 Comisia a apreciat, în considerentul (32) al deciziei atacate, că trebuia să se procedeze la o înscriere ulterioară în evidența contabilă a taxelor datorate în mod legal, pentru motivul că în speță nu se putea constata nicio eroare din partea autorităților vamale. În susținerea acestei concluzii, Comisia a arătat, în considerentul (26), că acordarea tratamentului tarifar favorabil prevăzut la articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 404/93, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 3290/94, este condiționată de prezentarea unor certificate de import, dar că autoritățile spaniole informaseră că certificatele utilizate de reclamantă nu fuseseră eliberate de acestea. Potrivit Comisiei, era vorba, așadar, despre certificate falsificate. În aceste condiții, Comisia a apreciat, în considerentul (27), că nu poate fi vorba despre o eroare săvârșită de autoritățile spaniole, în măsura în care acestea nu au participat la întocmirea certificatelor respective. În considerentul (28), Comisia a evocat suspiciuni privind implicarea în fraudă a unui funcționar din administrația spaniolă, care au fost înlăturate ulterior în urma unui schimb de scrisori între OLAF și autoritățile judiciare spaniole. În sfârșit, Comisia a respins, în considerentele (29)-(31), argumentele reclamantei referitoare la imposibilitatea operatorilor economici de a controla dacă întreprinderile cărora le‑au fost eliberate certificatele erau înregistrate în mod efectiv și dacă certificatele și ștampilele aplicate pe acestea erau autentice, pentru motivul că autorităților naționale le‑ar fi fost imposibil să efectueze un control și pentru lipsa de control din partea autorităților comunitare, niciuna dintre aceste circumstanțe nefiind constitutivă de eroare din partea autorităților vamale.
16 Cele trei condiții prevăzute la articolul 220 alineatul (2) litera (b) din CVC fiind cumulative, Comisia a apreciat, în considerentul (33) al deciziei atacate, că nu era necesar să verifice alte condiții decât existența unei erori din partea autorităților vamale.
17 În restul deciziei atacate, Comisia a analizat dacă erau întrunite condițiile prevăzute la articolul 239 din CVC pentru a se putea proceda la o remitere a taxelor la import.
18 În considerentele (37)-(51) ale deciziei atacate, Comisia a verificat dacă exista o situație specială, prima condiție pentru remiterea taxelor la import. Mai întâi, aceasta a amintit, în considerentul (38), regula potrivit căreia prezentarea, chiar cu bună‑credință, a unor documente falsificate nu poate constitui în sine o situație specială care să justifice remiterea taxelor. Comisia a precizat, în considerentul (39), că reclamanta și comisionarul în vamă își întemeiază cererea nu numai pe existența unor certificate de import falsificate, ci și, în special, pe carențe în supravegherea contingentului tarifar pentru importul de banane, pe care le impută Comisiei. Aceasta a amintit, în considerentele (40)-(44), cadrul juridic din care decurgeau obligațiile care îi reveneau ei și statelor membre în gestionarea contingentului tarifar. În considerentele (45)-(49), Comisia a prezentat neregularitățile constatate în gestionarea contingentului tarifar, în special, pe de o parte, lipsa detectării depășirii contingentului menționat cu importuri de banane însoțite de certificate de import și, pe de altă parte, insuficiența măsurilor de prudență din partea autorităților spaniole la eliberarea de certificate de import, în special în ceea ce privește comunicarea de informații referitoare la modelul de ștampilă utilizat pentru eliberarea acestor certificate. Prin urmare, Comisia a apreciat că astfel de circumstanțe depășeau riscul comercial normal pe care trebuia să îl suporte un operator și că acestea constituiau o situație specială în sensul articolului 239 din CVC.
19 În ceea ce privește cea de a doua condiție pentru remiterea taxelor la import, Comisia a analizat cele trei condiții în temeiul cărora poate fi reținută lipsa înșelăciunii sau a neglijenței evidente. În privința primei condiții, care se referă la complexitatea legislației, Comisia a precizat, în considerentul (53), că nu este necesar să fie examinată, întrucât datoria vamală s‑a născut din falsificarea unor certificate de import, iar nu din aplicarea incorectă a reglementării. În ceea ce privește condiția referitoare experiența profesională a persoanei interesate, Comisia a apreciat, în considerentele (54)-(56), că era îndeplinită.
20 În schimb, Comisia a considerat că reclamanta nu a manifestat suficientă diligență. Comisia a prezentat cadrul factual în care a avut loc utilizarea de certificate de import falsificate. În considerentul (58), aceasta a amintit dispozitivul operațional care este în general pus în aplicare pentru ca operatori „tradiționali” să poată importa o cantitate de banane mai mare decât cea care rezultă din certificatele de import pe care le dețin și care constă în aceea că un astfel de operator vinde banane, înainte de a fi importate, unui operator care deține o licență la import, care i le revinde după importul și punerea în liberă circulație a mărfurilor. În considerentul (59), Comisia a constatat că, în anul 1999, pe de o parte, bananele importate de reclamantă erau puse în liberă circulație de către comisionarul în vamă pe baza instrucțiunilor acesteia și, pe de altă parte, bananele nu erau vândute titularului certificatului de import, desemnat ca destinatar al mărfurilor în declarația de punere în liberă circulație. Pe de altă parte, comisionarul în vamă factura întotdeauna taxele vamale în numele reclamantei.
21 În continuare, Comisia a prezentat diferitele elemente potrivit cărora a apreciat că reclamanta nu a fost diligentă. În primul rând, Comisia a relevat, în considerentul (60), lipsa de trasare a contactelor dintre reclamantă și întreprinderile prezentate ca titulare de certificate de import, cu toate că, în opinia Comisiei, astfel de contacte sunt indispensabile pentru punerea în liberă circulație a mărfurilor, numele întreprinderilor fiind menționat pe declarațiile de punere în liberă circulație, ceea ce este de natură să le angajeze responsabilitatea. Comisia a conchis, în considerentele (60) și (61), că, în cazul în care reclamanta ar fi contactat întreprinderile respective, ar fi reieșit că acestea nu aveau cunoștință de vânzarea dreptului de utilizare a certificatelor întocmite în numele lor și că dispozitivul utilizat și lipsa contactelor arătau că reclamanta era pregătită să își asume riscuri pentru a importa banane cu contingent tarifar. În al doilea rând, Comisia a evidențiat relațiile comerciale dintre reclamantă și M, și anume împrejurarea că negocierile pentru vânzarea de certificate de import de desfășurau direct între aceștia [considerentul (62)], că plățile erau efectuate de reclamantă într‑un cont personal al lui M, iar nu într‑un cont al angajatorului acestuia [considerentul (63)], precum și împrejurarea că reclamanta nu aduce dovada că certificatele de import pe care i le transmitea lui M erau cu adevărat primite de acesta, în condițiile în care titularii certificatelor în cauză trebuiau să le recupereze pentru a obține eliberarea garanției pe care au trebuit să o constituie [considerentul (64)] În al treilea rând, Comisia a observat că cumpărarea dreptului de utilizare a certificatelor se realiza prin intermediul facturilor pro forma, transmise de două întreprinderi spaniole, și că facturile erau transmise prin fax de la adrese sau de către persoane necunoscute, tot acest dispozitiv operațional, cu privire la care reclamanta nu părea să își fi pus întrebări, neintrând sub incidența unor practici comerciale normale.
22 Comisia a conchis, în considerentul (67) al deciziei atacate, că reclamanta nu a dat dovadă de gradul de diligență care ar fi fost de așteptat din partea unui operator experimentat și că, astfel, lipsa de neglijență evidentă nu putea fi reținută în favoarea sa. În schimb, Comisia a apreciat că comisionarul în vamă al reclamantei nu a săvârșit nici o înșelăciune, nici o neglijență evidentă și că, prin urmare, el putea beneficia de remiterea taxelor la import.
Procedura și concluziile părților
23 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 august 2010, reclamata a formulat prezenta acțiune.
24 Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, cauza, atribuită inițial Camerei a șaptea, a fost atribuită Camerei a doua la 23 septembrie 2010.
25 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea articolului 1 alineatele (1) și (3) din decizia atacată;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
26 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca nefondată;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
27 Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 19 noiembrie 2010, Regatul Belgiei a formulat, în conformitate cu articolul 115 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, o cerere de intervenție în prezenta cauză în susținerea concluziilor reclamantei.
28 Prin Ordonanța din 18 ianuarie 2011, președintele Camerei a doua a Tribunalului a admis cererea de intervenție a Regatului Belgiei în susținerea concluziilor reclamantei.
29 În susținerea concluziilor reclamantei, Regatul Belgiei solicită, în esență, Tribunalului:
– anularea articolului 1 alineatele (1) și (3) din decizia atacată;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
30 Printr‑un înscris înregistrat la grefa Tribunalului la 15 aprilie 2011, Comisia și‑a prezentat observațiile cu privire la memoriul în intervenție al Regatului Belgiei, iar reclamanta, în ceea ce o privește, nu a prezentat observații scrise.
31 Printr‑o măsură de organizare a procedurii, Tribunalul a adresat părților o serie de întrebări și le‑a solicitat să prezinte documente. Părțile au dat curs acestei cereri prin scrisori depuse la 18 octombrie 2012 de către reclamantă și la 19 octombrie 2012 de către Comisie.
În drept
32 În susținerea acțiunii, reclamanta invocă șase motive: încălcarea tratatului și a normelor referitoare la aplicarea acestuia, în special a articolului 239 din CVC, a dispozițiilor Regulamentului (CEE) nr. 1442/93 al Comisiei din 10 iunie 1993 privind normele de aplicare a regimului de import de banane în Comunitate (JO L 142, p. 6) și ale Regulamentului nr. 2362/98, a practicilor comerciale recunoscute de Organizația Mondială a Comerțului (OMC), o calificare eronată a faptelor și o încălcare a forței probante a înscrisurilor; încălcarea tratatului și a normelor referitoare la aplicarea acestuia, în special a articolului 239 din CVC și a principiului proporționalității; încălcarea tratatului și a normelor referitoare la aplicarea acestuia, în special a articolului 239 din CVC, a fostului articol 211 CE, a principiului încrederii legitime și a principiului general de drept patere legem quam ipse fecisti; încălcarea tratatului și a normelor referitoare la aplicarea acestuia, în special a articolului 239 din CVC și a principiului egalității; încălcarea tratatului și a normelor referitoare la aplicarea acestuia, în special a articolului 220 alineatul (2) litera (b) din CVC; încălcarea normelor fundamentale de procedură și în special a dreptului la apărare.
33 Trebuie analizate mai întâi cel de al cincilea și cel de al șaselea motiv ale acțiunii, îndreptate împotriva recuperării ulterioare a taxelor în temeiul articolului 220 alineatul (2) litera (b) din CVC.
Cu privire la punerea în aplicare a articolului 220 alineatul (2) litera (b) din CVC
34 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 220 alineatul (2) litera (b) din CVC prevede că trebuie să fie îndeplinite trei condiții cumulative pentru ca autoritățile naționale să nu poată recurge la recuperarea ulterioară. Dacă sunt reunite aceste trei condiții, debitorul are dreptul să solicite renunțarea la o recuperare ulterioară (a se vedea prin analogie Hotărârea Curții din 14 noiembrie 2002, Ilumitrónica, C‑251/00, Rec., p. I‑10433, punctul 37 și jurisprudența citată).
35 Mai întâi, trebuie ca drepturile să nu fi fost percepute ca urmare a unei erori a înseși autorităților competente. Apoi, eroarea săvârșită de acestea trebuie să fie de o asemenea natură încât nu putea fi detectată în mod rezonabil de un debitor de bună‑credință, în pofida experienței sale profesionale și a diligenței de care trebuia să dea dovadă. În sfârșit, acesta din urmă trebuie să fi respectat toate dispozițiile prevăzute de reglementarea în vigoare în ceea ce privește declarația sa vamală (a se vedea prin analogie Hotărârea Ilumitrónica, punctul 34 de mai sus, punctul 38 și jurisprudența citată).
36 Existența acestor condiții trebuie apreciată în lumina obiectivului articolului 220 alineatul (2) litera (b) din CVC, care constă în protejarea încrederii legitime a debitorului cu privire la temeinicia tuturor elementelor care intervin în decizia de a proceda sau de a nu proceda la recuperarea ulterioară a taxelor vamale (a se vedea prin analogie Hotărârea Ilumitrónica, punctul 34 de mai sus, punctul 39 și jurisprudența citată).
37 Al cincilea și al șaselea motiv ale acțiunii trebuie examinate în lumina acestor considerații.
Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea tratatului și a normelor referitoare la aplicarea acestuia, în special a articolului 220 alineatul (2) litera (b) din CVC
38 Al cincilea motiv al acțiunii se împarte în trei aspecte. În primul rând, reclamanta susține că lipsa implicării autorităților spaniole în elaborarea de certificate de import falsificate nu poate fi stabilită cu certitudine. În al doilea rând, aceasta consideră că există o legătură între nivelul taxelor solicitate și erorile săvârșite de Comisie în gestionarea contingentului tarifar. În al treilea rând, Comisia nu ar fi analizat celelalte condiții pentru aplicarea articolului 220 alineatul (2) litera (b) din CVC, care în speță sunt îndeplinite.
39 Comisia contestă argumentația reclamantei, în timp ce Regatul Belgiei nu a intervenit în susținerea acestui motiv.
– Constatări efectuate de Comisie
40 În decizia atacată, Comisia a analizat aspectul dacă este posibil să nu se procedeze la recuperarea ulterioară a taxelor la import limitându‑se să verifice dacă una dintre condițiile de aplicare a acestei măsuri era îndeplinită, și anume existența unei erori din partea autorităților spaniole.
41 În considerentele (26) și (27) ale deciziei atacate, Comisia a arătat, în primul rând, că acordarea unui tratament tarifar favorabil este condiționat de prezentarea de certificate de import, în al doilea rând, că autoritățile spaniole au precizat că certificatele în litigiu nu au fost eliberate de acestea, fiind vorba astfel de certificate falsificate, și că, în al treilea rând, în aceste împrejurări, nu se putea „vorbi” despre o eroare din partea autorităților menționate, care nu au participat la întocmirea acestor certificate.
42 Comisia a semnalat, în considerentul (28) al deciziei atacate, că ipoteza implicării unui funcționar spaniol în fraudă, evocată la începutul anchetei, a fost respinsă, în urma unui schimb de corespondență între OLAF și autoritățile judiciare spaniole.
43 În considerentele (29)-(31) ale deciziei atacate, Comisia a răspuns la argumentele reclamantei. Potrivit Comisiei, nu erau de natură să constituie o eroare din partea autorităților vamale împrejurările potrivit cărora, în primul rând, operatorilor economici nu le‑ar fi fost posibil să controleze dacă titularii certificatelor de import erau în mod efectiv operatori înregistrați și dacă certificatele și ștampilele aplicate pe acestea erau autentice, în al doilea rând, autorităților naționale le‑ar fi fost imposibil să efectueze un control și, în al treilea rând, ar fi existat o lipsă de control din partea autorităților Uniunii Europene.
– Cu privire la primul aspect al celui de al cincilea motiv
44 Reclamanta susține că lipsa erorilor din partea autorităților spaniole nu este stabilită cu certitudine. Aceasta se întemeiază în special pe procesele‑verbale ale Administrației belgiene a vămilor și accizelor, pe un document de lucru al OLAF și pe elemente ale unei proceduri penale, încheiată cu o hotărâre pronunțată de Tribunale civile e penale di Ravenna (tribunalul civil și penal din Ravenna, Italia) la 6 octombrie 2004, din care ar rezulta că a existat o complicitate a funcționarilor spanioli la întocmirea de certificate falsificate.
45 Prin această argumentație, reclamanta impută Comisiei că nu a demonstrat lipsa erorii din partea autorităților vamale, în sensul articolului 220 alineatul (2) litera (b) din CVC. Or, după cum arată Comisia, mecanismul renunțării la recuperarea ulterioară a taxelor presupune că s‑a dovedit existența unei erori. Primul aspect al celui de al cincilea motiv este întemeiat, așadar, pe o premisă contrară dispozițiilor articolului 220 alineatul (2) litera (b) din CVC și care, în orice caz, nu permite să se dovedească existența unei erori.
46 Pe de altă parte, analiza argumentelor reclamantei și a documentelor pe care se întemeiază nu permite să se revină asupra acestei concluzii.
47 În primul rând, reclamantă se întemeiază pe procesul‑verbal suplimentar, care se referă la ancheta întreprinsă de OLAF în cursul căreia s‑ar fi menționat existența unui furt de certificate de import în cadrul secretariatului general al comerțului exterior spaniol. Or, din documentul de lucru al OLAF din 22 septembrie 2000 reiese că acest eveniment a avut loc la sfârșitul anului 1999 și că certificatele sustrase ar fi fost utilizate în cursul primelor două trimestre ale anului 2000. Prin urmare, nu poate fi vorba despre certificatele în litigiu, prezentate pentru importuri, dintre care ultimele au avut loc la 8 noiembrie 1999, ultimele certificate utilizate cu această ocazie având aplicată, potrivit modului lor de redactare, data de 23 septembrie 1999 ca pretinsă dată de emitere.
48 În al doilea rând, reclamanta face trimitere la hotărârea pronunțată de Tribunale civile e penale. Însă, tribunalul menționat s‑a limitat să invoce ipoteza, preconizată de OLAF, privind o posibilă corupție a unui funcționar din Ministerul Comerțului Exterior spaniol și împrejurarea că OLAF a sesizat autoritățile judiciare spaniole. Instanța nu a constatat ea însăși faptele de corupție ale unui funcționar spaniol, din moment ce a arătat că, la data hotărârii, ancheta penală își urma cursul în Spania.
49 În al treilea rând, reclamanta susține că lipsa unei erori din partea autorităților spaniole nu ar fi dovedită, deoarece, în opinia acesteia, existența unei corespondențe între OLAF și autoritățile judiciare spaniole, referitoare la lipsa implicării unui funcționar spaniol nu a fost stabilită. Or, o scrisoare din 20 octombrie 2005 adresată OLAF de autoritățile spaniole invocă lipsa implicării funcționarilor spanioli în falsificarea certificatelor de import. Pe de altă parte, Comisia a transmis reclamantei, la 28 ianuarie 2010, o copie a acestei scrisori, în cadrul procedurii administrative.
50 Deși reclamanta se referă la numeroase dovezi privind implicarea funcționarilor spanioli în elaborarea de certificate falsificate, trebuie constatat că nu reiese din dosar că ar exista astfel de dovezi, deoarece atât documentul de lucru al OLAF din 22 septembrie 2000, cât și procesul‑verbal suplimentar și hotărârea din 6 octombrie 2004 pronunțată de Tribunale civile e penale nu invocă decât, cel mult, ipoteze în acest sens.
51 În al patrulea rând, reclamanta subliniază, în replică, existența diferitor conduite, pe care le califică drept erori, imputabile autorităților spaniole: ar fi fost emise certificate de import în alb, anumite informații nu ar fi fost furnizate Comisiei, precum furtul de formulare de certificate de import sau furtul ștampilei utilizate de aceste autorități, ori lipsa de informații privind schimbarea ștampilei utilizate de aceste autorități.
52 În primul rând, trebuie amintit că furtul de certificate de import nu are niciun efect asupra prezentului litigiu (a se vedea punctul 47 de mai sus) și că pretinsul furt de ștampilă în cadrul administrației spaniole nu este dovedit, în măsura în care niciun element din dosar nu confirmă un astfel de fapt, iar reclamanta nu citează niciun document în acest sens.
53 În al doilea rând, neinformarea Comisiei cu privire la ștampila utilizată constituie o carență din partea autorităților spaniole, care însă nu poate fi calificată drept eroare care să fi cauzat neînscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor datorate în mod legal, din moment ce numai o conduită activă a autorităților dă dreptul la o renunțare la recuperarea ulterioară (a se vedea Hotărârea Ilumitrónica, punctul 34 de mai sus, punctele 38 și 42 și jurisprudența citată).
54 În al treilea rând, reclamanta nu se referă la nicio precizare sau document în ceea ce privește punerea la dispoziție de către autoritățile spaniole de certificate de import în alb, limitându‑se să afirme că o astfel de împrejurare rezultă din documentul de lucru al OLAF din 22 septembrie 2000. Trebuie precizat că OLAF a constatat că autoritățile spaniole puneau în vânzare formulare necompletate de certificate de import și că s‑a pus capăt acestui sistem în 1999, având în vedere riscurile de abuz pe care le prezenta. Deși o astfel de împrejurare a fost considerată de autoritățile spaniole ca prezentând un risc de abuz, aceasta nu poate constitui, în sine, o eroare din partea autorităților vamale.
55 Prin urmare, primul aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins.
– Cu privire la al doilea aspect al celui de al cincilea motiv
56 Reclamanta impută Comisiei că a săvârșit, în gestionarea contingentului tarifar, erori de care ar fi trebuit să se țină seama la punerea în aplicare a articolului 220 alineatul (2) litera (b) din CVC.
57 Comisia arată că nu face parte dintre autoritățile vamale, ale căror erori sunt luate în considerare în conformitate cu articolul 220 alineatul (2) litera (b) din CVC.
58 Articolul 220 alineatul (2) litera (b) din CVC prevede că renunțarea la recuperarea ulterioară a taxelor la import este posibilă numai în cazul în care valoarea drepturilor legal datorate nu a fost înscrisă în evidența contabilă ca urmare a unei erori din partea autorităților vamale înseși.
59 În contextul reglementării în vigoare anterior CVC, Curtea s‑a pronunțat în sensul că, în lipsa unei definiții precise și exhaustive a „autorităților competente”, nu numai autoritățile competente să realizeze recuperarea, ci orice autoritate care, în cadrul competențelor sale, furnizează elemente care sunt relevante pentru recuperarea taxelor vamale și poate astfel suscita încrederea legitimă a debitorului, trebuie considerate drept „autoritate competentă” (Hotărârea Ilumitrónica, punctul 34 de mai sus, punctul 40).
60 Pe de altă parte, din articolul 4 punctul 3 din CVC reiese că „autorități vamale” reprezintă autoritățile competente inter alia să aplice reglementările vamale. De aici rezultă că sunt vizate astfel autoritățile administrative ale statelor membre, precum și cele ale statelor terțe care au sarcina de a asigura supravegherea și controlul reglementării vamale, în conformitate cu definițiile date acestor misiuni la articolul 4 punctele 13 și 14 din CVC. Deși Comisia are un rol în gestionarea contingentului tarifar care autorizează importul de banane cu plata de taxe vamale reduse, aceasta nu poate fi considerată, din acest motiv, o autoritate vamală în sensul CVC. Astfel, erorile săvârșite eventual de Comisie în acest cadru nu sunt de natură să dea dreptul la mecanismul nerecuperării ulterioare de la articolul 220 alineatul (2) litera (b) din CVC.
61 În sfârșit, trebuie să se respingă argumentul reclamantei potrivit căruia împrejurarea că Comisia nu este o autoritate vamală nu poate fi suficientă pentru a o exonera de propriile erori, întrucât articolul 220 alineatul (2) litera (b) din CVC ar constitui o clauză de echitate care împiedică sancționarea operatorilor pentru faptele săvârșite de autorități. Astfel, dacă ar fi acceptat, acest argument ar conduce Tribunalul să înlăture aplicarea articolului 220 alineatul (2) litera (b) din CVC în favoarea aplicării unei clauze de echitate, cu privire la care reglementarea vamală prevede că aceasta nu intervine în stadiul procedurii de recuperare ulterioară, ci mai târziu, la punerea în aplicare a articolului 239 din CVC.
62 Prin urmare, al doilea aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins.
– Cu privire la al treilea aspect al celui de al cincilea motiv
63 Este adevărat că, după cum susține reclamanta, Comisia, după ce a analizat aspectul dacă putea fi imputată o eroare autorităților spaniole, a afirmat în mod explicit, în considerentul (33) al deciziei atacate, că nu era necesar să se verifice dacă erau îndeplinite celelalte două condiții pentru aplicarea articolului 220 alineatul (2) litera (b) din CVC. Or, condițiile prevăzute la acest articol fiind cumulative, nu era necesară examinarea de către Comisie a celorlalte două condiții de aplicare, din moment ce, în orice caz, prima dintre ele nu era îndeplinită (a se vedea prin analogie Hotărârea Tribunalului din 9 iunie 1998, Unifrigo și CPL Imperial 2/Comisia, T‑10/97 și T‑11/97, Rec., p. II‑2231, punctul 65).
64 Prin urmare, este necesar să se respingă al treilea aspect al celui de al cincilea motiv și, odată cu acesta, motivul în întregime.
Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor fundamentale de procedură și în special a dreptului la apărare
65 Reclamanta susține că a solicitat de la OLAF accesul la orice document sau la orice informație cu privire la o posibilă complicitate la eliberarea de certificate falsificate. Majoritatea documentelor solicitate nu ar fi fost însă niciodată puse la dispoziția acesteia, nici chiar după intervenția Ombudsmanului European, care ar fi propus un compromis pe cale amiabilă pe care OLAF nu l‑ar fi executat încă. Toate tentativele reclamantei de a obține informații suplimentare și de a se apăra împotriva recuperării ulterioare ar fi fost respinse în ceea ce privește înscrisurile esențiale referitoare la pretinsele falsificări și la complicitatea autorităților spaniole. În această măsură, reclamanta susține că dreptul său la apărare a fost încălcat în mod flagrant.
66 Comisia contestă argumentația reclamantei, în timp ce Regatul Belgiei nu a intervenit în susținerea acestui motiv.
67 În primul rând, reclamanta impută OLAF faptul că nu i‑a acordat un acces complet la documentele solicitate. Ea consideră că informațiile care i‑au fost refuzate ar fi fost esențiale pentru a stabili existența unei erori din partea autorităților spaniole, în sensul articolului 220 alineatul (2) litera (b) din CVC.
68 În măsura în care argumentația reclamantei pare îndreptată împotriva deciziilor prin care OLAF a refuzat accesul deplin la documentele solicitate, decizii adoptate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1049/2001al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76), trebuie constatat că rezultă din dosar că, prin deciziile din 26 octombrie și din 3 decembrie 2004, OLAF a răspuns la cele două cereri confirmative de acces la documente prezentate de reclamantă. În plus, reclamanta nu contestă că a formulat o cale de atac jurisdicțională împotriva acestor decizii, după cum a arătat Comisia. Prin urmare, împrejurarea că OLAF ar fi refuzat accesul deplin la documentele solicitate este lipsit de efect asupra prezentului litigiu.
69 În al doilea rând, reclamanta susține că dreptul său la apărare ar fi făcut obiectul unei încălcări grave, dat fiind că nu ar fi putut obține informațiile pe care le căuta cu privire la pretinsa falsificare a certificatelor de import în litigiu și cu privire la posibilele complicități în rândul autorităților spaniole.
70 Trebuie amintit că, în temeiul principiului respectării dreptului la apărare, nu poate fi numai de competența Comisiei să decidă care sunt documentele utile persoanei interesate în ceea ce privește procedura de nerecuperare ulterioară. Dosarul administrativ poate include documente care cuprind elemente favorabile nerecuperării, care pot fi utilizate de persoana interesată în susținerea cererii sale, chiar dacă Comisia nu le‑a utilizat. Trebuie, așadar, ca solicitantul să poată avea acces la toate documentele neconfidențiale care figurează în dosar, inclusiv la cele care nu au fost utilizate în susținerea obiecțiilor Comisiei (Hotărârea Tribunalului din 13 septembrie 2005, Ricosmos/Comisia, T‑53/02, Rec., p. II‑3173, punctul 72).
71 Prin argumentația sa, reclamanta se limitează să susțină că nu a avut acces la documentele referitoare la falsificarea certificatelor de import în litigiu și la eventualele complicități în rândul autorităților spaniole. Cu privire la acest aspect, după cum subliniază Comisia, se impun două constatări.
72 Pe de o parte, înainte de a adopta decizia atacată, Comisia a adresat reclamantei o copie a scrisorii autorităților judiciare spaniole din 20 octombrie 2005, în care se afirmă lipsa implicării funcționarilor spanioli în cazul certificatelor de import falsificate. În plus, Comisia arată că poate că nu este posibil să se obțină informații referitoare la pretinsa complicitate în rândul administrației spaniole pentru simplul motiv că astfel de fapte nu au fost dovedite. Trebuie să se înțeleagă că Comisia susține că nu are cunoștință despre existența unor astfel de informații și că nu deține niciun document care ar face referire la acestea. Or, rezultă din jurisprudență că inexistența unui document la care s‑a solicitat accesul este prezumată atunci când instituția vizată face o afirmație în acest sens. Este totuși vorba despre o prezumție simplă, pe care reclamantul o poate răsturna prin orice mijloc de probă, pe bază de indicii pertinente și concordante (Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2002, Tetra Laval/Comisia, T‑5/02, Rec., p. II‑4381, punctul 95, și Hotărârea din 22 decembrie 2005, Gorostiaga Atxalandabaso/Parlamentul European, (T‑146/04, Rec., p. II‑5989, punctul 121). În speță, reclamanta nu a furnizat astfel de indicii în privința existenței unor documente care să dovedească pretinsa falsificare a certificatelor de import în litigiu și posibilele complicități în rândul autorităților spaniole.
73 Pe de altă parte, trebuie constatat că reclamanta a prezentat mai multe documente în fața Tribunalului pentru a dovedi existența pretinsei complicități și a modului sau a modurilor de falsificare a certificatelor de import în litigiu. Acest lucru este valabil în special în privința documentului de lucru al OLAF din 22 septembrie 2000 și a hotărârii Tribunale civile e penale, menționate în cadrul examinării celui de al cincilea motiv, sau a procesului‑verbal din 23 iunie 2004, având ca obiect declarația agenților OLAF responsabili cu ancheta privind importurile frauduloase în fața judecătorului de instrucție din Ravenna. Rezultă de asemenea din dosar că reclamanta era deja în posesia acestor trei documente atunci când a prezentat Administrației belgiene a vămilor și accizelor un document intitulat „Position paper” (raport), din 25 iunie 2007, la care acestea erau anexate. După cum s‑a arătat la punctele 48 și 50 de mai sus, atât documentul de lucru al OLAF, cât și hotărârea pronunțată de Tribunale civile e penale nu menționează decât suspiciuni de complicitate în rândul administrației spaniole la întocmirea de certificate de import falsificate. Același lucru este valabil în ceea ce privește procesul‑verbal al declarațiilor agenților OLAF.
74 Rezultă din cele ce precedă că, înainte chiar ca Comisia să fie sesizată cu procedura de nerecuperare ulterioară, reclamanta era în posesia unor documente care menționau suspiciuni de complicitate în rândul administrației spaniole la elaborarea de certificate de import falsificate și în care erau descrise cu suficientă precizie modurile operatorii probabile de falsificare a certificatelor, care îi permiteau să își prezinte apărarea cu privire la problema eventualei complicități din partea unui funcționar spaniol la întocmirea de certificate falsificate.
75 În aceste împrejurări, trebuie constatat că reclamanta nu are temeiuri să susțină că dreptul său la apărare a făcut obiectul unei încălcări grave pentru motivul că nu ar fi avut acces la anumite informații sau la anumite documente.
76 Întrucât reclamanta nu a adus mai multe precizări cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la apărare pe care ar fi suferit‑o și întrucât nu a furnizat mai multe dovezi în susținerea simplei invocări a încălcării normelor fundamentale de procedură, trebuie să se respingă argumentația invocată și, odată cu aceasta, cel de al șaselea motiv al acțiunii.
Cu privire la punerea în aplicare a articolului 239 alineatul (1) a doua liniuță din CVC
Considerații introductive
77 Trebuie amintit că articolul 905 din Regulamentul nr. 2454/93, dispoziție care precizează și dezvoltă regula prevăzută la articolul 239 din CVC, constituie o clauză generală de echitate, destinată în special să acopere situații excepționale care, prin ele însele, nu intră sub incidența niciunuia dintre cazurile prevăzute la articolele 900-904 din regulamentul menționat (Hotărârea Curții din 25 februarie 1999, Trans‑Ex‑Import, C‑86/97, Rec., p. I‑1041, punctul 18). Din același articol 905 rezultă că rambursarea taxelor la import este condiționată de îndeplinirea a două condiții cumulative, și anume, în primul rând, existența unei situații speciale și, în al doilea rând, lipsa unei neglijențe evidente și a unei înșelăciuni din partea persoanei interesate (Hotărârea Tribunalului din 12 februarie 2004, Aslantrans/Comisia, T‑282/01, Rec., p. II‑693, punctul 53). În consecință, este suficient ca una dintre cele două condiții să nu fie îndeplinită pentru ca rambursarea taxelor să trebuiască să fie refuzată (Hotărârea Tribunalului din 5 iunie 1996, Günzler Aluminium/Comisia, T‑75/95, Rec., p. II‑497, punctul 54, și Hotărârea Aslantrans/Comisia, citată anterior, punctul 53).
78 Din decizia atacată reiese că condiția existenței unei situații speciale este îndeplinită în speță (a se vedea punctul 18 de mai sus). În consecință, examinarea de către Tribunal trebuie să privească exclusiv aspectul dacă Comisia a reținut în mod întemeiat existența unei neglijențe evidente.
79 Potrivit jurisprudenței, pentru a aprecia dacă există neglijență evidentă în sensul articolului 239 din CVC, trebuie să se țină seama în special de complexitatea dispozițiilor a căror neexecutare a dus la nașterea datoriei vamale, precum și de experiența profesională și de diligența operatorului (Hotărârea Curții din 11 noiembrie 1999, Söhl & Söhlke, C‑48/98, Rec., p. I‑7877, punctul 56, și Hotărârea Curții din 13 martie 2003, Țările de Jos/Comisia, C‑156/00, Rec., p. I‑2527, punctul 92).
80 Pe de altă parte, trebuie amintit că Comisia beneficiază de o putere de apreciere atunci când adoptă o decizie în conformitate cu articolul 239 din CVC (a se vedea prin analogie Hotărârea Tribunalului din 18 ianuarie 2000, Mehibas Dordtselaan/Comisia, T‑290/97, Rec., p. II‑15, punctele 46 și 78). Mai trebuie precizat de asemenea că rambursarea sau remiterea taxelor la import, care nu pot fi acordate decât cu anumite condiții și în cazuri prevăzute în mod special, constituie o excepție de la regimul normal al importurilor și exporturilor și, prin urmare, că dispozițiile care prevăd o astfel de rambursare sau o astfel de remitere sunt de strictă interpretare. În special, întrucât lipsa neglijenței evidente este o condiție sine qua non pentru a putea invoca dreptul la rambursarea sau la remiterea taxelor la import, rezultă că această noțiune trebuie interpretată astfel încât numărul de cazuri de rambursare sau de remitere să rămână limitat (Hotărârea Söhl & Söhlke, punctul 79 de mai sus, punctul 52).
81 Cu toata acestea, deși Comisia beneficiază de o marjă de apreciere în ceea ce privește aplicarea articolului 239 din CVC, aceasta este obligată să exercite această putere punând realmente în balanță, pe de o parte, interesul Uniunii de a garanta respectarea dispozițiilor vamale și, pe de altă parte, interesul importatorului de bună‑credință de a nu suporta prejudicii care depășesc riscul comercial obișnuit (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 30 noiembrie 2006, Heuschen & Schrouff Oriëntal Foods/Comisia, T‑382/04, punctul 46 și jurisprudența citată).
82 Al doilea motiv al acțiunii, în susținerea căruia a intervenit Regatul Belgiei, trebuie examinat în mod special în lumina acestor considerații.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a tratatului și a normelor referitoare la aplicarea acestuia, în special a articolului 239 din CVC și a principiului proporționalității
83 Reclamanta critică constatarea de neglijență evidentă pe care Comisia i‑a imputat‑o în cuprinsul deciziei atacate. Susținută de Regatul Belgiei, aceasta dezvoltă o serie de argumente în susținerea acestui motiv.
84 În primul rând, reclamanta susține că Comisia nu îi putea imputa în niciun caz o neglijență evidentă, întrucât pretinsele nereguli ar fi întemeiate pe ipoteza eronată că reclamanta ar fi încheiat un acord de cumpărare ulterioară a mărfurilor. În al doilea rând, reclamanta susține că, având în vedere împrejurările cauzei, nu îi era posibil să știe că existau pretinse certificate de import falsificate, cumpărate în condițiile pieței prin intermediul lui M, care întreținea de mai mulți ani cu filiala acesteia o relație bazată pe încredere. În al treilea rând, contrar jurisprudenței Tribunalului, Comisia nu ar aduce dovada niciunei neglijențe evidente din partea reclamantei, în condițiile în care ea a acționat întotdeauna în cadrul practicilor comerciale obișnuite și a dat dovadă de o conduită profesională și diligentă. În al patrulea rând, reclamanta susține, în esență, că reproșurile Comisiei cu privire la relațiile comerciale cu M și cu titularii certificatelor de import în litigiu sunt nefondate, aceste relații ținând de practicile comerciale normale. În al cincilea rând, diligența impusă ar fi contrară jurisprudenței, deosebit de greoaie și de disproporționată într‑o situație specială care depășește cu mult riscul comercial normal. Or, la momentul faptelor, nu ar fi fost adecvat să se suspecteze autenticitatea certificatelor de import. În al șaselea rând, Comisia ar fi considerat în mod greșit că condiția privind complexitatea legislației nu ar fi relevantă.
85 Prin intermediul celui de al treilea, al celui de al patrulea și al celui de al cincilea argument, care trebuie analizate împreună, reclamanta consideră, în esență, că Comisia nu a dovedit lipsa de diligență a acesteia.
86 În primul rând, trebuie amintit că, atunci când autoritățile vamale au ajuns la concluzia că nu se putea dovedi faptul că operatorul economic a săvârșit o înșelăciune sau o neglijență evidentă, revine Comisiei sarcina, în măsura în care dorește să se îndepărteze de poziția adoptată de autoritățile naționale, să dovedească, pe baza elementelor factuale pertinente, existența unui comportament vădit neglijent al operatorului menționat (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2005, Geologistics/Comisia, T‑26/03, Rec., p. II‑3885, punctele 78 și 82).
87 Or, trebuie subliniat că, în scrisoarea din 14 decembrie 2007, Administrația belgiană a vămilor și accizelor a considerat că exista o situație specială în sensul articolului 239 din CVC și că reclamanta nu a săvârșit nicio neglijență evidentă.
88 În al doilea rând, trebuie amintit că, pentru a ajunge la concluzia că reclamanta nu a fost diligentă, Comisia a notat, în considerentul (60) al deciziei atacate, lipsa unei trasări a contactelor cu titularii certificatelor de import, deși astfel de contacte ar fi fost indispensabile pentru punerea în liberă circulație a mărfurilor, numele acestor întreprinderi figurând în declarațiile de punere în liberă circulație, ceea ce era de natură să le angajeze răspunderea. În considerentele (60) și (61), Comisia a arătat că, în cazul în care reclamanta ar fi contactat întreprinderile respective, ar fi rezultat că acestea nu erau la curent cu vânzarea dreptului de utilizare a certificatelor întocmite în numele lor și a conchis că dispozitivul utilizat și lipsa contactelor demonstrau că reclamanta era pregătită să își asume riscul de a importa banane în cadrul contingentului tarifar. Comisia a arătat, în considerentul (62), că negocierile purtate în vederea cumpărării de certificate de import se desfășurau direct între reclamantă și M, în considerentul (63), că plățile reclamantei erau efectuate într‑un cont personal al lui M, iar nu într‑un cont al angajatorului acestuia, în considerentul (64), că reclamanta nu a adus dovada că certificatele de import pe care i le transmitea lui M erau într‑adevăr primite de acesta, în condițiile în care titularii certificatelor trebuiau să le recupereze pentru a obține eliberarea garanției pe care fuseseră obligați să o constituie, în temeiul reglementării, iar, în considerentul (65), că cumpărarea dreptului de utilizare a certificatelor se făcea cu ajutorul facturilor pro forma transmise de două întreprinderi spaniole, anumite facturi fiind trimise prin fax de la adrese necunoscute sau de către persoane necunoscute. Pentru Comisie, acest dispozitiv nu intra sub incidența practicilor comerciale normale.
89 Rezumând, împrejurările invocate de Comisie pentru a ajunge la concluzia lipsei de diligență sunt în număr de cinci: lipsa de contact între reclamantă și întreprinderile titulare de certificate de import; cumpărarea dreptului de utilizare a certificatelor prin negocieri directe între reclamantă și M; plățile efectuate în contul personal al lui M; lipsa dovezilor privind primirea de către M a certificatelor transmise de reclamantă; facturarea cumpărării dreptului de utilizare a certificatelor prin intermediul unor facturi pro forma transmise prin fax, unele de la adrese sau de la persoane necunoscute.
90 În al treilea rând, trebuie precizat că, în apărare, Comisia consideră că dispozitivul utilizat de reclamantă pentru a obține dreptul de a utiliza certificatele de import este „nelegal”, fiind contrar articolului 21 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2362/98, care interzice orice transmitere a drepturilor care rezultă dintr‑un certificat de import al unui operator nou‑venit către un operator tradițional. Cu privire la acest aspect, se impune constatarea că decizia atacată, prin faptul că refuză remiterea taxelor la import, nu se întemeiază pe nelegalitatea dispozitivului de cumpărare a dreptului de utilizare a certificatelor de import, ci pe neglijența evidentă a reclamantei.
91 Prin urmare, argumentația Comisiei nu poate, în speță, să influențeze temeinicia refuzului de a remite taxele la import.
92 În al patrulea rând, trebuie precizat că reclamanta, susținută în această privință de Regatul Belgiei, consideră că numai în cazul în care ar fi existat îndoieli cu privire la autenticitatea certificatelor de import, gradul de diligență ar fi implicat pentru aceasta o obligație activă. Comisia arată că, având în vedere împrejurările cauzei, cunoscute numai de reclamantă, aceasta ar fi trebuit să aibă îndoieli și să ceară mai multe informații cu privire la titularii certificatelor de import, eventuala lipsă de îndoieli din partea autorităților vamale neavând nicio influență asupra acestui aspect.
93 La o primă lectură, nu reiese din decizia atacată că Comisia a refuzat să remită taxele la import pentru motivul că reclamanta ar fi trebuit să aibă îndoieli privind autenticitatea certificatelor de import în litigiu. Lipsa de diligență se întemeiază aparent pe dispozitivul pus în aplicare pentru a obține dreptul de a utiliza aceste certificate, dispozitiv din care anumite aspecte nu ar fi ținut de practicile comerciale normale [considerentul (65) al deciziei atacate]. În lumina unui astfel de conținut, argumentul reclamantei nu este relevant pentru aprecierea temeiniciei deciziei atacate.
94 Cu toate acestea, nu poate fi exclus ca Comisia să fi considerat că, dat fiind dispozitivul utilizat pentru dobândirea dreptului de a utiliza certificatele de import în litigiu, reclamanta ar fi trebuit să aibă îndoieli privind autenticitatea acestora, în măsura în care se precizează, în considerentele (60) și (65) ale deciziei atacate, că contactele cu titularii acestor certificate ar fi fost indispensabile și că reclamanta nu și‑a pus întrebări cu privire la faptul că sume importante au fost plătite pe baza unor facturi pro forma primite prin fax. Cu toate acestea, pentru motivele expuse la punctele 98-102 și 111-115 de mai jos, aceste elemente nu erau de natură, în împrejurările cauzei, să dea naștere la îndoieli cu privire la autenticitatea certificatelor de import în litigiu.
95 În al cincilea rând, trebuie să se analizeze cele cinci obiecții în temeiul cărora Comisia a considerat că reclamanta nu a dat dovadă de diligență.
96 Primo, reclamanta susține că nu putea intra în contact cu fiecare titular de certificat, în caz contrar trebuind să suporte o sarcină administrativă disproporționată ca urmare a numărului important de certificate în litigiu. Reclamanta ar fi acționat în cadrul relațiilor comerciale normale atunci când a lăsat în sarcina lui M gestionarea contactelor din rețeaua acesteia. În cazul în care ar fi acționat altfel, ea ar fi pus în pericol relația sa de afaceri cu M, de care avea nevoie pentru ca acesta să găsească operatori nou‑veniți doritori să își vândă dreptul de a utiliza certificatele de import. Reclamanta consideră că nu avea niciun motiv, la momentul faptelor, să dea dovadă de o vigilență specială în privința acordurilor încheiate prin intermediul lui M, din moment ce metoda adoptată era aceeași cu cea utilizată cu alți intermediari.
97 În opinia Comisiei, reclamanta nu se poate prevala de argumentul referitor la relația de încredere cu M, în caz contrar trebuind să suporte toate consecințele acestei alegeri, din moment ce a privilegiat această relație în raport cu manifestarea diligenței necesare. Pe de altă parte, Comisia apreciază că reclamanta ar fi putut să îi ceară lui M să îi furnizeze informații cu privire la titularii de certificate, relațiile lor comerciale fiind destul de recente la momentul faptelor. În sfârșit, Comisia consideră că măsurile speciale pe care reclamanta le‑ar fi luat pentru gestionarea certificatelor de import sunt lipsite de importanță, în măsura în care nu s‑a precizat în ce mod contribuiau la verificarea utilizării în mod diligent și licit a certificatelor.
98 Rezultă din dosar că reclamanta a dispus de toate certificatele de import în litigiu prin intermediul lui M și că certificatele menționate erau puse la dispoziția sa, în general, la sfârșitul trimestrelor pentru care erau utilizate. Trebuie observat că, atât în observațiile scrise, cât și în cursul ședinței, reclamanta a insistat asupra faptului că operațiunile pentru care au fost utilizate certificatele de import în litigiu priveau întotdeauna cantități mici de banane. O astfel de împrejurare ar fi justificat, în opinia reclamantei, recurgerea la un intermediar mai în măsură să obțină în termene destul de scurte certificatele care să permită importul de mărfuri în limitele contingentului tarifar. Aceste diferite elemente factuale nu au fost contestate de Comisie. Pe de altă parte, reclamanta susține, fără a fi contrazisă, că verifica forma și conținutul certificatelor de import pe care le utiliza, în special cu privire la aspectul dacă respectivele cantități care figurau în certificate corespundeau cantităților atribuite operatorului nou‑venit al cărui nume figura în certificat.
99 În pofida controalelor astfel efectuate, prima obiecție invocată de Comisie implică faptul că reclamanta ar fi fost obligată să intre în contact cu titularii certificatelor în litigiu într‑un termen suficient de scurt pentru a evita criticile formulate în considerentele (60) și (61) ale deciziei atacate.
100 Întrebată în ședință în legătură cu natura și cu întinderea acestei obligații, care rezultă din considerentul (60) al deciziei atacate, Comisia nu a fost în măsură să identifice dispozițiile pe care s‑ar fi întemeiat existența acesteia și nici să îi precizeze întinderea în procesul de vămuire a mărfurilor importate, în special punerea lor în liberă circulație, limitându‑se să afirme că cumpărarea dreptului de utilizare a certificatelor de import de la operatori nou‑veniți nu ar fi conformă cu reglementarea vamală. Or, după cum s‑a arătat deja la punctele 90 și 91 de mai sus, decizia atacată nu se întemeiază pe nelegalitatea dispozitivului de cumpărare a dreptului de utilizare a certificatelor de import.
101 Astfel, Comisia nu dovedește că reclamanta era obligată să intre în contact cu titularii certificatelor de import în litigiu pentru a efectua operațiunile de vămuire. Concret, Comisia nu furnizează niciun element care să demonstreze că o astfel de luare de contact ar fi fost obligatorie pentru ca reclamanta să pună în liberă circulație mărfurile importate, în condițiile în care nu se contestă că aceasta a putut îndeplini fără a întâmpina obstacole toate formalitățile administrative legate de importul mărfurilor vizate în certificatele de import în litigiu.
102 În rest, nu se poate accepta, în principiu, ca un operator economic care importă mărfuri în Uniune și care, în acest scop, recurge la serviciile unui intermediar pentru a obține dreptul de a utiliza certificate de import să fie considerat lipsit de prudență sau de diligență dacă nu efectuează verificări în privința titularilor de certificate. Astfel, recurgerea la serviciile unui astfel intermediar ține de modalitățile practice ale desfășurării activității de import aflate la discreția importatorului și are ca obiect facilitarea desfășurării acestei activități, importatorul apreciind că, într‑un context economic dat, intermediarul este o persoană mai în măsură decât el să găsească operatori nou‑veniți care au obținut certificate și care doresc să cedeze dreptul de utilizare a acestora, mai ales atunci când, precum în speță, importatorului îi sunt necesare un număr însemnat de certificate într‑un termen destul de scurt (a se vedea punctul 98 de mai sus). În lipsa oricărui alt element precis de natură să provoace îndoielile operatorului în ceea ce privește autenticitatea certificatelor de import utilizate, nu se poate considera că contactele cu titularii de certificate de import erau indispensabile pentru a permite punerea în liberă circulație a mărfurilor importate.
103 Prin urmare, Comisia nu dovedește că împrejurările evidențiate în considerentele (60) și (61) ale deciziei atacate constituie o lipsă de diligență din partea reclamantei.
104 Secundo, reclamanta susține că era normal ca ea să efectueze plăți în contul personal al lui M, dat fiind că acesta acționa în mod independent, iar reclamanta proceda în același mod cu alți intermediari, că nu i se poate imputa că nu a verificat dacă certificatele pe care i le transmitea lui M erau într‑adevăr primite de acesta, ceea ce ar constitui un volum de muncă disproporționat și nu ar corespunde unei practici comerciale normale, și că ar fi fost informată în cazul în care M nu ar fi primit certificatele, având în vedere în special regularitatea relațiilor lor de afaceri.
105 În apărare, Comisia reiterează criticile formulate în decizia atacată, cu alte cuvinte, faptul că, pe baza gradului de diligență aplicabil în speță, se putea aștepta din partea reclamantei ca aceasta să se asigure că plățile erau efectuate în conturile adecvate și să verifice primirea în bune condiții a certificatelor pe care le transmitea. Comisia arată că reclamanta, în calitate de operator diligent, ar fi trebuit să aibă îndoieli cu privire la împrejurarea că M dorea ca sume importante să fie plătite în nume propriu și în conturi private, fără știrea angajatorului său.
106 A doua, a treia și a patra obiecție care figurează în considerentele (62) și (64) ale deciziei atacate privesc cumpărarea dreptului de utilizare a certificatelor prin negocieri directe între reclamantă și M, plățile efectuate în contul personal al lui M și lipsa de dovezi în ceea ce privește primirea de către M a certificatelor transmise de reclamantă (a se vedea punctul 89 de mai sus).
107 Pe plan factual, trebuie constatat că reclamanta întreținea relații comerciale cu M din 1997, în condițiile în care, anterior, una dintre filialele sale italiene avusese mai mulți ani relații cu o întreprindere portugheză de comerț internațional pentru care lucra M. Rezultă de asemenea din întregul dosar că, astfel cum susține reclamanta, relația comercială în vederea cumpărării dreptului de utilizare a certificatelor în litigiu se stabilise numai între aceasta și M, ceea ce, în ședință, Comisia a recunoscut că nu contestă. În plus, nimic din decizia atacată sau din observațiile scrise ale Comisiei nu permite să se pună în discuție afirmația reclamantei potrivit căreia M își desfășura activitatea în mod independent și nici nu indică faptul că acesta din urmă ar fi desfășurat activitatea respectivă în mod fraudulos. Prin urmare, argumentele Comisiei amintite la punctul 105 de mai sus nu pot decât să fie respinse, întrucât sunt întemeiate pe ideea, care rezultă de asemenea din decizia atacată, că ar prezenta un risc sporit de manopere frauduloase recurgerea la un intermediar care, pe de altă parte, ar fi fost angajat al unei întreprinderi de comerț internațional, în vederea achiziționării drepturilor de utilizare a certificatelor în litigiu.
108 În împrejurările cauzei, ținând seama de asemenea de cele precizate la punctul 102 de mai sus, nici negocierea de către reclamantă a cumpărării dreptului de utilizare a certificatelor în litigiu direct cu M, nici plățile aferente tuturor acestor cumpărări în contul personal al acestuia, nici lipsa cererii către acesta a confirmării de primire a certificatelor utilizate pe care reclamanta i le restituia nu demonstrează că reclamanta a dat dovadă de lipsă de diligență.
109 Tertio, reclamanta susține că folosirea de facturi pro forma ar fi o practică comercială normală, utilizată cu alți intermediari și de alți importatori, aceste facturi constituind bonuri de comandă pe baza cărora îl remunera pe M, care întocmea apoi facturile definitive. Împrejurarea că facturile au fost trimise de societăți spaniole pe care reclamanta nu le cunoștea nu ar constitui o particularitate care să fi trebuit să o incite la un surplus de vigilență, întrucât operatorii în cauză erau întreprinderi necunoscute în sectorul bananelor, iar toate contactele cu acești operatori erau gestionate de M, în condițiile în care Comisia nu aduce dovada niciunei neglijențe evidente.
110 Comisia consideră că ceea ce ridică probleme este utilizarea facturilor pro forma, cu alte cuvinte, transmiterea prin fax de către persoane necunoscute de la adrese necunoscute. Din acest motiv, reclamanta ar fi trebuit să efectueze verificări.
111 Cu privire la acest aspect, trebuie amintit că, în considerentul (65) al deciziei atacate, Comisia a precizat următoarele:
„[F]acturarea cumpărării dreptului de utilizare a certificatelor se realiza cu ajutorul facturilor pro forma transmise prin [fax] de cele două întreprinderi spaniole citate anterior, iar din dosar rezultă că unele dintre aceste facturi pro forma au fost transmise prin [fax] pornind de la adrese sau de către persoane necunoscute. Comisia are îndoieli în privința aspectului că ține de practicile comerciale normale faptul ca sume foarte importante să fie plătite pe baza unor simple facturi pro forma primite prin [fax] în astfel de împrejurări; or, din dosar nu rezultă că [reclamanta] și‑ar fi pus nici cea mai mică întrebare în această privință.”
112 Trebuie constatat mai întâi că măsurile de organizare a procedurii și ședința de judecată au evidențiat o divergență de apreciere cu privire la un element de fapt. Astfel, răspunzând la întrebările adresate de Tribunal, Comisia a prezentat facturi de la patru întreprinderi de la care reclamanta ar fi cumpărat dreptul de a utiliza certificatele în litigiu. Or, pe de o parte, reclamanta a contestat, în ședință, caracterul real al acestor informații, afirmând că numai una dintre întreprinderile în discuție i‑a vândut dreptul de a utiliza certificatele în litigiu. Pe de altă parte, aceste informații vin în contradicție atât cu elementele evidențiate de OLAF în documentul de lucru din 22 septembrie 2000, în care se menționau două întreprinderi spaniole implicate, una în anul 1998, iar cealaltă în anul 1999, cât și cu decizia atacată [considerentele (11) și (65)].
113 Trebuie precizat de asemenea că, pentru a demonstra lipsa de diligență a reclamantei, Comisia se întemeiază în mod cu totul special pe împrejurarea că facturile pro forma de cumpărare a drepturilor de utilizare a certificatelor în litigiu ar fi fost transmise de la numere de fax necunoscute și de către persoane necunoscute. Mai precis, Comisia a precizat, în ședință, că facturile pro forma în discuție proveneau din Spania, că numerele de telefon erau spaniole sau că mențiunea „copy shops” (servicii de reprografie) spaniole figura în toate facturile primite prin fax.
114 Or, rezultă din întregul dosar că drepturile de utilizare a certificatelor în litigiu, care privesc numai anul 1999, au fost cumpărate de la o întreprindere spaniolă (a se vedea punctul 112 de mai sus). Facturile pro forma ale acestei întreprinderi, prezentate de Comisie ca răspuns la măsurile de organizare a procedurii, cuprind, toate, o adresă poștală și un număr de telefon, menționate în antetul acestora. Una dintre facturi cuprinde indicația „casa de fotocopia” (serviciu de reprografie) în partea superioară, iar alta, un număr de telefon, aparent din Spania, și indicația „cemon” în partea superioară.
115 Deși elementele menționate la punctul 114 de mai sus nu rezultă în mod explicit din decizia atacată, se poate considera că Comisia se referea la acestea atunci când a observat, în considerentul (65), că facturile pro forma erau transmise prin fax de la adrese necunoscute. Cu toate acestea, o astfel de împrejurare nu poate fi suficientă pentru a dovedi lipsa de diligență a reclamantei în speță. Pe de o parte, faptul că o factură pro forma provenind de la o întreprindere care are sediul în Spania este transmisă cu ajutorul unui fax situat în această țară nu este aparent o împrejurare de natură să îl determine pe operatorul care primește această factură să își ridice nivelul de diligență. Pe de altă parte, faptul că una dintre cele cinci facturi trimise reclamantei de întreprinderea spaniolă menționată a fost transmisă de la ceea ce pare a fi un serviciu de reprografie nu poate, ca atare, să îi provoace reclamantei îndoieli în ceea ce privește relația sa comercială cu această întreprindere sau în ceea ce privește autenticitatea certificatelor în litigiu. În lipsa altor elemente concrete referitoare la utilizarea de facturi pro forma, nu se poate considera că ar fi dovedite îndoielile Comisiei în privința aspectului dacă plata unor sume foarte importante pe baza unor astfel de facturi primite în condițiile prezentate mai sus ține de practicile comerciale normale.
116 Prin urmare, Comisia nu dovedește, prin elementele evidențiate în considerentul (65) al deciziei atacate, că reclamanta a dat dovadă în speță de lipsă de diligență.
117 Fără a mai fi necesar să se statueze cu privire la primul, la al doilea și la al șaselea argument ale celui de al doilea motiv al acțiunii, rezultă din cuprinsul punctelor 103, 108 și 116 de mai sus că al doilea motiv este întemeiat, întrucât Comisia nu a adus dovada, după cum impune jurisprudența amintită la punctul 86 de mai sus, privind lipsa de diligență a reclamantei și, așadar, privind neglijența evidentă a acesteia.
118 În consecință, fără a mai fi necesar să se statueze cu privire la primul, la al treilea și la al patrulea motiv ale acțiunii, trebuie să se pronunțe anularea articolului 1 alineatul (3) din decizia atacată și să se respingă acțiunea pentru celelalte capete de cerere.
Cu privire la cheltuielile de judecată
119 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, potrivit alineatului (3) al aceluiași articol, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere.
120 În speță, întrucât Comisia a căzut în pretenții cu privire la partea esențială a capetelor sale de cerere, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligată să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.
121 Potrivit articolului 87 alineatul (4) primul paragraf din Regulamentul de procedură, statele membre care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a doua)
declară și hotărăște:
1) Anulează articolul 1 alineatul (3) din Decizia C(2010) 2858 final a Comisiei din 6 mai 2010 prin care se constată că este justificată înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import și că remiterea acestor taxe este justificată în raport cu un debitor, însă nu este justificată în raport cu alt debitor într‑un caz specific.
2) Respinge acțiunea cu privire la celelalte capete de cerere.
3) Comisia Europeană suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Firma Léon Van Parys NV.
4) Regatul Belgiei suportă propriile cheltuieli de judecată.
Forwood | Dehousse | Schwarcz |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 19 martie 2013.
Semnături