Language of document : ECLI:EU:C:2016:436

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

14 iunie 2016(*)

„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Coordonarea sistemelor de securitate socială – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Articolul 4 – Egalitate de tratament în ceea ce privește accesul la prestațiile de securitate socială – Drept de ședere – Directiva 2004/38/CE – Legislație națională prin care se refuză acordarea anumitor alocații familiale sau a unui credit fiscal pentru copilul aflat în întreținerea resortisanților din alte state membre care nu au un drept legal de ședere”

În cauza C‑308/14,

având ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată în temeiul articolului 258 TFUE, introdusă la 27 iunie 2014,

Comisia Europeană, reprezentată de D. Martin și de M. Wilderspin, în calitate de agenți,

reclamantă,

împotriva

Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, reprezentat de M. Holt și de J. Beeko, în calitate de agenți, asistați de J. Coppel, QC,

pârât,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano, vicepreședintele Curții, îndeplinind funcția de președinte al Camerei întâi, domnii F. Biltgen, E. Levits, doamna M. Berger (raportor) și domnul S. Rodin, judecători,

avocat general: domnul P. Cruz Villalón,

grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 4 iunie 2015,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 6 octombrie 2015,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea introductivă, Comisia Europeană solicită Curții să constate că, prin impunerea obligației ca solicitanții de alocații familiale sau de credit fiscal pentru copilul aflat în întreținere să aibă dreptul de ședere în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, acest stat membru nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82, și rectificare în JO 2004, L 200, p. 1).

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Regulamentul nr. 883/2004

2        Articolul 1 literele (j) și (z) din Regulamentul nr. 883/2004 conține următoarele definiții:

„În sensul prezentului regulament:

[…]

(j)      prin «reședință» se înțelege locul în care o persoană este rezidentă în mod obișnuit;

[…]

(z)      «prestații familiale»: toate prestațiile în natură sau în numerar pentru acoperirea cheltuielilor familiei, cu excepția avansurilor din pensiile alimentare și a alocațiilor speciale de naștere sau de adopție prevăzute în anexa I.”

3        Articolul 3 alineatul (1) litera (j) din acest regulament prevede:

„Prezentul regulament se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind:

[…]

(j)      prestațiile familiale.”

4        Articolul 4 din regulamentul menționat, intitulat „Egalitate de tratament”, prevede:

„Cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel, persoanele cărora li se aplică prezentul regulament beneficiază de aceleași prestații și sunt supuse acelorași obligații, în temeiul legislației unui stat membru, ca și resortisanții acelui stat membru.”

5        Potrivit articolului 11 alineatele (1) și (3) din același regulament:

„(1)      Persoanele cărora li se aplică prezentul regulament sunt supuse legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu prezentul titlu.

[…]

(3)      Sub rezerva articolelor 12-16:

[…]

(e)      orice altă persoană căreia nu i se aplică literele (a)-(d) se supune legislației statului membru de reședință, fără a se aduce atingere altor dispoziții din prezentul regulament, care îi garantează prestații în temeiul legislației unuia sau mai multor state membre.”

6        Articolul 67 din Regulamentul nr. 883/2004 prevede:

„Persoana are dreptul la prestații familiale în conformitate cu legislația statului membru competent, inclusiv pentru membrii familiei sale care își au reședința în alt stat membru, ca și cum aceștia și‑ar avea reședința în primul stat membru. […]”

 Regulamentul (CE) nr. 987/2009

7        Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2009, L 284, p. 1) prevede la articolul 11, intitulat „Elementele necesare stabilirii reședinței”:

„(1)      În cazul în care instituțiile din două sau mai multe state membre au opinii divergente privind stabilirea reședinței unei persoane căreia i se aplică regulamentul de bază, respectivele instituții stabilesc, de comun acord, centrul de interes al persoanei respective, pe baza unei evaluări globale a tuturor informațiilor disponibile referitoare la elementele de fapt relevante, care pot include, după caz:

(a)      durata și continuitatea prezenței sale pe teritoriul statelor membre respective;

(b)      situația persoanei, inclusiv:

(i)      natura și caracteristicile specifice ale oricărei activități exercitate, în special locul în care se exercită de obicei activitatea, stabilitatea activității și durata oricărui contract de muncă;

(ii)      situația familială și legăturile de familie;

(iii) exercitarea oricărei activități neremunerate;

(iv)      în cazul studenților, sursa veniturilor acestora;

(v)      situația locativă a persoanei, în special măsura în care aceasta are un caracter permanent;

(vi)      statul membru în care se consideră că persoana își are reședința fiscală.

(2)      În cazul în care considerarea diferitor criterii bazate pe elementele de fapt relevante enumerate la alineatul (1) nu conduce la un acord între instituțiile respective, intenția persoanei, ilustrată de astfel de elemente de fapt și împrejurări și în special de motivele care au determinat‑o să se mute, se consideră a fi decisivă pentru stabilirea locului său de reședință efectiv.”

 Directiva 2004/38/CE

8        Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, precum și în JO 2007, L 204, p. 28, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56) prevede, la articolul 7, intitulat „Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni”:

„(1)      Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:

(a)      sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în statul membru gazdă sau

(b)      dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau

(c)      –       sunt înscriși într‑o instituție privată sau publică, acreditată sau finanțată de către statul membru gazdă pe baza legislației sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională, și

–        dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă și asigură autoritatea națională competentă, printr‑o declarație sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere, sau

(d)      sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește el însuși condițiile menționate la literele (a), (b) sau (c).

[…]

(3)      În sensul alineatului (1) litera (a), un cetățean al Uniunii care nu mai desfășoară o activitate salariată sau o activitate independentă își menține statutul de lucrător salariat sau de lucrător care desfășoară o activitate independentă în următoarele condiții:

(a)      se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui accident;

(b)      este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a fost angajat pe o perioadă de peste un an, și s‑a înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forței de muncă;

(c)      este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata de sub un an, sau după ce a devenit șomer în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece luni și s‑a înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forței de muncă. În acest caz, statutul de lucrător se menține pentru o perioadă de cel puțin șase luni;

(d)      începe un stagiu de formare profesională. Cu excepția cazului în care se află în șomaj involuntar, menținerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.

[…]”

9        În temeiul articolului 14 alineatele (1)-(3) din această directivă:

„(1)      Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la articolul 6 atât timp cât nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.

(2)      Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la articolele 7, 12 și 13, atât timp cât îndeplinesc condițiile prevăzute de aceste articole.

În cazuri speciale, dacă există bănuiala rezonabilă potrivit căreia un cetățean al Uniunii sau membrii familiei acestuia nu îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele 7, 12 și 13, statele membre pot verifica aceasta. Această verificare nu se realizează în mod sistematic.

(3)      Recurgerea de către un cetățean al Uniunii sau de către un membru al familiei sale la sistemul de asistență socială al statului membru gazdă nu conduce în mod automat la luarea unei măsuri de expulzare.”

10      Potrivit articolului 15 alineatul (1) din directiva menționată:

„Procedurile prevăzute la articolele 30 și 31 se aplică prin analogie oricărei decizii ce restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei acestuia pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.”

11      Articolul 24 din aceeași directivă, intitulat „Egalitate de tratament”, prevede:

„(1)      Sub rezerva dispozițiilor speciale prevăzute expres de tratat și de dreptul derivat, orice cetățean al Uniunii care, în temeiul prezentei directive, își are reședința pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului. Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru și care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă.

(2)      Prin derogare de la dispozițiile alineatului (1), statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la prestații de asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere sau, după caz, în timpul perioadei mai lungi prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) și nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse de studiu sau împrumuturi, unor persoane altele decât lucrătorii care desfășoară activități salariate sau independente, persoanelor care își mențin acest statut și membrilor familiilor acestora.”

 Dreptul Regatului Unit

 Reglementarea privind alocațiile familiale

12      Articolul 141 din Social Security Contributions and Benefits Act 1992 (Legea privind cotizațiile și prestațiile de securitate socială din 1992, denumită în continuare „Legea din 1992”) prevede:

„Persoanele care au în întreținere, în săptămâna în cauză, unul sau mai mulți copii sau un tânăr care poate fi luat în considerare au dreptul, în conformitate cu dispozițiile prezentului titlu din lege, la o alocație […] aferentă acestei săptămâni pentru copilul sau copiii aflați în întreținerea lor ori pentru tinerii care pot fi avuți în vedere.”

13      Alocațiile menționate la articolul 141 din Legea din 1992 (denumite în continuare „alocațiile familiale”) sunt o prestație destinată în special să compenseze o parte dintre cheltuielile suportate de o persoană care are unul sau mai mulți copii în întreținere. Ele pot fi acordate pentru fiecare copil, cuantumul acordat pentru primul copil fiind mai mare decât cel pentru următorii copii. Aceste alocații constituie o prestație universală de tip necontributiv, ale cărei costuri sunt finanțate în general prin impozite. Solicitanții de alocații familiale care dispun de venituri mai mari sunt supuși însă unei prelevări fiscale prin care trebuie să restituie un cuantum echivalent, cel mult, prestației primite.

14      Articolul 146 din Legea din 1992 prevede:

„(1)      Nu se plătește nicio prestație săptămânală din alocațiile familiale unui copil sau unui tânăr care poate fi luat în considerare, decât dacă acesta se află în Marea Britanie în săptămâna în cauză.

(2)      Nicio persoană nu este îndreptățită la o prestație săptămânală pentru copil dacă acesta nu se află în Marea Britanie în săptămâna în cauză.

(3)      Se pot stabili împrejurări în care orice persoană să fie considerată a se afla sau a nu se afla în Marea Britanie, în sensul alineatelor (1) sau (2).”

15      Norma nr. 23 din Child Benefit (General) Regulations 2006 (SI 2006/223) [Regulamentul (general) privind alocațiile familiale din 2006], prevede:

„(1)      Se consideră că o persoană nu se află în Marea Britanie, în sensul articolului 146 alineatul (2) din [Legea din 1992], dacă nu are reședința obișnuită în Regatul Unit.

(2)      Alineatul (1) nu se aplică unui funcționar al Coroanei aflat la post în străinătate sau soțului acestuia.

(3)      O persoană care se află în Marea Britanie ca urmare a îndepărtării sale, a expulzării sale sau a unei alte interdicții legale de pe teritoriul unei alte țări decât Marea Britanie trebuie considerată rezident obișnuit în Regatul Unit.

(4)      Se consideră că o persoană nu se află în Marea Britanie, în sensul articolului 146 alineatul (2) din Legea din 1992, atunci când aceasta solicită să beneficieze de alocații familiale începând cu 1 mai 2004 și nu are dreptul de ședere în Regatul Unit.”

16      Există dispoziții echivalente pentru cererile de alocații familiale care sunt formulate în Irlanda de Nord. Este vorba, pe de o parte, despre articolul 142 din Social Security Contributions and Benefits (Northern Ireland) Act 1992 [Legea privind cotizațiile și prestațiile de securitate socială (Irlanda de Nord) din 1992], care impune solicitantului să se afle „în Irlanda de Nord” în săptămâna în cauză, și, pe de altă parte, despre norma nr. 27 din Regulamentul (general) privind alocațiile familiale din 2006, care definește condiții similare celor prevăzute de norma nr. 23 din acest regulament pentru cererile formulate în Marea Britanie.

 Reglementarea privind creditul fiscal

17      Tax Credits Act 2002 (Legea privind creditul fiscal din 2002) prevede un regim de credit fiscal pentru un copil aflat în întreținere. Acest regim a fost introdus, potrivit precizărilor făcute de Regatul Unit în memoriul în apărare, în scopul de a regrupa ajutorul destinat familiilor în regimul fiscal și social în cadrul unei prestații sociale unice, respectivul regim cuprinzând mai multe forme de ajutoare deja existente pentru copii, condiționate de resursele familiei. Obiectivul urmărit prin introducerea acestei legi ar fi fost combaterea sărăciei în rândul copiilor. Creditul fiscal pentru copiii aflați în întreținere se plătește persoanei sau persoanelor care au în întreținere unul sau mai mulți copii (articolul 8 din Legea privind creditul fiscal din 2002). Cuantumul său este corelativ cu resursele persoanelor în cauză, fiind plătite prestații eșalonate în funcție de numărul de copii care compun familia și în cazul în care veniturile acesteia din urmă depășesc un anumit prag. Acest regim de credit fiscal a înlocuit prestațiile dispersate, care, fiind justificate de existența copiilor aflați în întreținere, erau plătite beneficiarilor de prestații ale căror acordare și cuantum erau condiționate de resursele financiare ale solicitanților. Creditul fiscal pentru copii aflați în întreținere este o prestație finanțată în general prin impozite.

18      Articolul 3 din Legea privind creditul fiscal din 2002, intitulat „Cererile”, prevede:

„[…]

(3)      O cerere de credit fiscal poate fi depusă

(a)      în comun, de membrii unui cuplu care au fiecare cel puțin 16 ani și care se află în Regatul Unit sau

(b)      de către o persoană în vârstă de cel puțin 16 ani și care se află în Regatul Unit, dar care nu are dreptul de a depune o cerere în temeiul literei (a) (împreună cu o altă persoană).

[…]

(7)      Se pot stabili împrejurări în care o persoană să fie considerată, în sensul acestor dispoziții, a se afla sau a nu se afla în Regatul Unit.”

19      Norma 3 din Tax Credits (Residence) Regulations 2003 (SI 2003/654) prevede:

„(1)      Se consideră că o persoană nu se află în Regatul Unit, în sensul părții 1 din Legea privind creditul fiscal din 2002, dacă nu are reședința obișnuită în Regatul Unit.

[…]

(4)      În vederea acordării creditului fiscal prevăzut pentru persoanele aflate în activitate, se consideră că o persoană are reședința obișnuită în Regatul Unit dacă își exercită aici drepturile în calitate de lucrător în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului [din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în interiorul Comunității (JO 1968, L 257, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 11)], astfel cum a fost modificat prin [Directiva nr. 2004/38], sau în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 1251/70 al Comisiei [din 29 iunie 1970 privind dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au ocupat un loc de muncă (JO 1970, L 142, p. 24, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 23)], sau dacă aceasta are dreptul de ședere în Regatul Unit conform [Directivei nr. 2004/38].

(5)      Se consideră că o persoană nu se află în Regatul Unit, în sensul părții 1 din Legea privind creditul fiscal din 2002

(a)      dacă depune o cerere de credit fiscal pentru copilul aflat în întreținere […] începând cu data de 1 mai 2004 și

(b)      aceasta nu are dreptul de ședere în Regatul Unit.”

 Immigration Act 1971

20      Potrivit articolului 2 din Immigration Act 1971 (Legea privind imigrația din 1971):

„Declarația privind dreptul de reședință în Regatul Unit

(1)      În temeiul prezentei legi, o persoană beneficiază de dreptul de a avea reședința în Regatul Unit

(a)      dacă este cetățean britanic sau

(b)      dacă este cetățean al Commonwealth‑ului care

i)      chiar înainte de intrarea în vigoare a British Nationality Act 1981 [(Legea privind naționalitatea britanică din 1981)], era cetățean al Commonwealth‑ului cu dreptul de a locui în Regatul Unit în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (d) sau al articolului 2 alineatul (2) din prezenta lege, astfel cum era în vigoare la acel moment și

ii)      nu a încetat între timp să fie cetățean al Commonwealth‑ului.

[…]”

 Procedura precontencioasă

21      După ce a primit numeroase plângeri de la resortisanții altor state membre cu reședința în Regatul Unit, care denunțau faptul că autoritățile britanice competente au refuzat să le acorde anumite prestații sociale pentru motivul că nu aveau dreptul de ședere în acest stat membru, Comisia a trimis acestui stat, în cursul anului 2008, o cerere de clarificare.

22      Regatul Unit a confirmat prin două scrisori, din 1 octombrie 2008 și din 20 ianuarie 2009, că, în conformitate cu legislația națională, în timp ce dreptul de ședere în Regatul Unit este conferit tuturor resortisanților acestui stat membru, se consideră, în anumite împrejurări, că resortisanții altor state membre nu beneficiază de acest drept. Potrivit Regatului Unit, această restricție se întemeiază pe noțiunea „drept de ședere”, în sensul Directivei 2004/38, și pe limitările acestui drept stabilite prin directiva menționată, în special în ceea ce privește cerința ca o persoană inactivă din punct de vedere economic să dispună de resurse financiare suficiente pentru a nu deveni o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială a statului membru gazdă.

23      La 4 iunie 2010, Comisia a adresat Regatului Unit o scrisoare de punere în întârziere în legătură cu dispozițiile legislației sale care prevăd că, pentru a beneficia de anumite prestații, solicitanții trebuie, ca o condiție prealabilă pentru a fi considerați ca având reședința obișnuită în Regatul Unit, să aibă dreptul de ședere pe teritoriul acestui stat (denumit în continuare „criteriul dreptului de ședere”).

24      Prin scrisoarea din 30 iulie 2010, Regatul Unit a răspuns la scrisoarea de punere în întârziere arătând că sistemul său național nu este discriminatoriu și că criteriul dreptului de ședere este justificat ca o măsură proporțională care urmărește să garanteze că prestațiile sunt acordate unor persoane suficient de integrate în Regatul Unit.

25      La 29 septembrie 2011, Comisia a emis un aviz motivat la care Regatul Unit a răspuns prin scrisoarea din 29 noiembrie 2011.

26      Întrucât a considerat acest răspuns nesatisfăcător, Comisia a formulat prezenta acțiune.

 Cu privire la acțiune

 Cu privire la întinderea acțiunii

27      Având în vedere Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey (C‑140/12, EU:C:2013:565), Comisia a decis să își restrângă acțiunea la alocațiile familiale și la creditul fiscal pentru copilul aflat în întreținere (denumite în continuare „prestațiile sociale în cauză”), excluzând „prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv” care făceau de asemenea obiectul avizului motivat și care, în conformitate cu această hotărâre a Curții, pot fi calificate drept „asistență socială”, în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38.

 Cu privire la fond

 Argumentele părților

28      Motivul principal invocat de Comisie împotriva Regatului Unit constă în faptul că, prin obligarea solicitantului prestațiilor sociale în cauză să îndeplinească criteriul dreptului de ședere pentru a fi considerat ca având reședința obișnuită în acest stat membru, Regatul Unit a adăugat o condiție care nu figurează în Regulamentul nr. 883/2004. Această condiție ar priva persoanele care nu o îndeplinesc de acoperirea prevăzută de legislația în materie de securitate socială în unul dintre statele membre, acoperire pe care regulamentul menționat ar urmări să o garanteze.

29      În opinia Comisiei, potrivit articolului 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004, o persoană inactivă din punct de vedere economic se supune, în principiu, legislației statului membru de reședință. În această privință, articolul 1 litera (j) din acest regulament definește „reședința”, în sensul regulamentului, drept locul în care o persoană este rezidentă în mod obișnuit, noțiunea „reședință obișnuită” având un sens autonom în dreptul Uniunii.

30      Pentru Comisie, conform jurisprudenței constante a Curții și în special conform punctului 29 din Hotărârea din 25 februarie 1999, Swaddling (C‑90/97, EU:C:1999:96), această noțiune desemnează locul în care se află centrul obișnuit al intereselor persoanei în cauză. În vederea stabilirii acestui centru al intereselor, ar trebui să se țină seama în special de situația familială a lucrătorului, de motivele care l‑au determinat să se deplaseze, de durata și de continuitatea rezidenței sale, de deținerea, dacă este cazul, a unui loc de muncă stabil și de intenția acestui lucrător, astfel cum rezultă din toate aceste împrejurări utile.

31      Îndeosebi, acest loc ar trebui să fie determinat în funcție de împrejurările de fapt și de situația persoanelor în cauză, independent de statutul lor juridic în statul membru gazdă și de existența sau inexistența dreptului lor de ședere pe teritoriul acestuia, pe baza, de exemplu, a Directivei 2004/38. În consecință, Regulamentul nr. 883/2004 ar conferi o semnificație specifică noțiunii „reședință”, care ar fi independentă de sensul atribuit în alte acte din dreptul Uniunii sau din dreptul național și care nu este subordonată unor eventuale condiții legale prealabile.

32      Finalitatea articolului 11 din Regulamentul nr. 883/2004 nu ar fi armonizarea dreptului material al statelor membre, ci mai curând formarea unui sistem de norme de conflict care să aibă ca efect privarea legiuitorului național de puterea de a determina întinderea și condițiile de aplicare a propriei sale legislații naționale în materie. Obiectivul urmărit prin acest sistem ar fi, așadar, pe de o parte, de a se asigura că se aplică un singur regim de securitate socială și, pe de altă parte, de a împiedica lipsirea persoanelor vizate de Regulamentul nr. 883/2004 de protecție în materie de securitate socială, în lipsa unei legislații care le‑ar fi aplicabilă.

33      Cu titlu subsidiar, Comisia arată că, prin impunerea unei condiții pentru a avea dreptul la anumite prestații de securitate socială, care este îndeplinită automat de propriii resortisanți, cum este criteriul dreptului de ședere, Regatul Unit a creat o situație de discriminare directă împotriva resortisanților altor state membre și a încălcat, așadar, articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004.

34      Potrivit Comisiei, Regatul Unit și‑a schimbat poziția în cursul procedurii precontencioase, susținând, într‑o primă fază, că criteriul dreptului de ședere nu era decât unul dintre elementele care trebuiau verificate pentru a stabili dacă o persoană are reședința obișnuită în acest stat membru și, într‑o a doua fază, că era vorba despre o condiție distinctă de reședința obișnuită, care este discriminatorie, dar justificată.

35      În această privință, Comisia, întemeindu‑se pe Concluziile avocatului general prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 aprilie 2010, Bressol și alții (C‑73/08, EU:C:2010:181), consideră că criteriul dreptului de ședere constituie o discriminare directă pe motiv de cetățenie, dat fiind că este vorba despre o condiție care se aplică doar străinilor, întrucât resortisanții britanici care au reședința în Regatul Unit o îndeplinesc în mod automat.

36      Pe de altă parte, chiar dacă ar trebui admis că criteriul dreptului de ședere nu determină decât o discriminare indirectă, cum afirmă Regatul Unit, acesta din urmă nu a furnizat, potrivit Comisiei, niciun argument care să permită să se considere că inegalitatea de tratament în cauză este adecvată și proporțională în raport cu scopul urmărit prin legislația națională în discuție, care este acela de a garanta existența unei legături veritabile între solicitantul prestației și statul membru gazdă.

37      Pe de altă parte, Comisia contestă argumentul invocat de Regatul Unit potrivit căruia persoanele inactive din punct de vedere economic nu ar trebui să devină o sarcină pentru sistemul de protecție socială a statului gazdă, cu excepția cazului în care aceste persoanele dețin un anumit nivel de legătură suficient cu statul respectiv. Comisia admite că un stat membru gazdă trebuie să se asigure de existența legăturii pe care solicitantul prestației o menține cu acest stat, dar, în cazul prestațiilor de securitate socială, legiuitorul Uniunii însuși, prin intermediul Regulamentului nr. 883/2004, este cel care a stabilit mijloacele de verificare a existenței acestei legături – și anume, în speță, grație criteriului reședinței obișnuite –, fără ca statele membre să poată modifica dispozițiile regulamentului amintit sau să le adauge cerințe suplimentare.

38      Regatul Unit contestă, în memoriul în apărare, motivul principal formulat de Comisie, invocând în special Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey (C‑140/12, EU:C:2013:565, punctul 44), în care Curtea, după ce a respins argumente identice cu cele invocate de Comisie în speță, a statuat că „nimic nu se opune, în principiu, posibilității ca acordarea de prestații sociale unor cetățeni ai Uniunii, inactivi din punct de vedere economic, să fie subordonată cerinței ca aceștia să îndeplinească condițiile pentru a dispune de un drept de ședere legală în statul membru gazdă”.

39      Regatul Unit precizează că Curtea a mai statuat că articolul 70 alineatul (4) din Regulamentul nr. 883/2004, care prevede, la fel ca articolul 11, o „normă de conflict”, care are ca scop să evite aplicarea simultană a mai multor legislații naționale aceleiași situații și să împiedice ca persoanele care intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat să fie private de protecție în materie de securitate socială, din cauza lipsei unei legislații care le‑ar fi aplicabilă, nu are ca obiect stabilirea condițiilor de fond ale existenței dreptului la prestațiile sociale în cauză, respectiv la prestații speciale în numerar de tip necontributiv, astfel încât, în principiu, legislația fiecărui stat membru este cea care trebuie să stabilească aceste condiții. Potrivit Regatului Unit, același raționament se aplică normei de conflict prevăzute la articolul 11 din Regulamentul nr. 883/2004, care îndeplinește aceeași funcție ca articolul 70 alineatul (4) din același regulament, ce vizează tocmai prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv, în vederea stabilirii legislației aplicabile solicitantului.

40      În ceea ce privește motivul subsidiar formulat de Comisie, întemeiat pe existența unei discriminări directe și menționat la punctul 33 din prezenta hotărâre, Regatul Unit afirmă că acesta nu figurează în avizul motivat pe care Comisia i l‑a trimis în cursul procedurii precontencioase și că apare pentru prima dată în cererea introductivă, astfel încât Curtea ar trebui să îl declare inadmisibil.

41      În plus, acest stat membru arată că Curtea a statuat deja în mai multe rânduri că resortisanții Uniunii Europene inactivi din punct de vedere economic pot fi în mod legitim obligați să furnizeze dovada că dispun de dreptul de ședere pentru a putea beneficia de prestații de securitate socială și că legiuitorul Uniunii, în Directiva 2004/38, autorizează în mod expres statele membre gazdă să subordoneze intervenția lor unei astfel de condiții, pentru ca respectivii cetățeni să nu devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al acestor state. Principiul egalității de tratament menționat la articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 ar trebui interpretat în lumina acestei cerințe.

42      În sfârșit, Regatul Unit remarcă faptul că verificarea criteriului dreptului de ședere nu este decât una din cele trei condiții cumulative care trebuie îndeplinite pentru a se putea stabili dacă solicitantul „se află” în Regatul Unit, în sensul legislației naționale. Celelalte două condiții, și anume prezența pe teritoriu și reședința obișnuită, ar putea sau nu ar putea să fie îndeplinite independent de cetățenia solicitantului, astfel încât un resortisant britanic nu ar îndeplini în mod automat condiția legată de faptul de „a se afla” în Regatul Unit, care dă dreptul la prestațiile sociale în cauză.

43      Desigur, Regatul Unit recunoaște că aceste condiții sunt îndeplinite mai ușor de propriii resortisanți decât de cei ai altor state membre și că este vorba despre o măsură indirect discriminatorie. Cu toate acestea, întemeindu‑se pe considerațiile Curții de la punctul 44 din Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey (C‑140/12, EU:C:2013:565), care se înscriu într‑un context similar, acest stat membru consideră că măsura este justificată în mod obiectiv prin necesitatea de a proteja finanțele publice, dat fiind că prestațiile sociale în cauză nu sunt finanțate prin contribuțiile beneficiarilor, ci prin impozite. Pe de altă parte, nimic nu indică faptul că această măsură ar fi disproporționată pentru atingerea obiectivului urmărit, în termenii menționați la punctele 71-78 din acea hotărâre a Curții.

44      Comisia arată, în memoriul său în replică, în ceea ce privește motivul principal, că Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey (C‑140/12, EU:C:2013:565), viza doar aplicarea Directivei 2004/38 în cazul prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv, care au atât caracteristici de securitate socială, cât și de asistență socială, în timp ce prezenta cauză privește două prestații familiale, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul nr. 883/2004, mai precis veritabile prestații de securitate socială, cărora nu li se aplică Directiva 2004/38. În această privință, Comisia subliniază existența, la punctul 44 din acea hotărâre, a unei probleme de traducere divergentă între versiunile engleză și germană, prima utilizând termenii „social security benefits” („prestații de securitate socială”), în timp ce a doua, care este versiunea autentică, folosește noțiunea mai largă de „Sozialleistungen” („prestații sociale”).

45      În plus, Comisia susține că legislația Regatului Unit, în loc să favorizeze libera circulație a cetățenilor Uniunii, care reprezintă obiectivul subiacent urmărit de legislația Uniunii în materie de coordonare a regimurilor de securitate socială, o împiedică, prin introducerea unui obstacol în calea acestei libertăți sub forma unei discriminări pe motiv de cetățenie. Consecința ar fi că o persoană ar putea să nu aibă dreptul la prestațiile sociale în cauză nici în statul său de origine, în care nu mai are reședința obișnuită, nici în statul gazdă, dacă nu se bucură de dreptul de ședere în acesta din urmă.

46      În sfârșit, în ceea ce privește motivul invocat în subsidiar, Comisia contestă interpretarea dată de Regatul Unit normei de conflict prevăzute la articolul 11 din Regulamentul nr. 883/2004, întrucât din Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey (C‑140/12, EU:C:2013:565), ar rezulta că principiul în temeiul căruia statele membre pot impune în mod legitim restricții pentru a evita ca un cetățean al Uniunii pe care îl primesc să nu devină o sarcină excesivă pentru sistemul lor de asistență socială este limitat la asistența socială și nu se extinde la prestațiile de securitate socială.

47      În plus, în ceea ce privește o eventuală justificare a condiției legate de criteriul dreptului de ședere, Comisia susține că Regatul Unit nu invocă niciun element în ceea ce privește proporționalitatea acesteia în raport cu obiectivul urmărit de legislația națională. Testul „dreptului de reședință”, mai precis verificarea criteriului dreptului de ședere, ar fi un mecanism automat, care ar împiedica în mod sistematic și ineluctabil solicitanții care nu îndeplinesc acest criteriu să primească prestații, indiferent de situația lor personală și de măsura în care au plătit impozite și cotizații de securitate socială în Regatul Unit. Acest mecanism nu ar permite, așadar, o apreciere individuală complexă, pe care Curtea o pune în sarcina statelor membre gazdă potrivit considerațiilor din Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey (C‑140/12, EU:C:2013:565).

48      În memoriul său în duplică, Regatul Unit insistă asupra faptului că dreptul său național este aplicabil în temeiul normei de conflict prevăzute de Regulamentul nr. 883/2004 și că o persoană a cărei reședință obișnuită se află pe teritoriul său poate să nu aibă însă dreptul la prestațiile sociale în cauză.

49      Referitor la divergența dintre versiunile lingvistice ale Hotărârii din 19 septembrie 2013, Brey (C‑140/12, EU:C:2013:565), Regatul Unit consideră că expresia „social benefits” este mai largă decât expresia „social security benefits” și că, deși în această hotărâre Curtea a reținut în versiunile în limbile germană și franceză prima expresie, iar nu a doua, această împrejurare lărgește domeniul de aplicare al principiului enunțat la punctul 44 din hotărârea menționată, care acoperă și prestațiile de securitate socială. Potrivit acestui stat membru, din această hotărâre nu rezultă în niciun caz că considerațiile expuse de Curte s‑ar limita la prestații speciale în numerar de tip necontributiv, fapt confirmat, pe de altă parte, prin Hotărârea din 11 noiembrie 2014, Dano (C‑333/13, EU:C:2014:2358).

50      În plus, potrivit Regatului Unit, este dificil de conceput ca statele membre să nu fie obligate să plătească prestații speciale în numerar de tip necontributiv, care să garanteze un venit minim de subzistență, cetățenilor Uniunii care nu au dreptul de ședere, în condițiile în care aceste state ar avea în schimb obligația să le plătească prestații precum prestațiile sociale în cauză și care depășesc garanția unui venit minim de subzistență, dat fiind că și aceste din urmă prestații, fiind finanțate prin impozite, pot reprezenta o sarcină excesivă pentru finanțele publice ale statului membru gazdă, în sensul Hotărârii din 19 septembrie 2013, Brey (C‑140/12, EU:C:2013:565).

51      Regatul Unit adaugă că prestațiile sociale în cauză prezintă în orice caz caracteristici proprii asistenței sociale, deși nu este vorba despre o condiție necesară pentru ca principiul stabilit în Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey (C‑140/12, EU:C:2013:565), care privește „prestațiile sociale” în general, să fie aplicabil și prestațiilor sociale în cauză. Potrivit acestui stat membru, Curtea a confirmat, în Hotărârea din 11 noiembrie 2014, Dano (C‑333/13, EU:C:2014:2358), că numai cetățenii Uniunii inactivi din punct de vedere economic, a căror ședere îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38, pot, în ceea ce privește accesul la prestații sociale, să pretindă dreptul la egalitate de tratament în raport cu resortisanții naționali.

52      În sfârșit, acest stat membru arată că Comisia, susținând, pentru prima dată în memoriul său în replică, că criteriul dreptului de ședere este „un mecanism automat” care nu permite o apreciere a împrejurărilor cazului concret, cum impune Curtea în Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey (C‑140/12, EU:C:2013:565), invocă un motiv nou, care trebuie declarat inadmisibil din această cauză, în conformitate cu articolul 127 din Regulamentul de procedură al Curții.

53      În această privință, Regatul Unit arată de asemenea că modul în care este concepută funcționarea criteriului dreptului de ședere, astfel cum a fost prezentat de Comisie în acest motiv nou, este eronat. În practică, serviciul administrativ care gerează prestațiile sociale în cauză ar lua în considerare, printre alte date, și informațiile furnizate de Department for Work and Pensions (Departamentul pentru Muncă și Pensii), pentru a stabili dacă o persoană a avut acces la asistența socială. Aceste informații ar permite serviciului menționat să stabilească dacă solicitantul dispune de dreptul de ședere în Regatul Unit și dacă poate beneficia, așadar, de prestațiile sociale în cauză. Atunci când nu este posibil să se stabilească dacă acest solicitant are sau nu are dreptul de ședere, s‑ar proceda la evaluarea individuală a situației sale personale, inclusiv în ceea ce privește cotizațiile sociale pe care le‑a plătit, precum și faptul că își caută în mod activ un loc de muncă și are o șansă reală de a fi angajat.

 Aprecierea Curții

–       Cu privire la calificarea prestațiilor sociale în cauză

54      Pentru a stabili temeinicia prezentei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, trebuie să se stabilească, cu titlu introductiv, dacă prestațiile sociale în cauză trebuie calificate drept „prestații de asistență socială” sau „prestații de securitate socială”.

55      În această privință, trebuie amintit că această acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor privește alocațiile familiale (child benefit) și creditul fiscal pentru copilul aflat în întreținere (child tax credit), respectiv două prestații în numerar care au ca obiectiv să contribuie la acoperirea sarcinilor de familie și care nu sunt finanțate prin cotizațiile beneficiarilor, ci prin contribuțiile fiscale obligatorii.

56      Niciuna dintre aceste prestații nu a fost înscrisă de Regatul Unit în anexa X la Regulamentul nr. 883/2004 și părțile nu contestă că nu este vorba despre prestații speciale în numerar de tip necontributiv, în sensul articolului 70 din regulamentul menționat.

57      În ceea ce privește alocațiile familiale, reiese din cuprinsul articolului 141 din Legea din 1992 că orice persoană care are în întreținere cel puțin un copil are dreptul la alocații săptămânale pentru fiecare copil conform dispozițiilor acestei legi.

58      Este cert că alocațiile familiale constituie o prestație socială destinată în special compensării unei părți dintre cheltuielile pe care trebuie să le suporte o persoană care are unul sau mai mulți copii în întreținere. În principiu, este vorba despre o prestație universală care este acordată oricărei persoane la cererea acesteia. Totuși, solicitanții care dispun de venituri mai ridicate trebuie să ramburseze, în cadrul obligațiilor lor fiscale, o sumă într‑un cuantum echivalent, cel mult, cu prestația primită.

59      În ceea ce privește creditul fiscal pentru copilul aflat în întreținere, este de asemenea cert că este vorba despre o prestație în numerar plătită oricărei persoane care are unul sau mai mulți copii în întreținere, al cărei cuantum variază în funcție de veniturile familiale, de numărul copiilor aflați în întreținere, precum și de alți factori care privesc situația individuală a familiei în cauză. În pofida denumirii sale, creditul fiscal pentru copilul aflat în întreținere corespunde unei sume pe care administrația competentă o plătește periodic beneficiarilor și care pare a fi asociată calității lor de contribuabili. Această prestație a înlocuit o serie de prestații complementare care erau plătite solicitanților diferitor alocații de subzistență, care erau legate de veniturile și încasate pentru copiii aflați în întreținere și al căror obiectiv de ansamblu era combaterea sărăciei în rândul copiilor.

60      Potrivit jurisprudenței Curții, unele prestații acordate în mod automat familiilor care îndeplinesc anumite criterii obiective vizând în special numărul membrilor, veniturile și resursele financiare, în afara oricărei aprecieri individuale și discreționare a nevoilor personale, și care urmăresc să compenseze sarcinile de familie trebuie considerate prestații de securitate socială (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 16 iulie 1992, Hughes, C‑78/91, EU:C:1992:331, punctul 22, și Hotărârea din 10 octombrie 1996, Hoever și Zachow, C‑245/94 și C‑312/94, EU:C:1996:379, punctul 27).

61      Aplicarea criteriilor menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre în privința prestațiilor sociale în cauză are drept consecință faptul că acestea din urmă trebuie calificate drept „prestații de securitate socială”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 1 litera (z) din același regulament.

–       Cu privire la motivul principal

62      Prin intermediul motivului principal invocat în susținerea prezentei acțiuni, Comisia reproșează Regatului Unit faptul că a supus acordarea prestațiilor sociale în cauză condiției ca solicitantul să răspundă nu doar criteriului legat de faptul că „are reședința obișnuită” pe teritoriul statului membru gazdă, prevăzut la articolul 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 1 litera (j) din același regulament, ci și criteriului dreptului de ședere. Analiza acestui din urmă criteriu creează astfel, potrivit Comisiei, o condiție suplimentară care nu este prevăzută.

63      În această privință, trebuie arătat că articolul 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004, pe care se întemeiază Comisia, prevede o „normă de conflict” care vizează stabilirea legislației naționale aplicabile încasării prestațiilor de securitate socială enumerate la articolul 3 alineatul (1) din acest regulament, printre care figurează prestațiile familiale, pe care le pot solicita alte persoane decât cele menționate la articolul 11 alineatul (3) literele (a)-(d) din regulamentul amintit, altfel spus, printre altele, persoanele inactive din punct de vedere economic.

64      Articolul 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004 are ca scop nu doar să evite aplicarea simultană a mai multe legislații naționale unei situații determinate și complicațiile care pot apărea din aceasta, ci și să împiedice ca persoanele care intră în domeniul de aplicare al acestui regulament să fie private de protecție în materie de securitate socială din cauza lipsei unei legislații care le‑ar fi aplicabilă (a se vedea în special Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey, C‑140/12, EU:C:2013:565, punctul 40 și jurisprudența citată).

65      În schimb, această dispoziție în sine nu are ca obiect stabilirea condițiilor de fond ale existenței dreptului la prestații de securitate socială. În principiu, legislația fiecărui stat membru este cea care trebuie să stabilească aceste condiții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey, C‑140/12, EU:C:2013:565, punctul 41, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 11 noiembrie 2014, Dano, C‑333/13, EU:C:2014:2358, punctul 89).

66      Nu se poate, așadar, deduce din articolul 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 1 litera (j) din același regulament că dreptul Uniunii se opune unei dispoziții naționale care supune dreptul la prestații sociale precum prestațiile sociale în cauză împrejurării ca solicitantul să dispună de dreptul de ședere legală în statul membru vizat.

67      Astfel, Regulamentul nr. 883/2004 nu organizează un regim comun de securitate socială, ci permite menținerea unor regimuri naționale distincte și are drept unic obiectiv să asigure o coordonare între acestea din urmă în scopul de a garanta exercitarea efectivă a liberei circulații a persoanelor. Acesta permite, așadar, subzistența unor regimuri distincte care dau naștere unor creanțe distincte în raport cu instituții distincte împotriva cărora prestatorul deține drepturi directe în temeiul fie numai al dreptului intern, fie al dreptului intern completat, dacă este necesar, de dreptul Uniunii (Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey, C‑140/12, EU:C:2013:565, punctul 43).

68      Or, din jurisprudența Curții reiese că nimic nu se opune, în principiu, ca acordarea de prestații sociale unor cetățeni ai Uniunii inactivi din punct de vedere economic să fie subordonată cerinței ca aceștia să îndeplinească condițiile pentru a dispune de dreptul de ședere legală în statul membru gazdă (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey, C‑140/12, EU:C:2013:565, punctul 44, și Hotărârea din 11 noiembrie 2014, Dano, C‑333/13, EU:C:2014:2358, punctul 83).

69      Contrar celor susținute de Comisie, norma de conflict prevăzută la articolul 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004 nu este, așadar, denaturată prin criteriul dreptului de ședere, întrucât acesta face parte integrantă din condițiile de acordare a prestațiilor sociale în cauză.

70      Prin urmare, este necesar să se arate că nu poate fi acceptat nici argumentul invocat de Comisie potrivit căruia o persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru a putea beneficia de prestațiile sociale în cauză se află într‑o situație în care nu îi este aplicabil nici dreptul Regatului Unit, nici un alt drept.

71      Astfel, o asemenea situație nu diferă de cea în care se află un solicitant care nu îndeplinește, din oricare alt motiv, una dintre condițiile impuse pentru a putea beneficia de o prestație familială și care, pentru aceasta, nu ar avea efectiv dreptul la o asemenea prestație în niciun stat membru. Or, această împrejurare nu s‑ar datora faptului că nu i‑ar fi aplicabil niciun drept, ci faptului că acest solicitant nu ar îndeplini condițiile de fond prevăzute de statul membru a cărui legislație îi este aplicabilă în temeiul normelor de conflict.

72      În această privință, trebuie de asemenea să se amintească faptul că, începând de la momentul răspunsului său la avizul motivat, Regatul Unit a contestat în mod constant că ar fi intenționat să supună verificarea caracterului obișnuit al reședinței solicitantului pe teritoriul său mai ales condiției ca acesta să dispună de dreptul de ședere legală. Astfel, după cum a subliniat, în esență, avocatul general la punctul 54 din concluzii, nu rezultă din niciun element al dosarului înaintat Curții că Regatul Unit ar fi înțeles să coreleze criteriul dreptului de ședere cu controlul reședinței obișnuite, în sensul articolului 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004. După cum a invocat acest stat membru în ședință, legalitatea șederii solicitantului pe teritoriul său constituie o condiție de fond pe care persoanele inactive din punct de vedere economic trebuie să o îndeplinească pentru a putea beneficia de prestațiile sociale în cauză.

73      Având în vedere considerațiile care precedă, întrucât Comisia nu a demonstrat că criteriul dreptului de ședere introdus prin legislația Regatului Unit afectează, în sine, dispoziția de la articolul 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 1 litera (j) din același regulament, trebuie respins motivul invocat de această instituție cu titlu principal.

–       Cu privire la motivul subsidiar

74      În subsidiar, dacă ar trebui să se statueze că verificarea criteriului dreptului de ședere nu face parte, ca atare, din verificarea reședinței obișnuite a solicitantului prestațiilor sociale în cauză și că controlul celui dintâi criteriu este efectuat în mod autonom, Comisia susține că introducerea criteriului dreptului de ședere în legislația națională dă naștere în mod inevitabil unei discriminări directe sau cel puțin indirecte, interzisă prin articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004.

75      Trebuie amintit în această privință că, după cum s‑a menționat la punctul 68 din prezenta hotărâre, nimic nu se opune, în principiu, ca acordarea de prestații sociale unor cetățeni ai Uniunii inactivi din punct de vedere economic să fie subordonată condiției de fond ca aceștia din urmă să îndeplinească cerințele impuse pentru a dispune de dreptul de ședere legală în statul membru gazdă.

76      Totuși, un stat membru gazdă care, pentru a acorda prestații sociale precum prestațiile sociale în cauză, impune legalitatea șederii unui resortisant al unui alt stat membru pe teritoriul său săvârșește o discriminare indirectă.

77      Astfel, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că o dispoziție de drept național trebuie considerată indirect discriminatorie atunci când este susceptibilă, prin însăși natura sa, să îi afecteze mai mult pe resortisanții altor state membre decât pe cei naționali și riscă, în consecință, să îi defavorizeze în special pe primii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 aprilie 2010, Bressol și alții, C‑73/08, EU:C:2010:181, punctul 41).

78      În cadrul prezentei acțiuni, reglementarea națională impune solicitanților prestațiilor în cauză să dispună de dreptul de ședere în Regatul Unit. Astfel, această reglementare creează o inegalitate de tratament între resortisanții britanici și resortisanții altor state membre, o astfel de condiție privind reședința fiind mai simplu de îndeplinit de resortisanții naționali, care, de cele mai multe ori, au reședința obișnuită în Regatul Unit, decât de resortisanții altor state membre, a căror reședință, în schimb, este situată, în general, în alt stat membru decât Regatul Unit (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 aprilie 2010, Bressol și alții, C‑73/08, EU:C:2010:181, punctul 45).

79      Pentru a fi justificată, o astfel de discriminare indirectă trebuie să fie de natură să asigure realizarea unui obiectiv legitim și nu poate depăși ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv (a se vedea în special în acest sens Hotărârea din 20 iunie 2013, Giersch și alții, C‑20/12, EU:C:2013:411, punctul 46).

80      În această privință, trebuie constatat că din jurisprudența Curții rezultă că necesitatea de a proteja finanțele statului membru gazdă justifică, în principiu, posibilitatea de a controla legalitatea șederii la momentul acordării unei prestații sociale în special în cazul persoanelor care provin din alte state membre și sunt inactive din punct de vedere economic, o astfel de acordare fiind de natură să aibă consecințe asupra nivelului global al ajutorului care poate fi acordat de acest stat (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C‑184/99, EU:C:2001:458, punctul 44, Hotărârea din 15 martie 2005, Bidar, C‑209/03, EU:C:2005:169, punctul 56, Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey, C‑140/12, EU:C:2013:565, punctul 61, și Hotărârea din 11 noiembrie 2014, Dano, C‑333/13, EU:C:2014:2358, punctul 63).

81      În ceea ce privește proporționalitatea criteriului dreptului de ședere, trebuie constatat că, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 92 din concluzii, verificarea efectuată de autoritățile naționale în cadrul acordării prestațiilor sociale în cauză a faptului că solicitantul nu se află în mod nelegal pe teritoriul trebuie considerată ca o situație de control al legalității șederii cetățenilor Uniunii în conformitate cu articolul 14 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2004/38 și, prin urmare, șederea trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de acesta din urmă.

82      În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 14 alineatul (2) din Directiva 2004/38, cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la articolele 7, 12 și 13, atât timp cât îndeplinesc condițiile prevăzute de aceste articole. În cazuri speciale, dacă există bănuiala rezonabilă potrivit căreia un cetățean al Uniunii sau membrii familiei acestuia nu îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele menționate, statele membre pot verifica aceasta. Or, articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2004/38 prevede că această verificare nu se realizează în mod sistematic.

83      Din observațiile formulate de Regatul Unit în ședința de la Curte rezultă că, pentru fiecare dintre prestațiile sociale în cauză, solicitantul trebuie să indice, în formularul de cerere, o serie de date din care reiese existența sau inexistența dreptului de ședere în Regatul Unit, aceste date fiind ulterior verificate de autoritățile competente pentru acordarea prestației în cauză. Numai în cazuri speciale se impune solicitanților să facă dovada că beneficiază efectiv de dreptul de ședere legală pe teritoriul Regatului Unit, astfel cum au declarat în formularul de cerere.

84      Rezultă astfel din informațiile de care dispune Curtea, că, contrar celor susținute de Comisie, controlul respectării condițiilor stabilite prin Directiva 2004/38 pentru existența dreptului de ședere nu este efectuat sistematic și nu contravine, așadar, cerințelor articolului 14 alineatul (2) din directiva menționată. Numai în cazul în care există vreo bănuială autoritățile britanice efectuează verificările necesare pentru a stabili dacă solicitantul îndeplinește sau nu îndeplinește condițiile prevăzute în Directiva 2004/38, în special pe cele menționate la articolul 7, și, prin urmare, dacă dispune de dreptul de ședere legală pe teritoriul acestui stat membru, în sensul directivei menționate.

85      În acest context, Comisia, căreia îi revine obligația de a demonstra existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor și de a prezenta Curții dovezile necesare verificării de către aceasta a existenței respectivei neîndepliniri a obligațiilor (se vedea în special Hotărârea 23 decembrie 2015, Comisia/Grecia, C‑180/14, EU:C:2015:840, punctul 60 și jurisprudența citată), nu a furnizat elemente care să dovedească faptul că un astfel de control nu respectă condițiile de proporționalitate, că nu este de natură să garanteze realizarea obiectivului de protecție a finanțelor publice și că depășește ceea ce este necesar pentru atingerea unui astfel de obiectiv.

86      Rezultă din cele ce precedă că faptul că legislația națională în discuție în cadrul prezentei acțiuni prevede că, pentru acordarea prestațiilor sociale în cauză, autoritățile competente din Regatul Unit impun legalitatea șederii pe teritoriul lor a resortisanților din alte state membre care solicită beneficiul unor astfel de prestații nu constituie o discriminare interzisă în temeiul articolului 4 din Regulamentul nr. 883/2004.

87      În consecință, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

88      În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Regatul Unit a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată.

Semnături


* Limba de procedură: engleza.