Cauza T‑466/20
LF
împotriva
Comisiei Europene
Hotărârea Tribunalului (Camera a patra) din 15 septembrie 2021
„Funcție publică – Agenți contractuali – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut – Refuzul acordării indemnizației de expatriere – Reședința obișnuită – Atribuții exercitate într‑o organizație internațională stabilită în statul de repartizare”
1. Funcționari – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Condiții de acordare – Funcționari sau agenți care au cetățenia statului membru de repartizare – Reședința obișnuită în afara statului membru de repartizare în perioada de referință – Calculul perioadei – Neutralizarea perioadelor de serviciu efectuate pentru un stat sau o organizație internațională – Admisibilitate – Condiții – Servicii efectuate în afara statului de repartizare
[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 4 alin. (1) lit. (b); Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 20 alin. (2), art. 21 și 92]
(a se vedea punctele 34, 39, 40, 48, 49, 53, 64 și 65)
2. Funcționari – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Condiții de acordare – Funcționari sau agenți care au cetățenia statului membru de repartizare – Reședința obișnuită în afara statului membru de repartizare în perioada de referință – Noțiunea de reședință obișnuită – Luare în considerare a serviciilor efectuate pentru o organizație internațională stabilită în statul de repartizare – Admisibilitate
[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 4 alin. (1) lit. (b); Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 20 alin. (2), art. 21 și 92]
(a se vedea punctele 66-72)
3. Funcționari – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Condiții de acordare – Reședința obișnuită în afara statului membru de repartizare în perioada de referință – Noțiunea de reședință obișnuită – Împrejurări care permit să se prezume reședința obișnuită la locul de repartizare – Împrejurări care nu sunt de natură să repună în discuție realitatea acestei reședințe
[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 4 alin. (1) lit. (b)]
(a se vedea punctele 78, 79, 85-92 și 102)
4. Funcționari – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Condiții de acordare – Diferite contracte nesuccesive încheiate între agent și instituții – Stabilirea beneficiului indemnizației de expatriere la fiecare angajare în muncă – Luare în considerare a deciziilor anterioare prin care se atribuia indemnizația de expatriere – Excludere
[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 4 alin. (1) lit. (b)]
(a se vedea punctele 93 și 113)
Rezumat
Reclamantul, LF, este un resortisant belgian care a trăit în Franța între anii 1982 și 2013. La 1 mai 2013, el a fost angajat în muncă în cadrul Comisiei Europene la Bruxelles în temeiul unui contract de agent contractual pe durată determinată care a încetat la 30 aprilie 2019. Ulterior, acesta a fost înscris ca persoană aflată în căutarea unui loc de muncă în Belgia până la 1 septembrie 2019, dată la care a fost angajat la Agenția Executivă pentru Cercetare (REA).
Prin decizia din 11 septembrie 2019 (denumită în continuare „decizia atacată”), Oficiul pentru Administrarea și Plata Drepturilor Individuale din cadrul Comisiei a refuzat reclamantului acordarea indemnizației de expatriere, pentru motivul că nu dovedise că a avut reședința obișnuită în afara statului de repartizare, și anume Belgia, în perioada de zece ani care s‑a încheiat la angajarea sa în muncă la REA, contrar celor prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la Statutul funcționarilor Uniunii Europene(1) (denumit în continuare „statutul”), pentru funcționarii care au sau au avut cetățenia statului de repartizare.
Apreciind că prezența sa în Belgia era legată exclusiv de serviciile pe care le‑a efectuat la Comisie, ceea ce se opune creării unor legături durabile între el și acest stat și, în consecință, mutării reședinței sale obișnuite din Franța în Belgia, reclamantul a sesizat Tribunalul cu o acțiune în anularea deciziei atacate.
Prin hotărârea pronunțată, Tribunalul respinge această acțiune, făcând totodată precizări cu privire la condițiile în care un funcționar sau un agent care are cetățenia statului de repartizare poate obține indemnizația de expatriere după ce a exercitat atribuții într‑o organizație internațională stabilită la rândul ei în acest stat de repartizare.
Aprecierea Tribunalului
În primul rând, Tribunalul efectuează delimitarea perioadei de referință de zece ani care trebuie luată în considerare în vederea aplicării articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut. Tribunalul constată că aceasta se extinde în speță între 1 februarie 2006 și 31 august 2019. Pentru a ajunge la respectiva concluzie, Tribunalul a neutralizat perioada de trei ani și șapte luni în care reclamantul a lucrat la un minister francez, în conformitate cu dispozițiile statutului care exclud luarea în considerare a perioadelor în care funcționarul și‑a exercitat atribuțiile în serviciul unui stat sau al unei organizații internaționale în afara statului de repartizare(2). Dimpotrivă, perioada în care a lucrat în cadrul Comisiei nu a făcut obiectul niciunei neutralizări, aceasta nefiind prevăzută în statut pentru perioadele petrecute în serviciul unei organizații internaționale în chiar statul de repartizare.
În aceste condiții, Tribunalul afirmă, în al doilea rând, că exercitarea unor activități într‑o organizație internațională situată în statul de repartizare poate fi luată în considerare pentru a determina reședința obișnuită a unui funcționar sau a unui agent care are sau a avut cetățenia statului respectiv în perioada de referință de zece ani. În această privință, deși exercitarea atribuțiilor într‑o asemenea organizație poate împiedica crearea unor legături durabile între funcționar sau agent și țara de repartizare(3), prezumția existenței unor legături multiple și strânse între o persoană și țara sa de cetățenie joacă un rol mai determinant pentru localizarea reședinței sale obișnuite(4), ceea ce implică o analiză a legăturilor personale și profesionale pe care ea și le‑a creat în această țară.
Astfel, Tribunalul examinează, în al treilea rând, elementele factuale legate de viața privată și profesională a reclamantului pentru a stabili dacă acesta și‑a menținut reședința obișnuită în Franța pe întreaga perioadă de referință, în pofida mutării sale în Belgia, și dacă ar trebui, așadar, să beneficieze de indemnizația de expatriere.
Acesta concluzionează, primo, că, contrar pretențiilor reclamantului, reședința sa obișnuită nu poate fi localizată în Franța pentru simplul motiv că a trăit, a studiat și a lucrat în acest stat înainte de începutul perioadei de referință. Acest lucru este valabil, secundo, în cazul împrejurării că apropiații săi locuiesc în Franța. Astfel, fără a fi negată importanța relației filiale, faptul că un funcționar sau un agent și‑a întemeiat propria familie, a locuit cu ea într‑un anumit stat, iar membrii acestei familii au fost angajați în activități corespunzătoare stadiului lor de viață este semnificativ în vederea stabilirii reședinței sale obișnuite. În schimb, motivele subiective care l‑au determinat să se stabilească împreună cu familia sa într‑un anumit stat sau chiar cetățenia soției sale nu sunt determinante într‑un spațiu în care cetățenii Uniunii se pot deplasa după cum doresc fără a fi supuși unor discriminări pe motive de cetățenie.
Tertio, nici faptul că a păstrat un imobil, un număr de telefon mobil și un cont bancar în Franța nu dovedește intenția reclamantului de a‑și stabili acolo centrul permanent sau obișnuit al intereselor sale. De asemenea, faptul că a lucrat la Comisie numai în cadrul unui contract pe durată determinată nu exclude că s‑a stabilit în Belgia cu intenția de a rămâne pe teritoriul statului respectiv. Dovada în acest sens este că, la expirarea contractului menționat, reclamantul a rămas în Belgia împreună cu familia sa și s‑a înscris în această țară ca persoană aflată în căutarea unui loc de muncă timp de patru luni, ceea ce demonstrează că și‑a stabilit reședința obișnuită în acest stat cel puțin pentru o parte din perioada de referință. Tribunalul amintește, în această privință, că menținerea reședinței în statul de repartizare a cărui cetățenie o are, chiar și pentru scurt timp în perioada de referință de zece ani, este suficientă pentru a conduce la pierderea sau la refuzul acordării indemnizației de expatriere. În sfârșit, împrejurarea că beneficia de aceasta în perioada angajării sale la Comisie nu poate infirma concluzia respectivă, din moment ce dreptul său la această indemnizație trebuia reexaminat la momentul angajării sale în muncă la REA.
Întrucât reclamantul nu a demonstrat că și‑a stabilit reședința obișnuită în afara statului său de repartizare pe întreaga perioadă de referință de zece ani, Tribunalul respinge acțiunea.